Tu ce vrei să te faci când vei fi mare?

        În urmă cu câteva zile mi s-a cerut un sfat. Se pare că am ajuns la vârsta înțelepciunii altfel nu văd de ce o tânără mămică m-ar fi întrebat tocmai pe mine despre managementul timpului. Se plângea că nu mai știe cum să-și împartă ziua între un job foarte solicitant, copiii cu lecțiile lor amânate până seara târziu și sarcinile menajere care nu se mai termină niciodată. Epuizată și la capătul răbdării, i se părea că este cea mai oropsită ființă de pe fața pământului și, involuntar, avea sentimente de gelozie pentru toți cei din jurul ei, oameni cu un program normal care apucau să își bea cafeaua zilnică într-o jumătate de oră de liniște fără să se gândească la nimic. Nu am știut ce sfat să îi dau și i-am spus doar să aibă răbdare că nimic nu e veșnic și că, dacă o încălzește cu ceva, să știe că și eu am trecut prin asta și că nu există soluții minune pentru oamenii de rând, adică cei cu joburi normale și cu buget limitat.

        Desigur că și eu mă plâng de lipsa timpului dar acum îmi dau seama că asta vine ca un automatism, o obișnuință pe care o trag după mine din perioada când chiar eram ocupată 24 de ore din 24 și când nici măcar nu-mi trecea prin cap că aș putea să-mi ”pierd” vremea scriind articole pe blog și când, atunci cînd ajungeam acasă după 10 ore de muncă, nu reușeam să mă detașez de problemele de la serviciu.

        Nu eram singura în situația asta, în cercul meu de prieteni/ cunoștințe/ colegi toți ne confruntam cu aceleași probleme și chiar dacă asta nu era o rezolvare a situației, era cumva reconfortant să știi că și alții au o viață la fel de mizerabilă ca a ta. Mi-aduc aminte de o dimineață de duminică, într-un februarie cu zăpadă  multă în urmă cu vreo 7-8 ani, o dimineață în care așteptam în restaurantul unui hotel din Felix să plecăm către casă. Eram eu împreună cu câțiva colegi de la alte agenții ale aceleiași bănci la care lucram robeam și tocmai se terminase unul din plictisitoarele team-buildinguri. Teoretic participarea nu era obligatorie dar dacă te fofilai nu erai bine văzut așa că făceai pe dracu-n patru și o dată la câteva luni îți sacrificai weekendul.

        Întotdeauna programul prevedea tot felul de activități distractive dar, după meetingul de sâmbăta dimineața în care șefii de grup/ de regiune/ de județ și de tot felul de alte entități administrative cu importanță pe linia ierarhică te scrofăleau, uitai cu desăvârșire de ce ai venit acolo. Nu-ți mai trebuiau nici cine festive, nici karaoke și toate glumele ți se păreau nesărate iar între două feluri de mâncare tradițională (că asta era laitmotivul indiferent unde mergeam – mămăligă și costițe de porc cu murături asortate), toate discuțiile de la masă se învârteau în jurul targetului și implicit a produselor pe care trebuia să le vindem: credit carduri, pachete de cont, overdrafturi, credite ipotecare și de consum, pensii, asigurări, depozite, titluri de stat și alte instrumente finanaciare sofisticate  din care populația căreia ne adresam nu înțelegea nimic.

        Ne plângeam unii pe umărul celorlalți și, de bine, de rău mergeam înainte cu realizările lunare și trimestriale și, pe când gândeam că stăm cât de cât bine la sfârșit de perioadă, începea un alt trimestru și o luam de la zero. Pentru mine, dar nu numai, ultimii doi-trei ani pe care i-am petrecut în sistemul bancar au fost mai mult decât epuizanți din punct de vedere psihic.

        Și cum spuneam, în duminica respectivă stăteam în restaurant cu bagajele pe lângă mese așteptând să coboare din camere toți colegii și se făcuse deja destul de târziu, undeva pe la ora 10:30-11. Spun ”târziu” pentru că cei de la hotel trebuiau să adune mesele și să le pregătească pentru prânz iar noi nu ne mai dădeam duși. La rugămintea lor, ne-am restrâns undeva într-un colț al restaurantului iar oamenii care lucrau acolo au început să-și facă treaba adunând farfuriile murdare, curățând, scuturând, schimbând fețele de masă, știți voi, tot ceea ce se face într-un restaurant. La un moment dat, Mircea, un coleg dintr-un alt oraș cu care nu mă întâlneam decât arareori dar cu care vorbeam adesea la telefon făcând schimb de experiență și ”bune practici” zice, uitându-se cu invidie după un băiat care trecea cu rapiditate de la o masă la alta împachetând și netezind șervețelele de pânză apretată pe care apoi le așeza pe farfurii, Credeți-mă că aș da orice să fac schimb de meserie cu băiatul ăsta. Să merg de la o masă la alta, să adun firimituri și să împăturesc șervețele. Să știu că fac bine ce fac, să știu exact că am de aranjat 40 de mese și pot să o fac, și că după ce am terminat lucrul nu mai am la ce mă gândi. Niciun stres, niciun gând și nicio strategie de vânzări.

        Mircea era director de bancă și toți ceilalți de la masă, dacă nu directori atunci cel puțin cu funcții importante, au fost de acord cu el. Toți ar fi vrut să facă schimb de joburi. Și de aici s-a pornit o discuție foarte interesantă în care fiecare își împărtășea dorința de a avea o meserie în care presiunea psihică să nu fie atât de mare și să nu mai audă de ținte de  vânzări în vecii vecilor. O meserie în care să îți fie apreciate și abilitățile fizice, nu doar capacitatea intelectuală. Îmi aduc aminte că mulți au zis că ar face un curs de bucatar pornind de la o pasiune pe care o aveau dar pe care nu apucaseră niciodată să o dezvolte iar o altă colegă, prietenă bună cu mine, a declarat că ei i-ar plăcea să fie barista, să simtă toată ziua miros de cafea și să deseneze inimioare de frișcă pe cappuccino. Eu nu m-aș fi băgat la bucătărie nici măcar atunci când toți fugeau de bănci ca dracul de tămâie atât de urât îmi este să gătesc dar mi-ar fi făcut plăcere să am o meserie care să presupună ceva legat de croitorie sau de cusut, în general. Să cos, să tricotez, să fac împletituri, să croșetez și să văd că iese ceva frumos din mâinile mele asta îmi dă o adevărată satisfacție.

        Pentru niciunul dintre noi nu a fost însă cazul să ne schimbăm atât de radical viețile deși după mai puțin de doi ani grupul celor cu care mergeam în team-buildinguri s-a destrămat complet datorită reorganizării băncii. După câte știu, noul drum pe care am luat-o cu toții a fost ca o gură de oxigen. Nu ne-am reconvertit profesional dar am început să facem altceva și mă bucur pentru toate experiențele pe care le-am trăit.

        Dar acum vă întreb pe voi, într-o lume ideală în care banii și conveniețele sociale nu ar conta așa de mult și dacă ar fi să faceți doar ceea ce vă place, voi ce meserie ați fi ales? 

Share This:

20 thoughts on “Tu ce vrei să te faci când vei fi mare?

  1. Doamna Ioana, m-am bucurat nespus ca ati postat articol nou, sa știți ca le-am citit și recitit cu mare drag pe toate, e multa iubire și căldură în fiecare rand. Chiar dacă nu îmi fac simțită prezenta prin comentarii as vrea sa știți ca sunt aici și apreciez nespus tot ceea ce faceti!❤️ Într-o lume ideala în care banii nu ar conta atât și nici nu am avea nevoie de ei pentru a face tot ce ne dorim, mi-as materializa un vis pe care îl am de la vârsta de 8 ani, acela de a face o casa imensa în care sa strâng toți copiii abandonați și deopotriva oamenii vârstnici cu sufletul la fel de pustiit și as face tot ce îmi sta în putință sa le ofer o viață mai bună sau mai bine zis o viață normala la care are dreptul orice om și multa, multa iubire, căci Doamne cât de mult le lipsește atâtor suflete. Poate, chiar și într-o lume atât de haotica precum cea în care trăim o sa reușesc sa materializez măcar o părticică din visul meu. Îmbrățișări calde și numai bine! ❤️🤗

  2. Cel mai mult mi-am dorit sa fiu educatoare la gradinita.Imi plac prichindeii care fac si spun tot felul de nazdravanii la varsta asta. Doi ani am lucrat ca suplinitor la o gradinita din Moldova unde mi-am urmat sotul inginer agronom.Pe atunci nu prea aveai de ales la repartitii si din partile alea reuseai sa te transferi mai usor acasa in Ardeal asa ca am pribegit si noi 5 ani pe acolo .Si acum in gluma le spun copiilor mei ca-mi doresc sa fi ramas la anii aceia .

  3. Mi-ar place sa lucrez intr-o agentie imobiliara, intr-o zona dezvoltată a lumii 🤷‍♀️, cu clima calda tot timpul anului 🤷‍♀️, sa vad, sa cumpar si sa vand case de vacanta 😜! Ce bine ca m-ai intrebat! Am reinceput sa visez! 😘

  4. As vrea sa desenez/pictez sau sa scriu carti pentru copii sau oameni mari. Ah ce frumos ar fi sa nu mai merg la serviciu in fiecare zi de la 9-17, ci sa lucrez cand vreau eu sau cand am inspiratie.

    P.S. Ioana, mai faci rubrica 7 verbe pentru 7 zile?

  5. Mi-ar fi placut sa fiu cercetător.
    Dar cred ca una e sa iti imaginezi cum arată o meserie si altfel o vede cel care o practica. Si la fel cred ca e si cu hobby-urile, daca iti faci din ele o meserie intervin tot felul de presiuni: sa faci mai mult, mai repede…ca doar si trebuie sa trăiești din banii ăia.

    1. Sunt convinsa de asta dar daca meseria se suparapune peste pasiune totul devine infinit mai usor si mai placut.

    2. De multe ori, presiunea pe care superiorii/compania o pun pe oameni e fix cea care ii face sa performeze mai slab, un om relaxat si increzator are mereu rezultate mai bune. Eu daca nu as fi facut meseria asta, as fi fost translator, cred ca mi s-ar potrivi manusa.

  6. Cánd eram adolescentá, visam sá fiu stewardesá, ca sá umblu hai hui prin lume.. mi se párea ceva job fantastic… acum am grijá de copii abandonati( visul unei dne care a scris un comentariu). Pot sa spun dupa 17 ani, cá e o muncá care iti dá satisfactii, dar te stoarce psihic… 🙂

    1. Imi inchipui ca este foarte greu, eu daca vad un caz care ma impresioneaza cateva zile nu mai sunt buna de nimic, atat de mult ma afecteaza…

  7. Chair acum as vrea sa imi iau o casuta mica undeva langa pădure, sa am grija de câinii vagabonzi, să am câteva sfaturi de grădina si un teren mare, îngrădit unde sa se poate juca anumalutele mele. Apoi as face un program unde sa aduc copii la ferma, sa învețe să iubească animalele abandonate, sa facem un canal de youtube unde ei sa prezinte animalutele si sa le .casim case permanente. As vrea sa nu am de a face cu oamenii prea mult, doar cu animalele si copiii.

    1. E un vis frumoas si intr-un fel sau altul sunt sigura ca ti se va implini mai ales ca familia te sustine, am vazut cat de implicat este Eric in fiecare an cu pungile rosii… E mai usor cand mergeti cu totii in aceeasi directie.

  8. As fi plecat cu Medici fara Frontiere, cum am visat mereu dar mi-a fost prea frica.
    Si daca ar fi sa visez pana la capat, as fi o poeta zapacita cu un adapost pentru caini abandonati. Poate ca se va implini totusi in viata asta 🙂

  9. Parca ieri a fost 😆acuma după atâția ani de banca dacă m-as mai naște o data m-as face o combinație între coafeza și make-up artist ,asta mi-ar place sa fac relaxata intr-un salon😅

Leave a Reply to Ioana Cancel reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *