A mai trecut un an. A fost un an bun? Din multe puncte de vedere, poate că da, depinde doar de noi ce vrem să scoatem în evidență și de ce amintiri să ne legăm. Zilele fericite merită păstrate în amintire, momentele urâte lăsate uitării. Îmi fac acum bilanțul pe luni încercând să scot în evidență cele mai bune lucruri care mi s-au întâmplat în 2015. Și au fost destule.

• Ianuarie a fost luna lecturii. Am citit mai mult ca niciodată și am avut norocul să îmi cadă în mână cărți care m-au captivat și pe care le-am citit pe nerăsuflate cum ar fi autobiografia lui Andre Agassi, carte pe care o recomand chiar si celor care habar n-au cine este acest mare tenismen. Deși nu este un roman, efectiv nu o mai poți lăsa din mână, atât de incitant este scrisă și ajungi să te întrebi dacă într-adevăr Agassi, numărul 1 mondial în acest sport,  a urât cu adevărat tenisul. Apoi am avut o relație de dragoste-ură cu confesiunile lui Gheorghe Florescu, prototipul afaceristului din comerțul socialist, unul din cei care trăgeau sforile ducând o viață îmbelșugată departe de fraierii care stăteau la cozi interminabile pentru o sticlă de lapte. E o carte pe care (cred eu) cei care nu au trăit acele vremuri nu au cum să o înțeleagă pentru că face referire la foarte multe personaje reale  și la un stil de viață astăzi de neimaginat. Cartea Constanței Vintilă Ghițulescu este un documentar plin de farmec al vieții românilor de pe la 1700-1800: pețitorii, viața în doi, ziua nunții, imoralitatea, divorțul, zestrea sunt subiecte descrise pe baza documentelor găsite în arhive și te duc într-un timp și o lume cu totul altfel decât cea de acum. Foarte interesantă și nu doar pentru pasionații de istorie. Am citit multe cărți în ianuarie fără să îmi propun să le țin socoteala deși am văzut că este o chestie foarte la modă acum: să îți dai un target la numărul de cărți citite într-un an. Nu-mi place, nu văd sensul și nu cred că o s-o fac vreodată. Dar never say never.

• Februarie – luna inimioarelor îndrăgostite 🙂 Deși  Valentine’s Day nu este pentru mine o zi de sărbătoare (dar nici nu am nimic împotrivă și oricum prefer această zi decât așa zisa sărbătoare inventată cu Dragobetele de care n-a auzit nici naiba până acum), luna februarie a adus cununia Cristinei și, pentru a mia oară, aniversarea căsătoriei mele. Deci, muah-muah, țoc-țoc, pupături, urări, veselie și multe felicitări. A fost o lună frumoasă, cu un eveniment mare care a solicitat pregătiri pe măsură.

• Martie a fost luna SuperBlogului de primăvară care mi-a ocupat tot timpul. Probele au venit la fiecare două zile dar având deja experiența ediției precedente nu mi s-a mai părut chiar atât de stresant poate și pentru că faptul că am avut de scris doar 10 articole. Am terminat pe locul 6 și am fost mulțumită.
• Aprilie mi-a adus o experiență minunată, întâlnirea cu o mulțime de oameni pe care îi cunoșteam doar din online. Am fost mai mult decât surprinsă de modul în care am fost primită în comunitate și de prieteniile care s-au legat atât de repede cu oameni de vârste așa de diferite. Gala de la Brașov a fost un eveniment de neuitat unde m-am simțit ca peștele în apă și unde am cunoscut un grup de olteni minunați cu care păstrez și acum legătura.

• Mai  a fost luna în care am început un nou job, total diferit de ceea ce eram obișnuită. După 20 de ani într-o mare corporație m-am întors în timp trăind experiențe și un stil de muncă pe care  îl credeam dispărut dar care nu-mi displace deloc. E altceva și văd că viața are alt ritm și altă savoare dacă nu lucrezi 12 ore pe zi și dacă atunci când ajungi acasă nu mai ești nevoit să te gândești la ținte de vânzări, la teleconferințe și la planuri de acțiune.
• Iunie, luna mea și a Silviei, mi-am petrecut-o în cel mai plăcut mod posibil stând mai mult prin București, oraș pe care îl ador. După cum se vede, de micuța Silvia a avut cine să se ocupe așa că, la început de vară, când încă nu se instalase canicula năucitoare, am avut timp de plimbări în partea turistică a orașului și, ca de fiecare dată, m-am mirat de ce oare bucureștenii nu știu să aprecieze ceea ce au și sunt predispuși bombănelii.

• Iulie am simțit-o ca o lună de vacanță deși n-am avut nicio zi liberă. În schimb am petrecut fiecare dupămasă cu prietenii noștri dragi din Canada pe care nu îi vedem decât o dată la câțiva ani. Am băut bere, am râs, am mâncat și ne-am simțit extraordinar de bine cu toate că nu am plecat nicăieri așa cum ne propusesem dar am avut totuși parte de super quality time. A fost o lună pe care mi-o amintesc cu mare drag.

• August a fost luna dedicată familiei, ca de obicei o frumoasă lună de vară în care zile în șir mănânc doar lebeniță. Am făcut și clasica poză pe scări,  aceasta fiind prima poză (dintr-un șir pe care îl doresc cât mai lung) în care apar patru generații. Îmi doresc să se păstreze tradiția și să ne înghesuim cât mai mulți de acum încolo în fiecare an.

• Septembrie înseamnă Grecia de câțiva ani încoace și mă bucur că e așa. Anul acesta am fost în Thassos de unde n-aș mai fi plecat niciodată… La despărțire, proprietarul pensiunii, după toate urările de la revedere, drum bun, sănătate și toate cele, a strigat după noi Have a nice winter! și m-a făcut să tresar. Ca de obicei, speram ca vara să nu se termine niciodată.

• Octombrie mi-a priit de minune cu săptămâna petrecută în Anglia. Mai fusesem în Anglia, dar la Londra. De data asta însă am avut ocazia să cunosc puțin zona rurală și orașe mai mici care nu seamănă nici pe departe cu marea metropolă cosmopolită. E o diferență de la cer la pământ iar, în afară de farmecul micilor sate care m-au lăsat fără respirație, m-au fascinat zonele industriale care sunt neschimbate de 200 de ani, probabil de când au apărut. Parcă erau decoruri de film și nu realitate.

• Noiembrie a fost a doua lună de SuperBlog și a fost o lună obositoare dar vizita de 10 zile a Cristinei și Silviei m-a remontat și mi-a dat energie. Dacă vreți să vedeți ce am făcut împreună puteți urmări filmulețul făcut de Cristina aici.
• Decembrie m-a făcut fericită pentru locul pe podium câștigat la SuperBlog. Am ocupat poziția a treia ceea ce înseamnă o mare realizare. Am concurat cu oameni foarte talentați, mulți dintre ei lucrând în presă, în radio, în televiziune, în PR, domenii care au ceva, cât de cât, în comun cu scrisul. Eu am plecat acum un an și jumătate de la nimic și i-am ajuns din urmă ceea ce, fără niciun pic de modestie, mă face să mă simt extrem de mândră de realizările mele. Vreau să merg mai departe cu acest blog pentru că îmi place să scriu și lucrul acesta nu mă plictisește niciodată.

        Acesta a fost anul meu cu părțile lui bune. E adevărat că am avut și momente triste sau mai puțin fericite de care însă acum nu vreau să îmi mai aduc aminte. Pentru anul care vine îmi doresc să fiu sănătoasă alături de toată familia mea și să mă bucur de viață așa cum ne este dată, să pot trece peste toate încercările, să nu mă opresc din drum și să nu-mi pierd niciodată speranța. Celor care mă citiți vă mulțumesc pentru susținere, vă doresc un an bun și promit să fiu aici pentru voi, cu drag. La mulți ani!

Read More

      Despre mătușa mea, Rica, o soră a bunicii mele, v-am mai povestit și vă spuneam că a avut o copilărie extrem de nefericită. De-a lungul timpului am învățat enorm de multe de la ea și azi vreau să vă împărtășesc una din lecțiile de viață pe care mi le-a dat, o lecție despre detașare, care mi-a fost și încă îmi este de mare folos.

      S-a născut în casa unui preot, străbunicul meu, care a avut șapte copii. Cu câteva zile înainte de 1 Decembrie 1918, în timpul unei manifestații patriotice prin care îndemna oamenii să meargă la Alba Iulia, preotul a fost împușcat de un grup de soldați din armata ungară. A murit pe loc iar străbunica mea a rămas văduvă fără niciun venit și fără să știe cum își va crește în continuare copiii.

       Rica avea mai puțin de cinci ani când mama ei a fost nevoită să o lase în casa unei mătuși Din afară este ușor de spus că nu ar fi trebuit să facă una ca asta, că o mamă trebuie să lupte ca o leoaică și să facă orice pentru a-și ține copiii aproape de ea dar atunci când banii nu există, când zile la rând mâncarea înseamnă doar pâine făcută în casă și lapte primit din bunăvoința și mila vecinilor, lucrurile nu mai sunt atât de simple. Situația era mai mult decât disperată, străbunica mea nu avea nicio sursă de venit, casa parohială în care locuia împreună cu cei șapte copii dintre care cel mai mic avea 6 luni iar fata cea mai mare 15 ani trebuia eliberată în câteva luni iar la orizont nu se vedea nici cea mai slabă rază de speranță. Până la urmă, mătușa la care urma să stea nu era o străină, era soră cu străbunica iar soțul ei era preot în Someșeni, un sat foarte aproape de Cluj, astăzi un cartier al orașului, și chiar ei se oferiseră să ia unul din cei șapte orfani și să îl crească alături de copiii lor. Aveau o situație materială foarte bună, o casă mare cu multe camere, pământ pe care cultivau cereale, grădină de legume, livadă, animale și două feluri de servitori: unii care lucrau la câmp și alții în casă. Părea că în afară de dragostea maternă nu-i va lipsi nimic fetiței.

       Și totuși anii petrecuți în casa rudelor bogate care, aparent, o luaseră din milă au fost un coșmar. Micuța Rica a fost tratată mai rău decât servitorii. În ochii lumii stăpânii casei trebuiau să apară ca niște binefăcători de aceea aparențele trebuiau păstrate dar ceea ce se petrecea între pereții casei a însemnat o umilință continuă. Pe lângă zgârcenia de neimaginat care o supunea la înfometare continuă, i se spunea zilnic că trebuie să rabde și să tacă orice i s-ar întâmpla pentru că e săracă și nu are tată. Rabdă și taci! a fost sloganul pe care l-a auzit timp de cinci ani, zi de zi.

       Duminica dimineața, înainte de slujba de la biserică, o trimiteau la brutăria din sat să cumpere jimble, cuvânt unguresc care desemnează un fel de franzeluțe, și pe care domnii le mâncau calde alături de cafea cu lapte în timp ce copilul care salivase de poftă tot drumul, mânca pâine neagră și tare în bucătăria din spate. O dată măcar nu i-au dat să guste… I-au interzis să se joace cu copiii din sat, probabil de teama de a nu se afla cum decurg lucrurile în casă iar după școală trebuia să vină direct acasă. Singurătatea, suferința și răutatea celor din jur o făceau să plângă în fiecare noapte și să se roage la Dumnezeu să moară. Ce poate să fie în sufletul unui copil de 7-8 ani astfel încât să-și dorească moartea? N-a suflat nimănui un cuvânt despre ceea ce i se întâmpla, iar mamei sale nu i-a povestit calvarul prin care a trecut decât după ce s-a terminat totul. De ce nu mi-ai spus, draga mamei, că aș fi venit să te iau imediat… s-a cutremurat străbunica. Mi-a fost frică să nu ajung la orfelinat… Da, se putea și mai rău, era la începutul anilor 20, deci acum aproape o sută de ani.

       Singurul care observase că ceva nu e tocmai în regulă în casa preotului a fost învățătorul Ricăi și pentru a-i mai alina suferința și singurătatea, îi împrumuta cărți de povești pe care fetița le adora. Una dintre acestea a fost ”Sar și Ionel” unde Sar era un cățel. În ultimii ani de viață mătușa mea m-a rugat să-i găsesc această carte dar nu am reușit, nu știu nici cine a scris-o, nici editura, nici anul apariției, absolut nimic. Și nici nu știu dacă numele cățelului e scris corect dar știu că o citea în fiecare seară și că i-a luminat fața tristă atât cât s-a putut. A fost un mic strop de fericire, un pas în lumea viselor și a imaginației fără îngrădiri așa cum, de altfel, ne aduc toate cărțile.

       Crăciunul, la fel ca și acum, era o mare sărbătoare, chiar dacă nu era despre cumpărături , moși cu bărbi albe și haine roșii, beculețe colorate și brazi cu ”stil”. Era o sărbătoare respectată cu credință fiind ziua nașterii Domnului Isus iar evenimentul era eminamente religios. Copiii făceau serbări școlare, cântau colinde în cor și spuneau poezii iar la sfârșit primeau bomboane fondante, nuci, roșcove și smochine. Pe vremea aceea încă nu apăruse Moș Crăciun iar aceste daruri erau aduse de îngeri. Toți copiii știau asta și, cu sufletul plin de credință, îi mulțumeau îngerașului. Pentru mulți dintre ei era singura dată din an când primeau un cadou iar evenimentul lua o amploare deosebită în ochii lor, îl așteptau cu mare nerăbdare și fără să lipsească de la nicio repetiție. La fel și Rica, a așteptat serbarea din clasa I cu sufletul la gură, repetându-și poezia seară de seară astfel încât să nu greșească niciun vers și să o poată spune repede-repede, ca pe apă. Avea deja emoții grozave la gândul că sala va fi plină iar ea va trebui să recite în fața atâtor perechi de ochi ațintiți înspre ea.

       Lovitura a venit în dimineața serbării, după ce nu dormise toată noaptea de emoții. Aștepta aproape tremurând să plece spre școală când baciul Suciu, așa îl chema pe ocrotitorul ei, a venit cu vorba ca un trăsnet: Rica nu merge la serbare pentru că nu are ghete. Așa era. Ghetele fetiței erau rupte, cusute, lipite și din nou rupte, niște gioarse prin care intra apa, aproape fără talpă. Nu puteau s-o vadă sătenii pe nepoata preotului cu astfel de ghete în ziua serbării, ce părere și-ar fi făcut despre mărinimia lui? Aparențele trebuiau salvate, Rica va rămâne acasă, învățătorului îi va spune că fata e bolnavă și nimeni nu va ști că zgârcenia l-a împidicat în a cumpăra o pereche de ghetuțe noi. Într-o fracțiune de secundă cerul s-a prăbușit peste tot universul fetiței și lumea s-a prefăcut în mii de cioburi, la început a muțit apoi a început să plângă cu sughițuri fără să se mai poată opri. Lasă plânsul că o să ne spui nouă poezia după ce ne întoarcem a tunat încă o dată preotul și au plecat cu toții lăsând-o pradă deznădejdii. Rabdă și taci că tu nu ai tată erau singurele vorbe care îi răsunau în urechi. Serbarea s-a ținut fără ea, toți copiii au cântat împreună pe scenă în afară de micuța Cenușăreasă care plângea singură și uitată de lume, căzută pradă deznădejdii, simțindu-se mică, neînsemnată și aruncată la gunoi ca un obiect nefolositor.

       Nu l-am cunoscut pe baciul Demian, nici pe soția lui, mătușa Valeria, au murit cu zeci de ani înainte să mă nasc eu dar am crescut înconjurată de poveștile legate de familie și de întâmplările parcă venite din altă lume. În mare știam calea urmată de Rica, știam de anii petrecuți la Someșeni, de copilăria grea, de lipsurile îndurate și de toate sacrificiile pe care a fost nevoită să le facă. Dar ziua în care am aflat toate aceste amănunte a fost un șoc pentru mine. Mătușa mea, Rica, mi-a povestit toate astea, ziua serbării și alte întâmplări la fel de triste atunci când deja trecuse bine de 90 de ani. A fost cutremurător să aflu prin câte a trecut și câte lovituri a primit inimioara ei de copil dar ceea ce m-a lăsat fără grai a fost detașarea și împăcarea de sine cu care îmi povestea.

       Nicio urmă de ură, nicio urmă de ranchiună, de dor de răzbunare, fără patos, fără înverșunare și fără să dorească răul cuiva. A ținut legătura cu verii ei toată viața și au avut o relație bună și oarecum afectuoasă deși aceștia, mai mari decât ea cu 10 ani, asistaseră la toate scenele fără să schițeze vreodată un gest de bunăvoință, fără să-i aducă o mângâiere sau un cuvânt de încurajare. Cu toții s-au purtat rău iar eu nu le-am găsit nicio circumstanță atenuantă oricât am încercat. Tușa Rica, în schimb, i-a iertat. Nu a uitat niciodată ce s-a întâmplat la Someșeni dar a avut puterea să treacă peste.

       Am întrebat-o de ce i-a iertat, de ce, după ce a crescut, nu a spus familiei de răutățile îndurate acolo, de ce le-a acordat clemență și i-a primit în casa ei ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat? Mi-a răspuns că nu a vrut să-și umple viața de rău, că nu a vrut să trăiască punând amintirile urâte pe primul plan și că un suflet plin de ură este mereu nefericit. Mi-a spus că răzbunarea nu-ți aduce mulțumire și că, din contră, ajunge să îți mărească doza de rău pe care o porți cu tine. Faci rău, primești rău. Faci bine, primești bine este principiul după care ar trebui să ne călăuzim cu toții în viață.

       A fost o lecție pe care eu am preluat-o și care mi-a făcut mult bine. Acum nu spun, în niciun caz, că atunci când primești o palmă să întorci și celălalt obraz, dar nici să răspunzi cu aceeași agresivitate nu este o soluție binefăcătoare. Dacă ne concentrăm pe lucrurile negative, dacă în loc să privim înainte ne întoarcem mereu să plătim polițe din trecut, dacă tot ceea ce ne dorim este răzbunarea, viața noastră se va umple de rău și amar. În loc să sperăm la seninul zilei de mâine, ne aplecăm sub povara cenușiului din trecut iar asta nu ne poate aduce decât un gust amar pentru că răzbunarea nu este dulce decât aparent. Dacă te scuturi de tot ce este urât, dacă lași la spate bârfele și răutățile cotidiene, dacă ignori invidia gratuită a celor din jur nu ai decât de câștigat. Dacă, în schimb, intri în jocul perfid al schimbului de răutăți, gândurile ți se vor înnegri și greutățile vieții vor cântări din ce în ce mai greu.

       Mătușa mea a trăit 95 de ani, nu a fost niciodată bolnavă și poate acesta a fost secretul unei vieți atât de lungi: să nu lași lucrurile urâte să îți cotropească sufletul.

Read More

       Anul acesta n-am simțit nicio magie de sărbători, de fapt cuvântul acesta cred că se potrivea doar pe vremea când mai credeam în existența lui Moș Crăciun. Faptul că orașele sunt împodobite cu mii de luminițe, că sub brazi se adună mormane de pachețele frumos ambalate, că în aer plutește miros de portocale și cozonaci, că la toate posturile de radio se aud colinde  este minunat dar este departe de a fi ceva ”magic”. Evident că și mie îmi place atmosfera dinaintea Crăciunului, iubesc pregătirile și ador să fac surprize celor dragi dar totul mi se pare cât se poate de real și de înfipt în realitate. Sunt pragmatică? Se prea poate.

       Am avut un Crăciun liniștit, calm, fără ghiftuială, un Crăciun despre ceea ce înseamnă bucuria vieții și căldura celor dragi. Am respectat tradițiile moderne, cum ar fi mersul la cumpărături pe ultima sută de metri și aprovizionarea în cantități industriale… nu țineam morțiș să fac asta, dar cum aș fi putut să rezist tentației de a cumpăra carne de porc și de curcan la preț redus cu 40, respectiv 50%? Cu vreo două ore înainte să se închidă Kaufland-ul, mi-am adus aminte că am uitat să-i cumpăr mamei măsline light (foarte puțin sărate) și am tras o fugă până acolo. E drept că magazinul era foarte aglomerat dar tot mi s-a părut un mic paradis având în vedere că mă atrag chilipirurile ca un magnet. Pffff… după cum vă spuneam, am găsit o grămadă de reduceri și deși am plecat numai după măsline, m-am întors cu un coș plin.

       În afară de carne, care o să-mi ajungă până la Paști, am luat niște ornamente pentru brad, făcute din pai, absolut adorabile care au costat doar 5 lei și pe care le-am agățat deja în pom. Doar câteva, pentru că sunt foarte multe, în fiecare compartiment vreo 3-4 la fel. Și am mai luat un condiment/aromă de la Fuchs pentru adăugat în cafea, înghețată sau în orice altceva. După cum scrie pe râșniță, am crezut că are gust de rom (nu există etichetă cu compoziția) dar nici pe departe nu aduce cu romul. Eu am simțit doar nuca de cocos și zahărul. E bunicel dar în niciun caz nu aș da 17 lei cât e prețul în mod normal. Acum era redus cu 75%, a costat doar 4 lei pentru că expiră la sfârșitul lui ianuarie și până atunci o să-l termin. 

        După ce m-am întors fericită de la cumpărături, am făcut salata boeuf pentru că eu nu pot concepe Crăciunul fără această salată 🙂 Asta da, tradiție. Mi-a ieșit foarte bună, mai bună ca niciodată, pentru că i-am adus două modificări. În primul rând nu am mai pus cartof fiert pentru că mi se pare că o face mult prea consistentă iar apoi, în loc de maioneză, am pus un sos remoulade luat de la Lidl și pe care vi-l recomand. Sosul remoulade este de fapt tot o maioneză dar în care se adaugă ceva ierburi aromate și castraveciori murați tăiați foarte fin. Câteodată prepar și eu acest sos, care merge cu orice, dar acum îl aveam deja în frigider așa că nu m-am mai ostenit.

       Seara de Ajun am petrecut-o la părinții mei. Dilema era cu ce să mă îmbrac ca să mă simt comod dar să fie totuși ceva festiv că doar e sărbătoare mare. Am tot răscolit prin dulap și până la urmă am găsit cardiganul acesta cu paiete pe care mi l-am cumpărat exact acum un an de pe mangooutlet și pe care nu l-am purtat niciodată pentru că mi s-a părut prea strălucitor dar acum, pentru această ocazie, s-a potrivit de minune. 

       Ca să vi-l arăt, mi-am făcut o poză în oglindă pentru că abia mai târziu am primit stick-ul de selfie-uri, cadou de la sora mea și de care m-am bucurat foarte tare. Tot de la ea am mai primit o ramă de fotografii superbă și un lănțișor de care este agățat un ren și un clopoțel care are un clinchet foarte frumos, o decorațiune pe care am agățat-o de bufetul din bucătărie. De câte ori trec pe acolo, lovesc clopoțelul să-l aud cum sună.

        Restul cadourilor mi le-am făcut eu singură, prin munca mea, și acest lucru mă face să mă simt extrem de bine. Cu articolul Pinterest către Moș Crăciun am câștigat un voucher de 1300 de lei la magazinul Hervis Sport așa că după ce se vor redeschide mall-urile voi merge la cumpărături cu Vlad, evident, pentru că până la urmă spiritul Crăciunului înseamnă plăcerea de a dărui. Sună destul de bine, nu? Ca să nu mai spun de locul III la SuperBlog care m-a făcut mai fericită ca niciodată dar despre asta și despre festivitatea de premiere o să scriu mai pe larg în curând.

       În rest nu s-a întâmplat nimic deosebit, am mâncat tradițional adică supă de găină cu tăieței, sarmale și prăjituri cu cremă. Nu am avut casa plină, am fost mai mult singură deși tehnologia m-a ținut permanent conectată cu cei dragi. N-am văzut niciun strop de zăpadă, doar o ceață deasă prin care înaintai cu neplăcere și care la contactul cu pielea feței se transforma în stropi de apă. La televizor au fost aceleași filme din fiecare an și aceleași grupuri de colindători plângăcioși, aceleași știri cu oameni care ajung la spital în comă alcoolică și aceleași oribile accidente pe șosele. Am avut însă parte de multă liniște și relaxare, am citit, m-am răsfățat cu multe ceaiuri din colecția mea din ce în ce mai bogată și m-am bucurat de ceea ce am fără să mai visez la cai verzi pe pereți. Nu a fost totul perfect și nici nu va fi vreodată dar cred că merită să ne bucurăm de fiecare clipă de viață așa cum ne-a fost dată.

Read More

        Azi fiind duminică mi-am spus să mă răsfăț un pic și m-am instalat cu o carte în mână sub o pătură groasă la o cafea prelungită, de fapt un cappuccino, cu televizorul deschis doar pentru zgomotul de fundal că de uitat nu prea m-am uitat la el în ultima vreme. Și cum stăteam eu așa liniștită și răcită cobză bucurându-mă de atmosfera cosy, am avut brusc o revelație. Mi-am dat seama că în ultima vreme  sunt obsedată de tot ceea ce este legat de scorțișoară. Nici nu e greu de observat: beam o cafea pudrată cu scorțișoară, lumânarea care ardea pe masă era cu aromă de scorțișoară iar turta dulce  care acompania cafeaua era cu aceeași aromă (à-propos, pe asta am luat-o de la Lidl și este cea mai bună turtă dulce pe care am mâncat-o vreodată).

        Deci nu numai că-mi place aroma de scorțișoară (și nu doar în această perioadă a anului, ci tot timpul) dar mi se pare că am ajuns să exagerez. Îmi cumpăr mereu cosmetice care au acest miros iar preferatele momentului sunt un lapte de corp de la Yves Rocher în ediție limitată și o cremă care zice că e pentru picioare dar eu o folosesc pentru mâini, de la Avon. Ambele sunt foarte persistente și lasă nu doar pielea plăcut parfumată ci și pe hainele pe care le port.

         Tot, dar absolut tot ce ține de mirosul ambiental e legat de scorțișoară. Nu știu cum s-a potrivit, pentru că nu am căutat intenționat, dar observ că alte arome  nu m-au atras în ultima vreme. Bețișoarele parfumate, uleiul esențial, spray-ul de cameră sau rezervele pentru odorizant, pe toate le-am ales cu același miros, îmi plac și nu m-am plicitisit deloc de ele.

        De vinul fiert cred că nu trebuie să vă mai spun nimic, n-am întâlnit încă pe  nimeni căruia să  nu îi placă. Nu este nimic mai reconfortant după o zi lungă și obositoare decât o cană de vin fiert cu zahăr, scorțișoară și un strop de piper, băută în  pat, pe îndelete, până simți că ți se închid ochii și te topești cu totul într-un somn binemeritat.

        Iar parfumul momentului este Casmir, de la Chopard, un parfum oriental vanilat, care radiază căldură, sofisticat și dulce dar fără să fie deranjant, un parfum perfect pentru Crăciun. Pe pielea mea notele de scorțișoară sunt cele mai pregnante acoperind cu totul vanilia care se pierde după câteva minute. L-am cumpărat anul trecut pe vremea asta de pe aoro și îmi place la fel de mult. Dacă ar fi să fac un calendar cu 12 parfumuri, pentru luna decembrie pe acesta l-aș alege fără nicio ezitare.

        Deși…mai există unul care ar putea concura cu Casmir la aceeași categorie dar pe care nu îl am chiar acum în colecție. L-am avut prin anii 90, Vanderbilt de Gloria Vanderbilt. Ce mult îmi plăcea și câte complimente primeam când îl purtam! Cu el am avut relația perfectă deși trebuia să fiu atentă la cantitate pentru că e un parfum extrem de puternic și care persistă foarte mult, pe haine chiar și zile întregi. Deși se simte ca un parfum luxos, nu este deloc scump, o sticluță de 100 de ml costă vreo 70 de lei. Chiar că ar trebui să mi-l iau din nou.

        Da, deci scorțișoara se regăsește peste tot în jurul meu. Am mâncat chiar și iaurt cu mere și scorțișoară, și-am găsit că este un desert delicios, ștrudel, cornulețe, plăcintă, prăjituri, mere coapte, înghețată, ceai… nu refuz nimic pentru că îmi plac toate. Și cred că obsesia îmi vine din copilărie când una din prăjiturile care se făceau frecvent la noi în casă era turtulițele, niște fursecuri mici, puțin bombate, făcute dintr-un aluat cu miere și scorțișoară care se tăia cu o formă rotundă, vopsite cu o glazură albă, foarte asemănătoare la gust cu turta dulce. Foarte bune erau…

         Ca de obicei, gândurile îmi zboară iar acum stau și mă întreb dacă o să ajung vreodată să simt pe viu cum miroase într-o plantație de arbori de scorțișoară. Probabil că știați că acest condiment este de fapt coaja exfoliată a copacului care crește cu predilecție în Sri Lanka dar mi s-a părut foarte interesantă acestă poză pe care vrea să v-o arăt și vouă:

 

 

Read More