Muza inspirației stă la coadă la Mega

        Nu știu dacă ați auzit de Mihai Vasilescu sau mai bine spus de blogul lui Mihai Vasilescu. Este unul dintre blogurile pe care le citesc zilnic pentru că tipul are un gen de umor care pe mine mă binedispune instantaneu și chiar dacă nu întotdeauna sunt pe aceeași lungime de undă cu el, în general rezonez bine la scriitura lui. Are opinii foarte bine conturate, este tranșant și nu o dă cotită la niciun fel de subiect iar sintagma politically correct cu siguranță îl lasă rece. Nu pentru el s-a inventat. Deci dacă cineva este gras îl numește gras (eventual adăugând câteva epitete picante) și nu o să spună niciodată că este o persoană cu ”dezechilibru de greutate”. Dacă un tip pe stradă îl enervează, o să spună despre el că este idiot și nu că  ar avea ”tulburări de ordin comportamental”, dacă scrie despre un ”cetățean de etnie romă” o să-i spună țigan și gata. Înțelegeți ideea, are limba slobodă și nu se încurcă în finețuri de salon.

        Mie îmi place enorm cum scrie pentru că are talent cu carul, are umor și reușește să surprindă scene de viață din mici dialoguri auzite în metrou, din schimburi de priviri văzute pe stradă, din gesturi aparent neînsemnate sau din cuvinte nespuse dar ghicite printre rândurile unui comentariu. Este mare iubitor de pisici și pe lângă cele de acasă are două foste orfeline, acum adoptate, pe care le ține la birou: Suzana și Vasile, pisici ale căror poze apar frecvent pe Facebook înspre deliciul cititorilor. Cu toate laudele și admirația mea s-ar putea însă ca blogul lui să nu fie your cup of tea (cum zice englezul) pentru că la capitolele politică, religie, parenting, obezitate și încă altele sensibile, lucrurile se încing de multe ori și nu există menajamente pentru cei de altă părere. Prin menajamente înțelegând limbajul acceptat în standardele actuale ale Uniunii Europene 🙂

        Omul ăsta are marele har de a scrie despre orice cu o ușurință incredibilă. Eu cred că dacă cineva i-ar spune uite, vezi punctul ăla negru de pe perete, scrie câteva rânduri despre el, în juma de oră´ ar veni cu trei variante: un eseu filosofic pe patru pagini, o scrisoare de intenție atașată unui cv depus pentru postul de zugrav și un articol de critică elitistă a unei posibile și neînțelese opere de artă. Să aleagă clientul, în funcție de ce își dorește. Nu e ușor să scoți cuvintele din piatră seacă iar inspirația nu vine la comandă și mai ales, nu vine la oricine. Pentru asta, îl invidiez.

        Mereu m-am întrebat de unde îi vin atâtea idei, de unde le mai scoate și cum face să aibă zilnic un subiect din care să scoată ceva amuzant. Habar n-am, însă ceea ce am observat este că multe din articolele de pe blogul lui Vasilescu pornesc de la întâmplări petrecute la coadă la megaimaj și am dedus că este magazinul în care el își face micile cumpărături zilnice – țigări, ceaiuri, covrigi sau mâncare pentru mâțe. Atâtea dialoguri ridicole și replici acide venite de la specimene ciudate, de la  cupluri trecute de prima,  a doua și a treia tinerețe în care el stă cu privirea plecată în timp ce ea îl bombardează cu reproșuri, hipsteri cu gleznele la vedere și geantă din material textil, pițipoance manufacturate din cap până-n picioare, mămici de parc cu vaste cunoștințe în materie de copii  și mame soacre care vorbesc tare la telefon despre ultima metodă de a face rântașul. Toate, dar toate se întâmplă la coadă la mega și de aici inepuizabila sa sursă de inspirație.

        Uneori, mai în glumă, mai în serios, îmi mai trecea prin minte că sunt defavorizată neavând Mega Image (și, implicit, nici coadă la mega) la mine în oraș. Neavând magazinul, nu apăreau nici întâmplări amuzante și nici dialoguri absurde de la care să pornesc o poveste. Dar, cum viața mi-a dovedit de nenumărate ori, dacă ai puțintică răbdare, toate vin la timpul lor, de vreo două luni s-a deschis exact lângă blocul meu primul mega din oraș. Spun primul pentru că astea apar ca ciupercile după ploaie și e posibil ca în curând să se întâmple ca-n București unde nu cred că există stradă fără măcar un shop&go. Toate bune și frumoase, magazinul arată super, e curat, are pâine proaspătă și pui rotisat la orice oră, este deschis până seara târziu chiar și duminica așa că dacă am uitat să cumpăr sare, hârtie igienică, șampon sau balsam de par, îndată îmi iau geaca peste bluza de pijama și într-un minut sunt acolo. Singura mea problemă este că oamenii de acolo se mișcă atât de repede și sunt atât de eficienți încât niciodată nu se face coadă 🙂 Așa că deocamdată, în ceea ce privește blogul meu, totul rămâne ca înainte. Pe Mihai Vasilescu îl găsiți aici.