Ce-mi doresc de ziua mea

        Iar a fost ziua mea. Nu știu cum se face dar parcă în ultima vreme tot mai des e ziua mea. Nici nu trece bine una și imediat vine alta 🙂 Când eram mică trecea o veșnicie între două aniversări iar acum mi se pare că sunt în uralele fanilor non stop. Când sunt, că de anul acesta mi-am șters evenimentul de pe Facebook. Nu că m-ar deranja, dar apropiații oricum știu care e ziua cu pricina iar ceilalți n-ar trebui să aibă nicio obligație în sensul de a scrie un la mulți ani mecanic. Mai ales că pe unii nici nu îi cunosc personal. Până la urma urmei celor dragi oricum le dorim numai bine în fiecare zi a anului iar à propos de cei pe care nu îi cunoaștem decât din online am văzut o fază macabră care m-a dat peste cap. Wall-ul cuiva care murise de câteva luni s-a umplut de urări de bine și sănătate în ziua în care, conștiincios ca întotdeauna, Facebook-ul a dat alarma sărbătoririi zilei de naștere a defunctului. Horror 🙁 De atunci eu nu mai trimit felicitări celor pe care nu-i cunosc.

        So… am trecut cu discreție peste ziua mea. Fără tort, fără șampanie, fără nicio petrecere și fără cadouri. Spun fără cadouri deocamdată. Bineînțeles că dragii mei dragi m-au întrebat ce-mi doresc, dar cum am fost plecați (iar eu foarte nehotărâtă) acțiunea cadoul încă nu s-a finalizat. Oare ce-mi doresc? Sigur că în primul rând aș vrea ca toți cei din jurul meu să fie sănătoși și mulțumiți de viață, să fie pace și liniște în lume și să trăim cu toții într-o armonie deplină dar acum vorbim despre lucrurile materiale adică daruri clasice. Un cadou înseamnă o bucurie nu doar pentru cel care îl primește ci și pentru cel care îl oferă. Iar cum eu mă dedic cu totul familiei nu pot să le răpesc alor mei bucuria de a-mi face un cadou. Na, ce bine am întors-o 🙂

        Dacă stau să mă gândesc un pic, slavă Domnului, nu am cu adevărat nevoie de nimic. Vorba vine, nevoie. De ce-aș avea nevoie și m-aș bucura dacă aș primi? Chiar de nimic. Pantofi și haine am să-mi ajungă pentru tot restul vieții. Că dacă ar fi să o luăm în înțelesul primitiv, de bază, nevoie cu adevărat aș avea de încălțări doar atunci când cele pe care le port mi s-ar rupe. Sau aș avea nevoie de haine mai groase doar atunci când ar da frigul peste noi. Dar din fericire nu trăim în peșteră și deci nevoile de bază mi-au fost demult îndeplinite iar dulapurile îmi sunt pline de nu mai am unde să arunc un ac.

        Deci haine și pantofi nu vreau. Sau poate că totuși vreau, altfel de ce mă tot uit pe site-uri în căutarea bluzei perfecte de dantelă? Și nici pantofi nu vreau. Cu excepția unei perechi de sandale bej fără toc și cu talpă moale cu care să pot face kilometri pe jos fără să mă doară picioarele 🙂

        Gata, știu ce vreau. Un pat nou în dormitor cu ladă de depozitare dedesubt care să se poată trage ușor, pe rotițe din alea cu rulmenți. De ăsta chiar aș avea nevoie pentru că salteaua pe care dorm acum e vai de capul ei…Da, nu e o idee rea. Și aș mai avea nevoie să-mi schimb geamul la fosta cămară pe care am desființat-o demult. Cămara nu mai există dar geamul urâțel a rămas în perete și ar fi trebuit schimbat demult. Deci un pat sau un geam. Cu montaj cu tot. Bine, mi-ar trebui și un dulap cu uși culisante dar asta e deja prea mult.

        M-aș bucura și de o excursie. Să primesc un plic și să rămân mută de uimire văzând biletele de  avion pentru Paris sau Roma. Sau Lisabona. Sau, hai să zicem, chiar și Timișoara pentru că nici acolo n-am fost niciodată și de mult îmi tot propun să ajung. Sunt atâtea locuri în țara noastră pe care încă nu le-am văzut și deja încep să mă întreb dacă o să mai apuc în viața asta…

        Aș cădea oare în ridicol dacă aș spune că mi-ar cădea bine să primesc un ceas? Am deja o colecție întreagă dar nu mă pot abține să nu mă gândesc mereu la câte un alt model. Cred că obsesia mea vine din copilărie când cumpărarea unui ceas reprezenta o mică investiție și nu oricine își permitea. Primul ceas pe care l-am avut l-am primit de Crăciun când eram în clasa a treia și am fost în al nouălea cer. La noi în clasă doar eu și Adel Szabo, colega mea de bancă, eram fericitele posesoare de ceas dar ea fusese prima și aș fi vrut să primesc un ceas exact ca al ei. Adică micuț de tot și cu brățară metalică. Eu primisem un ceas auriu, pătrat, cu linii în locul cifrelor și cu o curea de piele maro. Era marca Luch și trebuia să-l trag în fiecare seară pentru că pe vremea aia nu existau ceasuri cu baterie ci doar mecanice. Al meu avea 17 rubine și funcționa perfect 🙂 L-am purtat zi de zi chiar și după ce am terminat facultatea și încă îl mai am. L-am purtat la toate examenele importante și tot la el m-am uitat atunci când am vrut să văd ora la care i-am născut pe cei doi copii ai mei. E în perfectă stare de funcționare și dacă i-aș pune o curea aș putea încă să-l port pentru că în afară de o mică zgârietură pe sticlă nu are semne evidente de învechire. Dar până una alta mi-ar plăcea să primesc cadou un ceas care să semene cu cel de atunci, neapărat dreptunghiular sau pătrat, unul din modelele de ceasuri us polo. Sau unul din modelele de ceasuri shivas că sunt mai ieftine și arată la fel de bine.

        Dacă n-o să fie ceas, nici pat, nici geam și nici excursie voi accepta cu grație un parfum. O singură condiție trebuie să îndeplinească: să se numească Trésor de la Lancome 🙂