Blueair sau compania care își scuipă clienții în cap

        Chiar dacă este pandemie, chiar dacă în cea mai mare parte a timpului am stat acasă, ocazional tot am avut prilejul să călătoresc  și am făcut-o cu toate mijloacele de transport, inclusiv avionul. Astăzi o să vă povestesc experiența nefericită pe care tocmai am avut-o cu Blueair, compania aviatică lowcost înregistrată în România, cu angajați români, logistică românească și comportament, de asemenea, băștinaș. Autohton get beget. Că doar nu rezonează să fii român și să te fandosești ca un gentleman. Sau ca o lady de inspirație britanică. Pentru că despre o duamnă este vorba și ea este personajul principal al relatării de față. O angajată a companiei Blueair, lucrând din spatele unuia din calculatoarele de la checkin, o femeie între două vârste,  relativ frumoasă la chip și cu părul vopsit negru ca pana corbului. Îmbrăcată într-o uniformă de culoare închisă, cu fustă creion și un sacou foarte cambrat, iar în picioare cizme cu tocuri subțiri amețitor de înalte, negre, din piele întoarsă și care îi veneau până la genunchi. Toate aceste amănunte le-am reținut în timp ce încercam să detectez un ecuson cu numele pe care însă nu l-am văzut nicăieri. După modul în care își îndrepta mersul bocănind ascuțit cu tocurile pe gresie  atunci cînd cobora între pasageri și după privirea importantă și sfidătoare cu care își dădea ochii peste cap atunci când încerca să organizeze coada, am asemuit-o în gândul meu cu Cruella de Vil. Numai că spre deosebire de personajul din 101 dalmațieni, femeia noastră nu voia să omoare căței ci oameni.

        Acțiunea se desfășoară într-o zi de noiembrie, duminică dupămasa, în incinta aeroportului Otopeni. Checkin-ul pentru toate zborurile Blueiar, indiferent dacă erau interne sau externe, se făcea la ghișeele 6-10. Adică asta spunea afișajul, pentru că de fapt erau deschise doar două din cele cinci și bineînțeles coada era destul de lungă. În fața primului ghișeu funcțional se afla un grup de 4-5 persoane cu 20 de tone de bagaje, sarsanale și papornițe agabaritice pe care acolo l-am găsit, acolo l-am lăsat. Nu știu ce tot moșmodeau dar lucrurile se mișcau foarte încet înspre deloc. Ca să ajungi la al doilea ghișeu deschis trebuia să ocolești grupul și din când în când tipa de care vă spuneam, striga Poftiți și aici iar următorul pasager își făcea loc printre îngrămădiții de la ghișeul unu și banda care trasa marcajul pentru ”siguranța pasagerilor împotriva covid”. Cel care aștepta nu avea cum să vadă când se elibera ghișeul pentru că era oarecum în afara zonei sale de vizibilitate așa că, logic, pleca din loc doar când se auzea strigat. Adică Poftiți și aici! Organizare zero, dar să nu dăm totuși  vina pe cei de la aeroport pentru că poate nu se așteptau să le apară grupul de nomazi. Sistemul cu strigatul a funcționat relativ bine până când, la un moment dat, unul din pasageri nu și-a dat seama că trebuie să înainteze, poate și din cauza anunțurilor care se auzeau în difuzoare suprapuse peste zumzetul mulțimii, poate și din cauză că nu a fost atent la doamna profesoară. Care s-a enervat maxim, s-a dat jos de pe podiumul pe care era amplasat biroul ei și pocnind din tocuri ca un nazist s-a îndreptat în vijelie către personajul neascultător… Dar ce naiba, chiar nu auziți când vă strig?? Cum adică ce naiba? Am rămas blocată. Și nu doar eu, ci toți cei care așteptam, am făcut ochii cât roata carului holbându-ne la șefa care nu mai avea multe și îi lipea o palmă celui care perturbase rutina.

        Faza numărul doi. Între timp au mai trecut vreo 10 minute și o familie (formată din trei adulți și un bebeluș) care  terminase de făcut formalitățile a rămas în zona celor care așteptau și au fost invitați să elibereze locul și să se îndrepte către controlul de securitate. Numai că aceștia, deși au urmat traseul marcat cu benzi despărțitoare, s-au întors înapoi, de cealaltă parte a grilajului, așteptând să termine și cei cu care veniseră împreună. Mare greșeală! Vulturoaica s-a isterizat maxim și a început să țipe cu o voce ascuțită de parcă oamenii erau niște criminali V-am spus să eliberați zona, ați făcut checkin-ul și nu mai aveți de ce să stați aici, pe acolo e drumul, nu mai aveți ce aștepta aici!!  și apoi, cu fața întoarsă către noi parcă cerând  aprobare: Uite și la asta, cu copilul de două luni vine să ne sufle în ceafă în loc să stea acasă! Muțisem complet. Cred că nici în anii 90 la oficiul poștal de la bunica din sat  nu mai asistasem la astfel de reacții violente din partea unui funcționar care lucrează cu publicul. Turnând gaz peste foc, femeia cu bebelușul a ripostat Doamnă, suntem un grup, vrem să trecem toți deodată, ce nu înțelegi? Adevărul este că tânăra mamă nu încurca deloc circulația și nu era obligată de nimeni și de nimic să meargă la controlul de securitate după ce-și predase bagajul decât exact atunci când ar fi avut ea chef. Poate avea avionul abia peste două ore și poate avea poftă să iasă în fața aeroportului să fumeze o țigară sau să se uite la cer, nu e treaba și problema nimănui ce face omul în timp ce așteaptă să treacă timpul. Ideea e că nu făcea nimic ilegal sau împotriva normelor de comportament social. Dialogul nu s-a oprit însă aici pentru că, nu-i așa, cel mai deștept trebuie să aibă întotdeauna ultimul cuvânt și, cu forțe proaspete, doamna de la Blueair a mai strigat odată ca să audă toată lumea Să nu te pui cu mine că îți arăt eu de ce sunt în stare!! ceva de genul ciocu’ mic că aici eu conduc și, roșie de furie, s-a trântit înapoi pe scaun.

        Un cetățean grăbit (din ce reușeam eu să aud pentru că eram la o oarecare distanță, am înțeles că avea zborul în câteva minute) a intrat în fața mea venind din cealaltă parte a cozii dar cum nu eram în criză de timp, desigur că am fost înțelegătoare și l-am lăsat. A predat bagajul și a plecat. Apoi a mai venit un cuplu cu aceeași problemă iar apoi încă trei cetățeni care probabil nu știau că de fapt coada era în cealaltă direcție. Practic m-am trezit (împreună cu toți ceilalți care așteptaserăm docili deja de vreo juma’ de oră) că stăm ca fraierii în timp ce sunt serviți unii care veniseră după noi. M-am apropiat de ghișeu și am întrebat care e regula după care se preiau pasagerii la care tipa, foarte oțărâtă, m-a repezit și mi-a spus că imediat urmez eu și să am un pic de răbdare. Bine, zic, doar am întrebat... dar nu am apucat să termin fraza că m-a străfulgerat cu privirea și a urlat Nu mai întrebați nimic! Realmente am intrat în stare de șoc pentru că, jur, nu îmi aduc aminte să mai fi țipat cineva așa la mine în public. Sau poate pe vremea lui Ceaușescu prin vreo alimentară în care nu se găsea nimic și când băga marfă ne înghionteam ca proștii la coadă deranjând semizeii din spatele tejghelelor aka vânzătoarele. Dar în zilele noastre, libere și luminoase, no way!

        Și ultima fază, momentul în care am decis că voi face o sesizare scrisă către conducerea companiei, a fost discuția la care am asistat înmărmurită. O pasageră, o femeie simplă, și cu cunoștințe oarecum limitate despre internet, email, boarding pass sau checkin online avea ceva nelămuriri la care, bineînțeles nu a primit explicațiile cerute ci a fost trimisă să îl sune ”pe cel care i-a cumpărat biletul”. Apoi a fost întrebată ce bagaj are, iar femeia, basarabeancă după accent (cred eu) a răspuns ista în graiul moldovenesc și a pus trolerul pe cântar. Acritura noastră i-a replicat cu o greață de nedescris ridicând tonul Ce înseamnă ista? de parcă nu era evident ce înseamnă ”ista” având bagajul în fața ochilor. Cred că și unul care ar fi vorbit doar limba hindi ar fi priceput imediat. Acesta… i-a răspuns moldoveanca lăsând umilită capul în jos. Mi-a fost atât de milă de ea și m-am simțit atât de prost de parcă aș fi fost eu însămi în situație.

        De zeci de ori mi s-a întâmplat în Anglia să nu înțeleg din prima ce îmi spune casiera de la supermarket sau șoferul de autobuz, de zeci de ori i-am rugat să repete și niciodată nimeni nu s-a enervat. De zeci de ori cei cu care vorbeam nu au înțeles cuvinte sau denumiri pe care le pronunțam greșit și niciodată nu m-au făcut să mă simt prost atunci când mă corectau și vine acum o tută plătită din banii noștri, ca să ne presteze niște servicii plătite de noi iar ea să ne scuipe în cap. Cum e posibil așa ceva?

         Foarte rar fac reclamații, de fapt aproape niciodată, sunt genul care își spune că decât să fac rău omului mai bine iert și trec mai departe că n-o să mor din atâta lucru. Mă gândesc că poate a avut o zi proastă, că poate are necazuri acasă, că poate are pe cineva drag bolnav și că își revarsă frustrările pe mine dar de data asta s-a mers prea departe, prea urât, prea jignitor și aș spune chiar discriminatoriu. O să le scriu celor din management și o să le dau toate detaliile astfel încât această angajată să poată fi identificată și mă gândesc că nu va fi prea greu din moment ce am biletul pe care ea l-a emis pe numele meu.

        Problema e că nu știu dacă voi rezolva ceva. De ce? pentru că Blueair se pare că nu își dă prea mare silința în a-și satisface clienții deci nu știu dacă vor fi sau nu șocați de comportamentul angajatei.  Nu am putut ateriza la Cluj din cauza ceții și am fost redirecționați la Sibiu unde urma să fim preluați de un autocar care să ne ducă la Cluj. Din momentul în care s-a știut acest lucru a trecut o oră și 40 de minute și nici urmă de autocar, asta în condițiile în care zborul București-Cluj durează doar 50 de minute. În aeroportul din Sibiu nici picior de angajat Blueair, nici persoană de contact, nici telefon, nici scaune pe care să stai, nici nimic. Call centerul este închis duminica! nu ai unde să suni. Am plecat cu un bișnițar care ne-a luat 100 de lei de persoană, înghesuiți patru într-o mașină. Noroc chior. Pe restul călătorilor i-am lăsat în Sibiu așteptând autocarul care, spre binele lor, sper să fi apărut în timp util. Nu de alta, dar duminică noaptea intra în vigoare ordinul care spunea că ai nevoie de declarație ca să poți hălădui pe ogoarele patriei. O amendă îmi mai lipsea și ziua s-ar fi încheiat apoteotic.

 

Share This:

Read More

Bârfa de sâmbătă seara

        Chiar dacă subiectul arzător al zilei este legat prin toate firele posibile de alegerile ce vor avea loc mâine, persoana de care o să mă iau azi nu face parte din cei 14 catindați la șefia țării și nici n-a avut vreodată o miză în politichia din România. E o artistă care mi-a plăcut dintotdeauna și o țin minte perfect de când a apărut la Steaua fără nume, nu că aș avea eu o memorie de elefant dar, atunci când s-a difuzat faza finală,  mă aflam la Onești și cum ea se trage din acest oraș, emisiunea a făcut senzație. Despre Loredana Groza e vorba, dacă nu cumva v-ați prins deja.

        Nu știu cum mi-a ieșit știrea în față. Sau de fapt știu… așa cum te năpădesc toate reclamele, toate breaking news-urile, toate veștile alarmiste sau titlurile de senzație: ți le bagă internetul în față și dacă nu le citești din prima, le regăsești după un minut în celălalt colț al ecranului, apoi pe telefon, sau într-un email, în feedul de la Facebook sau în postările sponsorizate de pe Instagram. Nu are rost să te încăpățânezi să nu citești pentru că până la urmă tot cedezi, deschiderea linkului fiind singura șansă de a scăpă de insistența super enervantă a mediului virtual. Cred că așa mi s-a întâmplat și cu știrea despre Loredana.

        Inițial am crezut că este vorba despre un click bait, cum adică să fie reclamată la CNA apariția Loredanei la emisiunea Neața cu Răzvan și Dani? Am intrat totuși să văd despre ce este vorba și m-am șocat. Nu că aș fi vreo mironosiță de modă veche, nu că aș fi trăit sub o piatră dar ținuta Loredanei m-a lăsat cu gura căscată și nu neapărat de admirație.

        Poza am luat-o de pe Ciao.ro dar internetul vuiește despre decolteul răvășitor/ sexy/ adânc/ obraznic/ generos/ scandalos/ abisal sau de infarct așa cum îl numesc toți cei care au comentat apariția de acum câteva zile. Iar lista epitetelor poate continua pentru că așa ceva nu vezi în fiecare zi și mai ales la ora 8 dimineața. Sau are importanță ora?

        După cum spuneam, am apreciat-o întotdeauna pe Loredana, mi-a plăcut vocea ei, repertoriul, mi-a plăcut că și-a respectat mereu publicul și spun asta după ce am văzut-o live în mai multe concerte, mi-au plăcut ținutele ei de scenă, mi-a plăcut atunci când era jurat la Vocea României, mi-a plăcut când vorbea despre fiica ei, mi-a plăcut și am admirat-o atunci când s-a reinventat și a ținut pasul cu noile trenduri în timp ce aproape toți colegii ei de generație se plângeau prin emisiuni că nu mai sunt difuzați pe radio, pe scurt mi-a plăcut atât ca artist cât și ca om. De ce oare a simțit nevoia să atragă atenția asupra ei în acest mod, nu pot să înțeleg.

        Este adevărat că mereu a avut ținute extravagante dar asta făcea parte din personalitatea ei și este la fel de adevărat că hainele pe care le purta strigau sexy pe corpul ei bine lucrat dar de aici până la vulgaritatea decolteului cu pricina mi se pare cale lungă. Știm cu toții că sexul vinde dar mă întreb dacă nevoia de popularitate a adus-o în această stare de disperare în care dă tuturor privitorilor impresia că cerșește atenție sporită. Mie cel puțin senzația asta mi-o lasă deși, la succesul pe care încă îl are, nu ar fi avut nevoie de acest circ ieftin.

        A știut mereu să traseze o linie clar delimitată între viața de familie, pe care o ține ascunsă de ochii fanilor și de bârfa tabloidelor, și viața de artistă cu tot glamourul și efervescența inevitabile scenei. Chiar mă întrebam atunci, în urmă cu vreo 20 de ani, când s-a căsătorit cu Andrei Boncea și a dat un interviu unei reviste în care se mândrea cu verigheta (ceva similar unor modele de aici) dacă stilul Loredanei, devenind o ”femeie măritată” se va schimba. Adică dacă va începe să poarte ținute serioase, rochii lungi cu paiete gen Corina Chiriac și bijuterii din aur, machiaje cuminți și coafuri înțepenite cu fixativ. Nu a fost cazul.

        Loredana nu s-a cramponat de succesul imens pe care l-a avut cu Bună seara, iubito și a mers mai departe devenind alta în fiecare an. A știut să se desprindă și să facă mereu ceva nou, să înregistreze succes după succes chiar dacă a avut doar 16 ani, apoi 30 iar acum are aproape 50. Desigur că și-a făcut nenumărate operații estetice și nu am nici cea mai mică problemă cu asta, mi se pare o femeie frumoasă (chiar foarte frumoasă dar gusturile pot să difere) și pentru meseria pe care o are imaginea contează enorm. Deci botox, silicon, implanturi, lifting, acid hialuronic, liposucție, fațete dentare, probabil că nimic nu îi este străin și foarte bine, apreciez efortul, decât o Nana Mouskouri în mizerie, mai bine o Jennifer Lopez în culmea gloriei.

        Dar de ce și-a scos la înaintare sânii ăia de plastic și ni-i arată acum ca și când ar veni de pe centură, nu pot să pricep. Aveți voi vreo explicație?

 

Share This:

Read More

România lucrului prost făcut

        Sau cum ne batem joc de noi înșine. Azi am ”doar” trei exemple, trei situații care mă umplu pe de o parte de lehamite și pe de altă parte de un soi de tristețe dar, din păcate, lista e mult mai lungă și vă las pe voi să o continuați.

  • Rampele de acces construite în dorul lelii, făcute probabil cu siguranță doar pentru a obține autorizația de funcționare. Legea 448 din 2006 privind protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap prevede foarte clar locurile de utilitate publică unde este obligatorie construirea rampelor de acces (clădirile de utilitate publică, căile de acces, clădirile de locuit construite din fonduri publice, mijloacele de transport în comun și stațiile acestora, taxiurile și vagoanele de transport feroviar pentru călatori). Gradul  de  înclinare  al  rampei din poza de mai jos  denotă o totală  lipsă  de  empatie  față  de  persoanele  cu  dizabilități  și chiar mai mult, o sfidare  a bunului  simț.  Până  la  urmă  nu  este  vorba doar de cărucioare pentru handicapați  ci și de cărucioare pentru bebeluși cărora le este cu totul imposibil să aibă acces într-o astfel de clădire. Și nu este doar vina constructorului ci și a proiectantului și, mai ales, a celui care a dat aviz pentru o astfel de monstruozitate.  De  nenumărate  ori  rampele  arată  în  halul  ăsta,  de  fapt  în  majoritatea  cazurilor  sunt  impracticabile  iar noi rămânem cu legea… Legea care este o barieră peste care sar dulăii, pe sub care trec cățeii și în fața căreia se opresc numai boii. Adică noi.
  • Toaletarea delirantă a arborilor în fiecare primăvară. Copacii se taie și se retează (dacă s-ar putea, chiar din rădăcini) de niște neaveniți, muncitori incompentenți care sunt angajați fără a avea nici cea mai vagă noțiune de grădinărit sau horticultură.  Probabil  sunt  plătiți  la  metrul liniar de crengi tăiate,  altfel  nu-mi  explic  dorința  delirantă  de  a-și  folosi  drujbele  într-un  exces  de  zel  demn  de  filmele  horror.  Pot  să  pun  zeci  de  poze  în  care  coroana  arborilor  a fost  definitiv  compromisă  sau,  mai  rău,  copacii  s-au  uscat  complet,  așa  cum  se  vede  în  poza  din  dreapta.  Din  bezna  cărei  minți bolnave a ieșit  oare o astfel  de  lucrare  făcută  în  dușmănie?
  • Colectarea selectivă a gunoaielor și reciclarea, operațiune impusă de Uniunea Europeană. Doar că degeaba încearcă uniunea să ne demonstreze că planeta asta se duce de râpă dacă nu avem grijă de ea și degeaba ne avertizează că am ajuns în al doișpelea ceas, la gradul de nesimțire de care dăm dovadă, le putem arăta oricând că noi suntem mai tari și că facem tot ce ”vrea mușchii noștri”. Iar amenzile pe care probabil le vom căpăta cât de curând se vor plăti tot din taxele și impozitele colectate de la noi, muritorii de rând. Cum să pui o singură pubelă de un metru cub la 200 de apartamente? Dar, în același timp,  bifa de pe raportul final există: avem colectare selectivă a deșeurilor? da, să trăiți, raportăm că am executat! Somnul nepăsării naște monștri.

        Când vezi astfel de cazuri, îți vine să spui că nu suntem în stare de nimic și, evident te întrebi de ce în alte părți se poate și la noi nu. De ce în alte țări nu ți-e groază să mergi la poștă să trimiți un pachet, de ce înmatricularea unei mașini se face online iar numerele îți vin la ușă, de ce, dacă știi că ai asigurare medicală îți poți programa telefonic o consultație la medic fără să aștepți ore în șir la coadă, în picioare, în condiții greu de imaginat chiar și pentru un om sănătos așa cum se întâmplă zi de zi la registratura Spitalului oncologic? De ce nu reușim să ne ridicăm din cloaca în care ne complacem de atâta amar de vreme? De putut se poate, avem exemple ca cele de aici când vedem că turismul medical a devenit o opțiune pentru mulți străini care vin la noi în țară nu doar pentru prețurile mai mici ci și pentru profesionalismul medicilor, nu doar pentru probleme stomatologice ca acum câțiva ani ci și pentru chirurgie estetică sau chiar generală (de exemplu riscuri de hernie). Însă tot ceea ce este bun și eficient aparține sistemul privat. Chiar și amărâții care adună din gunoaie pet-urile de plastic ca să-și facă bani de-o pâine fac o treabă mai bună decât cei însărcinați cu reciclarea și care au fost înzestrați cu mare tam-tam cu pubele, tomberoane, afișe și semnalizatoare, creîndu-li-se (probabil pe bani europeni) sloganuri mobilizatoare.

        Din păcate, nimic sau aproape nimic din ceea ce ține de sistemul de stat nu funcționează cum trebuie și atâta timp cât noi toți aruncăm vina pe ceva abstract, lucrurile vor continua să se desfășoare în exact aceeași manieră.

Share This:

Read More

Sare-albastră, sare-albastră, totuși este scump în lume

        Trebuie să recunosc că am căzut și eu în capcana publicității conformându-mă trendului inițiat de cercetătorii cu studii publicate exclusiv pe Facebook și, în urmă cu câțiva ani, am cumpărat mult lăudata sare roz de Himalaya,  cea mai pură sare din lume, starea ei fiind menținută timp de milioane de ani de stratul gros de gheață care a ferit-o de poluare. Și, cum a stat ea de-a lungul erelor geologice ferită de intemperii, a ajuns acum o alternativă ”sănătoasă” la sarea obișnuită pe care o avem cu toții la masă. Afirmația asta, oarecum de bun simț deși nu este demonstrată științific, ar mai fi cum ar fi, dar articolele care vin să susțină că structura celulară a acestei sări înmagazinează ”energie vibrațională” sau că sarea roz previne bolile cardiovasculare și că reduce semnele îmbătrânirii, m-au trezit la realitate și mi-am dat seama că am cumpărat o mare minciună. Un rezultat al campaniilor de marketing concretizat într-o râșniță de sticlă cu o formă frumoasă, cu cristale roz care arată bine pe raftul din bucătărie (și în pozele de pe Instagram) dar care exact aceeași utilitate și același gust ca sarea din salina orașului în care m-am născut și care, cel puțin în zona unde locuiesc, se găsește gratis.

        Din fericire am trecut de mult de faza de oameni ai peșterilor și ca să ne procurăm sarea zilnică nu mai suntem nevoiți să rășpălim blocul de sare care se întinde sub pământ în aproape toată zona Ardealului. Mergem frumușel la orice magazin unde cu doi lei cumpărăm un kil de sare sau, dacă vrem ceva mai trendy-flendy, luăm o cantitate mai mică ambalată frumos într-un flacon cu găurele în capac și gata de a fi presărată peste mâncarea din farfurie.

        De câte ori văd râșnița mea cu sare roz de Himalaya mă gândesc ce naivă (ca să nu spun fraieră) am fost lăsându-mă înșelată de campaniile influencerilor care promovau niște aberații greu de înghițit de cineva care are pretenția că își folosește judecata proprie atunci când vine vorba de descoperiri senzaționale. Adică eu.

        Cum se zice, am pus o dată botul, a doua oară nu-l mai pun. Sărorologii au ajuns acum la un cu totul alt nivel, unul de importanță mai mare, mai tare și cu niște beneficii atât de fantastice de stă mâța-n coadă. Tocmai ce am văzut în magazine flaconașe cu sare albastră de Persia, o sare  celebră pentru culoarea ei unică (asta e adevărat) și  un gust deosebit, ușor dulce (cmon, sare dulce??) și aromă puternică și pregnantă. Ca o paranteză, vă spun eu că dacă scapi prea multă sare în oală, indiferent ce culoare ar avea sarea, aroma devine înfiorător de pregnantă 🙂 Verificat pe propria piele.

        Sarea albastră de Persia este delicioasă (chiar așa??) și este indicată în dietele vegane. De ce ar fi recomandată veganilor, asta nimeni nu poate să precizeze cu exactitate dar bag seama că sarea albă, țărănească, plictisitoare și lipsită de orice finețuri conține probabil urme de ouă sau lapte. Altă explicație nu am însă partea cu adevărat șocantă vine atunci când vezi prețul: 25,99 adică 26 de lei suta de grame. Sau două milioane șase sute kilu’ pe înțelesul celor care încă socotesc pe stil vechi. Iar prost e ăla care dă, nu ăla care cere.

        Era să pic jos când am văzut prețul dar n-am făcut-o pentru că mi-am dat seama că totuși există și alte variante ”sănătoase” de sare pentru bugete mai strâmtorate. Cum ar fi sarea neagră de Himalaya.

        E drept că fiind neagră e mai urâțică, dar ca beneficii nu e cu nimic mai prejos decât verișoara roz-bombon sau prietena bleu-ciel. La fel ca suratele, și sarea neagră e mai curată și mai nutritivă decît ceea ce se găsește în ocnele din România, e naturală, organică și nerafinată, e extrasă din mine virgine unde poluarea nu a ajuns sub nicio formă și conține minerale în formă pură cristalizate înainte de mezozoic. Desigur, dacă ții la sănătate și dacă vrei să devii o versiune mai bună a ta, va trebui să renunți la toate porcăriile de snacksuri sau chipsuri sărate în mod clasic și să alegi variantele mai scumpe, sărate în culorile curcubeului. Nu garantez rezultatele dar un pic de hipstăreală încă n-a omorât pe nimeni.

Share This:

Read More

Nu o să ne facem bine niciodată

        Vineri la prânz. În stația de autobuz așteaptă doar câteva persoane, cu mult mai puține decât de obicei. Cu ocazia sărbătorilor prelungite multă lume e plecată din oraș iar elevii sunt încă în vacanță. O pustietate care e binevenită după agitația și tropotul ultimei perioade. E o zi frumoasă de primăvară întârziată cu soare blând, eu tocmai am ieșit de la serviciu și aștept autobuzul să mă duc acasă. Scrollez ecranul telefonului în timp ce, din când în când, trag cu coada ochiului să văd cât mai am de așteptat. Nu mult, autobuzul pe jumătate gol apare în depărtare iar eu îmi bag telefonul în poșetă și mă pregătesc de urcare.

        De obicei urc pe ușa din față dar de data asta renunț pentru că în fața mea un domn la optzecișiceva de ani, cu cârje sub ambele brațe, se pregătește să facă același lucru. Cu siguranță are nevoie de mai mult timp și loc de manevră pentru a se urca în autobuz așa că mă îndrept spre ușa din mijloc. Sunt multe locuri libere drept pentru care mă instalez pe un scaun din spate și îmi scot înapoi telefonul continuînd să citesc articolul din Dilema Veche. Nu trec însă de primele două rânduri când larma și freamătul din partea din față mă fac să ridic ochii.

        Autobuzul încă n-a plecat din stație iar șoferul, pe care îl văd doar din spate, gesticulează nervos cu mâinile în aer aplecându-se când peste volan, când peste balustrada de protecție strigând ceva din care nu înțeleg mare lucru. Devin curioasă și mă concentrez un pic ca să disting apoi cum, cu vocea din ce în ce mai stridentă și uitându-se către ușa din față, zbiară în toată regula  ți-am spus că vine peste cinci minute, ce nu înțelegi?! Jos, pe trotuar, bătrânul cu cârje încearcă să se asigure că a înțeles bine: Sigur vine altul? Daa, de câte ori să-ți mai spun omule, vine mașina aia cu trepte mai late, unde vrei să urci aici? Apoi, dându-și ochii peste cap, no, niii mă și la ăsta, nu cu una, cu două cârje și vrea să se plimbe cu autobzul!! pfff… Între timp, două doamne apărute în ultimul moment îl împing pe bătrânul care se mișca prea încet din dreptul ușii și urcă în viteză în autobuz. Se uită cu nepăsare la nenorocitul rămas în stație și își văd în continuare de ale lor.

        Vreau să mă ridic și să fug în față să-l ajut pe om să urce. N-ar avea nevoie decât de un pic de sprijin dar năucită de scena la care tocmai am asistat nu apuc să o fac la timp și autobuzul se urnește din loc. Nimeni nu schițase vreo intenție de ajutor. Nimeni nu mișcase un deget, nimănui nu-i păsase că omul n-a putut să urce. Mă doare sufletul și mă cuprinde o tristețe neagră ca norii aducători de furtună. Cu un aer absent, adus de spate și abia târșâindu-și picioarele, omul în cârje face pași înceți înapoi spre trotuar. Umilit, singur și neajutorat își va încerca șansa la următorul autobuz. Poate va avea noroc. Sau poate nu.

        Împietrită și încă în stare șoc îmi continui călătoria. În dreptul bisericii toți cei din autobuz își fac semnul crucii de câte trei ori. E ziua Izvorului tămăduirii, zi de sărbătoare în Săptămâna luminată.

        N-o să ne mai facem bine niciodată. Și nimeni nu va veni să ne salveze din mocirla în care trăim.carje

Share This:

Read More