Să-mi fi spus cineva în urmă cu 6-7 ani că se va deschide un mall la Turda, nu l-aș fi crezut. Era atât de mare diferența în infrastructură între orașele mari gen reședință de județ și orășelele care abia își trăgeau duhul de pe o zi pe alta încât mi se părea imposibil. Faptul că aveam Kaufland, Lidl și Profi mi se părea mai mult decât îmbucurător dar dezvoltarea din punct de vedere ”comercial” a orașului credeam că se oprește aici. Așa că vestea deschiderii unui mall m-a luat oarecum prin surprindere și drept să spun, m-a bucurat.

         Eram la Bacău în ziua deschiderii oficiale așa că nu m-am înghesuit la reducerile și campaniile promoționale specifice evenimentului dar mi-am propus să ajung cât de repede și să-mi formez propria părere mai ales că sunt câteva magazine pe care le cunosc și care îmi plac. Nu am mai fost la mall dinainte de pandemie (incredibil ce repede se scurge timpul) sau, ca să fiu sinceră complet, am fost la mall în Anglia de câteva ori însă doar la zona de mâncare, cea cu fast food. Și asta pentru că este acolo un restaurant chinezesc care îmi place foarte, foarte mult și pe care în România nu l-am văzut. Nu îmi mai aduc aminte cum se numește dar presupun că și dacă ar fi, la noi gustul ar fi diferit. Pentru că lanțurile de restaurante nu merg după aceleași rețete în toate țările sau poate ingredientele au calități diferite. De exemplu KFC în Anglia este, sper să nu supăr pe nimeni, mizerabil, aripioarele nu sunt picante mai deloc iar crispy strips sunt seci de-a binelea. Ca să nu mai spun că sos de usturoi nu au deloc, doar un sos gravy care îți lasă impresia de tocăniță 🙂 La McDonald’s situația e mai bună și au în ofertă multe băuturi pe care în Ro nu le-am văzut niciodată iar sandwich-urile de acolo îmi par mai gustoase. Anyway, să trecem peste și să nu mă îndepărtez de la subiect, pentru că nu despre mâncare vreau să vă spun azi ci despre cum am perceput eu mall-ul după o lungă absență.

        Dacă ar fi să rezum într-un singur cuvânt, copleșitor. Și nu, nu era deloc aglomerat pentru că am fost în cursul dimineții, dar senzația pe care am avut-o în fiecare magazin în care am intrat a fost de spațiu imens în care dacă intri nu știi încotro să o iei, nu știi unde să cauți, după ce să te uiți și cum să parcurgi în mod sistematic un traseu care să îți dea posibilitatea să vezi ce găsești. Și culmea e că nu căutam nimic. Nu era dezordine în sensul în care poate ați văzut, mai ales în perioada reducerilor, stau hainele claie peste grămadă și toți clienții trag de ele, aruncă o privire și apoi, mototolite, le pun de unde le-au luat sau, mai rău, pe oriunde apucă. Nu, hainele stăteau frumos aranjate pe umerașe doar că lângă un rând de tricouri era un rând de geci, apoi unul de pulovere, apoi iar tricouri, maiouri, haine de vară și apoi alte geci de iarnă. Efectiv nu aveau nici un criteriu de aranjare decât poate unul estetic. Părea ordonat dar nu era. Și m-am gândit atunci cât de simplu îmi fac eu cumpărăturile online când îmi pun câte filtre vreau și pe ecran îmi apar doar ”tricouri negre” sau ”rochii în dungi cu mânecă lungă”. Sau orice altceva îmi mai trece mie prin cap.

        M-am obișnuit atât de tare să cumpăr totul online încât să mă duc într-un magazin fizic mi se pare de-a dreptul complicat. Și nu numai la haine, dar la orice produs începând de la electronice, până la pasta de dinti. Să presupunem că vreau să îmi iau un epilator nou, de fapt nu doar presupunem, ci chiar vreau.  Aleg brandul, mă duc, să zicem, pe epilatoare Philips și le văd pe toate în fața ochilor cu toate caracteristicile pe care le au. Câte viteze, câte discuri, câte setări, cu fir, fără fir și toate celelalte accesorii. Mai cuprinzător de atât nu se poate. În caz că nu sunt mulțumită, produsul nu mi se potrivește sau pur și simplu m-am răzgândit, returul e ca o plasă de siguranță, există și funcționează. Așa că voi continua să îmi fac cumpărăturile pe internet iar la mall o să mă găsiți doar atunci când simt nevoia de socializare.

        Voi cum preferați să faceți cumpărături? Online sau la mall?

 

Read More

        Tocmai ce m-am întors de la Bacău unde am fost împreună cu Cristi care a avut întâlnirea de nu știu câți ani de la absolvirea liceului. A fost o ieșire foarte plăcută și relaxantă. La petrecere eu însă nu m-am dus pentru că știam din experiențele anterioare că soții sau soțiile nu se simt chiar în largul lor și că nu se integrează în atmosfera de acolo unde oameni care nu s-au văzut poate de zeci de ani își găsesc subiecte de conversație doar din amintirile comune. Și, după cum mi-a confirmat soțul, a fost o decizie înțeleaptă nu numai pentru ceea ce spuneam mai înainte ci și pentru faptul că muzica a fost, ca de obicei, dată la maxim, lucru care pe mine mă deranjează extrem de tare. Oricât m-am străduit și oricâte păreri am auzit (pentru că am făcut o adevărată investigație pe tema asta), nu reușesc să înțeleg de ce atunci când ești la masă trebuie să urli ca să te faci auzit și asta doar de către cel care stă alături de tine pentru că dacă vrei să vorbești cu persoana de pe cealaltă parte a mesei, este absolut imposibil. Și există evenimente la care te duci doar cu acest scop: să stai la povești și nu să dansezi ca în discotecă sau club cum îi spune mai nou.

        Deci la party nu m-am dust dar am fost curioasă să aflu cum a fost și deși l-am rugat pe Cristi să îmi trimită poze pe whatsapp în timp real, a făcut-o cu mare zgârcenie de parcă era pe bani. Am recuperat însă a doua zi când l-am pus să-mi povestească. Desigur, ”povestitul” ăsta e un fel de a spune, pentru că de fapt scot cuvintele cu cleștele chiar dacă de-a lungul anilor am deprins tehnici speciale de a-l descoase. Așa că întrebările pe care le pun merg țintit la obiect și le evit pe cele la care răspunsul ar putea fi ”bine” sau ”frumos”. L-am întrebat așadar ce l-a surprins cel mai mult și ceea ce mi-a răspuns a fost oarecum șocant. Zicea că o mulțime din colegii lui (deci nu unul, doi ci mulți) aveau dantura praf. Adică dinți lipsă ceea ce îi făcea să pară cu douăzeci de ani mai în vârstă și le dădea un aer trist de bătrâni împovărați de griji și de sărăcie. Ceea ce nu era cazul.

        Este adevărat că atunci când eram noi copii mersul la dentist era o adevărată tortură și tratamentele erau dureroase, nu exista profilaxie și mai nimeni nu insista pe igiena orală și probabil venind cu aceste reminiscențe, oamenii de vârsta noastră au lăsat îngrijirea danturii pe locul doi. Sau trei. Sau, după cum a părut acum, chiar pe ultimul loc. Dar nimic nu mi se pare mai trist și mai deprimant decât un zâmbet știrb. Și orice haine sau încălțări ai purta nu pot să compenseze lipsa dinților, lucru pe care nu ai cum să îl ascunzi decât dacă nu deschizi gura ceea ce practic e imposibil. Că până la urmă tot ești nevoit să spui un cuvânt, două.

        Înclin să cred că este vorba și de mentalitate și nu numai de lipsa banilor pentru că știm cu toții că nu e chiar ieftin să îți refaci dantura. Copiii ăștia tineri, adică cei care au acum 20, 30 sau chiar 40 de ani sunt obsedați să aibă un zâmbet perfect și bine fac. La început credeam că este doar o modă să îți pui aparat pentru îndreptarea dinților dar văd că fenomenul persistă și asta nu e rău deloc. Niciodată nu e prea târziu să te simți bine în pielea ta. Chiar am asistat nu de mult la o discuție într-un grup de fete, cu o generație mai tinere decât mine, în care subiecte precum albirea dintilor sau ingrijire aparat dentar erau dezbătute pe toate părțile cu argumente și informații de unde se vedea clar că se documentaseră și că priveau totul cu mare seriozitate. Lucru care din păcate generația mea l-a ignorat aproape complet.

        Nu putem însă să ne cramponăm în trecut. Adică putem dar nu este benefic așa că dragii mei, faceți un efort și puneți-vă dantura la punct. 

Read More

        S-au scris kilometri întregi de articole pe tema morții și a funeraliilor Reginei Elisabeta a II-a și cu siguranță lucrurile nu se vor opri aici. A fost un eveniment însemnat la scară mondială și o personalitate care a intrat în istoria lumii fără ca cineva să poată contesta acest lucru indiferent de ce parte a baricadei se află – monarhiști sau anti monarhiști. Recunosc că eu am o mare simpatie pentru ceea ce înseamnă regalitate și în mod special cea britanică. N-aș vrea însă să începem o polemică pe acest subiect și să fiu combătută cu argumente gen ororile colonialismului britanic pentru că acestea sunt fapte care s-au petrecut, pe care le cunoaște toată lumea și care nu pot fi contestate. Nu avem însă cum să comparăm puterea și mărimea unui imperiu cu atitudinea celor care mereu au fost pe poziția de a-și apăra teritoriile din fața invaziilor străine. Deși de-a lungul secolelor s-a dovedit că nu am fost mereu atât de puri și nevinovați existând numeroase cazuri de boiernași care din iubire de țară promiteau mărirea tributului în schimbul scaunului domnesc. Despre asta însă nu se învață la școală.

        Am urmărit îndeaproape funeraliile Reginei Elisabeta a II-a și am citit multe păreri, dar cel mai mult m-am uitat pe BBC care a transmis live totul. Filmări profesioniste cu camere fixate în toate unghiurile, prim planuri cu  punctele de interes, detalii ale uniformelor, reacții ale oamenilor care așteptau în stradă, expresii ale personalităților lumii și multe, multe comentarii pertinente despre tradiții păstrate cu sfințenie de secole a căror semnificație vine din negura vremurilor în care bătăliile pentru tron erau ceva firesc.

        Am fost și eu curioasă, alături de alte zeci de milioane de oameni, care este ceremonialul, cum se vor comporta și cum se vor îmbrăca membrii casei regale, cine, cum și unde va participa și toți pașii care vor fi urmați pentru această desfășurare de forțe și de imagini spectaculoase care înseamnă funeralii de stat într-o țară atât de importantă cum e Marea Britanie. Și a fost ceva nemaivăzut, cu mult peste așteptările mele, un eveniment cu un impact emoțional pe care nu ai cum să îl uiți o viață întreagă. Am simțit cu adevărat că trăiesc un moment istoric.

        Au fost si momente la care nu mă așteptam, cum ar fi apariția copiilor regali în cortegiul funerar. George și Charlotte au mers în spatele sicriului alături de părinții lor, prințul și prințesa de Wales, ca parte a unei procesiuni către catedrală. George, îmbrăcat într-un costum bleumarin și cravată neagră, a mers cu brațele pe lângă corp, în timp ce Charlotte își ținea mâinile împreunate. În timpul ceremoniilor de înmormântare, Prințesa Charlotte a purtat prima ei bijuterie, o broșă mică în formă de potcoavă în semn de omagiu pentru străbunica ei, o mare iubitoare de cai. Ca să nu mai spun că avea și pălărie, adică exact ținuta pe care ar fi purtat-o o adevărată domnișoară deși ea nu are decât șapte ani.

        Într-un scurt videoclip de la înmormântare publicat de People și care în câteva ore a devenit viral, prințesa Charlotte poate fi văzută dându-i fratelui ei mai mare instrucțiuni detaliate, arătând cu degetul pentru a accentua în timp ce îi spune lui George: „Trebuie să te înclini” când trece sicriul regal. Fetița a fost în mod adorabil conștientă de protocolul regal și chiar i-a amintit fratelui ei mai mare cum să se comporte în timp ce priveau sicriul în drumul său spre Castelul Windsor.

        Desigur nu doar eu, ci întreaga lume a remarcat cât de incredibil de bine s-au comportat copiii în aceste împrejurări și cât de corect au făcut față protocolului strict pe care l-au respectat cu sfințenie. Și nu au decât 7 și respectiv 9 ani și chiar dacă acasă au libertatea de a se juca în voie, la ceremoniile oficiale știu exact ce au de făcut. Bineînțeles că micul Louis care are doar patru ani nu a fost adus pentru că încă e prea mic și nimeni nu și-a asumat riscul de a repeta spectacoul pe care acesta l-a dat în vară la Jubileul de Platină când scălămbăielile sale au făcut deliciul presei.

        Mă întreb care este metoda și cum se poate ajunge la a avea copii atât de ”ascultători” atunci când conjunctura o cere pentru că sunt convinsă că și copiii regali sunt mai expansivi și plini de vervă când sunt acasă la ei. Cum îi poți învăța de mici să facă diferența între a face sau a nu face anumite lucruri atunci când se află în public sau când normele sociale o impun. Cum reușesc atât de devreme să comute de pe un mod pe altul? În mare parte contează mediul în care cresc, anturajul, ceea ce văd în jur, exemplul părinților dar și activitățile către care sunt îndreptați. Și desigur jucăriile.

        Silvia, nepoata mea, a avut parte de jucarii interactive încă de când era bebeluș și asta i-a dezvoltat foarte mult inteligența emoțională și capacitatea de a relaționa cu oricine. Poate a avut și noroc de un fond genetic corespunzător dar are acum veleități sociale cu care nu mulți adulți s-ar putea lăuda. Acuma eu nu spun că trebuie să le punem în brațe de când se nasc dicționare și enciclopedii sau să îi învățăm Legea lui Arhimede la patru ani dar contează enorm către ce jucarii le îndreptăm atenția. Chiar și pentru noi viața devine mai ușoară și spun asta pentru că îmi aduc aminte că soțului meu i-a fost imposibil astă iarnă să o învețe pe Silvia să-și lege șireturile. Trei zile la rând a meditat-o fără izbândă până când a găsit un joc din lemn care chiar așa se numea ”Învățăm să legăm șireturile”. Succes total.

        Dar, după cum indirect spuneam, acum suntem în căutare de un joc care să îi învețe pe copii să stea ca sfinții atunci când este nevoie. Măcar pentru 15 minute dacă mai mult nu se poate 🙂 Că la performanța Charlottei și a lui George nu avem cum să aspirăm.

Read More

        Nu mi-a plăcut niciodată toamna, poate și pentru faptul că toate lucrurile neplăcute pe care le-am trăit mi s-au întâmplat în acest anotimp dar anul acesta ziua din septembrie în care m-am trezit și am văzut ceața groasă care acoperea orașul am simțit-o ca pe o adevărată binecuvântare. Venise toamna și am răsuflat ușurată că vara s-a terminat.

        A fost o vară îngrozitoare, sau cel puțin eu așa am perceput-o, și spun asta pentru că am avut de suportat luni întregi de caniculă. Nu că mă vaiet, deși asta fac, dar în ultimii ani suport din ce în ce mai greu temperaturile ridicate. De când mă știu, nu mi-a plăcut soarele iar să stau la plajă pentru mine nu a fost niciodată o plăcere. Slavă Domnului că nu mai e la modă să te întorci de la mare cu pielea tuciurie! Se pare că vara acestui an fost cea mai călduroasă vară înregistrată vreodată în Europa de la începutul măsurătorilor meteorologice. Ca să nu mai spun că peste asta s-a suprapus și seceta cumplită care a bântuit continentul.

        Abia am așteptat să ajung în ploioasa Anglie și să scap de canicula de acasă dar să vezi surpriză, când am ajuns acolo am dat peste recordurile absolute de temperatură înregistrate vreodată în Regat. Șoc și groază. De șapte ani de când merg cu regularitate în Anglia, este pentru prima dată când văd iarba uscată. Galbenă și veștedă, un peisaj dezolant pe care până acum îl asociam doar cu insulele vulcanice unde nu plouă niciodată. Foarte trist dar se pare că schimbările climatice despre care se vorbește de câțiva ani buni nu mai sunt o glumă. Marea problemă cu care m-am confruntat în Anglia este faptul că aproape nicăieri nu este aer aer condiționat. Și nu este pentru că până acum nu a fost nevoie. La 14 grade câte erau în august, mai degrabă porneai caloriferul. Acum am văzut că marile magazine au început să-și monteze instalații de aer, dar autobuzele și trenurile nu au. Norocul meu a fost că acolo nimeni nu suferă de ”curent” și cel puțin se călătorea cu toate geamurile deschise dar tot a fost horror mai ales la orele amiezii.

        Când m-am întors acasă cel mai tare m-am bucurat de pisică și de faptul că am aer conditionat. Cred că doar de aceste două lucruri mi-a fost dor. Ba, poate și de un langoș cu brânză de la bistroul de la colțul străzii, dar să îmi pun aer condiționat (în urmă cu vreo patru ani) a fost cea mai înțeleaptă decizie ever. Îmi aduc aminte că abia toamna am reușit să finalizez lucrarea (cam pe vremea asta era) după ce, și atunci, răbdasem o vară întreagă temperaturi extreme. Nu știam atunci cum alegi aparatul de aer conditionat, m-am dus la magazin și am vrut să îl iau pe cel mai scump că mă gândeam că este și cel mai bun. Nu e chiar așa, sunt mai multe criterii de luat în calcul dar în orice caz, acum cu siguranță m-aș uita de două ori și la clasa energetică. Nu pentru că ne spune Comisia Europeană să reducem consumul cu 5% în orele de vârf, ci pentru că mi se pare de bun simț. Vedem cu toții cât de mult au crescut prețurile la energie și nu îi înțeleg pe cei care se revoltă la auzul cuvântului economie. Până la urmă e vorba de buzunarul propriu.

        Chiar, de când prețul la energie a crescut atât de mult ce faceți ca să scădeți consumul? Sau nu faceți nimic? Eu sunt mai atentă cu becurile aprinse și nu mai spăl atât de des, aștept să se adune mai multe haine.

 

 

 

Read More