Cadoul cu care nu dai greș niciodată – un voucher

        În Anglia fiind, mi-am făcut odată o poză sub un mare afiș pe care scria ”Clearance” (reducerile finale din magazine când prețurile scad chiar și cu 70%), spunând că acesta este cuvântul meu preferat în engleză. Poza am postat-o pe Instagram și am primit o mulțime de comentarii amuzante dintre care am ținut minte unul, o tipă care spunea că nici  ”voucher” nu e de lepădat mai ales că acum s-a răspândit și în limba română 🙂 Total de acord. Iubesc voucherele de orice fel și vânez reducerile. Iar cardurile cadou (deci tot un fel de vouchere) care au apărut acum în foarte multe magazine mi se par o idee genială.

        Știu că multă lume se ferește să dea bani pe post de cadou considerând că nu este un gest elegant, dar pe mine acest amănunt mă lasă rece. Nu mă deranjează deloc ba chiar îi accept cu plăcere 🙂 Glumesc, desigur, dar sâmburele de adevăr este destul de măricel. Aș spune de mărimea unui dovleac. Am primit multe cadouri inutile la viața mea și să nu recunosc acest lucru ar însemna să fiu ipocrită dar, în același timp, am dat-o și eu în bară de câteva ori. Deși am cumpărat lucruri care mi se păreau mai mult decât drăguțe, am observat ulterior că acestea nu au fost apreciate de cei care le-au primit. Adică nu le-au folosit, nu le-au purtat sau pur și simplu nu le-au scos la vedere. Drept urmare, în general, evit să fac cadouri sub formă fizică și prefer să cumpăr carduri cadou cu toate că și aici apare o mică problemă: de la ce magazin să iau? Că poate eu aș vrea să ofer haine dar beneficiarul ar vrea ceva de grădinărit sau poate eu mă îndrept spre cosmetice când sărbătoritul ar vrea ceva pentru casă. Iar dacă iau un card cadou din supermarket, unde practic se găsesc de toate, s-ar putea să nu fie destul de fancy. Mare dilemă și deși poate unora li se pare exagerat să faci atâte ”mofturi”, trebuie să recunosc că, deși eu nu sunt deloc o persoană fițoasă, mi s-a întâmplat să primesc odată un voucher cadou pentru un magazin de decorațiuni interioare și să nu găsesc nimic care să îmi placă sau, ceea ce era pe gustul meu, să depășească considerabil bugetul.  Până la urmă, cu puțintică răbdare,  am rezolvat problema: am așteptat reducerile 🙂

        Bine, acesta a fost singurul caz în care, cu toată experiența mea la shopping,  m-am poticnit puțin pentru că în rest relația mea de dragoste cu orice voucher a funcționat perfect. Ziua în care primeam bonurile de masa era o adevărată sărbătoare și deși acestea erau (sunt) destinate meselor de prânz zilnice, arareori le-am folosit la restaurant, cel mai adesea îmi cumpăram tot felul de delicatese din supermarket. Mă simțeam de parcă aș fi primit un cadou în fiecare lună și practic, într-un fel, chiar așa era – un beneficiu extrasalarial.

        Pur și simplu am adorat acele bonuri (că așa le ziceam) iar acum că valoarea tichetelor de masa s-a făcut 30 de lei, îi învidiez pe cei care le primesc în continuare. Ca să nu mai spun că, pe lângă valoarea în sine, adică acești 30 de lei, există acum posibilitatea ca angajatorul să acorde extra beneficii cum ar fi acces la specialiști medicali care oferă consiliere personalizată pentru nutriție. Spuneți și voi dacă nu e fain. E ca și când în fiecare lună ar fi ziua ta.

        Deci, ca să concluzionăm, vă plac voucherele (de orice fel ar fi acestea)? Dați vreodată carduri cadou atunci când mergeți la ziua cuiva sau e Crăciun sau orice alt eveniment? Că de primit presupun că tuturor ne place asta 🙂

Share This:

Read More

S-avem sănătate că-i mai presus decât toate

        Cred că tocmai am trecut printr-un covid. Tura numărul doi, pentru că pe primul l-am făcut în octombrie, vaccinată fiind cu două doze. Între timp am primit și doza trei de vaccin ca să pot circula liberă prin Europa și cu toate astea se pare că m-am pricopsit din nou cu dușmanul. Știu exact când am avut primele simptome de ”răceală”, pe 6 iulie când eram în aeroport în Otopeni, și nu erau semnele mele obișnuite de guturai. După vreo 4-5 zile de suferință (medie) mi-am făcut un test covid din acela rapid care a ieșit negativ dar, pentru relevanța rezultatelor testelor rapide n-aș băga mâna în foc, mai ales dacă boala nu e la apogeu. Dar într-un fel m-am liniștit și mi-am văzut de treabă. (Pe cât am putut pentru că am trecut prin niște dureri de cap groaznice).

        Ieri a fost prima zi când nu am mai simțit nevoia să iau antinevralgic și m-am bucurat teribil pentru că după ce am dat gata vreo două-trei cutii de medicamente fără niciun rezultat, mă gândeam că ar fi cazul să merg totuși la un doctor. Doar că (tot ieri), am citit pe Digi24 că principalele semne ale infectării cu varianta Omicron sunt durerea în gât, urmată de durerea de cap, nasul înfundat și tuse. Se potriveau mănușă 🙂 Mai ales că, tot acolo citit, febra și pierderea mirosului nu mai sunt atât de frecvente. Drept urmare am tras concluzia că, foarte probabil, am avut covid ceea ce nici nu ar fi de mirare la câte cazuri văd că au apărut din nou.

        Acum sunt (aproape) bine deși dimineață am simțit o ușoară senzație de nisip în ochi și asta ar putea fi un început de conjunctivită. Dar de data asta medicul care m-a consultat a fost dr. Google și nu dr. Digi24 🙂 Adevărul este că am o sensibilitate la ochi și, dintre toate fenomenele meteorologice, vântul mă deranjează cel mai tare. Iar în ultimul timp, foarte neobișnuit pentru zona în care locuiesc, am avut parte de alizee continue. Iar acum, dacă tot simt plăcerea asta ciudată de a vorbi despre boli, să vă spun și că de câteva zile  mă mai doare ”ceva” deasupra călcâiului stâng dar nu tot timpul, deci nu atunci când merg ci mai degrabă atunci când fac mișcări bruște și asta nu e bine deloc pentru că n-aș vrea să apară vreun impediment în a-mi bifa țelul de a face cei 15000 de pași pe zi. La atât mi-am setat obiectivul, am plusat la 15000 pentru că 10000 era floare la ureche. Același medic, specialist în toate, sugerează că ar putea fi vorba de o tendinita.

        Bineînțeles, dacă am atins subiectul, am făcut și săpături să văd care este tratamentul acestei afecțiuni inflamatoare și toate drumurile m-au dus către kinetoterapie, metodă de recuperare despre care, până de curând, recunosc că nu știam mare lucru. Din punct de vedere etimologic, kinetoterapie înseamnă terapie prin mișcare ceea ce nu sună rău deloc. Prietena mea din Canada îmi spunea că ea merge periodic la un kinoterapeut pentru ceva probleme la gât și că după fiecare astfel de ședință se simte extraordinar de bine. Am văzut că în ultima vreme au apărut și la noi cabinete de acest gen ceea ce este îmbucurător.

        Cam aceasta este fișa mea medicală la zi. Glicemia și tensiunea sunt în limite normale 🙂 Sper că voi sunteți bine, sănătoși tun, iar dacă asta nu este posibil 100%, măcar să nu aveți probleme grave. Și să ne obișnuim cu ideea că va trebui să trăim cu covidul printre noi. By the way, câți dintre voi ați avut covid? Că eu nu mai știu aproape pe nimeni să nu fi trecut prin boală.

 


							
												

Share This:

Read More

Cum a fost la întâlnirea de 40 de ani de la absolvirea liceului

        Am avut întâlnirea de 40 de ani de la terminarea liceului. Jesus! 40 sună rău și dacă ar fi să-i numeri de când te-ai născut, darmite dacă îți iei un alt moment de referință cum ar fi absolvirea liceului 🙂 Important (și ciudat în același timp) este că nu îi simt și, după ce am vorbit cu mulți dintre colegii care au fost prezenți la festivitate, se pare că împărtășim aceleași senzații. Adică ai impresia că ai rămas același om dintotdeauna cu aceleași gânduri, trăiri și simțiri și doar învelișul s-a schimbat. Adică ceea ce se vede cu ochiul liber și care până la urma urmei nici nu este, sau nu ar trebui să fie, atât de important. De tegumente vorbesc, și asta într-un moment în care unul din influencerii vieții tocmai a dat frâu liber unor inepții arhaice exprimate într-un mod sexist, misogin și discrimnatoriu. Dar despre asta voi scrie altădată.

        Acum vreau să vă spun ce s-a mai întâmplat de la precedenta întâlnire, cea de 30 de ani. În primul rând i-am recunoscut pe toți, nu era nimeni atât de schimbat încât să fii nevoit să-l întrebi ”dar tu de-al cui ești, dragă?”  E adevărat că pe cei din clasa paralelă nu îi știam pe toți după nume (cred că pe unii nu i-am știut niciodată) dar vizual i-am recunoscut cu ușurință. Fetele mi s-a părut că arătau mai bine, poate și din cauza faptului că se vedea că  se străduiseră. Vopsite, aranjate, machiate și puse la patru ace, păreau cu 10 ani mai tinere. Băieții, mai miserupiști ar fi putut fi (unii, nu toți) confundați cu profesorii care, by the way, au venit în număr de doi. Erau aceiași pe care îi lăsasem în urmă cu 40 de ani, profesoara de fizică și un prof de info. Ce mi s-a părut incredibil este că ne țineau minte pe toți. E drept că la asta a ajutat mult și Facebook-ul care aduce interacțiune din când în când și astfel nu te lasă să îngropi cu totul amintirile.

        La școală am ținut un fel de oră de dirigenție unde fiecare dintre noi a vorbit despre sine, unii pătrunși de importanța realizărilor personale, alții mai modești, dar ce am constatat cu o oarecare surpriză  a fost faptul că centrul de interes s-a mutat asupra carierei și reușitelor profesionale ale copiilor fiecăruia. Adică s-a pus mai puțin accentul pe cariera personală și mai mult (cu mândrie, evident) pe ceea ce  au reușit să facă cei din generația următoare. Mi s-a părut oarecum amuzant și mă gândeam că până deunăzi comparam între noi progresele copiilor în câte poezii știau să spună pe de rost sau ce premiu au luat. Am avut colegi care nu au putut să participe (majoritatea de peste ocean) și au intrat online ceea ce acum 10 ani ar fi fost inimaginabil.

        În afară de faptul că toți au vorbit despre copii, s-a vorbit foarte mult și despre pasiunile pe care ni le-am descoperit în ultimii ani și care au devenit prioritare. Parcă realizările profesionale (și mulți dintre colegii mei au reușit extraordinar de bine) nu mai sunt atât de importante și nu aduc atâta bucurie în viață așa cum aduc orele petrecute în fața unui șevalet, pe terenul de sport sau îngrijind flori în grădină. Nu bănuiam că am avut colegi atât de talentați și creativi pe care eu îi știam buni doar la matematică. Sau alții, care pe vremuri păreau total dezinteresați de frumos și natură,  să își umple acum toate după-mesele și weekendurile cultivând plante rare. Eu nu am suflat un cuvânt despre hobby-ul meu cu YouTube-ul și nu pot să explic exact de ce. Nu din modestie, dar știu că pentru unii este uneori foarte  greu de înțeles ceea ce fac eu și să explic cuiva de la zero este destul de dificil. Cu totul altceva este când lumea mă știe deja, mi-a văzut un video sau două și apoi purtăm o discuție pe această temă cum, de altfel, s-a și întâmplat. Unele ”fete” știau cu ce mă ocup în timpul liber așa că nu e chiar un secret.

        Sportul, ca hobby, a fost pe buzele multora. Am colegi care s-au apucat de alergat la modul serios participând la maratoane, alții spuneau că merg la baschet sau fotbal de două ori pe săptămână iar de Horea, cel care s-a ocupat de organizarea evenimentului, știam de ceva timp că face ciclism, hai să nu zic de performanță, dar într-un mod profesionist. Și l-a atras în acest sport și pe băiatul lui, acum student. Se vede clar că e pasionat, nu doar după pozele pe care le postează de la concursuri ci și după faptul că știe totul despre biciclete. Poți să îl întrebi orice despre biciclete mtb (mountain bike, adică), BMX, city bike sau chiar biciclete pliabile pentru că, în mod sigur, vei găsi o opinie competentă.

        După întâlnirea de la școală am mers la un restaurant drăguț unde am ”petrecut” până la 12 noaptea. Am pus ghilimele pentru că de fapt mai mult am stat de vorbă, afară la aer curat. Aproape nimeni nu mai fumează sau, în orice caz majoritatea a renunțat la acest viciu (înțelepciunea vine odată cu vârsta) și nici de băut nu s-a băut cine știe ce. A fost un mic grup care a încercat să aprindă atmosfera invitându-ne la dans dar nu a avut deloc succes. A fost plăcut, m-am simțit bine, m-aș întălni din nou cu drag cu foștii colegi (și ne-am propus să facem mai des acest lucru) dar nu am mai simțit nici pe departe emoțiile de altă dată. De ce? asta nici eu nu aș putea să spun.

Share This:

Read More

Voi ce mai mâncați la micul dejun?

        În afară de omletă care mie nu îmi place deloc. Adică, na, o mănânc dacă mi se pune în față dar prefer oricând ochiurile sau, cel mai bine, ouăle fierte tari. Tăiate felii subțiri și puse pe o felie de pâine prăjită unsă cu unt și eventual cu un pic de ceapă verde deasupra. Dar m-am cam săturat și de combinația asta și parcă nu mai știu ce să mănânc dimineața. E plin frigiderul de mâncare și nimic nu mă tentează, uneori am impresia că niciun aliment nu mai are gust. Ca și când aveam covid și orice mâncam, parcă mestecam hârtie 🙂 Nu era nici bun, nici rău, mâncam doar ca să mă aflu în treabă. Urâtă senzație!

        Acum situația nu e nu e chiar așa de neagră, dar nici pe departe nu este. Am tot așteptat să vină vara cu roșiile ei gustoase și… nimic. Orice sortiment de roșii am cumpărat, am avut parte de aceeași dezamăgire. Fără gust, fără aromă, indiferent dacă proveneau din Spania, Turcia, Grecia sau din mult lăudata Românie. Or fi de vină semințele modificate genetic… se poate și asta. Aștept acum să se coacă roșiile din grădina tatălui meu (în maxim două zile va avea prima recoltă) și sper să am o mare satisfacție. Nu a cumpărat semințe la plic de la supermarket ci și-a făcut propriile răsaduri din  semințe recoltate de la plantele de anul trecut așa că șansele de a mânca niște porodici adevărate sunt foarte mari.

        Dacă am niște roșii bune, dulci și zemoase, nu îmi mai trebuie decât o felie de pâine cu unt. Nici după cereale nu mă dau în vânt, mai ales după cele pline de zahăr. Și nici după fulgii de ovăz pe care englezii îi consumă în fiecare dimineață cu tot felul de fructe puse deasupra din care nu lipsesc bananele. Adevărul este că mănânc banane de două ori pe an, nu că nu mi-ar plăcea dar dacă am în față un coș cu fructe, nu o să întind niciodată mâna după banane, lucru pe care nu mi l-aș fi imaginat în urmă cu 30 de ani. Dar gusturile omului se mai schimbă, la fel cum, atunci când au apărut pe piață, iaurturile cu fructe mi se păreau deliciul suprem iar acum le-aș schimba oricând cu un iaurt natur. A nu se crede că sunt vreo fițoasă, lucru practic imposibil după ce timp de opt ani din viața mea am mâncat la cantină. Mănânc orice dar asta nu înseamnă că mănânc cu plăcere.

        Ce nu am încercat niciodată (și sunt curioasă de gust) sunt shake-urile proteice mai ales de când una dintre cele mai bune prietene a început o dietă (de detoxificare,  zice ea) în care mănâncă doar fructe și legume iar pentru a suplini lipsa de proteine își face la micul dejun un astfel de shake. Ea spune că sunt excelente. Am văzut pe internet că sunt oferte proteine foarte bune așa că, de ce nu? Poate o să încerc și eu să-mi schimb o perioadă regimul alimentar.

        Adică dacă ar fi să aleg între dieta keto (care se bazează pe grăsimi) și o dietă vegetariană, clar aș alege a doua variantă. Sper însă să nu fiu pusă vreodată în fața acestei dileme pentru că, deși mâncăm pentru a trăi, mâncarea bună este în același timp și o mare plăcere a vieții. Cel puțin pentru mine. Poate de aceea între aparatele electrocasnice fără de care nu aș putea trăi, vine, imediat după mașina de spălat, frigiderul. Și bineînțeles, un prajitor de paine bun care să umple în fiecare dimineață bucătăria cu un miros apetisant.

          Dar, revenind la întrebarea din titlu, voi ce mai mâncați la micul dejun?

Share This:

Read More

Există limite impuse copilului în parentigul modern?

        Deși au trecut mai bine de două săptămâni de când un restaurant din București a postat o rugăminte pe Facebook (postare care a rupt pătimașul internet în două), ecourile acesteia încă nu s-au stins și probabil multă apă va mai curge pe Dunăre până să se liniștească treburile. Pentru că de un acord nici nu poate fi vorba. Pentru cei care (încă) nu știu despre ce este vorba, anunțul suna cam așa:

Dragii noștri, pentru că ne plac atât copiii cât și cățeii & pisicile, ne iubim și plantele și florile, dar ne place mai ales să bem o bere rece sau un cocktail de adulți, ne dorim ca toți cei din grădină să se poată bucura în liniște de timpul petrecut la J’ai.

Suntem prietenoși cu copiii, dar vă reamintim că zona de nisip NU ESTE LOC DE JOACĂ.

Vă mulțumim pentru înțelegere!

        Poliția mămicilor s-a activat imediat și în secțiunea de comentarii s-au format două tabere, una a părinților care s-au simțit atacați  și una a susținătorilor drepturilor adulților de a putea sta liniștiți la o terasă fără a fi nevoiți să suporte copiii altora care țipă și aleargă printre mese. S-a dezlănțuit deci jihadul.

        Am avut și eu copii mici, știu cât de greu este uneori să-i ții în frâu dar nu am mers niciodată pe principiul ”copilul este copil” și trebuie să i se suporte toate nazurile. Pentru comportamentul copilului mic este responsabil părintele, iar dacă acesta este indolent sau chiar nesimțit nu trebuie să ne mirăm dacă micul prinț nu cunoaște și nu respectă nicio regulă de comportament în societate. Pe scurt, părinții trebuie să-și supravegheze copiii. Ei trebuie să pună limite. Asta nu înseamnă să țină copilul în lesă, nici să îl îngrădească, nici să îi producă traume. Trebuie doar să îl educe.

        E o modă acum în parenting prin care cuvântul NU se pare că e total interzis a-l folosi. Sunt de acord cu educația cu blândețe, cu explicațiile pe care copilul trebuie să le primească dar în același timp cred că părinții au nevoie de o doză de autoritate. Ei nu sunt pe picior de egalitate cu copilul și o doză de fermitate e întotdeauna binevenită. Iar copilul are nevoie de asta. Din păcate, în ultima vreme văd  din ce în ce mai multe cazuri în care părinții sunt total depășiți de situație, copiii urcându-li-se în cap. La propriu.

        Desigur că fiecare generație vine cu propriile idei și întotdeauna ceea ce a fost înainte a fost greșit, prost aplicat sau prost înțeles dar parcă discrepanța de acum nu a fost niciodată atât de mare. Copilul este pus pe un piedestal aurit căruia i se închină toată familia și orice mică poticneală în mersul natural al lucrurilor (pentru că firesc, se mai întâmplă și din astea) este privit ca o tragedie de proporții catastrofale. De exemplu alăptarea naturală care uneori nu merge conform planului. Am întâlnit nu una, ci o mulțime de proaspete mămici distruse, cu sentimente de vinovăție profundă, ducând până la depresie din cauza faptului că nu reușeau să-și alăpteze puiul. Nu contest beneficiile laptelui matern dar acum, când pe piață există zeci și sute de sortimente de lapte praf, nu înțeleg de ce se face atâta caz. Nu minimizez problema și nu vreau să mă fac greșit înțeleasă, ci privesc prin propria mea experiență: pe unul dintre copii l-am alăptat natural, pe celălalt cu lapte praf și amândoi au fost la fel de sănătoși atunci ca și acum. Și la fel de atașați de mine. Iar mie nici prin cap nu mi-a trecut vreodată că aș fi fost ”vinovată” cu ceva sau că nu mi-aș fi făcut datoria de mamă. Să fi fost generația noastră mai lipsită de sentimente? E o inepție și să pui o astfel de întrebare, darmite să mai aștepți răspuns.

        Și parcă nouă, ca părinți, nici nu ne-a fost atât de greu așa cum văd că se plâng cei din ziua de azi. Copiii noștri știau să se joace singuri și nu aveau nevoie de ”activități”, îi lăsam pe covor cu un set de plasticon (ăsta era un fel de lego autohton) și două ore nu le mai auzeam gura 🙂 Dacă aș fi avut și pampers în loc de scutece textile, aș fi putut crește patru-cinci copii fără să simt.

        Din parentingul clasic, destul de inflexibil și rigid, copiii aveau destul de multe șanse să devină timizi și să nu își dezvolte abilitățile sociale. În parentingul modern, deoarece părinții au fost crescuți în maniera tradițională, și-au promis să nu își expună copiii acelorași reguli stricte dar, din păcate, acest lucru duce la o altă extremă, iar copiilor li se permite să facă orice. Dilema mea (și nu de azi, de ieri) este cât de mult pot fi slăbite limitele astfel încât, la vârsta adolescenței, să nu constatăm că am dat greș?

Share This:

Read More