Jobul de vis

14 July 201615 July 2016 Ioana 13 Comments

Ați auzit vreun copil spunând că atunci când va fi mare să vrea să se facă funcționar? Eu, nu și nici nu cred că o să se întâmple asta vreodată. Când sunt mici, toți copiii visează să devină medici, artiști, pompieri, polițiști, învățători, cântăreți, piloți de avion sau șoferi pe basculantă 🙂 Pe vremea mea era la modă și meseria de vânzătoare pentru că asta implica să stai în spatele unei tejghele ca o mică regină dispunând de toate bunătățile din rafturi dar acum i-a cam trecut timpul și o astfel de profesie a căzut în dizgrație. Mai degrabă se poartă să fii fotomodel.

Dar funcționar? nici atunci și nici acum, niciun copil n-o să spună vreodată că își dorește să mute tone de hârtii și dosare dintr-o parte în alta, să țină evidențe, statistici și seturi de date, să completeze tabele, să elaboreze documente, să verifice situații, să întocmească liste și extrase, să sorteze, să arhiveze, să listeze, să calculeze sume sau să estimeze beneficii. Nu cred, sau poate nu știu eu, ca o astfel de rutină zilnică să aducă vreo satisfacție cuiva. Iar când spun ”funcționar” mă gândesc la miile sau zecile de mii de oameni care lucrează în clădiri de birouri la firme de contabilitate, în bănci, în administrație, la judecătorii, la regii autonome, la direcții de statistică, de sănătate, de pașapoarte, de evidență, de asistență socială/ comunitară/ a copilului/ educaționale sau la tot felul de alte instituții care impresionează doar prin titulatura pompoasă. Câți dintre oamenii ăștia și-au dorit, atunci când erau pe băncile școlii, să facă ceea ce fac azi? cu siguranță că în clasele mici visau altceva.

Și atunci în ce moment se produce declicul care te aduce în lumea celor maturi, în care nevoia de bani și dorința de stabilitate te face să alegi un drum deja bătătorit dar care este plictisitor zi de zi, lună de lună și an de an? Când lași visele deoparte și te îndrepți cu responsabilitate către un job banal dar care îți asigură un trai decent? Spre sfârșitul liceului sau mai devreme? La ce vârstă pui pasiunile în sertarul uitat al copilăriei pentru a privi spre viitor cu discernământul vârstei adulte? Când și de ce viața nu mai pare atât de distractivă ca atunci când lucrurile simple te bucurau fără să lase loc gândurilor serioase și grave?

Când eram mică-mică voiam să mă fac educatoare ca să le explic copiilor ”ce se vede în acest tablou” așa cum ni se preda la grădiniță. Apoi am vrut să mă fac balerină și să mă las purtată de muzică într-o lume ireală, bibliotecară ca să pot citi cărți de dimineața până seara iar mai târziu un pic, fascinată de legendele Olimpului și istoria antică, am vrut să devin arheolog și să-mi petrec verile pe șantier descifrând inscripții ale civilizațiilor dispărute. Spre sfârșitul liceului mă gândeam că mi-ar plăcea să fiu profesoară de fizică dar opinia generală a celor din jurul meu despre învățământ, m-a făcut să renunț. N-am făcut niciuna din meseriile pe care mi le doream. Conjunctura, anturajul, vremurile, contextul în care am trăit, toate astea mi-au direcționat drumul și m-au adus unde sunt azi. Nu regret nimic dar îmi pun totuși întrebarea cum ar fi fost viața mea dacă munca pe care am făcut-o s-ar fi suprapus peste una din pasiunile mele?

Să scriu e ceva ce am descoperit abia de curând și nu mă obosește sau plictisește niciodată chiar și atunci când am de făcut, să spunem, un articol publicitar cu o temă dată. Pur și simplu nu simt că lucrez pentru că îmi place ceea ce fac și pot să scriu până la 2 noaptea fără să mi se facă somn. Dacă însă trebuie să gătesc, mă plictisesc groaznic după 15 minute. Sunt convinsă că nu toată lumea e în aceeași situație, cunosc o mulțime de oameni care sunt pasionați de bucătărie, încearcă rețete noi, fac lucruri complicate iar din mâinile lor ies adevărate minunății. Probabil ar fi fericiți dacă ar reuși să trăiască din arta gătitului cum la fel de împliniți cred că se simt cei care își câștigă existența de pe urma pasiunii și a talentului lor. Sigur că există muncă în orice situație dar munca făcută din dăruire nu reprezintă un efort ci curge ușor, lăsând loc doar satisfacției.

V-ați gândit la asta vreodată? V-ați gândit ce-ați face dacă ați avea din nou 18 ani și n-ați avea grija banilor? Care ar fi meseria pe care ați alege-o? Se spune că 3 din 5 persoane ar opta pentru una din următoarele: actor, fotograf, jurnalist, pictor, scriitor, cântăreț, pilot de formula 1, antrenor de fitness sau voluntar într-o organizație de caritate.

Pisica mea e autistă

13 July 201613 July 2016 Ioana 13 Comments

Adică așa cred. Dintotdeauna mi-am dorit ca pisica mea să fie drăgăstoasă și să toarcă mult dar n-a fost să fie. Mâțele, la fel ca și copiii, cum ți-i dă Domnu’… Fiecare cu norocul lui deși se pare că în acest caz eu n-am prea avut 🙂 Nu mă plâng, o iubesc așa cum este dar uneori când o văd atât de antisocială îmi vine să o duc la psiholog. Nu-i place nimic din ce există pe lumea asta, nu-i plac oamenii, asta ar fi de înțeles pentru că a suferit din cauza lor, dar nu-i plac nici animalele.

Am încercat să-i aduc un companion în prezența căruia orele și zilele în care stă singură să-i treacă mai ușor dar când a văzut că Tom, motănelul roșcat s-a instalat la noi în casă, a intrat în depresie. Ăsta mic și nou-venit voia doar să se joace cu coada ei care se mișca nervos dintr-o parte în alta dar ea s-a stropșit la el, apoi a început să-l scuipe iar în final s-a ascuns în debara de unde nu a mai vrut să iasă decât târâtă. Oricât am încercat să-i împac, nu a fost cu putință așa că am renunțat și pe Tom l-am dus la înapoi la internat, în curtea părinților.

Când vede oameni străini care vin la noi în vizită se ascunde după perdea sau pe sub vreun fotoliu și nu vrea să dea cu ochii de nimeni. Nu vă spun ce panică o apucă la o simplă ploaie iar dacă se întâmplă să tune, dispare cu totul și nu o mai găsesc nici dacă o caut cu câinii polițiști deși locuiesc într-o suprafață destul de limitată. À propos de câini, uneori, destul de rar, băiatul meu îl aduce pe Jax în apartament pentru un pic de răsfăț iar întâlnirea cu mâța nu decurge deloc bine. Și nu din punctul de vedere al zdrahonului de rottweiler care are 50 de kile și care o ignoră total. Pentru el, o mobilă sau o pisică e cam același lucru numai că ea, în aroganța de stăpână a casei, sfidează complet legile naturii și ale bunului simț și îi sare la beregată. Câinele vede acest lucru ca pe o joacă, suportă cât suportă dar când ghearele tupeistei îi ajung la piele se zburlește destul de urât și, cu tot calmul lui înțelept, o pune la punct într-o fracțiune de secundă.

Mi-e teamă de limita asta care se poate rupe într-o bună zi așa că evit confruntările și prefer ca pe durata vizitei lui Jax să închid pisica într-o altă cameră iar asta îi provoacă frustrări dintre cele mai profunde. O zi întreagă nu mai vrea să mă vadă și îmi întoarce spatele cu obstinență. Nu că în restul timpului mi-ar arăta prea des dovezi de dragoste dar în aceste cazuri se vede clar că este profund jignită. Simandicoasă și lezată în amorul propriu refuză orice mângâiere și se transformă într-o drama queen pe care n-o mai pot îmbuna decât cu astfel de hrană pentru pisici pe gustul ei. E mofturoasă foc și își schimbă gusturile de la o zi la alta. Într-o vreme luam din Auchan pui rotisat și, cum mie nu îmi place pieptul de pui pentru că mi se pare prea sec, îi dădeam ei mici bucățele pe care le accepta cu mare poftă. Acum însă nici asta nu-i mai place, de lapte sau smântână nu se atinge, ficatul de pui nici nu-l gustă, la mezeluri strâmbă din nas iar apă bea din an în paști. S-a născut supărată și o să moară la fel de îmbufnată după ce o să-și consume cele nouă vieți. Din punct de vedere al mâncării e o diferență de la cer la pământ între câini și pisici, și spun asta cu certitudinea posesorului ambelor specii. Câinii mei, adică ai noștri, adică trei bucăți, unul mai frumos ca altul, nu fac nazuri la nimic și se bucură din orice, dacă le servesc o astfel de hrană pentru câini, se reped ca disperații de parcă n-au mâncat de două zile.

Doamna mâță însă, se comportă ca și când s-a născut într-un palat și nici să clipească nu poate fără să-și dea aere. Nu glumesc deloc atunci când spun că în casă trebuie să fie liniște deplină ca să-i tihnească mâncarea. Dacă fâșâi o pungă sau deschid robinetul de apă, o ia la fugă de parcă o umăresc dușmanii. Odată am scăpat un capac pe jos și atât de tare s-a speriat că era să intre în comă. Orice zgomot o sperie, se panichează din fleacuri și până și de jucării are teamă. De Crăciun i-am pus sub brad o mingiuță și când am rostogolit-o înspre ea a sărit de un metru în sus de parcă ar fi văzut un balaur. Era să facă atac de cord așa că am dus mingea câinilor pentru că nu am vrut s-o am pe conștiință. Nu vrea jucării, nu-i place decât să doarmă cât e ziua de lungă iar uneori, noaptea, brodează. După cum se vede, s-a specializat în broderie anglaise pe cearceafurile mele.

Cu toate astea o iubesc și m-am atașat foarte tare de ea, cum altfel dacă o am deja de șase ani și doar pe mine mă acceptă în preajmă?

Modul inexplicabil în care funcționează mintea femeilor

11 July 2016 Ioana 13 Comments

Pe mine shoppingul mă relaxează. Știu că nu e sănătos, că se duc banii pe apa sâmbetei, că umplu casa de lucruri inutile și că nu mai am loc în dulapuri dar tot mi se pare distractiv să cumperi lucruri, iar faptul că în ultima vreme am reușit să mă abțin de la multe nu înseamnă că am devenit mai înțeleaptă ci doar că am avut ambiție. E și ăsta un viciu care trebuie înfrânat și se pare că atunci când vreau cu adevărat, pot. Când însă mai calc pe bec, îmi găsesc circumstanțe atenuante în faptul că nu fumez deci nu dau bani pe țigări iar asta înseamnă o economie de câteva sute de lei pe lună. Punând în balanță țigările cu, să zicem, o pereche de pantofi nu înțeleg ce fel de femeie ar alege țigările 🙂 Dar fiecare e liber să facă ce vrea cu banii lui și, așa cum mă enervează să fiu judecată că nu trăiesc după principiile altora, nici eu nu judec pe nimeni.

Frunzăresc site-urile chiar și atunci când n-am un sfanț în buzunar. Vorba vine ”buzunar”, că de fapt buzunarele s-au transformat de mult în carduri 🙂 Pur și simplu îmi face plăcere să mă imaginez purtând diverse haine, pantofi, genți, parfumuri, bijuterii sau ceasuri și atunci mi le pun în wishlist deși asta nu înseamnă că o să le cumpăr vreodată. E ca și când, pe vremuri, în plimbările mele de pe Calea Victoriei, mă uitam în vitrine.

N-am nevoie să-mi cumpăr nimic ani mulți de-acum înainte și totuși asta nu mă împiedică să-mi pun în coș lucruri care-mi plac. Dacă ar fi să stau după nevoi reale, aș putea să aștept liniștită sfârșitul vieții fără să mai cheltuiesc un ban, dar atunci unde ar mai fi partea funny? Mai nou am un fel de joc atunci când aleg lucrurile care îmi plac și caut să-mi explic mie însămi de ce am ales acel obiect și nu altul similar iar pentru asta trebuie să găsesc cel puțin trei caracteristici. Dacă nu găsesc trei lucruri care îi dau valoare, e un semn că acel articol nu e pentru mine și că trebuie să mi-l scot din minte. Sau așa ar trebui 🙂 Câteodată, oricât mi-aș zdrobi creierii, nu găsesc cele trei caracteristici magice care să-mi deschidă calea spre cumpărături și atunci trișez. Sau încep să inventez de mă mir și eu de unde le mai scot.

De exemplu mi-au căzut cu tronc acești balerini. După cum spuneam, nu că aș avea nevoie, pentru că mai am vreo cinci perechi, dar pur și simplu m-am amorezat de ei la prima vedere. Nu m-am uitat la preț și, nu știu cum se face, dar tot timpul îmi sar în ochi lucrurile care au prețul cel mai mare, parcă o mână secretă le-ar fi ordonat special pentru mine deși găseam aici pantofi la fel de frumoși la un sfert de preț. Dar ăștia, singurii peste 200 de lei, mi s-au părut mai altfel decât orice am avut până acum. Numai că ”altfel” nu e o caracteristică pe care să o trec pe lista celor trei. ”Altfel” nu e un motiv.

Motiv demn de menționat ar fi faptul că au interiorul de piele și asta însemnă că piciorul nu transpiră și că sunt foarte comozi la purtat. Sau că au un pic de toc, centimetrul acela care face diferența între o talpă perfect plată care se încadrează genului sport și o pereche de încălțăminte casual care se poate purta la serviciu. Iar această a doua caracteristică nu era deloc de neglijat. Numai că după astea două nu-mi mai venea nimic în cap iar, ca să pot trece la fapte, îmi trebuiau minim trei. Și atunci am început să scormonesc în hățișurile minții… doar, doar mai scot ceva 🙂

Și, pac, dintr-odată am simțit declicul! Mi-am dat seama că balerinii aleși s-ar asorta perfect cu cana mea cea dragă cu motive romantice care îmi creează o stare de bine atunci când, în serile de toamnă, ploile nesfârșite și vremea cețoasă mă țintuiesc pe canapeaua mea cozy. Asta era analogia perfectă. Și chiar mai mult decât perfectă. Păi dacă trandafirașii delicați pictați pe o simplă cană îmi aduc atâta bucurie și mă fac să văd la vie en rose, înseamnă că o pereche de balerini cu același model floral, care m-ar purta peste tot și de care nu ar trebui să mă despart la plecarea din casă, m-ar aduce aproape de starea de extaz zi de zi. E sau nu acesta un motiv serios? Eu spun că da, voi ce părere aveți? să-i iau sau nu? că trei motive am deja 🙂

Bună dimineața. Cu zâmbet sau fără?

7 July 2016 Ioana 7 Comments

Azi am chef de clasificări și o să vă povestesc despre categoriile de oameni pe care îi întâlnesc în fiecare dimineață pe drumul pe care îl fac de acasă până în stația de autobuz. Pe cei necunoscuți îi scot din ecuație pentru că nu prezintă interes din punct de vedere al subiectului abordat: salutul. O să mă concentrez doar pe ceilalți cu care mă cunosc și cu care mă salut. Sau așa ar trebui.

O parte mă salută, pe alții îi salut eu. Nu m-a interesat niciodată cine e primul care dă binețe, nu am așteptat să fiu eu cea salutată și nici nu mi-a căzut steaua din frunte dacă am spus eu prima bună ziua. În codul bunelor maniere există reguli care impun uzanțe clare în funcție de vârsta, sexul sau funcția celor care se intersectează pe stradă, le cunosc foarte bine și le respect atunci când vine vorba ca eu să fiu cea atentă la detalii. Dacă m-aș întâlni cu unul dintre profesorii mei din liceu cu siguranță aș face orice ca să mă observe și l-aș saluta oricât de mare ar fi distanță de la care m-ar putea vedea. Din păcate lucrul acesta se întâmplă din ce în ce mai rar pentru că unul câte unul pleacă dintre noi.

În schimb dacă mă întâlnesc cu cineva mult mai tânăr sau cineva care ar trebui să-mi arate un așa zis ”respect” nu îmi iau o morgă importantă așteptând să mă salute și dacă îl văd eu prima, rostesc vorbele magice că doar nu mă doare gura. Dar nu despre asta vreau să vorbesc, despre cel care e primul și cel care răspunde. Vreau să aflu dacă sunt singura care a observat că oamenii se împart, și de această dată, în categorii diferite care se separă între ele ca uleiul de apă.

Mi se pare normal, de bun simț, o dovadă de respect, de civilizație, de politețe, spuneți-i cum vreți, ca atunci când saluți pe cineva să schițezi un mic zâmbet. Măcar cu ochii dacă nu cu toată fața. Eu cel puțin așa fac dar nu întotdeauna mi se răspunde la fel. Prin urmare prima categorie e a celor care salută dar care sunt de o sobrietate de zici că tocmai au fost instalați pe viață într-un scan de ministru plenipotențiar. Îngaimă un bună dimineața cu o față sobră, linsă și distinsă de nu-ți mai trebuie să-i întrebi de sănătate și încerc să trec pe lângă ei cu viteza luminii că altfel îmi stric tot zen-ul.

Urmează apoi cei care nu mă văd și, deci, nu mă salută. Trec pe lângă mine de parcă aș fi din sticlă transparentă, invizibilă în lumina soarelui. Și nu doar că nu mă văd (mi se întâmplă și mie uneori să nu fiu atentă la ce se întâmplă în jurul meu) dar nici nu mă aud când îi salut eu. Nu spun nimic, nu răspund nimic și trec pe lângă mine cu o privire ațintită prin mine de parcă aș fi o fantomă. Ăștia nu sunt mulți dar nu sunt de neglijat și n-o să mă pot obișnui vreodată cu felul lor de a fi. Genul cum îi mutul mai voinic nu mi-a plăcut niciodată și reprezintă dovada clară a lipsei de educație. Sau, mai degrabă, lipsa bunului simț.

Ultima categorie, și cea care mă deranjează cel mai tare, este cea a bulldog-ilor. Și ca să fim înțeleși, vorbim de oameni nu de câinii care sunt absolut adorabili.

Cei care îmi răspund, dar nu înainte de a-mi arunca o privire ca cea din poza de mai sus. Se dovedește încă o dată că o imagine face cât o mie de cuvinte altfel nu știu cum aș putea exprima scârba, lehamitea și sictirul care se revarsă prin toată mimica feței lor atunci când oamenii aceștia sunt deranjați de un simplu bună dimineața rostit în apropiere. Cel mai probabil este faptul că ei știu că trebuie să răspundă pentru a păstra normalitatea relațiilor dar sunt oripilați de faptul că i-am deranjat. Și mă urăsc pentru asta. Și mi-ar da cu ceva în cap numai să tac și să nu-mi mai vadă zâmbetul și bucuria că a început o nouă zi frumoasă.

Știu să respect tristețea cuiva și recunosc o privire îndurerată, văd de departe când cineva are o zi proastă și umblă îngândurat cu corăbiile scufundate dar acreala unei mutre îmbufnate zi de zi și răceala unei voci continuu morocănoase mă deprimă complet și ajung uneori să îmi doresc mai degrabă să umblu prin pustietate decât să mă mai întâlnesc cu astfel de personaje ursuze. Zâmbiți, oameni buni, și o să vedeți că imediat vă veți simți mai bine!

Lego, jocul preferat

5 July 2016 Ioana 4 Comments

Nu știu care mi-a fost cea mai dragă jucărie dar pot să răspund fără să clipesc care a fost jucăria preferată a lui Vlad: Lego, fără doar și poate. Si, mai exact Lego Technic. Nu-mi dau seama dacă acest joc i-a influențat viitorul sau a fost invers, având abilitățile tehnice înnăscute, el a ales cu ce să se joace, la fel cum sora sa Cristina, pasionată de povești, inventa scenarii punând cap la cap piesele din Lego System. La imaginația debordantă pe care o avea, mă gândesc ce creații fantastice ar fi ieșit dacă pe vremea aia ar fi existat Lego Elves dar elfii ăștia nu au apărut decât prin 2015. Jocul se bazează pe aventurile unei fetițe care, după moartea bunicii ei, primește o amuletă care o teleportează într-o lume paralelă, a spiridușilor unde se împrietenește cu tot felul de personaje și trăiește o mulțime de aventuri fascinante în castelul misterios, în magazinul secret, în peștera din Iava, la școala de dragoni sau la brutăria magică. Dacă habar n-aveți despre ce vorbesc, uitați-vă pe YouTube pe canalul Lego la serialul Unite the Magic, treceți pe la Noriel sau, cel mai simplu, întrebați-vă copiii sau nepoții cine este Emily Jones și sigur o să fiți bombardați cu o avalanșă de explicații delicioase.

Când Vlad a crescut și am început să dau din jucăriile lui, mi-a spus că renunță la toate, pot să dau orice, oricui, că nu ține la nimic în mod special dar să nu cumva să mă ating de Lego. Și i-am respectat dorința iar cutia de lemn cu aspect vintage în care își ținea piesele a rămas intactă până în ziua de azi. Lego Technic l-a învățat chestii inginerești la vârsta la care încă nici măcar nu știa să scrie. Avea o revistă Lego de unde se inspira și radia de fericire când îmi arăta ce suspensii a reușit să facă la motocicletă, cum a montat volanul la un camion care lua curba când îl conducea pe covor sau cum construia tot felul de angrenaje cu roți dințate la care eu mă uitam ca mâța-n calendar. Visa la sistemele de transmisie pe care le vedea în reclamele la Lego dar care erau foarte scumpe și pe care, din păcate, nu i le-am cumpărat niciodată. În schimb le are acum în mărime naturală și nu cred că e o simplă întâmplare faptul că acum are propriul său atelier auto. Practic face același lucru doar că micuțele bucăți de plastic au devenit piese de schimb pentru mașini reale care circulă pe șosele adevărate și nu pe parchetul din sufragerie. Pot oare să spun că jocul de Lego i-a influențat cursul vieții? cred că da.

Și pentru că fenomenul Lego mi s-a părut întotdeauna fascinant, vă împărtășesc și vouă câteva lucruri interesante despre acesta:

Țara unde s-a născut Lego este Danemarca iar numele vine de la două cuvinte daneze leg godt (play well, adică joacă bună).
Orice piesă fabricată din anul 1958 încoace poate să fie asamblată cu oricare alta astfel încât toate seturile existente sunt interschimbabile.
Dacă ar fi să facem o medie, fiecare persoană de pe planetă deține 86 de piese de lego.
La un milion de piese fabricate doar 18 sunt rebuturi și asta datorită matrițelor care sunt super exacte (au o finețe de două miimi de milimetru).
Șase piese cu opt crampoane fiecare, pot să fie asamblate în 915.103.765 moduri diferite. Două piese pot fi combinate în 24 de feluri, iar 3 în 1060.
În perioada sărbătorilor de iarnă sunt vândute 28 de seturi la fiecare secundă.
Lego este cel mai mare producător de roți din lume. Sigur, sunt roți de jucărie dar tot roți se numesc. Compania produce 306 milioane de roți pe an cu mult mai mult decât Bridgestone sau Goodyear 🙂
Artiștii și arta lego există și nimeni nu poate să conteste acest lucru.

Și acum, că am încheiat oda adusă Lego-ului aș vrea să-mi spuneți care a fost jucăria voastră preferată? Dacă mă întrebați pe mine, mi-ar fi greu să dau un răspuns imediat. Aș avea nevoie de un timp de gândire și tot n-aș fi sigură dacă aș alege-o pe Rita, ciudățenia de păpușă care nu avea picioare ci avea tălpile lipite direct de corpul de forma unui cartof, Arabella, păpușa negresă venită din Algeria cu fundița din păr în culorile tricolorului Franței sau ursoaica Martina, mereu murdară pe bot de resturile de mâncare pe care i le îndesam cu forța în gură.

Share This:

Share This:

Share This:

Share This:

Share This: