mi

7 verbe pentru 7 zile #34

        O răceală zdravănă m-a indispus toată săptămâna și nu prea am avut chef de nimic. N-am citit, n-am gătit, nu m-am uitat la filme, nu am mers nicăieri și n-am făcut nimic spectaculos iar ca să scot 7 verbe din piatră seacă a trebuit să mă gândesc destul de mult. Până la urmă mi-au ieșit:

  • Am plătit impozitele. Ce să mai adaug la asta? Că mă bucur? Nu mă bucur deloc dar, după cum spune englezul, în lumea în care trăim singurele certitudini sunt moartea și impozitele. Mare adevăr. mi
  • M-am dezabonat de la o grămadă de newslettere. Nu știu cum am ajuns să fiu atât de asaltată pentru că eu nu țin minte să mă fi abonat vreodată la așa de multe magazine online deși, totuși,  n-aș băga mâna în foc. Deja căsuța mea de email era sufocată de prea multă informație inutilă iar uneori ajungeam să pierd mailurile importante sau le vedeam cu întârziere. Acum mă simt ușurată ca și după o curățenie prin dulapuri :)
  • Am cumpărat bilete la un spectacol de balet pentru săptămâna viitoare și mă bucur enorm. Am stat să socotesc de când nu am mai fost la un astfel de spectacol și cred că sunt deja patru ani de când am văzut Carmen de Bizet la Cluj. Din păcate am fost atunci destul de dezamăgită de reprezentație pentru că în afară de personajul principal, o micuță balerină japoneză care a fost grozavă, restul trupei nu s-a ridicat la înălțimea așteptărilor mele. Dar nu acesta a fost motivul pentru care nu am mai fost la balet de atunci ci pur și simplu așa s-a nimerit. Deci acum abia aștept :)
  • M-am hotărât să-mi iau un telefon nou. Nu că m-ar da banii afară din casă dar mini HTC-ul meu deja și-a făcut veacul și chiar dacă până la urmă am reușit să-i schimb bateria, a rămas depășit. În primul rând nu-mi mai încape nicio aplicație pentru că i s-a umplut memoria iar aplicațiile actuale necesită din ce în ce mai mult spațiu iar în al doilea rând are carcasa îndoită și doar husa rigidă îl mai ține să nu se dezmembreze de tot. Nu știu când și cum s-a întâmplat accidentul dar uite că până la urmă husa și-a dovedit utilitatea cu toate că am boscorodit când am dat o căruță de bani pe ea. O să-mi iau fie un Samsung fie un Huawei, să văd ce telefoane la promotie găsesc. Am impresia că sunt cam același lucru iar diferența de preț vine doar din renumele brandului. Oricum, dacă aveți recomandări pentru mine, nu ezitați să vă spuneți părerea. Iar după telefon, o să-mi aleg o husă făinuță de aici. De data asta o să-mi iau una care se poate transforma în suport astfel încât să mă pot uita la filmulețe pe YouTube în timp ce mănânc :)
  • Am plâns când am aflat de moartea Simonei Catrina, o jurnalistă extraordinar de talentată care mă făcea să râd cu textele ei spendid scrise. O știam de la revista Tango de pe vremea când încă nu citeam bloguri pe internet și îmi plăcea enorm stilul ei de a-și desfășura gândurile despre tot ceea ce se întâmpla în jur. Un stil amuzant, sclipitor, inteligent, în care umorul fin alterna cu cel spumos și în care autoironia era la ordinea zilei. Am admirat-o și am iubit-o la fel cum au făcut alte mii de cititori.
  • Am râs pentru că până la urmă așa e făcută viața și cu bune și cu rele. Am râs când am auzit o expresie pe care nu mi-o pot scoate din cap deși cică nu e chiar nouă, doar pentru mine a fost o revelație care m-a amuzat teribil: Dacă ești prost de mic, când ești mare numa’ te joci. 

Mai poți să spui ceva? :)

Share This:

Citește mai mult

cruci

Zile mai puțin senine

        Nu ești niciodată pregătit pentru moarte chiar dacă știai de ceva timp că nu mai există speranță, că drumurile toate sunt înfundate și că lumina care pâlpâie slab nu mai are cum să fie resuscitată. N-ai cum să fii pregătit să înțelegi pe deplin sensul cuvântului niciodată, să vezi cum cineva drag a încetat să mai fie, să conștientizezi lipsa definitivă ce nu mai are cale de întoarcere. A murit un om, din afară sună banal, doar asta se întâmplă în fiecare zi dar când e vorba de cineva cu care până mai ieri ai vorbit, ai râs, ai depănat amintiri și ai stat la masă îți vine greu să cuprinzi imensitatea veșniciei ce se așterne în față. E o tristețe care nu se poate împărtăși cu nimeni, e o durere pe care cei care rămân în urmă și-o poartă singuri, unii la vedere, alții ascunzând-o în adâncurile sufletului. Pe lângă tristețe apar frământarile legate de ceea ce ai fi putut face și n-ai făcut înainte de a fi fost prea târziu, de ceea ce nu ai apucat să spui sau poate din contră, apar regrete înfipte ascuțit despre cuvinte rostite care nu își aveau rostul. E deja târziu și timpul nu mai poate fi dat înapoi.

        Veneam de la înmormântarea tatălui lui Cristi și gândurile ne măcinau pe amândoi în tăcere în timp ce înaintam greoi pe drumul prost asfaltat cu gropi lăbărțate care se întindeau dintr-o margine în alta a șoselei nelăsând loc de ocolire. Era deja întuneric iar vremea câineoasă spulbera haotic zăpada întârziată de martie. Cheile Bicazului, peisajul drag al vacanțelor de altădată, se închideau în stânci colțuroase, abrupte și negre ascunzând umbre greu de deslușit la fiecare curbă. Ciudat cum frumusețea sălbatică și semeață se poate transforma atât de radical în apăsare bolovănoasă, cum piscurile ce-mi păreau odată că despică fericit seninul cerului erau acum doar fragmente reci și sumbre de peisaj selenar.

        Mergeam înapoi spre casă în tăcere și cu gândurile învălmășite. Doar huruitul motorului spărgea liniștea ce părea că ne înconjoară din față, din spate, din trecut și din viitor. Mă întrebam dacă nu-i este frig acolo… l-am auzit încet pe Cristi. Aceeași întrebare mi-o pusesem și eu cu un an înainte când am înmormântat-o pe mama în toiul iernii într-un taior subțire… E așa de imposibil de greu să-ți imaginezi cum e dincolo, dacă mai există ceva din ceea ce acum ni se pare firesc, dacă mai există anotimpuri, dacă e cald sau frig, dacă mai simți setea sau foamea sau somnul, dacă te mai cuprind dorurile… Ne băgăm morții în pământ, mai aruncăm o privire, o lacrimă sau un șiroi, apoi plecăm și îi lăsăm acolo pentru totdeauna.

        Așa l-am lăsat și pe socrul meu în curtea unei biserici dintr-un mic sat din Moldova, un sat care nici măcar nu fusese al lui dar în care se întâmplase să-și petreacă ultimii ani din viață. Un loc în care dacă nu s-ar fi ițit câteva panouri care să ne amintească de faptul că Uniunea Europeană a refăcut drumul și a înființat un timid sistem de salubrizare, ai fi putut crede cu ușurință că trăiești pe vremea lui Ștefan cel Mare. Gospodării sărăcăcioase, garduri improvizate, cotețe în paragină, acoperișuri gata să cadă, pari uitați în pământ din verile trecute, cratițe ruginite și lighene de tinichea aruncate în fiecare curte, gunoaie strânse prin șanțuri și mulți, foarte mulți oameni ce păreau fără adăpost. Murdari, cu haine de căpătat, mirosind îngrozitor și mai având un pas până la a intra în comă alcoolică au apărut de nicăieri și de peste tot la locul procesiunii știind că este rost de băutură și poate chiar ceva de mâncare. Habar n-am cine erau și cum puteau să-și ducă veacul în starea deplorabilă în care s-au prezentat dar mi-a fost milă de ei. De ei și de toate animalele pe care le-am întâlnit în drumul spre cimitir.

        Nu știu cum s-a făcut dar parcă toți caii erau costelivi și vai de capul lor și nici nu știu cum mai aveau putere să tragă la căruțele descentrate la care erau înhămați. Câinii din curți erau, fără excepție, legați în lanțuri mai mari decât ei și păreau atât de resemnați încât nici măcar nu mai lătrau. Chiar lângă biserică am văzut o cățelușă cu blana bătucită atârnându-i în lațe soioase, ascunsă pe jumătate sub o magazie de lemne. Avea trei pui negri, trei jucării cu ochii ca mărgelele care încă nu apucaseră să știe cât de amară poate fi viața și se hârjoneau voioși în pământul prăfos. M-am gândit la soarta mizerabilă care urma să-i aștepte și am avut impulsul de a-i lua de acolo și de a-i salva pe toți trei așa cum am făcut cu Patrocle al nostru. Să-i duc la veterinar să le pună un astfel de microcip iar apoi să-i sterilizez. Eu cred că nu putem face un bine mai mare animalelor decât de a opri înmulțirea necontrolată a acestora. Un animal sterilizat își găsește mai ușor o familie adoptivă iar problema puilor nedoriți dispare. Procedura e devenit deja rutină și nu e mare lucru să duci animăluțul la o clinică veterinară cum e cea de aici pentru a-l face fericit pe viață. În afară de acea mică sumă de bani pe care trebuie să o plătești nu este nevoie decât de multă, multă dragoste pentru necuvântătoare.

        Și dacă tot am adus vorba despre animale, ultima scenă care pe mine m-a șocat a fost sfârșitul înmormântării. Când credeam că toate ritualurile s-au încheiat, sicriul fiind deja în groapă și toate rugăciunile rostite, am văzut două femei și un bărbat care au început să se agite cerând ca cineva din partea familiei să vină să dea găina peste groapă. N-am înțeles despre ce este vorba până când au pus pe mormânt un sac de rafie din care au scos, pe rând, trei găini legate de picioare, pe jumătate moarte, pe care le ținuseră într-un portbagaj închis timp de mai multe ore. Trei găini asfixiate urmând un ritual probabil pre-creștin din care nimeni nu mai înțelege nimic și care oricum e o superstiție anacronică. Am fost așa de impresionată de bietele păsări că am și plecat de acolo nemaiputând să văd cum chinuie animalele.

        Stau și mă întreb ce-i face pe oameni să fie sau să devină atât de insensibili? Sărăcia, lipsurile, viața grea îi abrutizează? Nu cred, prin marile orașe văd o mulțime de oameni fără adăpost și aproape toți sunt înconjurați de câini iubitori care ar fi în stare să-și dea viața pentru ei, deci nu sărăcia este cauza. Și oare atunci ce îi face pe țăranii din satele românești să își trateze atât de rău animalele? cruci

Share This:

Citește mai mult

cana

De ce este bine să bem cafea

        Băutorii de cafea au suficiente argumente pentru a-și susține plăcuta dependență cu toate că și  cei care se opun din răsputeri acestui obicei au motive la fel de convingătoare. Sunt sigură că fiecare dintre voi știe cel puțin o persoană în fața căreia nici măcar nu poți rosti cuvântul cafea fără a primi o strâmbătură la schimb. Cunoașteți genul, cel care atunci când te vede cu cana în mână, îți spune cât de nesănătoasă este cafeaua iar asta te poate face să o înghiți cu sughițuri :)

        Acest articol este pentru cei care sunt în căutare de motive pentru a bea în continuare cafea fără a simți vreun sentiment de vină iar aici mă includ și pe mine. Iată așadar cele 7 motive, unele demonstrate științific, pentru care merită să bem cafea (cu moderație):

  1. Cafeaua este o importantă sursă de antioxidanți. Este total adevărat că, de asemenea, fructele și legumele conțin cantități semnificative ale acestor compuși dar se pare că asimilarea antioxidanților în corpul uman se face cel mai ușor și rapid din cafea.
  2. Mirosul de cafea reduce stresul. Sau cel puțin stresul care este generat de lipsa suficientă a somnului. Deși urăsc faptul că la această concluzie s-a ajuns făcând teste pe animale nu pot să contest rezultatele. Creierul șoriceilor care au fost deprivați de somn și au fost apoi expuși aromei intense de cafea a reacționat mai bine decât cel al șoriceilor care nu au simțit niciun miros. Asta nu înseamnă totuși că dacă ținem pe noptieră un sac de boabe de cafea nu mai avem nevoie să dormim dar nu ne costă nimic să încercăm :)
  3. Conform unui studiu apărut în Science Daily în 2012, cafeaua ar putea diminua simptomele bolii Parkinson, cei care consumă cofeină zilnic având şanse mai mici să dezvolte această boală. Din păcate încă nu este relevant dacă cei care suferă deja de Parkinson şi-ar putea îmbunătăţi coordonarea mişcărilor în urma cafeluţei de dimineaţă.
  4. Cafeaua este bună pentru ficat şi în mod special pentru cai care obişnuiesc să bea alcool. O ceaşcă de cafea pe zi reduce riscul apariţiei cirozei hepatice cu 20% sau cel puţin aşa arată statisticile efectuate pe un număr de 125000 de persoane de-a lungul a 22 de ani. Aceste concluzii au apărut în The Guardian în anul 2006 şi de atunci nimeni n-a sărit să le conteste.
  5. Consumul de cafea este strâns legat de nivelul scăzut al ratei sinuciderilor. Există studii şi aici care arată cum cafeaua funcţionează ca un antidepresiv dar eu n-am nevoie de confirmarea ştiinţifică şi vă spun cu mâna pe inimă că nu mi-a trecut niciodată prin cap să mă sinucid.
  6. Băutul cafelei cu regularitate scade probabilitatea de a face cancer de piele şi asta în mod special la femei. Pentru acest lucru cercetătorii britanici spun că ar trebui băute minim 3 căni de cafea pe zi. Probabil la umbră şi în orele în care soarele arde cel mai tare altfel nu-mi explic legătura :)
  7. Reduce şansele de Alzheimer. Efectele cafeinei asupra unora dintre neurotransmițătorii creierului duce la îmbunătăţirea memoriei ceea ce nu mai este o noutate iar o memorie care exersează zilnic are un risc mai mic de a dezvolta boli neurodegenerative. Sună bine, nu?

        Mai în glumă, mai în serios, cafeaua are multe efecte pozitive și  are meritul de a fi fost fondatorul primei rețele de socializare, cu mult înainte de apariția Facebook-ului :) Câte conversații plăcute nu s-au țesut în fața unei ceșcuțe din care răzbăteau  arome irezistibile, câte idile nu s-au înfiripat sub acest pretext, câte nu s-au făcut și desfăcut… Totul a început de la cănițe mici cât un degetar, apoi cănile au crescut într-un an cât alții-n șapte ajungând azi la dimensiuni impresionante. De curând mi-am schimbat și eu stacana și am trecut la nivelul următor. cana

        E atât de mare și de înaltă că nici nu mai văd bine zațul de pe fund în cazul în care aș vrea să-mi citesc viitorul. Dar nu sunt curioasă :) Și de altfel cafeaua la ibric nu e printre favoritele mele și prefer să-mi beau drogul de dimineață preparat cu o chestie ca cea de aici. Sau, de ce nu, ca o adevărată boieroaică să mă respect ca aici.

        Dar, pentru că vorba lungă e sărăcia omului, să concluzionăm: Bea cafea de dimineață și-o să mai trăiești o viață! :)

 

Share This:

Citește mai mult

magarus

7 verbe pentru 7 zile #33

         N-am avut astenie de primăvară în viața mea, poate doar astenie de toamnă pentru că urăsc anotimpul acela și cu toate astea n-am avut o săptămână prea grozavă. M-au năpădit tot felul de gânduri și de tristeți și n-am reușit să mă bucur de soare, am stat doar în casă și m-am refugiat printre cărți acolo unde găsesc întotdeauna o altă lume care n-are nicio legătură cu realitatea de afară. Nici pe blog nu prea am mai scris însă încerc acum să revin pe linie și să găsesc verbele săptămânii care s-a încheiat.

  • M-a umplut de tristețe măgărușul înhămat la căruța oprită lângă tomberoanele de gunoi. Îl văd mereu și parcă de la o zi la alta e tot mai slab și mai amărât și el, și stăpânul său. Caută prin gunoaie, trăiesc din ce găsesc și din ce se mai îndură unul-altul să le dea. Cum poate fi viața așa de nedreaptă, de ce unii se bucură de toate avantajele iar unii  au parte doar de chin și de mizerie?  magarus
  • Am gătit sau poate ”gătit” e prea mult spus, am făcut o salată cu broccoli atât de bună încât am repetat-o de trei ori într-o singură săptămână. Ca aproape orice salată se face foarte repede și nu este nevoie decât de câteva ingrediente: evident broccoli, morcovi, un ou fiert tare, un pic de brânză (mie îmi place telemeaua aceea care e sărată și se sfărâmă ușor) și un sos pe care eu l-am făcut dintr-o linguriță de maioneză remoulade luată de la Lidl și un iaurt dar se poate face orice fel de sos sau de vinegretă, după preferințe. Eu am avut atât broccoli cât și baby carrots la congelator așa că n-a trebuit decât să  fierb legumele 3-4 minute și a fost gata.salata1
  • Am avut (din nou!) dezamăgiri legate de  oamenii din jurul meu. Sigur că am ajuns la vârsta la care acest lucru nu mă mai ia pe nepregătite dar tot îmi lasă un gust amar. Sunt din ce în ce mai convinsă că personalitatea și mai ales caracterul unui om depind în cea mai mare măsură de cei șapte ani de acasă și mai puțin de factorul genetic. Nu cred că cineva se naște cu mitocănia în sânge ci o deprinde văzând cum părinții își tratează vecinii sau oamenii de pe stradă. Bunul simț nu se învață la universitate ci acasă, în jurul mesei.
  • Am primit flori de 8 Martie. Mai multe decât mă așteptam, atât flori tăiate cât și niște ghivece drăguțe pe care le-am pus în geam la birou unde se pare că le merge foarte bine. În fiecare zi le studiez și observ că apare cel puțin un boboc nou.
  • Mi-am cumpărat Nutribullet :) Dacă vă uitați la teleshopping cu siguranță știți ce e ăla, un blender cu o viteză foarte mare care taie, sfărâmă și mărunțește tot ce prinde în cale. Face niște smoothie-uri excelente dar și o limonadă din care nu mă mai pot opri din băut. Curăț lămâia de coajă și o bag cu totul acolo împreună cu apa și o linguriță de miere. Chiar dacă rămân sâmburi, aceștia se dezintegrează complet și nu se simt. Abia aștept să înverzească menta ca să pun și câteva frunzulițe. Uneori pun ghimbir dar cu mentă îmi place mult mai mult.
  • Am descoperit (pe ebay) un mic dispozitiv cu care poți să golești tubul de pastă de dinți, sau orice alt tub de cremă, până la ultima picătură. Are un fel de manivelă micuță, ca la deschizătoarele de conserve și astfel poți să extragi ultimul strop de produs. Simt că îmi trebuie chestia asta nepărat deși un pic stau și mă gândesc dacă asta nu înseamnă de fapt a fi scump la tărâțe și ieftin la făină :) Dau o grămadă de bani pe produse cosmetice, poate prea mulți, și sufăr când trebuie să arunc ambalaje în interiorul cărora au rămas urme de produs pe care nu l-am putut folosi. Mai ales la balsamurile de păr mi se pare că nu reușesc niciodată să scot totul din recipient. Dacă ar fi după mine n-aș mai scoate la vânzare decât cutii cu capac așa cum sunt cele de aici în care să-ți poți băga mâna și să lași totul curat lună. Iar cu banii economisiți strop cu strop să-ți cumperi apoi alte chestii faine de aici. Exact cum ne învăța la școală circuitul apei în natură :)pasta de dinti
  • Am citit Lumea era toată a mea – Amintirile unei prințese de Ana-Maria Callimachi, o carte despre o lume dispărută în care privilegiații soartei duceau o viață mondenă plină de evenimente și în care grijile pătrundeau arareori. Sunt memoriile unei femei de viță nobilă născută la sfârșit de secol XIX al cărei arbore genealogic coboară cu secole în urmă și care se înrudește cu mai toate marile familii boierești. Cartea se citește ușor deși nu devine captivantă, este mai degrabă un izvor istoric din care am aflat amănunte interesante din viața de zi cu zi la care nici măcar nu m-am gândit până acum. Dacă o recomand? Da, însă doar celor pasionați de istorie pentru că face multe referiri la personalități din viața politică și culturală iar dacă numele acestora nu spune nimic s-ar putea ca  parcurgerea cărții să devină plicitisitoare.

Acestea au fost verbele mele, voi la ce v-ați oprit în săptămâna care a trecut?

Share This:

Citește mai mult

pisica

Motive de stres care au dispărut

        Azi m-a sunat o prietenă de care nu mai știam nimic de mai bine de un an și am stat cu ea la taclale trei sferturi de oră. Aș mai fi stat dacă între timp n-aș fi primit încă un apel la care a fost musai să răspund. M-am întins încă vreo zece minute apoi m-am gândit că ar fi frumos să o sun pe soacră-mea să-i urez La mulți ani de 8 Martie. Ne-am terminat poveștile într-un sfert de oră, apoi am sunat-o pe sora mea și uite așa au trecut aproape două ore în care n-am făcut altceva decât să țin receptorul la ureche. Ăăăă… Receptorul??

        Ha-ha, am vrut să spun telefonul. Mobilul adică, pentru că telefoanele fixe, cele cu cablu sunt pe cale de dispariție. Câteodată stau și mă gândesc la confortul pe care îl am de când nu mai am nici cea mai mică urmă de stres legată de minutele consumate la telefon. Câtă lejeritate și câtă libertate pe care nici măcar n-am visat-o! Ar trebui să mă bucur în fiecare zi pentru asta dar așa e omul, cu binele se obișnuiește imediat și uită de unde a plecat.

        Părinții mei și-au instalat telefon când eram în clasa a treia iar eu am fost mai mult decât fericită pentru că puteam vorbi cu Sanda și Camelia, prietenele mele de la școală. Aș fi vorbit cu toată clasa dar n-aveam cum pentru că restul nu aveau telefon :) Ne întrebam una pe alta ce teme avem, cât ne-a dat rezultatul la exercițiul de la mate, când ne dă lucrare la geografie sau dacă a doua zi trebuie să mergem în uniforma de pionier :) Ne-am fi sunat din cinci în cinci minute dar ne mai temperau părinții pentru că le consumam impulsurile. Așa era atunci, cu impulsuri.

        Un minut în oraș era parcă un impuls, un minut la Târgu Mureș două impulsuri iar la București, pentru că era într-o zonă mai îndepărtată, vreo trei impulsuri. În abonament aveai inclus un număr limitat de impulsuri și tot ce depășeai se plătea în plus și era destul de scump. De fapt pe același principiu s-a mers și când a apărut telefonia mobilă.

        Minute incluse în abonament (puține) și eventual doar în aceeași rețea. La primul meu abonament pentru telefonul mobil am avut doar 20 de minute incluse. Pe lună! o lună întreagă. Era mai nimic, acum când pot să vorbesc nelimitat în orice rețea parcă nici nu-mi vine să cred la ce bunăvoință au ajuns companiile de telefonie. Și cât am visat la asta în urmă cu 15-20 de ani pe vremea când se vorbea la secundă. Cine oare își mai amintește că primele 3 secunde nu se taxau și toată lumea era disperată să nu depășească limita? Sunai de 5 ori și vorbeai câte 3 secunde ca să transmiți mesajul dar erai mulțumit că ai reușit să o faci fără costuri.

       Da, ar trebui să fiu în pemanență recunoscătoare  că mi s-a îndeplinit unul din visele din copilărie: să pot vorbi la telefon oricât, când vreau, cu cine vreau, de câte ori vreau, indiferent dacă e zi, noapte sau oră de vârf și să nu plătesc nimic în plus. Așa o copilărie fericită am avut că ăsta a fost singurul meu stres: telefonul :) Ba nu, mint. Am mai avut un stres. Mare de tot, uriaș chiar: mersul la dentist.

        Probabil am avut din naștere o dentiție slabă pentru că de pe la 8-9 ani am început să am carii. Din fericire mama m-a dus din timp la tratament și nu a lăsat să se agraveze situația dar procedurile care se făceau atunci erau traumatizante pentru un copil. Când ți se înfingea doctorița cu freza în măsea, simțeai că îți curentează creierul și îți dădeau lacrimile instantaneu. Se apleca peste tine blocându-te în scaun de nu mai puteai să-ți miști nici mâinile nici picioarele și te tortura de ziceai că ești Isus pe cruce. N-am ajuns niciodată la abces dentar deci mă gândesc că ceea ce aveam nu era grav și cu toate astea mă durea foarte tare când mă poliza cu aparatul ăla care scotea un sunet înfiorător. Nu eram genul isteric și nu chiar intram în panică dar ceea ce se întâmpla în anticamera stomatologului era cam ca la abator când sunt duși mieii la tăiere. Toți copiii plângeau înainte să le vină rândul  iar când din cabinet se auzeau țipete jalea devenea din ce în ce mai mare. Chiar și bocitoarele Egiptului ar fi fost invidioase pe astfel de scene.

        Din fericire între timp s-au schimbat enorm lucrurile și în cabinetele stomatologice. Sigur că nici acum nu e chiar o plăcere să stai cu gura deschisă până amorțești și cineva să lucreze pe dinții tăi dar cel puțin nu mai simți nicio durere. Au apărut tot felul de materiale și de tehnologii, dinți perfecți fixați pe implanturi dentare care dintr-o dantură strâmbă, știrbă și îngălbenită îți fac un zâmbet de vedetă americană de film. Ca să nu mai spun că între timp stomatologii au redevenit oameni, unii chiar foarte drăguți :) Sau doar eu aveam impresia că sunt tartori?

       Anyway, revenind la stres, nu-l mai am nici în privința telefoanelor, nici al mersului la dentist. Și sunt atât de recunoscătoare. Voi de ce stresuri v-ați descotorosit?pisica

Share This:

Citește mai mult