Cele 4 tipuri de șefi pe care i-am avut de-a lungul timpului

        Nu mă întrebați de unde mi-a venit ideea de a scrie acest articol pentru că nu pot să vă spun 🙂 A fost un declic, apoi am tot stat și m-am gândit, am rememorat amintiri demult îngropate, am zâmbit, m-am încruntat și la final am făcut o clasificare a tipurilor de șefi pe care i-am avut de-a lungul timpului. Nu o să dau nume cu toate că niciunul dintre cei care m-au făcut să creez categoriile respective nu cred să fie cititor al blogului meu. Dacă mă înșel, cu siguranță se va recunoaște din descriere. Asta în cazul în care ego-ul îi este adaptat realității și nu umflat până în pragul exploziei și aici mă gândesc la situațiile care nu sunt tocmai de aplaudat. Dar o să încep cu partea pozitivă și anume cu acea categorie de șefi de la care am avut numai de învățat și cărora o să le port mereu respect.

• Șefi competenți din punct de vedere profesional și cu reale calități de lideri. Aceasta pare a fi simbioza perfectă și rețeta sigură a succesului. De fapt nu doar că pare ci chiar este. Sunt șefii pe care poți să te bazezi oricând, și atunci când întâmpini dificultăți de ordin tehnic, dar și atunci când apar probleme în interiorul colectivului: zâzanie, nemulțumiri, bârfe, săpături, certuri, invidie și alte asemenea. Aceștia dețin arta de a dezamorsa din fașă orice conflict, sunt cei care sudează echipa, nu așteaptă ca subalternii să se gudure la picioarele lor, toată lumea trage în aceeași direcție și toți pornesc la drum cu șanse egale. Nu există piedestal pe care să se înalțe, nu există tron, nu există coroană și nici sceptru. Sunt acele persoane care își asumă eșecurile echipei pe care o conduc (atunci când e cazul) iar succesele le împart cu ceilalți. Acești șefi au răspuns la orice întrebare, iar dacă se întâmplă să nu știe, te îndrumă la persoana potrivită sau la articolul din lege sau la o procedură, o normă sau un caz similar. Nu ți-e jenă să-i întrebi nimic pentru că niciodată nu o să-ți spună că ești prost. Și nici nu gândește asta.  Din păcate nu mă pot lăuda decât cu un singur astfel de șef… L-am avut pentru vreo 3-4 ani și a fost cea mai confortabilă perioadă din punct de vedere profesional deși sistemul în care lucram traversa o perioadă de mare criză. Mie și colegilor mei nu ne era niciodată frică de el. Ne era însă rușine atunci când ne certa și realmente simțeam părere de rău atunci când îl dezamăgeam.
• Șefi lideri înnăscuți dar fără a fi neapărat competenți în domeniul de activitate în care ajung să conducă. Aceștia provin de obicei din afara organizației și au urcat pe scara ierarhică în alte specialități. Ca lideri sun excepționali dar din punct de vedere profesional subalternii trebui să caute sprijin în rezolvarea problemelor din activitatea de zi cu zi în alte părți. Atâta timp cât rutina este predominantă și nu apar evenimente spectaculoase cum ar fi schimbări majore de legislație, reorganizări sau schimbări de direcție, treaba merge ca pe roate. Nici acest tip de șef nu este adeptul periajului de scame de pe rever și de cele mai multe ori recunoaște (în mod informal) rolul de specialist șef într-unul  dintre subalternii săi cu experiență. Echipa o duce bine-merci însă specialistul șef poate deveni frustrat destul de rapid dacă, cel puțin din punct de vedere material, nu i se recunosc meritele. Pe termen lung soluția nu funcționează dar pentru perioade scurte, să zicem un an, un astfel de șef poate aduce un suflu nou și da un impuls benefic stilului de muncă. Am avut un astfel de șef care venea în sistemul bancar după vreo douăzeci de ani de comerț și care, într-adevăr mi-a schimbat modul de a privi lucrurile în cadrul organizației. Am avut multe de învățat de la el, chestii organizatorice și de planificare pe care le aplic de atunci nu numai la serviciu dar chiar și acasă.
• Șefi foarte competenți din punct de vedere profesional dar cu zero calități manageriale. Aceștia trăiesc într-o bulă în care lucrează timp de opt ore fără să fie interesați de ceea ce se întâmplă în ograda lor. Din când în când ridică privirea din hârtii și, total debusolați, dau câteva ordine și indicații de care ei înșiși uită în secunda următoare. Nu deleagă sarcinile, iau toate responsabilitățile asupra lor și apoi se victimizează pozând în postura de eroi cărora nu le sunt recunoscute meritele. Nu pleacă în concediu pentru că sunt de neînlocuit și se uită strâmb la cei care solicită o zi liberă pentru a pleca într-un weekend prelungit. Le este mereu teamă că cineva le va lua locul și de obicei încearcă să-și discrediteze subalternii în fața superiorilor de pe scara ierarhică tocmai din acest motiv. Numai că cimitirele sunt pline de oameni care la un moment dat au fost de neînlocuit 🙂 după cum spunea Napoleon. Sau Steve Jobs a spus asta? Nu contează, ideea e că oamenii aceștia au așa o frică de o posibilă schimbare din funcție încât spinarea îndoită în poziția ghiocelului le-a devenit principiu de viață.  Cea mai mare parte a șefilor pe care i-am avut de-a lungul vremii s-au încadrat în această categorie. Nu le contest meritele, erau tobă de carte, dar ceea ce am învățat de la ei aș fi acumulat oricum prin experiență sau din alte surse.
• Șefi incompetenți din toate punctele de vedere. Parcă nici mie nu-mi vine să cred că există așa ceva dar, da, încă există nepoți, nepoate sau doar persoane care în afară de loialitatea față de cei ajunși în vârful piramidei nu au alte calități. Dar sunt promovate. Să te ferească sfântul de un astfel de șef. Orice face este doar în scopul de a-și păstra privilegiile: banii, puterea și influența. Își ascunde lipsa de abilități sub crize de nervi, bufnituri și aere de superioritate și este un zero absolut în materie de relații interpersonale. Adică, pe românește, nu se coboară la nivelul subalternilor și nu are povești cu aceștia pentru că de la înălțimea funcției totul îi pute. Cel mai grav este faptul că acest om are o părere foarte bună despre competența proprie și nu acceptă nicio altă părere decât ceea ce decretează prin propria inteligență. Dacă ceva nu iese bine întotdeauna alții sunt de vină, nu știe să convingă pentru că nu are argumente, nu știe să coordoneze, să verifice, să prevadă și are impresia că este sabotat în permanență. Toată lumea complotează împotriva sa și cel puțin jumătate din membrii organizației îi vânează scaunul. Pentru el, a fi autoritar înseamnă a ridica tonul. Îi sprijină doar pe cei mai proști decât el pentru că aceștia nu reprezintă o amenințare. Pentru a lua o decizie ordonă munți de hârtii, situații, tabele și liste pe care oricum nu știe să le interpreteze dar își asumă rolul de vizionar deși paralizează de teamă atunci când trebuie șă își asume un risc.

         Din păcate aș mai putea scrie încă vreo zece pagini despre această ultimă categorie dar nu vreau să scot chiar tot răul din mine… Sper că voi nu v-ați confruntat vreodată cu astfel de specimene. Sau da? Dacă da, ia ziceți aici ce și cum 🙂