Voi câte luni mai rezistați în pandemie?

        Este pentru prima dată de când am blogul, adică de aproape 7 ani, că trec de jumătatea lunii fără să scriu măcar un rând dar am început anul într-o stare care nu mă lasă să fac nimic. De fapt cred că majoritatea dintre noi suntem cu moralul la pământ. Sau nu? de fapt observ că mai sunt unii în mare vervă, cum ar fi tipul al cărui comentariu l-am citit când după lunga pauză am reintrat pe blog, un comentariu la un articol în care îmi spuneam părerea despre bonsai în sensul că nu îmi plac pentru că mi se par niște plane chinuite care sunt conduse să crească într-un mod nefiresc pentru a satisface nevoile estetice ale unora care consideră că splendoarea naturală poate fi îmbunătățită după propriul ochi. Și mi-a scris tipul ăsta că numai în casa unui imbecil bonsaiul este o plantă în suferință. Ce pot să mai zici la astfel de ”argumente”? Să începi o discuție de la acest nivel este similară cu una pro și contra vaccin. Deci o să îl las în plata domnului.

        Anyway, nu era chiar lucrul cel mai potrivit care să mă facă să mă întorc cu bucurie la scris. Mă disperă pandemia și mi se pare că sfârșitul acesteia este din ce în ce mai departe, văd că apar tulpini și variante noi din ce în ce mai contagioase și mai periculoase, ba mai rău apar chiar virusuri noi. Ba în Brazilia, ba în Africa de Sud ba la dracu-n praznic iar restricțiile sunt din ce în ce mai dure iar viața noastră din ce în ce mai haotică. Masca mă enervează din ce în ce mai tare și deși în interiorul spațiilor publice o accept și chiar o văd ca pe o măsură necesară, să o port pe stradă mi se pare o inepție. Ca să nu mai spun că toată pielea din jurul gurii și a nasului mi s-a iritat îngrozitor, probabil de la umezeala care se formează atunci când sunt afară.

        Sfârșitul de an l-am petrecut mizerabil, trebuia să plec în Anglia și cum izbucnise criza cu noua variantă a coronavirusului, zborul mi s-a anulat. Și aia a fost o măsură absolut inutilă și luată ca o copie după ce au făcut alte țări. Ca oile. Haos total ca să nu zicem că nu am făcut nimic. După două săptămâni zborurile s-au reluat deși numărul de cazuri crescuse simțitor atât în Europa cât și în UK.

        Începutul de an a fost (și este) la fel de deprimant deși unii mă văd ca pe o fericită a soartei. Desigur că fiecare își cunoaște propriile temeri, propriile supărări și frustrări și fiecare se uită în ograda lui dar să te compari tot timpul cu alții nu este benefic. Mi-a zis o tipă din București că nu am de ce să mă plâng cu statul ăsta acasă că măcar eu am căldură și apă caldă și că nu pot să o înțeleg cât suferă ea din acest punct de vedere. Cum să nu? pot să înțeleg foarte multe, adică știu cât e de greu pentru că am trecut și eu prin asta, e drept că pe vremea lui Ceaușescu dar amintirile sunt încă vii. Stăteam la 16 grade în casă și nu aveam apă. La noi a fost o situație mai ciudată, locuind la etajul patru, apa nu avea presiune și nu curgea deloc la robinet. Dar deloc. Niciodată. Vorbesc de apa rece pentru că apa caldă venea de două ori pe săptămână, timp de două ore. Clocotită. Era legată pe un hidrofor care o făcea să ajungă la etajele superioare ceea ce, teoretic, era un lucru foarte bun. Partea proastă era că cea rece nu urca, nu era pe hidrofor, și drept urmare nu puteam să combinăm apa iar ca să facem baie umpleam cada cu apă fierbinte pe care apoi o lăsam să se răcească și jur că asta dura uneori și câteva ore de făceam baie la unu noaptea. Horror.

        Dar m-am îndepărtat de la subiect. De fapt azi nu am niciun subiect decât că vreau să mă plâng. Să mă autocompătimesc pentru că pentru mine pandemia asta nu a însemnat nimic pozitiv, nicio redescoperire a eului, nici a vreunei pasiuni ascunse, nici a vreunui talent de care să nu fi știut. Nici nu m-am apropiat de natură, nici nu am devenit mai zen, nici pace interioară nu am simțit decât o frustrare continuă. Nu am făcut maraton de seriale, nici nu am copt pâine, nici ordine în dulapuri și nici nu am reconsiderat prioritățile mele în viață. Am fost și m-am comportat exact ca înainte de pandemie doar că închisă între patru pereți. Dar dacă totuși psihologul mi-ar pune pistolul la tâmplă și mi-ar zice că e obligatoriu să găsesc un lucru bun care mi s-a întâmplat în această perioadă, poate cu chiu cu vai aș recunoaște că am făcut mai puține cumpărături inutile.

        E adevărat că am dat mai puțini bani pe haine, pantofi sau poșete pentru că oricum nu am mai mers nicăieri și nici nu m-am mai întâlnit cu nimeni. Dar și asta e totuși relativ pentru că banii s-au dus în altă parte, adică m-am apucat să schimb lucrurile prin casă și nu vorbesc doar de frigider și de mașina de spălat care au sucombat la distanță de două săptămâni una de alta și nu am avut încotro, dar am schimbat și scaunele din bucătărie, și un pat din camera copiilor, și covorul, și niște tablouri…. acum am în plan oglinda baie și scaunul de la birou. E și asta un mod de a-ți reconforta psihicul înainte să cedeze complet.

        Sunt cu răbdarea la limită și dacă până la sfârșitul lui martie treburile vor merge în aceeași proastă direcție, s-ar putea să aplec urechea și să văd ce au de spus cei care cred în conspirația mondială.

Share This:

Read More

Criza Google m-a făcut să-mi printez pozele

       14  decembrie 2020. Internetul a fost la un pas de apocalipsă când serviciile Google printre care Gmail, Meet, Drive, Docs, Maps și Youtube nu au putut fi accesate în România dar și în multe alte țări, din cauza unor probleme tehnice. O pană fără precedent care a pus pe jar utilizatorii de internet care au rămas fără cuvinte în fața anostului mesaj Sorry, something went wrong… M-am numărat și eu printre cei luați prin surprindere și chiar dacă nu m-am panicat, mi s-a aprins beculețul care îmi spune că nimic din ceea ce este stocat pe suport electronic nu este în siguranță atâta timp cât controlul este deținut de alții.

        Desigur, situația nu este mai roz nici dacă nu sunt implicate terțe persoane pentru că, sunt convinsă că vi s-a întâmplat tuturor, este posibil să pierdem o mulțime de informații personale atunci când brusc ni se defectează telefonul sau calculatorul și trebuie să îl înlocuim cu altul nou. Să ridice mâna sus cine nu a pierdut o grămadă de poze atunci când și-a schimbat. pierdut sau i s-a furat telefonul, când nu a mai avut spațiu de stocare în cloud sau când, pur și simplu, nu a mai știut unde (și dacă) le-a salvat.

        Am sute, poate chiar mii de poze în calculator. Poze de familie, poze cu pisica, poze din vacanțe, de la evenimente, sărbători, poze cu flori, poze când plouă, când ninge, selfie-uri, nici nu mai știu ce am și unde le-am pus, deși încerc să fiu cât mai ordonată și să îmi fac foldere separate pentru fiecare set. Dar nu mă uit aproape niciodată la ele pentru că sunt mult prea multe și întotdeauna mă pierd căutând ceva și găsind altceva de care uitasem. Plec cu un gând și inevitabil mă abat de la traseu. În schimb îmi place să mă uit la poze în dulcele stil clasic adică la poze printate pe hartie fotografica  Pe lângă faptul că este o îndeletnicire plăcută, nu mi s-a întâmplat niciodată să le pierd și nici nu am emoții în acest sens pentru că, în afara riscului de a-mi lua foc casa, nu văd cum altfel s-ar putea distruge. Iar în afară de asta, numărul pozelor păstrate este absolut rezonabil, una, două de la fiecare eveniment pentru că nimeni pe lumea asta nu o să aibă răbdare să se uite la 500 de poze din ultima vacanță la mare, nici măcar tu însuți. Și nici la alte 300 de poze de la nunta la care tocmai ai fost naș  (chestii care se întâmplau înainte de pandemie dacă vă mai aduceți aminte) sau la alte 100 de poze (aproape identice între ele) cu bebelușul tău la vârsta de 2 luni.

        Nu costă mult să îți printezi pozele la un atelier, studio sau i-o mai fi zicând, dar există acum și imprimante care fac lucrul acesta acasă. Deci chiar mai simplu. Un bun prieten pasionat de arta fotografică are o astfel de imprimantă și s-a oferit să îmi printeze poze de câte ori vreau doar să îi duc hârtie ceea ce am și executat de curând sub impulsul incidentului Google care mi-a dat imboldul necesar. Iar cu ocazia cumpărării hârtiei, aruncând un ochi pe site așa cum se întâmplă de obicei, am pus în coș și niște etichete officedirect numai bune de etichetat pungile din congelator. Aur curat!

        Voi cum vă organizați cu pozele? sunteți dintre aceia care au ultimele poze pe hârtie în albumul de la sfârșitul liceului sau sunteți la zi cu gestiunea?

 

 

Share This:

Read More

Cum s-a schimbat rutina mea de beauty de când port mască

        Dramatic. Dacă ar fi să sintetizez într-un singur cuvânt, acesta ar fi. Dramatic.

        În primul rând am renunțat (aproape) complet la machiaj. Să îți pui un fond de ten ca apoi acesta să se transfere pe mască mi se pare nu doar inutil ci și absolut neigienic. Deci fără fond de ten, fără pudră și fără blush. Până când masca nu era obligatorie decât în anumite circumstanțe, mă dădeam cu ruj, apoi după ce a intrat în vigoare legea prin care trebuie să stăm chiar și în birou cu gura și nasul acoperite, am renunțat și la asta. Se pare însă că efectul rujului nu era doar de ordin estetic ci și hidratant, lucru de care nu mi-am dat cu adevărat seama decât atunci când am renunțat să îl mai folosesc zilnic. Buzele au început să mi se usuce din ce în ce mai tare, iar spre sfârșitul programului, pe când să plec acasă, le simțeam de parcă aș fi traversat deșertul Sahara deși am o cană de apă pe birou din care iau mereu câte o sorbitură. Din fericire soluția a fost una la îndemâna oricui și, cum nu îmi place să umblu cu jumătăți de măsură, mi-am făcut provizii serioase de balsam de buze, produs pe care acum îl folosesc dimineața, la prânz și seara.

        Faza numărul doi, la fel de neplăcută precum uscatul buzelor, este faptul că pe zona acoperită de mască, mai exact cea din jurul nasului, au început să îmi apară coșuri. Nu mi-a venit să cred! Eu care nu am mai avut astfel de probleme de 20 de ani, uite că acum, probabil din cauza umezelii care se creează sub mască, am început să mă confrunt cu o problemă la care nu m-aș fi gândit. După mai multe încercări și testări de diverse creme, loțiuni și serumuri, am observat că cel mai eficient rezultat îl dau produsele de la Neutrogena. Cel mai important este să curăț pielea cât mai des posibil și nu doar dimineața și seara, pentru că, sau cel puțin eu așa cred, acele coșuri se formează din cauza transpirației care apare sub mască.

        Mă întreba cineva deunăzi dacă o să mă vaccinez anti-covid atunci când va începe campania și i-am răspuns că dacă mi se va da o adeverință care să ateste că l-am făcut și astfel să nu mai trebuiască să port mască, să intru în izolare, în carantină și să fiu scutită de  toate celelalte restricții, aș fi prima la coadă la vaccin. Dar încă nu se știe ce va fi.

        Până una-alta mie mirosul măștilor noi îmi provoacă o greață de nedescris și nu înțeleg de ce, pentru că nu e un miros foarte puternic care să mă deranjeze instant, ci doar după o oră-două de purtare când simt cum mi se întoarce stomacul pe dos. Totuși asta se întâmplă din ce în ce mai rar, doar atunci când uit să îmi dau cu parfum pe mască, un puf în partea dinspre ureche și este suficient pentru o stare de bine de lungă durată. Preferatul meu în această iarnă este Crystal Noir de la Versace, un parfum pe care cei de la Notino l-au inclus în top parfumuri femei. Nu știu care au fost criteriile lor, dar parfumul acesta mi-a fost semnatură o lungă perioadă de timp și o să îmi placă întotdeauna.

        Vouă cum vi se pare ideea de a parfuma masca? pentru că știu că nu sunt singura care o face. Iar dacă da, care este parfumul vostru din iarna covidului?

Share This:

Read More

Nu tot ce se bagă în priză ne înfrumusețează viața

        Sunt bleagă ca o legumă fiartă pentru că nu prea am dormit astă noapte. M-am trezit pe la două fără ceva să merg la baie și am constatat că nu avem curent. M-am enervat instantaneu pentru că mai nou chestia asta se întâmplă foarte frecvent și mi-a sărit somnul de parcă intrasem în stare de alertă. De fapt suntem în stare de alertă la nivel național dar acum intrasem în alertă și pe plan personal. Am sunat la deranjamente – chiar eram curioasă să văd dacă au serviciu și noaptea și, da, spre suprinderea mea, mi-a răspuns un operator care știa deja de defecțiune și mi-a spus că situația se va remedia în aproximativ jumătate de oră. Data trecută, care fusese cu o săptămână înainte, am stat cu pană de curent mai mult de patru ore. Pe întuneric, cu frigiderul pe jumătate dezghețat, în frig (pentru că nici centrala termică nu funcționează dacă nu este curent) și cu nervii la pământ. Se pare că este vorba despre nu-știu-ce transformator de înaltă tensiune care tot pică și câteva străzi din zonă rămânem fără curent din ce în ce mai des. Nu mă pricep deloc dar cred că și dacă îmi transfer abonamentul la altă rețea de distribuție, tot prin transformatorul ăla va veni curentul că doar n-o veni wireless 🙂 Deci nu e o soluție. Așa de tare mi-a crescut nivelul de adrenalină că nu am mai putut adormi până nu am văzut că pot aprinde din nou becurile din casă. Iar asta s-a întâmplat nu după juma’ de oră ci după aproape două ore. Somnul meu s-a dus deci pe apa sâmbetei.

        Bineînțeles că dimineață m-am văietat la serviciu, că doar cui era să mă plâng? și din una în alta, un coleg căruia i-am povestit toată tărășenia, mi-a spus că el are o altă mare problemă și anume variațiile de tensiune care i-au distrus aparatele electrice. Cu treaba asta eu nu m-am mai confruntat demult (să bat în lemn) așa că nu aș avea nevoie de un stabilizator de tensiune așa cum și-a luat el și despre care ne povestea foarte încântat. Am avut și eu această problemă în urmă cu ceva ani și atunci, din fericire, nu mi s-a ars decât ventilatorul din baie. Dar de atunci nici nu l-am mai înlocuit, slavă cerului că am scăpat de el într-un mod elegant.

        Dacă era ceva să mă enerveze la maxim, acesta era zgomotul produs de ventilatorul care se pornea când aprindeam lumina la baie. Îmi provoca de fiecare dată o stare de agitație și parcă nu reușeam nicicum să mă relaxez într-o cadă fierbinte, cu spumă multă și miros de flori de câmp, deci toate elementele necesare unei seri plăcute după o zi de alergătură. Dar ce spun eu de băi când de fapt îl auzeam chiar și sub duș când robinetul era deschis la maxim. L-am văzut în multe case, îi înțeleg rostul, dar zgomotul pe care îl face (deși acum se găsesc variante mai silențioase) mă scoate din minți. Poate sunt eu mai sâcâită dar când intru la baie vreau să fie liniște deplină.

        Și în afară de asta, mă mai enervează televizoarele și sistemele audio-video pentru care trebuie să folosești două telecomenzi ca să le deschizi, să treci prin nu știu câte meniuri, să selectezi opțiuni și să parcurgi o întreagă cursă cu obstacole ca să ajungi la programul dorit. Unde, Doamne, sunt telecomenzile de altă dată?  când apăsai un singur buton și te regăseai de unde plecaseși cu o zi înainte. În rest nu cred că mă mai enervează ceva de băgat în priză, poate doar bormașina vecinului de la doi care își renoveaza casa la fiecare șase luni 🙂 La voi cum stă treaba? totul lin și frumos cu tehnologia?

 

Share This:

Read More

Întrebarea care mă frământă – de ce omenirea a domesticit pisica

        M-a întrebat Cristina zilele trecute de ce cred eu că oamenii au domesticit animalele și se referea la câini și pisici, nu la cele care aduc ”foloase” în gospodării gen ouă, lapte, pene, lână, carne și șorici 🙂 Adică animăluțele astea care în afară  de dragoste nu ne pricopsesc cu alte beneficii materiale. Și, fără să mă gândesc prea mult, i-am răspuns că eu cred că oamenii le-au domesticit pe vremea când încă locuiau în peșteri sau colibe sărăcăcioase ca să se încălzească iarna cu ele. Cu căldura lor blănoasă. Fără glumă. Sylvestra, pisica mea, îmi doarme toată iarna pe picioare și nu cred că există vreun aparat de băgat în priză care să fie mai eficient decât trupușorul ei care emană o căldură constantă. Ca să nu mai spun de sunetul emis atunci când toarce și care are un efect terapeutic extraordinar.

        O am pe Sylvie, că așa o alint, de 11 ani  deci are deja o vârstă respectabilă și sper să îmi însenineze viața cât mai mult timp de aici înainte. Oricum, din cele nouă vieți despre care se spune că le au pisicile, nu și-a pierdut decât două. Sau poate trei? Deci mai are șase. Când era mică-mititică a căzut de două ori de la balcon (și stau la etajul patru) și din fericire nu a pățit nimic. A fost neatenția noastră că s-a strecurat afară din casă. Deci atunci s-au dus două vieți. Iar a treia, anul trecut cînd a fost bolnăvioară și poate că dacă nu o duceam la timp la veterinar, o pierdeam. A avut o infecție urinară urâtă și a zăcut destul de mult dar cu antibioticele prescrise a reușit, cu chiu cu vai, să treacă peste. Și ea s-a chinuit, dar și eu. Când se apropia ora să îi dau medicamentele mă luau toate transpirațiile atât de grea era procedura deși pastilele pe care trebuia să i le bag în gură erau mici cât un boc de orez. Cât e ea de mică, avea o putere în maxilarele de felină pe care și le încleșta într-un hal de zici că erau betonate și nu reușeam decât cu greu, după o partidă intensă de lupte greco romane, să îi strecor pilula prin colțul gurii.

        Toată lumea mă sfătuia să îi bag medicamentul în mâncarea ei preferată și să o păcălesc cumva dar pisica mea este atât de mofturoasă încât nici măcar nu are o mâncare preferată. Strâmbă din nas la aproape orice deși n-aș spune că e slăbuță, ba din contră. Înainte de ea, l-am avut pe Tomiță care adora frișca la tub și dacă îmi puneam pe vârful degetului un pic de frișcă, aș fi putut să îi dau chiar și cianură că ăla era în stare să mănânce orice. Printre altele, îi plăceau tare mult roșiile și știu că i le tăiam în două iar el sorbea și mânca tot miezul până rămâneau doar cojile ca două găoci de ou. Oricum, după părerea mea, alimentatia pisicilor este un subiect mult mai sensibil decât alimentatia cainilor care mi se pare că sunt mult mai ușor de satisfăcut.

        Dar ce nu facem noi (iar posesorii de pisici știu despre ce vorbesc) pentru aceste fascinante animale? Eu cel puțin vorbesc cu ea de parcă ar fi copilul meu și uneori o strig cu apelativul ”iubirea lui mama”, evit să mă mișc sau să fac anumite lucruri dacă stă la mine în brațe, am o arhivă cu poze și filmulețe numai cu ea, îi cumpăr jucării și am iertat-o de fiecare dată când mi-a distrus perdelele, draperiile ba chiar și canapeaua. Face parte din viața mea și nu mai pot concepe cum ar fi să deschid ușa casei iar ea să nu mă întâmpine frecându-se cu afecțiune de picioarele mele. Mă bucur deci că oamenii au domesticit pisicile (se pare că asta s-a întâmplat acum 4000 de ani) și că astfel am acum posibilitatea să am propria mea pisică fericită că își trăiește zilele într-o casă de om. Voi ce credeți? de ce a ales omenirea să domesticească pisica atunci când ar fi putut alege orice alt animal? dacă ar fi ales vulpea oare cum era?

Share This:

Read More