Și pentru că nu suntem politicieni să o luăm pe ocolite, răspunsul este scurt, cuprinzător și la obiect, adică DA. Cu o singură condiție: acest gel să conțină minim 60% alcool. Gelurile sau soluțiile igienizante (hand sanitizers) sunt calea cea mai simplă și eficientă de dezinfectare a mâinilor atunci când nu avem acces la apă și săpun iar ingredientele principale, adică alcoolul etilic sau alcoolul izopropilic (sau uneori, ambele) ucid germenii prin dizolvarea membranelor de protecție ale acestora. Nu am studiat fenomenul științific dar dacă medicii, farmaciștii și chimiștii spun acest lucru, eu îi cred 🙂 Totuși gelurile pentru curățare nu sunt atât de eficiente ca apa și săpunul (care sunt sfinte) din cauză că uneori stratul de murdărie și grăsime de pe mâini este prea gros pentru a fi penetrat în totalitate. Dar tot e mai bine decât nimic atunci când suntem pe stradă, în autobuz sau în orice alt loc public.

        Regulile de igienă personală n-au fost niciodată mai importante ca acum în această perioadă de criză și să sperăm că bunul obicei al spălatului des pe mâini se va păstra și după ce coronavirusul va intra în normalitatea de zi cu zi adică se va pierde printre celelalte mii și milioane de virusuri, bacterii și microbi cu care ne-am obișnuit să conviețuim de când există omenirea. Din fericire nu sunt genul care să intre ușor în panică și pe perioada izolării nu am avut stări de anxietate chiar dacă m-am întrebat adesea  dacă am intrat în contact cu cineva bolnav sau ce voi face dacă se îmbolnăvesc ai mei. N-am fost niciodată ipohondră și nici nu m-am temut de microbi dar cu toată nebunia asta complet nouă, de proporții nemaivăzute, care a paralizat o planetă întreagă parcă mi-am schimbat și eu comportamentul. Nu mi-am spălat fructele cu detergent și nici nu mi-am dezinfectat conservele și salamul la chiuvetă dar am început să cumpăr ca nebuna  geluri de duș. Ce-i drept e o activitate care mi-a făcut și îmi face plăcere mai ales de când am descoperit o mulțime de branduri noi.

        Și nici n-am crezut vreodată că din poșetă n-o să-mi lipsească un gel pentru curățarea mâinilor. Sinceră să fiu înainte de pandemie mi-era puțin greață de textura lui (care în mintea mea părea oarecum lipicioasă în primele secunde, deși nu este) și îmi ziceam că niciodată nu o să car așa ceva după mine dar uite cum mi-am revizuit atitudinea cât ai zice pește 🙂  Ce nu face frica din om… iar acum chiar îmi place senzația de prospețime și mirosul pe care îl lasă pe piele. Așa că vara asta pe lângă ochelarii de soare și portofel o să am tot timpul la mine o mască și un gel dezinfectant. La vremuri noi, produse noi. Pentru voi care este articolul indispensabil atunci când plecați de acasă?  

 

 

Read More

        Măsurarea temperaturii nu înseamnă implantarea de cipuri, nu se clonează nimic, nu se fac poze, nu se memoreză CNP-ul, nu se declanșează niciun atac psihotronic și nici măcar unul energetic  și nu însemnă nimic altceva decât pur și simplu o măsurare. Atât. Nu e nimic intim, nu se colectează ADN-ul, nu se pune cod de bare pe frunte și nici microcip sub piele. Nu este un act medical așa cum nici urcarea pe cântar sau măsurarea înălțimii nu sunt acte care ar presupune ani lungi de studii. La fel cum nici ca să apeși butonul din lift nu trebuie să fii liftier sau să fi absolvit conservatorul ca să cânți pe scenă (deși la un moment dat erau unii artiști care se simțeau amenințați de tinerele talente fără studii corespunzătoare și au încercat să forțeze o astfel de ”autorizare” pentru a practica meseria).

        Aparatele de termo scanare sunt simple, portabile, sigure, non invazive și nu folosesc niciun fel de radiație. Desigur aceste caracteristici sunt furnizate de inginerii care le-au proiectat și pot fi oricând puse la îndoială de experții cu studii pe Facebook care se pricep nu doar la tehnologia 5G dar sunt la curent și cu cele mai noi descoperiri din medicină pe care le pot desființa în doi timpi și trei mișcări aducând argumente găsite în clipurile de pe YouTube care susțin că vaccinurile dau autism fiind create de Bill Gates ca să reducă populația lumii. Numai că nici Bill Gates și nici Soros nu așteaptă seara înainte de culcare tabelul de la Lidl în format excel ca să afle dacă românii au sau nu febră. Oamenii ăștia au bani de-i întorc cu lopata și cu siguranță nu-i roade curiozitatea să vadă ce temperatură are tanti Gogoneață de la etajul trei când se înființează luni dimineața la prima oră în ușa supermarketului să ia dovlecei și unt la promoție. Pentru mine teoriile cu oculta mondială sunt la același nivel de credibilitate cu tunelurile din Bucegi construite de dacii liberi.

        Chiar dacă titlul articolului face referire la cei care nu cred că noul coronavirus există, nu este o greșeală din partea mea că vorbesc despre cei care refuză cu înverșunare să le fie luată temperatura. Am observat că între cele două categorii există o legătură indisolubilă.

        Și încă ceva. Să nu vă fie teamă sau jenă. Aparatele astea măsoară temperatura corpului, nu IQ-ul, iar rezultatul se dă pe loc. Și vă jur că nu se face marcare izotopică pe frunte.

 

Read More

       M-am apucat ieri de curățenia de ”vară” că aia de primăvară am făcut-o de vreo trei ori în perioada de izolare. Și nu mă refer la un simplu aspirat, șters ferestre sau spălat perdele ci la cea mai grea sarcină, aceea de a face ordine în multitudinea de obiecte care mi-au invadat spațiul în ultima vreme. De fapt, dacă stau să analizez la rece, obiectele nu m-au invadat de curând ci sunt bine-merci, instalate foarte confortabil la mine în casă de ani de zile numai că până acum nu am avut inimă să le fac vânt. Dar ieri, inspirată de pozele frumoase văzute într-o revistă de amenajări interioare m-am hotărât să-mi acord libertatea de a crea câteva spații libere pe rafturile bibliotecii și ale etajerei din camera copiilor.

        Cu cărțile a fost relativ simplu, am ales ceea ce aveam de donat în doi timpi și trei mișcări nefiind nevoie de niciun fel de proces greoi din punct de vedere decizional. Am avut două categorii de cărți de care m-am descotorosit cât ai zice pește: în primul rând cărți pe care nu am mai avut curiozitatea, plăcerea sau interesul de a le mai răsfoi de douăzeci de ani încoace, iar a doua categorie, cărți cumpărate relativ recent dar pe care nu am reușit să le citesc deși am încercat de câteva ori. Plictisitoare, greoaie, cu conținut absurd și în niciun caz pe placul meu, îngreunau degeaba rafturile bibliotecii așa că le-am lăsat să plece spre alte case fără nicio urmă de regret.

        Mai greu a fost în camera copiilor unde am constatat că, deși pe parcursul ultimilor ani am tot eliminat din obiectele nefolositoare, pe de altă parte s-au strâns alte lucruri, în special jucării care dădeau o imagine obositoare de aglomerație transformând toate colțurile încăperii în zone complet nefuncționale. Am adunat ”de ici de colo” un sac întreg de plușuri pe care l-am dosit în debara să nu-l mai văd măcar o perioadă, adică până la următoarea vizită a nepoatelor. Nu am putut să arunc nimic pentru că nu intenționez să provoc drame existențiale. Știu exact cum face Silvia când vine la mine: Yaya (asta sunt eu), unde ai pus broasca aia cu picioare lungi? asta? nu, nu asta cu blăniță, aia cu picioare lungi. Asta? nu! nu, asta cu urechi mici, aia cu picioare lungi! asta? nuuuu! aia cu picioare lungi! nu mai ții minte?! vă spun, are o memorie de elefant iar dacă din greșeală arunc un șurubel de la o jucărie din Kinder, e în stare să se apuce de plâns. Așa că în niciun caz nu pot să renunț la vreo broască pentru că le știe pe toate. Și nu pot să renunț nici la ursuleți, nici la vreun iepuraș, nici la păpușile scărmănate și nici la vreun cartonaș rătăcit din cine știe ce joc descompletat. Își cunoaște averea ca pe propriul buzunar în cele mai mici amănunte.

        Iar culmea culmilor a fost când a intrat în fibrilații pentru că nu găsea șaua unui căluț. Este înnebunită după Lego (de fapt cărui copil nu-i place Lego?) și are câțiva ponei la care ține ca la ochii din cap. Am căutat după șaua aia prin toate cotloanele și pungile de jucării până până mi-au sărit ochii din cap mai ales că nici nu știam exact ce caut 🙂 Până la urmă tot ea a fost cea care a găsit șaua, o mică bucățică de plastic maro pe care probabil eu o sărisem cu vederea. Oricum nici căutările mele nu au fost chiar în van, cu acea ocazia reușind să refac conținutul tuturor cutiilor de puzzle pentru copii împrăștiate prin toată casa pentru că si acesta este un joc aflat la mare prețuire.

        Revenind la ordine, curățenie și organizare, ce voiam de fapt să spun este că oricât aș încerca să reduc numărul de obiecte, tot ce reușesc să eliberez pe o parte, se năruiește pe alta. Nu pot să spun că sunt copleșită pentru că nu e chiar dezastru la mine în casă dar sunt încă departe de ceea ce însemnă spații libere și suprafețe descoperite. Voi cum faceți, cum stați cu densitatea de obiecte nedorite? cu clutter-ul carevasăzică?

Read More

        Astăzi este o zi specială, ultima din așa numita perioadă a stării de urgență. Deși au trecut doar două luni de la decretarea acesteia, îmi pare că au trecut doi ani, atât de multe frustrări am adunat în mine iar ora 12 din această noapte este așteptată de toată lumea mai ceva ca Revelionul și spun asta fără să exagerez deloc. Tocmai am închis televizorul (mă uitam pe ProTV) și l-am văzut pe Sorin Stratulat (un hair stylist cu carismă, canal de YouTube și multe apariții la tv) care declara cu seninătate și mare bucurie că are programări la salon începând de la miezul nopții 🙂

        Primul meu impuls a fost să mă gândesc la ridicolul situației și să râd ironic dar apoi m-am oprit brusc întrebându-mă cine sau ce îmi dă mie dreptul să judec pornirile celor din jur. De ce să comentez dorințele sau stilul de viață al celor care nu se aseamănă cu mine sau de ce să fac comparații care nu au nicio relevanță.  Fiecare face ce crede cu viața lui, cu banii lui și cu timpul lui, desigur atâta timp cît deciziile sale nu îi afectează pe cei în mijlocul cărora trăiește. Iar dacă Zița, Chița și Aristița vor să își facă șuvițe la miezul nopții, ce treabă am eu cu ele?

        Îmi aduc aminte cât de rău mi-a căzut reacția unei persoane apropiate, atunci când i-am povestit că anul trecut în primăvară l-am dus pe Jax, rottweilerul nostru de 5 ani, la un RMN pentru că niciun veterinar nu reușea să îi pună un diagnostic clar fără rezultatul unei astfel de investigații. Persoana respectivă s-a declarat dezamăgită și chiar șocată în sens negativ că am fost în stare să plătim atât de mulți bani pentru ”un câine” pentru că, da, un RMN la un animal costă la fel de mult ca la un om. Surprinzător pentru unii, pe interior suntem construiți la fel, ba chiar aș putea să spun că inima unui câine este mult mai plină de iubire decât a multor semeni de-ai noștri dar e drept că să vezi asta nu e nevoie de raze și nici de autopsie.

        Desigur că și inimioara de pisică este la fel de caldă și de cuprinzătoare numai că ele, pisicile adică, au un cu totul alt mod de a se exprima. Dacă nu aș fi avut-o pe Sylvestra alături, cred că înnebuneam în pandemia asta atât de singură am fost. Toți cei dragi mie erau la sute sau chiar mii de kilometri distanță și niciun skype, zoom sau whatsapp nu poate să înlocuiască apropierea fizică mai ales atunci când lucrurile sunt atât de nesigure și complicate. Iar faptul că toate călătoriile au fost blocate făcând imposibilă perspectiva unei date certe a revederii a făcut ca viitorul să pară și mai urât.

        Pisica, Sylvie cum îmi place să o alint, m-a salvat de la depresie. Viețuca ei mică mă face să simt că nu sunt singura care respiră între cei patru pereți și somnul ei liniștit din fiecare noapte pe picioarele mele îmi dă senzația de cămin cald și primitor. Ea știe întotdeauna, mai bine decât orice psiholog cu doctorat, în ce dispoziție intru în casă iar dacă sunt bine dispusă se freacă de mine miorlăind dramatic până deschid un pliculeț cu mâncare, dacă însă sunt tristă se cuibărește în poala mea, își lasă capul moale și toarce încetișor. Nu are pretenții mari (poate doar un anumit fel de hrană de la un pet shop online, preferatul ei), nu ține supărarea chiar dacă o cert și, de când a îmbătrânit nici nu mai rupe canapeaua și perdelele.

        Mâine, deci, începe o nouă etapă din viața noastră. Etapa cu mască pe figură lucru care îmi provoacă o stare de anxietate pe care nu mi-o pot explica prea clar, cert este că purtatul măștii îmi dă o senzație ciudată de semi-clauostrofobie de mă iau toate transpirațiile. Mintea mea îmi spune că nu e mare lucru și cu toate astea mi-e teamă să nu mă sufoc așa că presimt că vizitele mele în magazine vor fi foarte rare și mai ales foarte scurte. Oricum, înainte de orice magazin, mâine primul drum pe care o sa-l fac fără declarație va fi la câini, adică cei trei câini ai familiei, Max, Gina și Patrocle pe care nu i-am mai văzut de două luni. Deși în timpul ăsta au avut de toate, căldurică, jucării, spațiu de alergat și cea mai bună hrana pentru caini, sunt sigură că și lor le este dor de mine și mâine vor sări să mă doboare. Abia aștept.

        Later edit:

        Am deschis din nou televizorul și l-am văzut pe Iohannis care a apărut foarte încrâncenat și ferm, cu o mutră serioasă înspre încruntată, zici că era proful ăla care dă numai note de trei și ne-a zis ceva de genul ”români, să fie clar, dacă numarul de cazuri de infectări va crește substanțial, nu voi ezita să declar o nouă stare de urgență!” la care eu m-am făcut mică-mică pe canapea de zici că urma să deschidă catalogul exact la foaia mea. Doamne feri!

Read More