Ați lăsa totul baltă și să plecați într-o călătorie în jurul lumii?

        Am musafiri, a sort of, adică a venit Cristina cu fetițele acasă și vor sta două săptămâni încheiate, drept urmare avem mai mult timp de povești împreună. Și nu că la telefon n-am face același lucru dar parcă față în față se leagă mai bine. Ieri a deschis un subiect care m-a lăsat pe gânduri și de atunci îmi trec prin cap tot felul de întrebări iar unora nu le pot da un răspuns clar pentru că pe lumea asta nu e totul doar alb sau negru. Așa că o să dau aici drum liber discuțiilor.

        Un prieten de-al ei, fost coleg de liceu, și-a luat nevasta și copilul de nici doi ani și au plecat împreună  într-o călătorie în jurul lumii. O călătorie pe termen lung. Un an, doi, trei, nu știe nimeni exact cât, probabil cât îi vor ține banii. Au vândut tot ce aveau, inclusiv afacerea în care el investise, adică un cabinet stomatologic de succes, el fiind dentist, iar ea a renunțat la jobul bine plătit dintr-o companie multinațională. Cum s-ar zice, și-au luat lumea în cap și au plecat în locuri exotice de care nu auzise nimeni sau în care în orice caz companiile turistice nu au destinații îndreptate către turismul de masă. Știu că în ultima vreme e foarte cool să călătorești în locuri cât mai ciudate, să încerci experiențe noi, să alegi pelerinaje spirituale, locuri de meditație sau să devii practicant de yoga dar eu încă nu am întâlnit personal pe nimeni care să se arunce într-o astfel de aventură. Am citit însă multe astfel de relatări și nu știu de ce înclin să cred că nu toate au un grad de sinceritate de sută la sută pentru că prea devine totul roz dintr-odată.

        Anyway, Cristina spunea că nu crede că ea ar fi în stare să ia o astfel de decizie, pentru că oricât de mult îi plac călătoriile, sentimentul de a te întoarce acasă, la locul tău, la lucrurile tale, la patul tău este de neprețuit. Şi m-a întrebat dacă eu aş putea renunţa la tot şi să plec aşa de nebună (folosesc cuvântul nebună ca un fel de alint şi nu cu sens peiorativ) cutreierând lumea. Prima mea reacţie a venit instantaneu şi i-am răspuns că în niciun caz nu aş pleca însoţită de copii mici şi da, îmi recunosc egoismul, primul element luat în calcul nu a fost siguranţa lor ci faptul că nu m-aş putea bucura întru totul de experienţa trăită având de dădăcit copii. Abia apoi am început cu adevărat să cuget gândindu-mă cât timp călătoritul ar fi o reală plăcere dacă ar trebui să mă mut tot timpul dintr-o casă/ hotel/ colibă/ rulotă/ cameră/ vizuină în alta, să împachetez şi despachetez mereu fără să am o rutină zilnică.

        Dilema asta, pe care o am începând de ieri şi care nu-mi dă nicicum pace, mi-a adus aminte de nişte vorbe înţelepte, genul motivaţional, care circulă pe internet: Dacă ai impresia că aventura este periculoasă, încearcă rutina. Este letală. Normal că nici mie nu-mi place să fiu ca un robot şi să am zile identice dar totuşi nu cred că rutina în sine ne omoară ci  faptul că ceea ce obişnuim să facem zi de zi ne displace profund. Dacă printre activităţile obligatorii am reuşi să strecurăm câte ceva distractiv, viaţa ar deveni imediat mai colorată.

        Revenind la întrebarea cu voiajatul  cred că pentru mine varianta, nu neapărat de compromis, dar care să împace şi capra şi varza, ar fi o casă pe roţi. Poate o rulotă dar cred că mult mai bună ar fi chiar o căsuţă de lemn instalată pe o remorcă trasă de maşină. Când stai mai mult timp într-un loc, desfaci cârligul, laşi casa în pădure şi foloseşti maşina ca orice maşină obişnuită. Am văzut ideea asta la americani, există foarte multe filmuleţe pe YouTube, şi sunt multe familii care trăiesc astfel. E drept că eşti limitat la interiorul continentului dar din Alaska până în sudul Argentinei nu-ţi ajunge o viaţă ca să vezi tot ce este de văzut şi până la urma urmei nu cred că cineva întreg la cap s-ar aventura în locuri cu adevărat periculoase adică în ţări în care au loc răpiri de persoane, atacuri teroriste pe şosele lăturalnice sau explozii de mine antipersonal. casa pe roti

        Cred că mi-ar plăcea să am o astfel de construcţie pe roţi  şi să mă plimb ca melcul cu casa în spinare dintr-o parte în alta fără să am grija banilor, grija curăţeniei sau alte griji ca cele de aici sau aici. Nici vecini deranjanţi, nici gălăgie sub geam, nici grădină de săpat, nici geamuri de spălat sau, mă rog, doar ceva minimalist 🙂 Nu știu cât aș rezista, dar pentru o perioadă de un an, doi, cred că ar fi plăcut și cu siguranță m-aș simți cu mult mai bine fiind totuși la mine acasă decât schimbând mereu camera de hotel. Mi se pare o îmbinare fericită între satisfacerea visului călătoriei nesfârșite și a dorinței de a vedea lumea cu confortul căminului propriu.

        DECI 🙂 Dacă mâine ar veni cineva la voi și v-ar spune așa: Ai două săptămâni la dispoziție să îți reglezi treburile și un buget de 50000 de euro să pleci pentru doi ani unde vezi cu ochii, ați face pasul? Nu o lună, nu două și nu un an ci doi, bătuți pe muchie și cu bugetul de care spuneam. Evident că în timpul acesta n-ar fi interzis să mai câștigați un bănuț pe ici, pe colo, muncind ceva pentru completarea sumei. Libertate deplină, deci. Hmm? Cine se bagă?

Share This:

22 thoughts on “Ați lăsa totul baltă și să plecați într-o călătorie în jurul lumii?

  1. sa las totul si sa plec in jurul lumii?
    Ma duc sa fac bagajul.

    (coleg de munca si-a luat 6 luni pt asta: mexic, nicaragua, peru, australia, vietnam, israel, etc. sunt cateva din pozele pe care le-am vazut).

    1. Fain. In Patagonia vreau sa ajung si stii de cand? de cand am citit Copiii capitanului Grant de Jules Verne, cred 11-12 ani aveam 🙂

  2. Eu zic da, dar poate daca ma gandesc mai bine ma razgandesc. Nu cred ca as pleca insa cu o casa dupa mine.
    Erau niste romani instalati in Franta care au plecat asa, le urmaream blogul: peicipecolo cred ca ii spunea.

      1. Ba eu zic ca atunci cand ai copii e interesant, ii faci sa descopere lumea asa fain.
        Pe de alta parte parca nu m-as duce in locuri îndepărtate greu accesibile, cred ca mi-ar ajunge Europa. Si chiar cu cortul nu, cu o rulota bine utilata.
        I-am admirat pe colegii băiatului care și-au luat an sabatic unul dupa ce a terminat liceul, altul dupa facultate, si au plecat departe, singuri, cu rucsacul.

        1. Bine zice Diana ca fereastra e destul de scurta in ceea ce priveste copiii. Eu n-as fi plecat nici moarta cu un copil sub 3 ani care inca nu stie sa vorbeasca, sa faca la olita, sa exprime dorinte si asa mai departe. Iar la 6 ani incepe scoala. Stiu ca exista home schooling dar mie imi repugna ideea de a-l lipsi pe copil de experienta scolara doar pentru a-mi fi mie bine. Drept urmare astept pensia si sper sa fiu sanatoasa sa umblu cat m-or tinea balamalele.

          1. Vai…chiar asa trece timpul?! Stiam ca s-au oprit la un moment dat, dar ma gandeam ca a trecut un an-doi.

          2. Pai spuneai doi ani:) Poti sa ii cazezi astia intre limitele de care zici.
            Dar eu zic ca de la 5-6 luni poți pleca . Si sa ii lipsesti un an doi de la scoala nu-i mare lucru, ca mai încolo le mai raman destui ani de școală si toata lumea face scoala.
            Dar sa aiba parintii disponibili si sa descopere atatea lucruri despre lume, asta chiar e o sansa. Iar cei care au facut asta si acum sunt adulti, isi amintesc cu drag de experienta. Plus ca nu scoala iti da iubirea si nici nu te face om mai fericit. Nu as face scoala acasa pentru copii, dar ii admir pe cei care fac. Si pe cei care pleaca 🙂 Succes !

          3. Așa zici ca la 5-6 luni poti pleca? Poti, dar e cam greu. Cand am dus-o prima data pe nepoata mare in Grecia avea 3 luni si a fost ok, i-a placut, noua la fel dar eram legati de pensiune pentru ca inca avea 3 somnuri pe zi. In carucior afara nu prea dormea pentru ca era plin de viespi.
            Acum nepoata nr 2 are 6 luni jumate, a fost si ea in Grecia dar tot la fel, cu doua somnuri pe zi si culcat seara la 20:30 e cam greu sa mai faci si altceva adica nu prea ai cand sa umbli, mai mult de jumatate din timp esti blocat in casa, de-aia mi se pare mie foarte greu dar poate avem asteptari diferite.
            Adica sau te duci pentru tine sa vezi lumea (si in cazul acesta copilul care te insoteste ar trebui sa aiba cel putin 10 ani) sau te duci pentru copil ca sa il distrezi pe el si sa ii faci cunostinta cu universul.
            In primavara asta am fost in Anglia cu fiica mea si cele doua nepotele (3 ani, respectiv 4 luni), am stat 11 zile si nu am reusit sa facem nimic pentru noi.

          4. De la 6 luni am plecat in vacante si cu prima fata si cand a doua avea aceeasi varsta. Baiatul doar de la un an. Cea mare obisnuia sa doarma in carucior, statea in parc ( bunicul patern statea cat e ziua de lunga cu cei mari in parc) si isi facea acolo somnurile, deci cand plecam nu era mare schimbare. Cu ea am plecat cu masina pana in Franta, ni s-a stricat masina pe drum… eram cu ea si fratele de aproape 3 ani, nu tin minte sa ne fi incurcat ei, doar masina. Cea mica dormea in cort la umbra cat noi faceam plaja la mare, in rest carucior, esarfa..Acum tin minte ca plecam in minivacante si cu ei la 3-4 luni.
            In vacanta sunt ambii parinti disponibili toata ziua, deci e de 2 ori mai usor cu un copil, chiar nu tin minte sa ne fi incurcat intr-un fel, in afara ca trebuia sa tot caram lucruri. Am iesit si la restaurante si peste tot pe unde era de iesit, bineinteles ca mergi mult si prin parcuri, trenulet turistic, gradina zoologica, etc. Apoi ai nostri toti 3 au fost model calm, ca sunt unii care tot timpul topaie si se agita. Dar per ansamblu , in ceea ce ma privea, in vacanta era mai usor decat acasa 🙂

          5. Ba eu zic ca solutia e sa impaci si capra si varza. Sa iti vezi si de-ale tale, dar ocupându-te si de copil. Cred ca occidentalii sunt mult mai obisnuiti cu modul asta de viață si le vine mai usor. Dar in Romania sa cresti un copil e vazut ca ceva foarte complicat, mai ales acum ,cand multe mame se sacrifica pe altarul maternitatii, facand din copil centrul universului.
            Am fost si la zapada, si cu biciclete, si la vizitat, cu copil cu noi. Tin minte ziua cu biciclete când a adormit fata in scaun, numai bine ca ne-am oprit si am pus-o pe o paturica la umbra pe iarba sa isi continue somnul si noi ne-am vazut de prajiturile si cafelele noastre. Si tot asa: copilul vede lucruri interesante, tu iti vezi in mare de-ale tale si toata lumea e multumita.

  3. E cu adevarat o aventura, insa a fost planificata in detaliu de ceva vreme, nu ne-am chiar aruncat “cu capul inainte” :).
    Da, e uneori greu de calatorit cu un copil de 2 ani, insa asta da farmec vietii, nu? Pe noi chiar dorinta de a petrece mai mult timp cu el ne-a motivat sa mergem pe drumul asta. Am considerat ca ritmul vietii “normale” nu ne permite sa ne bucuram suficient de copilaria lui si era foarte greu sa iesim dintr-un cerc vicios.
    Deocamdata e bine, si cu dor de casa, dar si cu experiente de tinut mine o viata intreaga!

  4. Mai erau unii cu Picaranga sau asa ceva, s-au intors, ca nu e asa distractiv cu copii mici, boli, scoala 😁 fereastra de facut asa ceva cu copii e f scurta, cat sunt inca in brate dar nu prea mici gen, apoi scoala, nu-i poti plimba egoist cu cortul totusi…
    Genul asta de plecat in jurul lumii e pt cand zboara puii din cuib, iti iei un an sabatic sau juma de an, cat iti permiti, sau astepti pensia. Eu n-as vinde casa si sa-mi las jobul ca sa calatoresc in jurul lumii. Mie imi place gradina mea, casa mea si jobul meu la care sa ma intorc, anul asta am calatorit mult de placere, vreo 7 tari 😁, de la un punct incolo nu mai savurezi cum trebuie, devine obositor, pauzele de stat acasa si digerat si facut alte planuri noua ne sunt necesare

    1. Ai gasit exact expresia potrivita, nu mai ”savurezi” pentru ca si pregatirile fac parte tot din calatoria propriu zisa si e una dintre partile cele mai placute, cel putin pentru mine 🙂

      1. Pt mine nu pregatirile, cat anticiparea, de asta si rezerv din timp. Sa stiu ca urmeaza sa merg in cutare loc si sa ma imaginez acolo, imi construiesc starea de spirit

  5. Părerea mea este că acum sunt mult mai multe posibilități de călătorie: planificare, informare, cazare, transport, etc., decât era în tinerețea mea și a ta, Ioana. Fiecare avem vise, pe care le realizăm mai mult sau mai puțin. Există un timp pentru orice, dacă dorești cu adevărat. Când nu e timpul potrivit eu călătoresc cu vlogeri de călătorie, dintre care preferații mei sunt doi tineri frumoși, Luminița și Costi din R. Moldova (Sun Chase Journey), care călătoresc dar și muncesc (Costi e freelancer) și după cum spun ei, o vor mai face astfel câțiva ani până vor avea copii. Deci zic din nou, e de călătorit și de făcut de cap fie înainte să ai copii, fie după ce te-ai eliberat de obligații (inclusiv de serviciu). Între timp totuși trebuie mers pe ici, pe colo și cu copiii, doar trebuie să le facem amintiri de copilărie, care-i vor însoți toată viața. Cu bine!!

    1. O, da, sigur ca trebuie sa ducem copiii in calatorii altfel nu le-am deschide apetitul pentru așa ceva.

Leave a Reply to Elena Cancel reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *