sertar

Cea mai ingrată muncă din gospodărie

        Fără nicio altă introducere o să intru direct în subiect: cea mai mare pierdere de vreme mi se pare călcatul hainelor. E adevărat că dintre muncile făcute în gospodărie este una dintre cele mai ușoare din punct de vedere al efortului fizic dar este și cea mai plictisitoare, ca să nu mai vorbesc de faptul că scopul final este de cele mai multe ori de o inutilitate aproape de domeniul absurdului. Călcatul unei lenjerii de pat, adică un cearceaf, două fețe de pernă mari, două mici plus ditamai plicul pentru pătură îți ia cel puțin o oră pentru pentru ca mai apoi, întinse pe pat, în câteva minute să devină la fel de șifonate exact ca  înainte de călcare. Când vedeam una ca asta (pe vremuri, când tânără fiind respectam toate conveniențele) mă simțeam ca o angajată la Cooperativa Munca în Zadar. Între timp mi-a venit mintea la cap și am renunțat la a călca doar ca să mă aflu în treabă și calc doar atunci când este strict necesar.

        Îmi aduc aminte cum bunica, de fapt și mama la fel, își programau câte o zi întreagă doar pentru călcat. De dimineața până seara, cu  o singură întrerupere la prânz când strângeau toată șandramaua ca să mâncăm cu toții, doar asta făceau. Primul pas era umezirea hainelor cu o mică stropitoare astfel încât să poată fi călcate mai ușor. Se luau una câte una, se stropeau cu apă și apoi se rulau strâns și se băgau sub un prosop mare să apuce să se îmbibe uniform. La masa din bucătărie, cu un fier de călcat ce se încălzea extrem de încet și pe deasupra era și foarte greu, călcau tot, dar absolut tot ce fusese spălat cu câteva zile înainte, începând de la cămășile lui tata, uniformele noastre, tricouri, lenjerii de pat, batiste, perdele… până și prosoapele și ștergurile de bucătărie erau călcate, împăturite la dungă și aranjate frumos în dulap. Ca să nu mai spun că uneori se lua curentul când îți era lumea mai dragă și rămâneau cu maldărul de  rufe umezite de-ți venea să-ți blestemi soarta. Mă rog, asta o spun de la mine pentru că mama era foarte calmă și nu se enerva niciodată.

        Când se întâmpla pocinogul de rămâneam fără curent, se trecea la planul B adică intra în funcțiune anticul fier de călcat  care pe vremea stră-bunicii se umplea cu cărbuni încinși. Cum cărbuni nu aveam, (măcar faza asta era depășită), mama punea fierul pe soba Vesta din bucătărie și de bine, de rău reușea cu greu să termine munca începută de cu dimineață. Sunt convinsă că pe vremea aia nici măcar nu-și imagina cum vor arăta statiile de calcat de la Philips, așa cum nici eu nu mi-am imaginat vreodată că ”videotelefonul” pe care îl găseam doar în cărțile de science fiction se va găsi la un moment dat în buzunarul fiecăruia dintre noi.

        Sunt aproape sigură că mulți din cei care fac parte din generația millenials n-au folosit în viața lor un fier de călcat și probabil în două generații de-acum încolo acest instrument va dispărea cu totul. Până una-alta însă, încă se mai produc cămăși din materiale care trebuie călcate și dacă faci parte dintre cei atenți la astfel de detalii cu siguranță o să-ți placă această masa care o sa iti usureze munca  Eu, fiind mai pragmatică, nu vreau să mi-o ușurez ci să o elimin cu totul :)

        Parțial am găsit soluția, nu-mi aparține ideea ci am găsit-o undeva pe internet dar este genială. Toate tricourile, puloverele, pijamalele, blugii și celelalte haine care se pretează la așa ceva, le țin rulate în sertare. Nu ocupă mult loc, le văd pe toate dintr-o privire, nu se șifonează deloc, ba chiar cele care erau boțite, își revin până la următoarea purtare. Să mă laud, deci :) sertar        Voi cum stați cu călcatul? Vă enervează, vă plictisește sau vă relaxează? (pentru că am întâlnit și astfel de cazuri) Ori l-ați eliminat cu totul din lista treburilor gospodărești?

Share This:

Citește mai mult

loreal cica cream

Delicii pentru ten de la L’Oréal Paris – Revitalift Cica Cream

        Părerea mea este că niciodată nu este prea devreme (și, de altfel,  nici prea târziu) pentru a începe o rutină anti-îmbătrânire de îngrijire a tenului. După cum v-am mai spus, sunt o mare devoratoare de cosmetice, în special pe partea de skin care așa că de-a lungul timpului am încercat foarte multe creme. Unele mi s-au potrivit mai bine, altele mai puțin, pe unele le-am utilizat ani de zile, altele n-au avut niciun efect și am renunțat rapid la ele, altele mi-au provocat alergii (cele care au avut în componență diverse fructe nu le-am suportat).

        Astăzi o să vă povestesc puțin despre ultimele mele descoperiri, Revitalift Cica Cream crema regeneratoare de noapte impotriva imbatranirii pielii și Revitalift Cica Cream crema de zi regeneratoare impotriva imbatranirii pielii, ambele de la L’Oréal Paris. Dar înainte de orice impresie, vreau să vă spun că primul criteriu de care țin seama atunci când achiziționez cosmetice este ca brandul respectiv să nu testeze produsele pe animale. La L’Oréal nu se întâmplă acest lucru, mai mult chiar, până în prezent firma a investit aproape un miliard de euro în cercetare pentru a găsi alternative la astfel de teste îngrozitoare.

        Și acum despre cele două creme care mi-au salvat viața după ce am ieșit din iarnă cu pielea ca un crocodil. Realmente aveam un ten așa de uscat încât pielea mi se descuama desprinzându-se în fâșiuțe precum solzii reptilelor :) Orice am încercat, (inclusiv tot felul de uleiuri – și urăsc uleiurile puse pe față) nimic n-a avut efectul scontat până am dat de minunățiile astea două. Numele Cica vine de la unul din ingredientele folosite și anume o plantă, Centella Asiatica, cunoscută sub numele de iarba tigrului în medicina tradițională chineză.

        Ambele creme sunt foarte hidratante și intră repede în piele (deși nu se absorb chiar instantaneu) însă perioada aia de câteva minute când încă le simți pe față, face minuni. E ca un fel de hrană pentru piele, un strat protector care totuși nu se simte deloc gras sau unsuros. Au un miros plăcut, proaspăt, un iz ce aduce vag cu iarba proaspăt cosită. Ca intensitate a mirosului, pe o scară de la 1 la 10, le-aș da un 3,  deci concentrația de parfum este destul de redusă ceea ce cred că le face potrivite și pentru persoanele cărora nu le plac mirosurile puternice.

        De aproximativ o lună de când folosesc aceste creme nu am mai avut probleme de deshidratare și sunt mulțumită atât de tonusul cât și de luminozitatea tenului. Pe scurt, îmi place de mine când mă uit în oglindă însă nicio cremă din lume nu o să facă  să dispară ridurile. Pentru asta s-au inventat injecțiile cu botox sau operațiile estetice. Cred însă cu tărie că o cremă anti îmbătrânire folosită zilnic întârzie apariția cutelor profunde și prelungește considerabil suplețea pielii.

        Singurul minus pe care l-am găsit este faptul că în crema de zi nu există factor de protecție solară, dacă ar fi avut și asta, aș fi zis că am găsit soluția perfectă. În rest nu am nimic de reproșat și, dacă aveți un ten matur sau cu tendințe de uscare,  vă recomand cu cea mai mare sinceritate aceste două produse. Ambele le găsiți pe aoro.ro. loreal cica cream

 

 

Share This:

Citește mai mult

str

Cele mai simple remedii naturiste pe care le folosea bunica

        Nimeni de la noi din familie nu a fost vreodată vraciul satului și leacurile băbești au fost puse mereu pe locul doi venind ca o completare și în niciun caz o alternativă la medicina clasică. Nimeni n-a crezut în leacuri miraculoase, în plante atotvindecătoare, în regimuri minune sau soluții fără o explicație științifică. Medicul a fost întotdeauna cel care știa cel mai bine ce este potrivit în caz de boală și dacă el îți indica un anumit tratament, apăi ăla era sfânt că doar de-aia făcuse atâta școală. Cu toate astea, la medic se mergea doar în cazuri, hai să nu le spun chiar extreme, dar în niciun caz nu se mergea pentru o simplă răceală. Adică nu erai toată ziua-bună ziua la ușa cabinetului ca să te vaieți că te doare capul sau că îți curge nasul și datorită acestui fapt pot să mă mândresc acum că nu am luat antibiotice decât de două ori în viața mea în timp ce colegii mei de clasă făceau câte o cură de penicilină de două ori pe an. Pentru bolile fără gravitate, pentru mici indigestii sau oareșce alt disconfort, bunica mea avea câteva leacuri simple și la îndemâna oricui:

  1. Compotul de struguraşi. De fapt oficial li se spune coacăze însă datorită faptului că arată ca nişte struguri mici, mie îmi place să le spun aşa. În copilărie nu exista vară în care la noi în familie să nu se pună pe iarnă cel puţin 20-30 de borcane de compot de struguraşi. Se pare că este bun pentru scăderea temperaturii şi dacă eu sau sora mea făceam febră imediat eram trecute pe compot, care de altfel e şi foarte bun la gust, şi febra ne scădea imediat.str
  2. Ceaiul de muşeţel. Inhalaţiile cu vapori de ceai de muşeţel le practic şi în ziua de azi atunci când mă prinde un guturai. Îmi pun o prosop pe cap şi stau câteva minute cu faţa aplecată peste vasul cu ceai fierbinte la distanţa la care pot suporta căldura. Apoi mă bag direct în pat şi până dimineaţa nu îmi mai curg nici ochii, nici nasul. Eficiență verificată!
  3. Sâmburii de dovleac te scăpau de viermișorii intestinali (oxiuri). Nu știu dacă am avut vreodată paraziți pentru că n-am avut  simptome și nici vreun medic nu a confimat vreun astfel de diagnostic dar dimineața, pe stomacul gol, zece sâmburi cruzi (neprăjiți) cică fac minuni. Erau prea buni ca să îi refuz așa că nu mă împotriveam deloc tratamentului, ba din contră mâncam de zor și în restul zilei ca să fiu sanătoasă tun :)
  4. Afinele. De departe cel mai bun fruct care combate diareea. Evident că nu aveam în casă afine proaspete decât vara, în schimb siropul, compotul și dulceața erau nelipsite. Ba aveam și afinată dar aia nu era pentru copii. Fac o mică paranteză și mă întreb (și întreb) ce afine sunt astea ce se găsesc mai nou în supermarket că nu seamănă deloc la gust cu ceea ce știam eu. Sunt enorme, exagerat de dulci, nu au sâmburi și nici nu pătează dinții. Or fi de plastic?
  5. Ceaiul de ceapă. Bunica spunea că este foarte eficient în tratarea tusei dar aici nu pot să confirm prin experienţa proprie pentru că am încercat o singură dată şi mi s-a părut ceva atât de oribil la gust încât realmente nu am putut să-l înghit.
  6. Sarea caldă făcea minuni când ne durea vreo ureche. De ce, habar nu am dar îmi aduc aminte cum ai mei ne puneau sare fierbinte într-o batistă mare și înnodată ca o bocceluță ca să nu curgă, iar eu stăteam culcată pe o parte cu urechea pe sare. Când sarea se răcea, nu mai simțeam nicio durere.
  7. Siropul de muguri de brad. Ce bun era! mai ales când era făcut cu apă minerală era un deliciu de care o să-mi aduc întotdeauna aminte cu plăcere. Să tot fie astfel de „medicamente” pentru vindecarea aparatului respirator :)
  8. Frunzele de varză crudă. Se pare că este cel mai popular tratament pentru tratarea varicelor. Bunica săraca suferea tare din această cauză și își făcea un fel de comprese din frunze de varză pe care le strângea în jurul picioarelor cu o eșarfă lăsându-le de seara până dimineața. După ce dormea o noapte întreagă cu bandajul ăsta spunea că se simte mult mai bine, și cred, pentru că am auzit de acest lucru la multe persoane.
  9. Vinul de coacăze negre. Era făcut în casă, avea o alcoolemie mai slabă decât vinul din struguri și era minunat pentru tratarea anemiei. Câte un păhăruț pe zi (maxim 100 de ml) își făcea de îndată efectele dorite. Cred în puterea lui benefică mai ales de când oncologul i-a recomandat surorii mele acest ”tratament” pe perioada chimioterapiei.
  10. Aloe vera. Cu sigurață planta aceasta nu este vreo moștenire dacică dar noi o aveam în bucătărie și era un remediu excelent pentru calmarea arsurilor provenite din micile accidente casnice. Nu știu dacă e bună pentru arsurile profunde (și presupun că nu) dar pentru arsuri provocate de ulei încins care stropește din tigaie, seva care curge dintr-o frunză ruptă în două are un efect cicatrizant imediat. Mai foloseasm lichidul din aloe vera și pentru pielea arsă de soare pe vremea când stăteam ca nebunii la plajă înainte să aflăm cât de ucigătoare pot fi radiațiile solare. aloe

        O parte din remediile de mai sus le  folosesc și astăzi și sunt convinsă că rău n-au cum să-mi facă. Medicamente iau foarte rar, poate doar  când mă mai ia durerea de cap dar și atunci parcă mai bine îmi trece cu o cola decât cu un antinevralgic. Problema e că de când am văzut niște filmulețe în care se arăta cum cola curăță mai bine decât orice detartrant vasul de WC,  îmi alunecă pe gât  cu noduri :) Chiar așa, dacă tot veni vorba, cunoașteți vreun tratament naturist care să se potrivească durerilor de cap?

Share This:

Citește mai mult

uni

Sunt necesare uniformele? sau halatele albe la medici?

        Duminică am fost la botezul Ruxandrei. Așa de mult îmi place numele ăsta, nume de domniță cu obârșie boierească, și știu că și mamei îi plăcea tare mult. De fapt la ea am auzit analogia care mi-a rămas în minte. Cred că s-ar fi bucurat tare mult să știe că pe una dintre strănepoatele ei o cheamă astfel și sper, sper din suflet!, ca nu cumva cineva să devieze și să înceapă să îi spună Ruxi. Și, credeți-mă, nu îmi fac temeri în mod gratuit, există antecedente care îmi arată că tuturor Ruxandrelor pe care le cunosc, nu multe, e adevărat, frumosul nume cu vechi consonanțe românești  li s-a prescurtat în ciudatul și unisexul Ruxi.

        Botezul nepoată-mii s-a ținut la București și am mers cu mașina. O zi dus, o zi întors că de n-ar fi nu s-ar povesti. Vorbesc de drumul nesfârșit pe șoselele patriei, drum care te ține câte 40-50 de kilometri pe o singură bandă în spatele unui tir imens și supraîncărcat, de ajungi să-ți dorești moartea. Și cum stam noi în mașină rozându-ne unghiile de plictiseală, trei generații cu trei moduri de gândire diferite, am ajuns să abordăm diverse subiecte controversate, ba chiar să ne și certăm pe anumite teme cum ar fi cele politice (ceea ce nu ar fi vreo noutate). N-am avut însă treabă cu PSD-ul, cu Iohannis sau alte entități autohtone ci am trecut la nivel global: Putin, americanii și Siria. Adevărul este că dacă toată lumea ar avea aceeași părere despre orice subiect, orice conversație ar deveni, chiar înainte să înceapă, anostă și plictisitoare. Să tot aprobi și să spui da, să dai din cap și să zâmbești admirativ celui din fața ta nu e deloc amuzant, ba aș spune că politețea și eleganța exagerată pot transforma o întâlnire ce ar purtea avea nerv și esență,  într-o lălăială seacă.

        Așadar și prin urmare, cum știu că cei care citiți acest blog nu vă sfiiți să vă expuneți opiniile, aș vrea să aud ce aveți de spus în privința uniformelor, un alt subiect pe care l-am discutat în mica (dar lungaaa) noastră călătorie. Întâi de toate o să vă spun părerea mea: îmi plac și mi-au plăcut întotdeauna uniformele. Clar ca bună ziua. Nu m-a deranjat niciodată să port uniforma școlară, asta începând chiar de la grădiniță când îmi aduc perfect aminte cu câtă mândrie am mers în prima zi cu șorțulețul albastru cu guleraș alb și fundă roșie la gât, demonstrând lumii întregi că sunt deja un copil mare ieșit din bebelușie.

        Uniforma de pionier mi s-a părut frumoasă și, chiar dacă nu le înțelegeam pe deplin semnificația, eu și prietenele mele ne străduiam să adunăm cât mai multe insigne pe care să le purtăm în piept ca pe niște decorații. La liceu sarafanul bleumarin nu mi-a ”îngrădit” niciodată feminitatea așa cum aud uneori persoane care se plâng de frustrările de acest gen. E adevărat că am avut parte de un liceu cu profesori de excepție care nu au pus niciodată aspectul fizic înaintea capacităților intelectuale. Exista o anumită lejeritate din acest punct de vedere și dacă în locul cămășii albastre îți puneai un tricou nimeni nu comenta nimic, la fel cum n-am auzit niciodată vreun profesor să facă observație vreunei eleve că are fusta prea scurtă sau prea lungă sau că nu are bentiță pa cap (recunosc, cordeluța mi s-a părut o tâmpenie căreia nu i-am văzut niciodată rostul).

        Când lucram la bancă a apărut la un moment dat zvonul că se vor introduce uniforme, cămașă și sacou pentru toți cei din front office. Pfff… nu vă spun câtă disperare  și ce panică s-a produs… cum să fim toți îmbrăcați la fel? ca pe vremea comuniștilor! De unde și până unde e asociată uniforma cu comuniștii, habar nu am pentru că în Anglia, care n-a văzut picior de comunist decât la televizor, toate, dar toate școlile, au uniformă. E simplu și pentru părinți, e simplu și pentru copii, uniforma conferind un  sentiment de apartenență sau chiar de mândrie în cazul unei școli bune.

        Mai nou am observat o tendință în rândul medicilor de a renunța la halatul alb, un simbol care oferă statutul și prestanța acestei meserii de o grămadă de vreme. Unii spun că vestimentația tradițională este asociată cu injecțiile și cu alte proceduri dureroase dar și cu veștile proaste și că halatul sperie pacienții. Alții, dimpotrivă, susțin că astfel de halate medicale oferă credibilitate și profesionalism în timp ce ținutele colorate scad prestanța în fața pacienților. Există un adevăr pe undeva, de curând am fost într-o clinică stomatologică și la un moment dat, în timp ce așteptam pe hol, a apărut o tânără într-o costumație roz cyclam poate un pic prea excentrică pentru gustul meu. Am fost convinsă că este uniforma personalului care se ocupă de curățenie și nu era deloc așa. Tipa era chiar doctoriță și mi-am dat ulterior seama după discuția pe care a purtat-o cu un pacient. Nu aș spune că am prejudecăți dar totuși în mintea mea s-au întipărit câteva preconcepții greu de înlăturat și, departe de mine să afirm că ar exista meserii mai puțin onorabile, presupun că nici unui medic nu i-ar plăcea să fie confundat cu femeia de serviciu.

        Dar trecând de medici și de halatele lor, care nu sunt chiar o uniformă în adevăratul sens al cuvântului, să luăm cazuri mai simple cum ar fi însoțitorii de zbor, șoferii de autobuz sau vânzătorii din anumite magazine care imediat arată altfel atunci când poartă uniforma specifică. Chiar și un mecanic auto cu salopeta pătată de vaselină oferă un sentiment de încredere și de profesionalism atunci când se prezintă în fața clientului costumat corespunzător. Am văzut patroni de service auto care lucrau cot la cot cu angajații îmbrăcați în pulovere rupte, lungite și deșirate la coate, cu pantaloni răriți în genunchi de ziceai că sunt homeleși și nu oameni cu o afacere prosperă. Când se prezintă unul din ăsta în fața ta oare îți mai vine să îi lași mașina pe mână? Sunt atâtea locuri în care, cu o sumă de nimic, ar putea să-și facă salopete de lucru brodate fie cu  numele firmei, fie cu un mesaj drăguț încât pur și simplu nu înțeleg de ce sunt atât de nepăsători. Până la urmă vorba aia cu haina face pe om se aplică și în astfel (sau mai ales) în astfel de cazuri.

        De uniformele militare, formale sau mai puțin formale, nu mai spun nimic. Nici nu are rost. Doar uitați-vă la poza de mai jos și să aud că aveți tupeul să spuneți că nu vă plac. De uniforme, zic :)uni

Share This:

Citește mai mult

masina suruburi

Aventuri în aeroport

        Mai țineți minte cum ne întreba educatoarea la grădiniță Copii, ce se vede în acest tablou? iar noi răspundeam cuminți în acest tablou se vede un cal… sau un lup sau o pisică… La fel ca atunci, o să vă întreb eu pe voi astăzi, dragii mei, ce se vede în poza de mai jos? masina suruburi        Eu una nu am știut să răspund din prima încercare și l-am întrebat pe Cristi, dar ce e asta, dragă??, atunci când foarte încântat mi-a arătat cutia spunându-mi că e cadoul pentru ziua de naștere a lui Vlad, băiatul nostru. O sculă care se folosește la înșurubat, mi-a răspuns. (Sau des-șurubat? că deja am uitat. De fapt, cred că se poate folosi în ambele sensuri, sau în orice caz dacă aș fi inventat-o eu, așa aș fi făcut-o). Oricum n-am cerut amănunte că nu mă interesa deloc ce se afla în cutie. Dacă bărbatu-meu știa că asta i-ar face plăcere copilului și se va bucura, foarte bine, pentru că eu de câte ori i-am luat haine sau cosmetice sau cărți,  a spus mulțumesc și aproape că nu s-a uitat la ele. Până la urmă cadoul trebuie să placă celui care îl primește, nu celui care îl dăruiește.

        Problema a apărut pe aeroportul din Birmingham când cei de la security mi-au pus aceeași întrebare atunci când au văzut dihania în lădița de plastic gri care aluneca pe banda rulantă alături de cureaua, ceasul și kindle-ul meu.  Ce este asta? iar eu, cu cea mai inocentă mutră pe care o aveam, le-am spus că este ceea ce scrie pe cutie. Nu cred că o să vă lase să treceți  mi-a spus tipul care făcea prima evaluare a bagajelor dar zice stați totuși să-l întreb pe șeful meu. Stau, ce să fac. Vine șeful, un tinerel simpatic, ia cutia, o întoarce pe toate părțile și după o analiză de câteva minute, îmi dă permisiunea să trec mai departe prin detectorul de metale. Cutia merge pe bandă, eu printre cele două porți care încep să piuie ca toți dracii ca de fiecare dată când mi se face semn să mă apropii. Știam că așa se va întâmpla pentru că toate sutienele mele au balene metalice pe care detectorul le sesizează imediat. Evident că urmează controlul corporal care mă scoate din minți de fiecare dată. Știu că femeile alea își fac doar meseria dar uneori mi se pare că sunt exagerat de zeloase. Mă mângâie și mă freacă din cap până în picioare până reușesc să mă enerveze. De data asta nici nu a fost prea greu pentru că deja devenisem un pic irascibilă la gândul că ăștia ar fi în stare să îmi arunce cadoul pentru Vlad.

        În sfârșit termină tipa cu masajul, îmi zice să plec și, cu speranța că am scăpat, mă duc să-mi recuperez pantofii de la capătul rândului. Era o aglomerație de nedescris în aeroport, se călcau englezii în picioare să plece în Punta Cana, Tenerife și Maldive, toți pregătiți de vacanță, în șlapi și cu ochelari de soare bengoși  deși afară se luau la întrecere codurile galbene și portocalii de ploaie și vijelie. Bineînțeles că dintr-o primă privire nu mi-am văzut pantofii, în schimb l-am văzut pe nenea care stătea cu pistolul meu de găurit/ înșurubat/ desșurubat uitându-se la el ca la o bucată de rocă extraterestră. Este bagajul dumneavoastră? mă întreabă politicos așa cum sunt toți englezii. Da. În interior se află ceea ce scrie pe cutie? Răspund din nou, da. Se pare însă că vrea să se convingă de acest lucru și scoate afară toate componentele, le studiază ca și când ar fi fost un potențial cumpărător apoi îmi spune, la fel de politicos, că nu pot urca în avion cu așa ceva. Pfff… urât moment. Dar, zic, aș putea să trec înapoi, să merg în parcare să las pachetul lu’ bărbatu-mio?, nu de alta, dar costase o sută de lire chestia asta. Se gândește el așa un pic și, într-un final, dă din cap ceva de genul bine, fie, treacă de la mine… Ok, răsuflu ușurată, mă duc, mă duc, dar pe unde să mă duc?? că la controlul de securitate nu există decât un singur sens: din afară înspre porțile de îmbarcare.

        Nu știa omul pe unde aș putea trece pentru că, cel mai probabil, nu scria în procedurile lor pe unde se întorc femeile nebune care vor să desșurubeze interiorul avionului așa că îl cheamă pe șefu-so. Îi explică situația și acesta, alt englez amabil și politicos, zice, haideți că vă conduc eu, luați-vă doar biletul și pașaportul și lăsați bagajul la persoana care vă însoțește (eram cu soră-mea). Zis și făcut. Numai că eu eram în șosete iar pantofii mei pe nicăieri. Deja eram super agitată și cu tensiunea la cer și singurul lucru care îmi mai lipsea era să-mi caut ghetele prin toate tăvile aruncate alandala în super-aglomerația creată de exodul spre țările calde. Mi-era teamă să nu-și piardă ăsta răbdarea dar, nu, omul a fost complet nepăsător la trepidațiile mele, lucru care m-a făcut încă o dată să pricep de unde vine expresia de calm englezesc. După ce m-a condus prin câteva coridoare interminabile și vreo trei birouri, după ce a deschis o ușă cu cartela lui, mi-a dat drumul în lume și m-am văzut din nou liberă. Liberă să alerg, că deja eram în criză de timp, să-mi întâlnesc soțul și să îi predau pachetul. Ne-am văzut, i l-am dat, ne-am pupat din nou de ”la revedere” și am zbughit-o să reiau circuitul de la controlul de securitate.

        Alerg pe lângă ghișeele de check-in, ocolesc în viteză cozile, mă arunc pe scările rulante și în sfârșit ajung din nou să scanez biletul ca să intru în zona de verificare. Biiip! și se aprinde un bec roșu. Îl scanez încă o dată cu susu-n jos, același bip, același ”x” roșu. Clar, biletul devenise invalid după prima utilizare. Deja mă luaseră transpirațiile. Mă duc la negresa care superviza intrarea și îi explic ce s-a întâmplat rugând-o să mă ajute să mă strecor înăuntru. De data asta calmul ei, tot englezesc, mă enervează maxim. Se mișcă atât de încet, îmi verifică și biletul și actul de identitate de o sută de ori, se uită pe enșpe mii de monitoare fără nicio urmă de grabă și, în sfârșit, după ce vede că sunt o persoană de încredere îmi urează a nice flight, îmi zâmbește cu toată fața, îmi deschide ușița iar eu, toată fleașcă, mă așez din nou la coada imensă pentru un nou control.

        Nu vă spun că acum iar n-a fost bine? că de ce n-am niciun bagaj? Că de ce călătoresc aşa? M-au întrebat toţi, unul câte unul, pe rând, de-mi venea să-mi tai venele. Suspectă fiind, am trecut la controlul corporal varianta superioară dar eram deja oricum pe jumătate leşinată de atâta agitaţie aşa că n-am mai avut nicio reacţie.  Norocul prostului ştiţi care a fost? că avionul meu spre Cluj a plecat cu întârziere de o jumătate de oră, Dumnezeu să le dea sănătate celor de la Blueair care au făcut posibilă întârzierea, că dacă nu, ratam plecarea. Cred că niciodată nu m-am bucurat mai tare decât atunci când am văzut pe panou cum din on time linia s-a transformat în delayed :) ai fi zis că văzusem scris  bingo aşa de tare îmi venea să ţopăi.

        Cireaşa de pe tort a venit totuşi abia după ce m-am urcat în avion. Aveam locul 25A, chiar bine că stau la geam mă gândeam eu în timp ce înaintam pe culoar cu paşi mărunți până ce am ajuns în partea din spate a avionului. Dar… surpriză-surpriză!! Și chiar una de proporții: ultimul rând era 21, nici vorbă de 25!! Locul meu pur și simplu nu exista.  M-a apucat un râs isteric de nu înţelegea însoţitorul de zbor ce naiba m-a apucat. Până la urmă călătoria a decurs mai mult decât perfect, am primit un loc cu extra leg room iar lângă mine nu a mai fost nimeni deci am stat ca un belfer. Eram așa de obosită psihic că nici măcar n-am putut să citesc.

        Pentru următoarea călătorie Cristi m-a rugat din nou să transport ceva, de data asta din România în Anglia, dar tot cu avionul. Are un coleg, Robert, ”ăla cu câinii” îmi spune când nu știu despre cine e vorba, pentru că omul are 10 (zece) căței chihuahua. Robert ăsta, cu care soțul meu se înțelege foarte bine,  i-a spus lui odată că a băut nu știu ce vin românesc și că i-a plăcut extraordinar de mult. Nu mai țin minte exact ce soi, dar știu că era ceva vin alb. Și cum Cristi vrea să îi facă un cadou de ziua lui ceva autentic românesc, s-a gândit la vinul respectiv. Vinul e deja cumpărat, vreo 6 sticle, dar pe lângă alea, mi-a transmis să mai iau și ceva feteasca neagra, că vrea să-l învețe pe englez ce înseamnă cu adevărat un vin bun :) Ce să zic, fiecare cu gusturile lui,  Cristi preferă vinul roșu, eu, categoric, vinul alb.

        Dar nu mă văd nici moartă cărând atâtea sticle de vin chiar dacă vor merge la bagajul de cală. Cine știe ce pocinog mi se mai întâmplă, să se spargă sticlele, să curgă peste alte valize, să se împută avionul sau alte alea :) Am găsit și soluția, am rezolvat problema cu un  românaș de-al nostru care face transporturi cu mașina proprie, vine și îți ia pachetul de acasă și îl duce la adresa din Anglia, cum s-ar zice door-to-door cu 1,2 lire pe kilogram. Iar eu o să călătoresc doar cu poșeta ca o adevărată doamnă ce sunt :)

Share This:

Citește mai mult