7 verbe pentru 7 zile #52

         Atâta am fost de prinsă cu alegerile de ieri încât am uitat să apăs butonul ”publică” și drept urmare raportul săptămânal vine cu întârziere de o zi dar, și în acest caz, mai bine mai târziu decât niciodată:

  • Am început pregătirile de Crăciun, adică am făcut primele cumpărături că doar nu credeați că am început cu curățenia 🙂 Când ”bagă” la Lidl marțipanul și turta dulce intru în fibrilații și simt că nu mă pot abține până nu îmi fac stocuri suficiente.
  • Am înțeles încă o dată în plus cât de strânsă poate fi  legătura între om și animalul său de companie, în cazul meu pisica Sylvestra. M-am trezit într-o noapte cu un cârcel groaznic la picior care m-a luat brusc și mi-a întrerupt somnul fără niciun avertisment. Durerea era așa de acută și de stridentă că involuntar m-am văietat și încercând să mă ridic pe marginea patului, am spus ceva de genul  ”Au, au, au” dar destul de tare că pisica mea, care se lăfăia în altă cameră s-a speriat săraca și a venit la mine fugind în salturi. Mi-a sărit direct în brațe și realmente m-a îmbrățișat încercând să mă calmeze și cred că dacă ar fi putut vorbi mi-ar fi spus să nu mă îngrijorez. Am simțit-o cum pur și simplu încerca să mă protejeze și nu s-a mai dezlipit de mine până dimineața.
  • Am descoperit cât de ușor se face humusul din năut uscat pe care îl fierb eu fără să mai apelez la cel din conserve care de multe ori mi se pare că este un pic tare. Și pentru că îmi iese atât de bun (de-a dreptul delicios) am ajuns să fac câte o porție aproape în fiecare săptămână.
  • M-am documentat serios despre insulele Canare și mai exact despre Tenerife unde voi face o excursie foarte curând. De fiecare dată când știu că voi vizita un loc nou îmi scot cât de multe informații pot, pierd șirul trecând de la una la alta și stau și visez ore la rând cu ochii pe hartă. Dar probabil că la fel faceți majoritatea dintre voi. Cred că, de fapt, asta e partea cea mai frumoasă a unei călătorii: pregătirile.
  • M-a preocupat problema vârfurilor despicate ale părului pe care oricât le-aș tunde, în două săptămâni își revin la aspectul de mătură. Am încercat tot felul de uleiuri dar niciunul nu a avut până acum un efect vizibil și, la sfatul coafezei mele, am zis să caut o masca de par pe care să o las să acționeze peste noapte. Dar în timp ce (cu mare plăcere) frunzăream site-urile în căutarea măștii minune am dat  peste niște portofele numai bune pentru a-mi înlocui răpciugosul de care, din vară, tot îmi propun să mă despart. Dar nu am făcut încă pasul pentru că Black Friday-ul nostru ține o lună. Și dacă n-o fi de Black Friday, va fi de Cyber Monday 🙂
  • Am cumpărat pâine fără sare. Din greşeală, evident. De obicei cumpăr pâine de la o brutărie de cartier dar pentru că era duminică şi era închis, am ajuns la supermarket unde la raionul de panificaţie există un milion de sortimente şi este de-a dreptul dificil să alegi. Singurul lucru la care am fost atentă a fost să nu iau pâine de secară (că mi s-a întâmplat şi asta o dată) şi am comis-o pe de altă parte 🙂 Nu mi-am dat seama de greşeală decât atunci când mi-am prăjit o felie, am uns-o cu unt şi nu avea niciun gust ceea ce m-a făcut să-mi amintesc cu drag de una din poveştile preferate ale copilăriei Sarea în bucate. O ştiţi, nu? Oricât s-ar pedala acum pe tema excesului de sare, rămâne totuși un ingredient de bază în ceea ce privește gustul unei mâncări.
  • Am terminat de văzut sezonul trei din The Crown, serialul de pe Netflix care a făcut furori încă de la lansarea din 2016. Deși inițial mi-am propus să mă uit doar la un episod o dată, nu m-am putut abține și în unele zile m-am uitat la câte două iar astfel m-am trezit că am devorat cele 10 episoade mai repede decât aș fi vrut. Datorită faptului că actorii au fost schimbați (ar fi fost neverosimil să îi îmbătrânească cu 20 de ani pe toți cei care au jucat în primele două sezoane) în primul episod am simțit o mică ruptură și oarecum o lipsă a continuității dar apoi am reintrat cu totul în inegalabila atmosferă a filmului. Olivia Colman o interpretează perfect pe regina Elisabeta a II-a a Marii Britanii și i-a copiat până și modul în care își ține capul și își înclină bărbia ca să nu mai spun de mers, de postură, de modul în care se așează și în care pronunță cuvintele. Costumele, coafurile, decorurile sunt toate fără cusur și. de fapt, tot filmul este o plăcere de urmărit. Are poate mai puțină ”acțiune” față de sezoanele precedente dar este la fel de captivant și la fel de informativ.

        Săptămâna voastră cum a fost? Vă gândiți deja la Crăciun? ca să nu vă pun întrebarea aia super enervantă Ce faceți de Revelion?

Share This:

Citește mai mult

Urâtă e lumea în care trăim

        Nu mai vreau să văd și nu mai vreau să aud nimic pentru că nu mai pot să dau de imaginile cu ursul care agoniza pe marginea șoselei și nu pentru ca m-ar ”plictisi” sau pentru că aș vrea să văd altceva, în fiecare zi ceva nou. Nu mai pot să le văd pentru că îmi provoacă o stare de rău, o suferință pe care o resimt fizic apăsându-mă cu o greutate imensă pe piept și cu un nod în gât din care apoi cu greu îmi revin. E atâta suferință pe lume și atât de puțină compasiune iar balanța parcă niciodată n-a înclinat mai greu și mai dureros înspre nepăsare, răutate, aroganță și nesimțire. Mă doare realitatea în care trăim, o realitate în care invidia, intoleranța și ura împroașcă din toate părțile, atât în viața de zi cu zi cât și în online-ul de care suntem permanent conectați. O lume în care nu trece o zi fără să vezi un animal schingiut și un copil abuzat.

        De curând cineva se întreba pe Facebook de ce ne tot mirăm de cazul ursului pentru că trăim în continuare în aceeași țară în care operatorul de la 112 i-a spus Alexandrei, cu o oră înainte să fie omorâtă, că ține linia ocupată. Trăim în aceeași țară în care la patru ani de la incendiul din clubul groazei în cazul unui incident similar dezorganizarea, nepăsarea, pregatirea precară și  intervenţia haotică s-ar repeta identic. Trăim în aceeași țară în care incompetența a atins culmi inimaginabile începând de la pozițiile cele de mai jos până la nivelul funcțiilor cheie. Sau poate e invers? ar trebui să pornim de sus? de la înalții funcționari publici care nu cunosc noțiunile de bază ale limbii române și abia apoi să ajungem la muncitorii care în prostia lor într-o simplă operațiune de dezinsecție omoară copii și oameni nevinovați așa cum s-a întâmplat acum două zile la Timișoara.

        Încep să cred că nepăsarea e cuvântul care ne caracterizează ca popor și nu ospitalitatea, vitejia sau alte baliverne pe care le-am învățat la școală. Simt cum uneori mă îngrop sub un morman de lucruri de simțit și de gândit care îmi îngreunează spinarea dar cu toate astea nu îmi doresc să le dau la o parte și să văd din nou realitatea deprimantă preferând să rămân pentru un timp sub globul meu de sticlă. Un glob în care sentimentul de frustrare că nu pot face nimic să schimb lumea nu are loc, un glob sub care sunt doar eu cu lucrurile mele, cu plăcerile mele superficiale ruptă total de marile probleme ale omenirii.

        O carte bună, un ceai fierbinte, un pic de shopping online (la Black Friday-ul românesc nu mi-am luat decât cosmetice, un sampon uscat și un parfum Thierry Mugler pe care îl ador), o pisică pufoasă torcându-mi în poală și sezonul trei din The Crown este tot ce îmi doresc ca să uit măcar puțin de toată mizeria din afara celor patru pereți. Pentru ca apoi, după o perioadă de izolare, să o  pot lua de la început.

Share This:

Citește mai mult

Cea mai ieftină supă din lume

        După ce ani de zile am crezut că am pierdut rețeta originală, am reușit, prin intermediul unei rude, adică o verișoară a mamei care locuiește în Alba Iulia,  să o redescopăr. Iar acum fac supa asta foarte des, nu neapărat pentru că este extrem de ieftină ci pentru că îmi place mult de tot iar gustul îmi amintește cu mult drag de zilele fericite ale copilăriei când bunica mea gătea dumnezeiește din orice avea la îndemână. Locuiam împreună și ea era cea care gătea pentru toată familia și tot ea era cea care stabilea meniul pentru întreaga săptămână. Deși pe vremea aia nu exista conceptul de mâncare ”nesănătoasă”, pentru că până la urmă ceea ce băgăm în noi este totuși comestibil, privind în urmă îmi dau seama că până am plecat de acasă, tot ceea ce am mâncat s-ar încadra astăzi în ceea ce se cheamă un stil de viață sănătos.

        Nu mâncam nimic congelat, legumele erau toate din grădină, ouăle de la găinile din curte, nimănui nu-i trecea prin cap să înlocuiască untul cu margarină, mezeluri cumpăram o dată pe lună când aveam musafiri (dar ce bun era parizerul acela care nu avea E-uri și pe care trebuia să-l consumăm în două zile altfel se altera), chipsuri nu existau, pufuleții încă nu se inventaseră, pateul de ficat era făcut în casă iar conservele se mâncau doar în excursii în timp ce siropul de vișine cu apă minerală era mai bun decât orice cola postdecembristă. Orele de masă erau sfinte și nu simțeam nevoia să ronțăiam nimic între mese. Când mâncam stăteam la masă, pe scaun, vorbind unii cu alții și nu ne uitam la televizor. Singura masă care nu se supunea acestor reguli era ojina din zilele de vară când, în timpul vacanțelor, bunica ne făcea câte o felie de pâine unsă cu unt și gem și ne dădea drumul pe stradă în șleahta de copii care alergau bezmetic, fiecare cu pita lui în mână.

        Miercurea şi vinerea, fără excepţie, fără comentarii şi fără mofturi se mânca de post iar una din mâncărurile mele preferate era supa de chimin, o supă care după ce bunica mea a murit (când eu aveam 16 ani) a dispărut cu totul din meniul nostru. M-am bucurat să regăsesc reţeta la noi în familie pentru că, deşi am căutat pe internet, ceea ce am găsit a fost departe de ceea ce vag, îmi aminteam eu. Adică ce îmi aminteam? Doar două lucururi: că în supă nu erau niciun fel de legume şi că avea consistenţa uşor mai subţire decât a unei supe creme. Am refăcut reţeta, mi-a ieşit exact aşa cum o ştiam şi o să vă spun imediat cum se face, nu înainte de un mic disclaimer: supa se găteşte cu rântaş deci standardele alimentaţiei „corecte” sunt oarecum încălcate.

        Încep cu ingredientele, puţine la număr, ieftine de tot şi care se găsesc în orice frigider adică un pliculeţ de chimin (1 leu), o ceapă (50 de bani), 2 linguri de făină, 2 linguri de ulei şi un sfert de linguriţă de boia dulce (doar pentru culoare). Toate astea mai fac 30-40 de bani. Apa şi sarea nu o mai pun la socoteală că trebuie să scriu prea multe zerouri în faţă. Oricum, patru porţii de supă costă sub 2 lei dar e adevărat că deasupra va trebui să presărăm nişte crutoane de pâine ceea ce va ridica puţin preţul final.

        Ceapa întreagă (dar evident curăţată de coajă) se pune la fiert împreună cu chiminul zdrobit  cu dosul unui cuţit ca să iasă mai bine aroma din el (o linguriţă per persoană) şi tot pentru o porţie se pun cam 700 de ml de apă. Se pune aşa de multă apă pentru că se lasă la fiert o oră şi apa va scădea destul de mult (aproximativ la jumătate). După ce a fiert bine şi toată bucătăria s-a umplut de mirosul inconfundabil de chimin, care à propos, îmi aduce aminte de copiii mei când erau bebeluşi şi le făceam ceai de chimin că aşa ne spunea doctorul (acum cică nu mai e bun), supa se strecoară printr-o sită deasă ca să nu treacă seminţele. În oala în care a fiert supa, se pune uleiul, făina şi boiaua şi se face un pic de rântaş care se stinge treptat cu supa strecurată. Şi gata 🙂 Adică, nu chiar, pentru că după cum spuneam, ne mai trebuie nişte crutoane de pâine pe care să le punem deasupra.

        Desigur crutoanele se prepară în casă din pâine uscată tăiată cubuleţe şi băgată la cuptor dar eu am descoperit în Kaufland nişte crutoane cu gust de usturoi sau verdeţuri aromatice pe care le vedeţi în poză şi care sunt absolut de-li-cioa-se! Ridică preţul supei mele dar merită fiecare bănuţ.

        Îmi place supa asta de mor şi ca de fiecare dată când descopăr ceva pe gustul meu, tot aia îmi vine să mănânc aşa că presimt că vedeta iernii va fi supa de chimin. Şi chiar dacă din vară mi-am pregătit un congelator plin cu tot felul de legume din piaţă şi mi-am imaginat ce fel de supe-creme o să-mi fac în zilele geroase de iarnă, zarzavaturile mele se pare că mai au de aşteptat. Deci, ce părere aveţi, cum vi se pare supa mea? ştiu că este imposibil să aveţi o altă reţetă mai simplă dar aş vrea să ştiu dacă şi voi faceţi supă de chimin şi dacă da, cum anume.

 

Share This:

Citește mai mult

Bârfa de sâmbătă seara

        Chiar dacă subiectul arzător al zilei este legat prin toate firele posibile de alegerile ce vor avea loc mâine, persoana de care o să mă iau azi nu face parte din cei 14 catindați la șefia țării și nici n-a avut vreodată o miză în politichia din România. E o artistă care mi-a plăcut dintotdeauna și o țin minte perfect de când a apărut la Steaua fără nume, nu că aș avea eu o memorie de elefant dar, atunci când s-a difuzat faza finală,  mă aflam la Onești și cum ea se trage din acest oraș, emisiunea a făcut senzație. Despre Loredana Groza e vorba, dacă nu cumva v-ați prins deja.

        Nu știu cum mi-a ieșit știrea în față. Sau de fapt știu… așa cum te năpădesc toate reclamele, toate breaking news-urile, toate veștile alarmiste sau titlurile de senzație: ți le bagă internetul în față și dacă nu le citești din prima, le regăsești după un minut în celălalt colț al ecranului, apoi pe telefon, sau într-un email, în feedul de la Facebook sau în postările sponsorizate de pe Instagram. Nu are rost să te încăpățânezi să nu citești pentru că până la urmă tot cedezi, deschiderea linkului fiind singura șansă de a scăpă de insistența super enervantă a mediului virtual. Cred că așa mi s-a întâmplat și cu știrea despre Loredana.

        Inițial am crezut că este vorba despre un click bait, cum adică să fie reclamată la CNA apariția Loredanei la emisiunea Neața cu Răzvan și Dani? Am intrat totuși să văd despre ce este vorba și m-am șocat. Nu că aș fi vreo mironosiță de modă veche, nu că aș fi trăit sub o piatră dar ținuta Loredanei m-a lăsat cu gura căscată și nu neapărat de admirație.

        Poza am luat-o de pe Ciao.ro dar internetul vuiește despre decolteul răvășitor/ sexy/ adânc/ obraznic/ generos/ scandalos/ abisal sau de infarct așa cum îl numesc toți cei care au comentat apariția de acum câteva zile. Iar lista epitetelor poate continua pentru că așa ceva nu vezi în fiecare zi și mai ales la ora 8 dimineața. Sau are importanță ora?

        După cum spuneam, am apreciat-o întotdeauna pe Loredana, mi-a plăcut vocea ei, repertoriul, mi-a plăcut că și-a respectat mereu publicul și spun asta după ce am văzut-o live în mai multe concerte, mi-au plăcut ținutele ei de scenă, mi-a plăcut atunci când era jurat la Vocea României, mi-a plăcut când vorbea despre fiica ei, mi-a plăcut și am admirat-o atunci când s-a reinventat și a ținut pasul cu noile trenduri în timp ce aproape toți colegii ei de generație se plângeau prin emisiuni că nu mai sunt difuzați pe radio, pe scurt mi-a plăcut atât ca artist cât și ca om. De ce oare a simțit nevoia să atragă atenția asupra ei în acest mod, nu pot să înțeleg.

        Este adevărat că mereu a avut ținute extravagante dar asta făcea parte din personalitatea ei și este la fel de adevărat că hainele pe care le purta strigau sexy pe corpul ei bine lucrat dar de aici până la vulgaritatea decolteului cu pricina mi se pare cale lungă. Știm cu toții că sexul vinde dar mă întreb dacă nevoia de popularitate a adus-o în această stare de disperare în care dă tuturor privitorilor impresia că cerșește atenție sporită. Mie cel puțin senzația asta mi-o lasă deși, la succesul pe care încă îl are, nu ar fi avut nevoie de acest circ ieftin.

        A știut mereu să traseze o linie clar delimitată între viața de familie, pe care o ține ascunsă de ochii fanilor și de bârfa tabloidelor, și viața de artistă cu tot glamourul și efervescența inevitabile scenei. Chiar mă întrebam atunci, în urmă cu vreo 20 de ani, când s-a căsătorit cu Andrei Boncea și a dat un interviu unei reviste în care se mândrea cu verigheta (ceva similar unor modele de aici) dacă stilul Loredanei, devenind o ”femeie măritată” se va schimba. Adică dacă va începe să poarte ținute serioase, rochii lungi cu paiete gen Corina Chiriac și bijuterii din aur, machiaje cuminți și coafuri înțepenite cu fixativ. Nu a fost cazul.

        Loredana nu s-a cramponat de succesul imens pe care l-a avut cu Bună seara, iubito și a mers mai departe devenind alta în fiecare an. A știut să se desprindă și să facă mereu ceva nou, să înregistreze succes după succes chiar dacă a avut doar 16 ani, apoi 30 iar acum are aproape 50. Desigur că și-a făcut nenumărate operații estetice și nu am nici cea mai mică problemă cu asta, mi se pare o femeie frumoasă (chiar foarte frumoasă dar gusturile pot să difere) și pentru meseria pe care o are imaginea contează enorm. Deci botox, silicon, implanturi, lifting, acid hialuronic, liposucție, fațete dentare, probabil că nimic nu îi este străin și foarte bine, apreciez efortul, decât o Nana Mouskouri în mizerie, mai bine o Jennifer Lopez în culmea gloriei.

        Dar de ce și-a scos la înaintare sânii ăia de plastic și ni-i arată acum ca și când ar veni de pe centură, nu pot să pricep. Aveți voi vreo explicație?

 

Share This:

Citește mai mult

Lipici la promoție

        Nu cred că sunt o shopaholică sau cel puțin nu vreau să cred asta despre mine, de fapt mi-ar plăcea să știu că nu am niciun fel de dependență. De fumat nu fumez, de băut nu beau, dacă mă ambiționez mă pot abține de la înghețată iar de cumpărături m-am înțărcat. Sau cel puțin așa am crezut. Au trecut de mult vremurile în care așteptam perioada reducerilor și cumpăram o mulțime de haine și de pantofi, și dacă-mi trebuiau și dacă nu, doar pentru că aveam posibilitatea să fac achiziții la un sfert din prețul inițial. După ce ani de zile mi-am burdușit dulapurile cu lucruri inutile pe care le-am purtat arareori (sau chiar deloc) am revenit cu picioarele pe pământ, am făcut curățenie și m-am liniștit. Nu mai cumpăr decât după o analiză atentă, îmi las o perioadă de reflecție care să mă scutească de regrete tardive, nu mă mai arunc cu capul înainte și nici nu mai merg în mall-uri decât foarte rar astfel încât tentațiile s-au îndepărtat vizibil.

        De asemenea și la cumpărăturile alimentare situația s-a îmbunătățit simțitor pentru că nu mai merg la supermarket fără lista făcută de acasă și deci coșul nu se mai umple cu sucuri, ciocolățele sau biscuiți aflați la promoție care să zacă apoi în cămară până după termenul de expirare. Sau mai rău, să-i mănânc 🙂 Concluzionând fără să fac uz de demodata modestie, comportamentul meu de consumator impulsiv a dispărut cu totul. Sau cel puțin așa am crezut până deunăzi.

        Sâmbăta trecută, în timp ce lucram la un mic proiect început în ianuarie (un scrapbook care deși îmi consumă o grămadă de timp îmi face mare plăcere să îl pigulesc), mi-am dat seama spre dupămasă că mi s-a terminat lipiciul ceea ce ar fi însemnat ca tot timpul liber pe care îl așteptasem o săptămână întreagă să se irosească nemaiputând lucra nimic. La scrapbooking fără lipici nu poți face niciun pas mai departe. Și unde să găsești lipici sâmbăta seara când toate magazinele sunt închise? La supermarket, desigur.

        Așa că mi-am luat frumușel umbrela și pe o ploaie bunicică m-am îndreptat spre Kaufland. Spre surprinderea și supărarea mea, la raionul de papetărie, deși am luat la purecat articol de articol și am scanat cu privirea rafturile de jos până sus, nu am găsit niciun fel de lipici. M-am și supărat, m-am și enervat dar situația era clară. Nu aveau lipici. Și pentru că timp aveam berechet, nemaigrăbindu-mă către casă pentru că îmi pierdusem obiectul muncii, am zis să arunc un ochi la standul cu reduceri. Inspirată decizie! să vezi și să nu crezi ce am găsit! lipici la reducere 🙂

        Și nu un sortiment sau două ci toate brandurile care se vând în Kaufland. Toate lipiciurile costau 1 leu. Toate și doar un leu! Și nu știu ce m-a apucat, dar am simțit o bucurie imensă și m-a cuprins un fel de entuziasm în fața izvorului cu  lapte și miere… când am văzut prețul de  un leu zici că am văzut de fapt zero lei. Și nu m-am putut abține și am luat din fiecare model câte unul. Patru, adică. Dar din cele patru unul era de fapt set de trei așa că acum am șase tuburi de lipici. Cred, presupun, dar de fapt știu cu siguranță că o să-mi ajungă toată viața… asta bineînțeles dacă nu o să se întărească în tub înainte să expire. Am comis-o așadar și sunt curioasă dacă vi s-a întâmplat și vouă să cumpărați vreodată ceva în exces doar pentru că respectivul  produs  avea  preț  redus??

 

Share This:

Citește mai mult