ioana spune

Excursie la Kilkenny, Irlanda sau ce-am făcut de ziua mea

        După cum spuneam ieri, tocmai m-am întors dintr-un city break la Dublin, un oraș absolut încântător despre care aș putea vorbi cu mult entuziasm fără să obosesc deloc și, cred, fără să devin plictisitoare. Dar aleg azi să vă povestesc despre o mică excursie, un daytrip pe care l-am făcut într-o zi de duminică exact de ziua mea, cadou pe care l-am ales eu în detrimentul oricărui obiect material care nu mi-ar fi adus nici pe sfert la fel de multă bucurie precum această experiență.

        Toate călătoriile pe care le-am făcut în ultimii zece ani au fost planificate, calculate și puse la punct în cele mai mici detalii de către mine însămi și nici nu-mi mai aduc aminte exact când am fost ultima oară într-un sejur cumpărat printr-o agenție de turism. Probabil în Turcia la un all inclusive dar a trecut prea mult timp de atunci și cum de acolo nu ne-am întors foarte încântați, mi-am zis că va mai curge multă apă pe Dunăre până să-mi mai las vacanțele pe mâna altora. Și de atunci încoace mi-am făcut temele în fiecare vară și totul a ieșit pe gustul nostru.

       La Dublin urma să stăm patru zile, timp mai mult decât suficient să batem orașul la pas după cum citisem pe diverse forumuri și bloguri, așa că m-am gândit că n-ar fi o idee rea să extindem puțin aria de explorare și să vedem și altceva din Irlanda așa că m-am pus pe gugălit. Top 10 things to do in Ireland sau Top rated tourist attractions indicau pe primul loc The Cliffs of Moher care sunt niște formațiuni stâncoase, abrupte și spectaculoase care formează linia de țărm cu Oceanul Atlantic, peisaj într-adevăr magnific după cum arătau pozele de pe internet. Problema era că acest loc se află pe coasta de vest a insulei adică exact pe partea opusă orașului Dublin care se găsește pe țărmul estic. Vreo 300 de km dus plus încă 300 întors deci 600 de km de autostradă unde nu vezi mare lucru (de fapt nu vezi nimic), iar să mergi pe drumuri naționale ca să-ți satisfaci setea de cunoaștere văzând localități, îți ia o zi întreagă. Am renunțat deci la această idee chiar înainte de a încolți și am căutat ceva mai aproape.

        Căutările m-au dus pe un site, viator.com, unde am găsit câteva sute de review-uri pozitive la o excursie de o zi la Kilkenny, un orășel la vreo sută de km sud-est de Dublin, un orășel despre care ulterior aveam să aflăm că în timpul evului mediu fusese capitala Irlandei. Mi s-a părut interesant ce am citit despre acest oraș așa că am căutat variante de a ajunge acolo cu trenul sau autobuzul iar cum transportul în comun funcționează perfect nu a fost greu să găsesc ce-mi trebuia. Trenul mi s-a părut însă destul de scump (30 de euro dus-întors) comparând cu prețul excursiei de 35 de euro pe care viator.com o oferea și care includea în afară de transport și accesul la Glendalough Monastic Site, vizitarea unor lacuri glaciare din Munții Wicklow și o demonstrație de dresaj a câinilor collie antrenați special pentru a conduce turmele de oi.

        Păreau a fi multe lucruri atrăgătoare așa că, pentru prima dată după mulți ani, ne-am înscris și noi în excursia cu ghid care urma să ne ducă în locuri cu care Irlanda se mândrește și a fost cea mai înțeleaptă decizie pe care am putut să o luăm. Turul, care a început la 8 dimineața și s-a încheiat pe la 6 după masa, a fost una dintre cele mai reușite experiențe pe care le-am trăit de când călătoresc prin lume.

        Punctul de întîlnire a fost în fața unuia dintre hotelurile  mari din centrul orașului iar autocarul cu care am mers era unul nou-nouț, avea wifi și prize usb și era plin de turiști din toate colțurile lumii dintre care cei mai gălăgioși erau francezii. Ghidul nostru, o fată pe nume Ashley, a fost nevoită să le atragă atenția de câteva ori pentru că vorbeau prea tare și uneori o acopereau deși ea avea la microfon. Pe lângă că era frumușică, avea și darul vorbirii și de la ea am aflat o mulțime de lucruri interesante despre Irlanda, mai multe decât am învățat în toți anii în care am făcut geografie și istorie la școală.

        Prima oprire am făcut-o la Glendalough, un loc în care se păstrează ruinele primelor lăcășuri creștine din insulă și care au scăpat de atacurile vikingilor. Creștinismul timpuriu a apărut în secolul al VI-lea iar St. Kevin, călugărul care a pus bazele acestor biserici/ mănăstiri este un fel de patron spiritual al locului, loc care a intrat în ruină după distrugerile normanzilor din 1214. Crucea celtică, o cruce înscrisă într-un cerc reprezintă trecerea (lină și pe înțelesul tuturor) de la simbolurile păgâne (soarele) la cele creștine, adică crucea care se regăsește pe toate monumentele funerare din Irlanda.Glendalough

        Am plecat apoi la o plimbare prin pădure, un drum de 20-30 de minute care ne-a dus la două minunății de lacuri într-un peisaj montan ce aducea foarte bine cu Scoția iar această senzație am avut-o înainte chiar de a afla de la ghida noastră că scenele din Braveheart, celebrul film cu și mai celebrul Mel Gibson au fost filmate aici, în Wicklow Mountains și nicidecum în Scoția acolo unde de fapt se petrece acțiunea.glendalough lake

        Vizita la ferma de oi ne-a oferit, exact așa cum scria în descrierea excursiei ”A True Irish Experience”. Cei doi câini border collie, de o inteligență ieșită din comun, au condus oile exact pe unde au propus turiștii, pe după un butoi aflat pe câmp, apoi le-au pus să înconjoare un copac, să meargă până la gard, să facă un fel de opturi pe lângă țarc, oriunde și orice li se cerea să facă, au executat. Iar toate astea le-au ieșit urmând doar fluierăturile pe care le scotea ciobanul-artist, de altfel un one man show. Inițial am fost reticentă la ideea acestei demonstații gândindu-mă că la viața mea am văzut destule turme de oi pe șoselele patriei noastre și probabil o să le văd și de acum înainte cum le mână câinii din spate dar spectacolul oferit de irlandezi a fost mult peste așteptări.

        Ne-am urcat înapoi în autocar exact când a început să plouă și ne-am dat jos la Kilkenny când a ieșit soarele. Am avut noroc de o vreme splendidă cât timp am vizitat Castelul orașului construit în secolul al XII-lea și care a aparținut aceleiași familii până în anul 1967 când a fost vândut municipalității pentru simbolica sumă de 50 de lire. Acum este un muzeu perfect recondiționat și deschis publicului, arată perfect și prevăd că va rezista încă multe secole de acum încolo.kilkenny castle

Ne-am plimbat pe străduțe, am admirat clădiri, am ascultat poveștile locului spuse de ghida noastră care copilărise în Kilkenny, am făcut window shopping, am mai vizitat o biserică veche de când lumea de care nu-mi mai aduc nimic aminte :) și într-un final am intrat într-un pub pentru că, nu-i așa, dacă nu bei o adevărată bere irlandeză, degeaba te-ai dus până acolo.brewery kilkenny

        Brewery Corner s-a dovedit o alegere inspirată, era ora 3 și mai nimeni în bar dar cei care erau, localnici adevărați, roșcați, cu pistrui și vorbind irlandeza între ei s-au dovedit a fi mai mult decât prietenoși altfel nu-mi pot explica de ce atunci când m-am întors de la baie după ce lipsisem doar 5 minute l-am găsit pe soțul meu îmbrățișându-se cu Sean :) Toată lumea era veselă, muzica excelentă, decorul original iar berea locală în vreo douăzeci de sortimente fără să mai punem la socoteală celelalte băuturi care se găsesc peste tot. brewery corner

        Când am ieșit de acolo se apropia deja ora plecării, am mai făcut un mic tur al orașului și cu mare tristețe ne-am dus înapoi la autocarul care ne aștepta în parcare. Avusesem o zi minunată, o zi pe care din fericire am prelungit-o în Dublin încă multe ore pentru că în luna iunie ziua e lungă iar Irlanda, mai la nord decât România, beneficiază de și mai multă lumină. La ora zece seara soarele era încă sus pe cer.  Pe cer și în inima mea.

Share This:

Citește mai mult

oxford

Am reapărut în peisaj

        După cum probabil ați observat, am luat o scurtă pauză de la blog și mă întrebam dacă mi-ați lipsit lipsa. Eu sper că da :) Dar și dacă nu, eu voi continua să scriu vrute și nevrute pentru că îmi face plăcere să mă regăsesc aici, uneori să mă descarc de rău iar alteori să împărtășesc lucruri frumoase. Pe teritoriul meu, pe moșia mea unde pot să fac ce vreau, unde impun regulile mele, unde mă simt ca acasă și unde am instrumente prin care musafirii necivilizați sau răutăcioși  pot fi îndepărtați cu ușurință.

        Anyway, ce voiam să spun este că tocmai m-am întors dintr-o vacanță frumoasă pe care parțial am petrecut-o în Irlanda, mai exact patru zile, iar restul timpului în Anglia la soțul meu de unde am mai făcut două scurte escapade de câte o zi, o dată la Rugby (orașul de unde își trage numele celebrul sport) și o dată la Oxford. Despre cel de-al doilea cred că nu există om să nu fi auzit, eu am ajuns acolo pentru a doua oară  dar nu te poți sătura de atâta frumusețe arhitecturală ori de câte ori ai merge. E o adevărată plăcere să te plimbi pe străzi și să admiri clădirile vechi de secole care arată toate ca niște monumente. Unul din tururile clasice ale orașului (pe care le fac majoritatea turiștilor) este vizitarea facultăților care fac parte din celebra Universitate Oxford, care, deși nu se știe exact când a fost fondată, este una dintre cele mai vechi din lume existând infomații că aici au existat forme de învățământ încă din anul 1096. Adică pe vremea când poporul român abia se forma.oxford

        Unul dintre cele mai faine lucruri din Anglia este faptul că există foarte multe muzee la care intrarea este gratuită, de fapt cred că toate marile muzee au ușile larg deschise și astfel oricine are acces liber. Funcționează pe bază de donații și, probabil, sunt subvenționate de stat dar asta e doar o presupunere de-a mea. Nu știu de unde provin banii pentru întreținerea (perfectă) a muzeelor  dar e mai mare păcatul să ajungi în Anglia și să nu profiți de această oportunitate pentru că englezii și-au adus în insulă în cele câteva secole de colonialism toate bogățiile lumii. Au niște muzee care, la propriu, te lasă cu gura căscată.

        Fără să fi planificat, de data asta am intrat la Muzeul de Istorie Naturală din Oxford doar pentru că ni s-a nimerit în drum. Mi-a plăcut enorm și, deși am stat vreo două ore înăuntru, nu mi-ar fi ajuns nici două zile să descopăr toate minunățiile, atât de interesant mi s-a părut. Nu are rost să descriu în cuvinte tot ce am văzut  dar măcar despre un exponat tot vă spun :) O pelerină făcută pe la 1900 de populațiile din Alaska din intestine de focă. Nu mi-am imaginat în viața mea că ar putea exista așa ceva. Foarte ingenioasă ideea și extrem de meticulos realizată, intestinele cusute circular iar manșetele și tivul făcute din mai multe straturi subțiri de piele (tot de focă) iar apoi brodate. Iar pelerina asta nu era doar de fashion ci chiar avea o utilitate.pelerina

        Foarte multe lucruri interesante am văzut și am aflat, un muzeu pentru toate vârstele, un muzeu la care îți rămâne gândul și la care îți dorești să revii cu toate că atunci când vizitez un oraș eu nu o fac pentru muzee. Sau nu în primul rând. Cel mai mult îmi place să mă plimb pe străzi, să văd localnicii și să simt adevăratul vibe așa cum nicio imagine sau film nu le poate reda în  realitate pentru că până și lumina soarelui este diferită în fiecare loc al lumii. Drept urmare, în zilele următoare o să mă străduiesc să scriu despre experiența mea în Dublin, un alt oraș care mi-a rămas în suflet.

Share This:

Citește mai mult

geanta

Doamnelor, de când purtați poșetă?

        Mă întrebam deunăzi când oare m-am apucat de purtat poșetă. Sau geantă, cum vreți să-i ziceți. Și mai ales de ce am început să car după mine tot felul de lucruri pe care să le am la îndemână just in case. Unele, să zicem, sunt absolut necesare cum ar fi portofelul și cheile deși, dacă aș fi bărbat, cu siguranță aș proceda ca majoritatea dintre ei adică le-aș pune direct în buzunar.

        În liceu, îmi aduc perfect aminte, nu purtam poșetă. Bine, vorbesc de timpul liber, pentru că atunci când mergeam la școală, la fel ca acum, ne cocoșam cu toții cărând în geantă o groază de manuale și de caiete, unele pentru ”în clasă” și altele pentru teme dar acesta e un subiect separat. Poșetă în schimb nu aveam niciodată deși nu-mi displăcea ideea unui astfel de accesoriu. Totuși țin minte că printre (puținele) mele lucruri se găsea un mic săculeț făcut din piele naturală  de culoare bej-maronie cu două curelușe împletite care se strângeau la gură formând un soi de trăistuță foarte șic, boho-rustico-hippie style. Am purtat gentuța asta, simbol al eleganței supreme, o singură dată la un spectacol de operă dar și atunci am cărat-o goală. Sau poate cel mult mi-am pus o batistă brodată pentru că vremea batistuțelor de hârtie avea să mai aștepte încă mulți ani până la apariție.

        Telefon mobil nu aveam din simplul motiv că încă nu se inventaseră, bani nu aveam deci portofelul nu îmi era necesar, rujuri sau farduri nu foloseam așa că nu aveam ce machiaj să-mi împrospătez, în agendă nu scriam pentru că țineam minte ce am de făcut iar un bilet de autobuz se strecura cu ușurință în orice buzunărel.

        Cum și când am ajuns să umblu cu un întreg bagaj după mine, nu știu, dar probabil că totul s-a întâmplat treptat și de la o mică gentuță am trecut pas cu pas la ditamai shopper bag-ul cu care acum mă duc zilnic la serviciu. Nu-mi  pun în geantă ”decât” telefonul, portofelul mare, cardholderul (aka portofelul mic), cheile, un portfard pentru cosmetice și unul pentru medicamente, o agendă mică și una și mai mică (are altă destinație decât prima), ochelarii de soare, ochelarii de citit, o plasă (sau două sau trei), o lanternă, un pix și un marker, un pachet de șervețele uscate, un pachet de șervețele umede, un pachet de biscuți, umbrela, două-trei facturi și, obligatoriu o sticlă de apă. Uneori car după mine cartea pe care trebuie să o înapoiez la bibliotecă, o eșarfă și, dacă e iarnă, o pereche de mănuși pe care nu le port niciodată.

        De multe ori mă gândesc cât de simplă și frumoasă ar fi viața fără să-mi duc cu mine peste tot juma’ de casă și să merg pe stradă doar cu mâinile în buzunar dar, pe de altă parte și cu totul paradoxal, îmi plac poșetele de mor :) Îmbârligată mai e uneori mintea omului. Voi de ce parte vă aflați? Preferați stilul minimalist sau, la fel ca mine, sunteți genul melc cu casa în spinare?

geanta

Share This:

Citește mai mult

pisica suparata

Joia ghinioanelor

        Doar zece minute mai erau până la sfârșitul programului de lucru, îmi adunasem tot de pe masă, am închis calculatorul, mi-am pus telefonul în geantă și, înainte de a pleca, m-am grăbit să fug la baie pentru că nu mergeam direct acasă. Voiam să merg la cumpărături și de obicei asta durează destul de mult așa că, just in case… dar nu știu de ce vă dau atâta informație :) Pur și simplu m-am dus la toaletă ca tot omul. La serviciu avem două wc-uri, unul cu vedere la curtea interioară și unul fără geam. Întotdeauna mă duc la cel cu aerisire și lumină naturală dar acum, pentru că mă grăbeam, am intrat la cel din dreapta, adică la confort redus.

        Când am încuiat ușa am auzit un pocnet oarecum ciudat dar nu am dat prea mare importanță. Abia după ce am tras apa și am vrut să ies mi-am dat seama că ceva nu e în regulă. Mecanismul de deschidere se învârtea în gol. Pffff… ce ghinion, mă blocasem în budă. În aia fără geam pe care nu știu de ce naiba o alesesem chiar acum când toată lumea urma să plece acasă, clădirea să se închidă cu trei rânduri de lacăte și să se armeze sistemul de alarmă. Învârteam butonul când în stânga, când în dreapta cu același rezultat nul, apoi văzând că nu am nicio șansă am început să trag de ușă. Nimic. Am tras mai tare. Tot nimic. Deși nu am probleme cu claustrofobia, o umbră ușoară de disperare tot m-a cuprins. Am început să bat în ușă doar, doar m-o auzi cineva dar cu atâtea betoane și termopane solide, pumnii mei erau ca zbaterile unor aripi de fluture.

         Am început să creez  în minte diverse scenarii uitându-mă când în sus la tavanul fals pe care l-aș fi putut demonta și să încerc o evadare ca-n filme, când pe jos să văd dacă aș avea loc să dorm până a doua zi dimineața când ar fi apărut o echipă salvatoare. Norocul meu a fost cu colega de birou care a observat că am dispărut și a venit să mă caute. Tot ea a fost cea care i-a rugat pe colegii bărbați să spargă ușa și să mă elibereze pentru că altă soluție nu s-a găsit. Ușa nu s-a putut descuia nici cu cheia sau șurubelnița de pe partea cealaltă așa că până la urmă a zburat din țâțâni, deschisă în stilul JeanClaude van Damme. Am răsuflat mai ușurată decât dacă aș fi parcurs maratonul fără antrenament și mi-am jurat că în viața mea nu o să mă mai dezlipesc de telefon nici măcar pentru cinci minute.

        Incidentul nu mi-a schimbat însă planurile și de la serviciu m-am dus glonț la Lidl, nu doar să văd ofertele de joi ci chiar aveam pregătită o listă de cumpărături. Un pic mi se stricase buna dispoziție dar mă bucuram totuși de libertate :) La Lidl ca de obicei toate bune și frumoase, bifasem tot ce aveam de cumpărat și mă îndreptam spre casă trecând pe lângă raionul cu maioneze, sosuri și muștar când mi-a sărit în ochi un sortiment cu miere pe care nu cred că-l mai văzusem. M-a mâncat curiozitatea, am vrut să studiez puțin borcanul și am întins mâna spre raft. Jur că nu am atins nimic, doar m-am uitat în sus când din senin nu unul, ci două borcane s-au prăbușit cu zgomot făcându-se țăndări pe ciment. M-am simțit ca o tembelă, mai zdrobită decât cioburile de pe jos și starea de jenă nu mi-a trecut nici când băiatul care a venit să curețe mi-a spus că nu trebuie să le plătesc deși mă oferisem să fac asta. Nu mi-a mai trebuit niciun muştar, am plătit şi am ieşit din magazin ca din puşcă. Deja era pra mult pentru o singură zi.

        Adică aşa am crezut până în momentul în care mergând spre casă o cioară călătoare s-a găinăţat exact pe umărul meu lăsându-mi o dungă albă şi greţoasă pe geaca de piele. Da’ nu aşa un pic şi delicat precum o vrăbiuţă ci un găinaţ vrednic de tot respectul, de sus şi până jos. Era al treilea ghinion în interval de câteva ore. Legile lui Murphy îşi spuneau cuvântul. De fapt legile spun că veştile proaste vin în serie de câte trei dar, prin analogie,  se pare că e valabil şi cu ghinioanele. Şi că să nu ne bucurăm şi să credem că am scăpat dacă au venit deja trei pentru că imediat urmează o nouă serie de trei.

        Ajunsă acasă am zis că e cazul să nu mai fac nimic, să fiu deci prudentă cu orice fel de iniţiativă pentru că nu se ştie ce se mai poate întâmpla. Drept urmare m-am trântit în pat, am răsuflat uşurată, am pus muzică în surdină şi am încercat să stau nemişcată. Însă odihna nu mi s-a arătat prea mult timp pentru că la un moment dat a început să plouă şi a trebuit să mă ridic să închid geamul de la bucătărie. De multe ori se întâmplă ca atunci când plouă puternic apa să ajungă înăuntru iar cum în ultima vreme am avut parte doar de rupere de nori, nu era momentul să risc.

        Am intrat în bucătărie. Geamul avea jaluzelele coborâte şi era doar puţin întredeschis. Am împins uşor şi neînţelegând de ce opune rezistenţă, am forţat, moment în care am văzut cum se deschide plasa exterioară iar pisica mea, pe jumătate agăţată cu ghearele de plasă, se zbătea agitată pe lăbuţele din spate într-o încercare disperată de a rămâne pe pervazul interior. Lungită ca un elastic, stătea pe trei sferturi în aer într-un echilibru precar care se putea rupe în orice moment. Nu vreau să mă gândesc ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi plonjat de la înălţimea celor patru etaje. Norocul mâţei n-am fost eu care am paralizat instant. Norocul ei a fost că nu s-a rupt plasa şi faptul că are o agilitate şi o mobilitate pentru care ar invidia-o chiar şi Nadia Comăneci. A reuşit să se redreseze şi a zbughit-o printre picioarele mele în timp ce eu eram încă în stare de şoc. Fusesem la un pas de a-mi omorî pisica.

        Dintr-odată am simţit că mă lasă toate puterile şi m-a cuprins un fel de stare de oboseală pe care o cunosc prea bine, o nemulţumire din care pe vremuri ieşeam printr-una din terapiile alternative pe care le cunoaşte aproape toată lumea deşi nu mulţi recunosc asta. Adică am intrat aici şi aici umplându-mi timpul şi mintea cu altceva decât întâmplările unei zile negre de joi. M-am relaxat și m-am delectat cu chestii plăcute privitorului iar acum nu-mi rămâne decât să vă întreb pe voi cum stați cu norocul în ultima vreme?pisica suparata

Share This:

Citește mai mult

coffee-1850612_1280

Cu cine vă beți cafeaua de dimineață?

        Poate părea destul de trist să nu ai cu cine să-ți bei cafeaua de dimineață. Și uneori este, alteori nu, depinde de ce așteptări ai de la viață și depinde cum îți setezi percepția despre fericire.

       N-am fost dintotdeauna ceea ce se cheamă o cafegioacă deși gustul și mirosul cafelei mi-au plăcut de când eram mică de tot pentru că la noi în casă exista un ritual al cafelei la care participam cu mare încântare. Aveam boabe de cafea primite tocmai de la București de unde ni le trimitea o mătușă care avea o sursă foarte bună. Pe vremea aceea cafeaua era vărsată și se vindea la kilogram doar sub formă de boabe. De cele mai multe ori boabele se prăjeau în fața ta, pe niște plite mari de tablă cu găurele și aveai posibilitatea să ceri cât de tare vrei să fie prăjite, nu cumva să fie prea arse sau să rămână verzi. Iar apoi puteai cere să ți le macine sau le aduceai acasă întregi și le râșneai doar cu câteva minute înainte de preparea cafelei așa cum se făcea la noi în casă unde nu se concepea să ții cafeaua gata măcinată în borcan pentru că s-ar fi răsuflat. Boabele se măcinau doar pe măsură ce le foloseai. Îmi aduc perfect aminte de râșnița manuală din alamă care în câteva clipe umplea toată bucătăria de un miros divin în timp ce eu și soră-mea ne certam care să dăm la micuța manivelă. Secretul unei cafele reușite era obținerea unei pudre cât mai fine.

         De aici încolo doar eu, fiind cea mai mare, eram lăsată să-mi etalez talentele de gospodină. Și îmi aduc aminte cum întâi luam apa măsurată cu o căniță și o puneam la fiert într-un ibric  direct pe flacără. Apoi puneam în apă câte o linguriță de zahăr și una de cafea pentru fiecare măsură și eram foarte, foarte atentă să nu pierd primul clocot. Când apa se umfla ca o spumă luam repede ibricul de pe foc și puneam în fiecare cană o linguriță de caimac după care puneam ibricul înapoi pe flacără și mai dădeam 3 clocote, nici mai mult, nici mai puțin.

        Duceam apoi cu mândrie cafeaua la televizor în cănițe minuscule așezate pe o tavă argintie acoperită de o dantelă fină croșetată de bunica mea . Era extrem de dulce și, poate tocmai datorită faptului că era interzisă copiilor, îmi plăcea așa de mult. Abia așteptam să plece musafirii. Când bunica îi conducea până la poartă așa cum se cuvenea, eu sorbeam tot ce mai rămăsese în căni, de multe ori doar zațul, dar și acela avea o aromă care îmi umplea nările de bucurie și nu mă deranja deloc să-l simt ca nisipul între dinți. Abia așteptam să cresc mare, să am voie și eu să beau o cafea pe care să o savurez împreună cu bunica însă din păcate tot universul de atunci a dispărut înainte de vreme și eu nu am mai apucat să-mi împlinesc acest vis simplu.

        Apoi, în vremea tinereții mele, am luat o lungă pauză. În magazine nu se mai găsea deloc cafea iar la noi în casă nu se mai bea decât foarte rar. Prețul prohibitiv m-a făcut să-mi iau gândul de la cafea, ba chiar să mi se pară o excentricitate care nu-și merita reputația. La mine la serviciu, în săptămâna dinainte de Paștile din anul de grație 1989, cafeaua adusă de pe piața neagră din Ungaria s-a vândut cu 45 de lei pachetul de  250 de grame, salariul meu de stagiar fiind de 2200 de lei.

        Am început să beau cafea cu regularitate abia după ce am împlinit 30 de ani dar nu acasă ci la serviciu cu colegii de birou. Eram un grup entuziast și lucram cu mare pasiune la cîteva proiecte revoluționare la vremea respectivă. Aveam cafeaua la comun și ne făcea mare plăcere să discutăm mersul lucrărilor cu o cană de cafea aromată în față. Nu eram dependentă (și nici acum nu cred că sunt) dovadă că în weekend nu beam. Pentru că nu aveam cu cine. Copiii erau prea mici iar soțul meu nu s-a atins niciodată de cafea. Zice că dacă bea o gură de cafea nu mai poate dormi toată noaptea, eu cred că este doar autosugestia dar el susține că îl dă peste cap.

        Acum nu mai beau cafea la serviciu decât foarte rar. Îmi beau cafeaua acasă de una singură deși uneori mi-ar plăcea tare mult să am cu cine o povesti. Sunt singură și atunci când îmi încălzesc mâinile de la cana cu miros de zăpadă din diminețile de iarnă și sunt singură și când ies pe balcon în zorii fierbinți ai zilelor de vară sorbind cafeaua în timp ce urmăresc forfota străzii. Uneori îmi doresc mai mult, alteori sunt recunoscătoare pentru ceea ce am, uneori mă simt bine în lumea mea mică, alteori visez la nemărginire dar indiferent de stare, la cafea sunt mereu singură, doar eu cu mine însămi.

        Nu beau specialități pentru că nu am cu cine împărtăși gusturi noi deși mi-ar plăcea ceva ca aici. Sau eventual ca aici. Cafeaua mea însă e simplă, primitivă, neagră și amară dar așa cum este îmi dezmorțește trupul și îmi încălzește sufletul. Mă gândesc adesea la bunica mea și îmi aduc aminte de plăcerea cu care își urma tabietul cafelei, îmi aduc aminte poveștile însă oricât mă străduiesc, nu-mi mai aduc aminte vocea ei. Revăd frânturi din trecut și mi-e un dor imens de ceșcuțele ceva mai mari decât un degetar din care n-am apucat niciodată să beau o cafea întreagă. Nu e tristețe, e doar un vis neîmplinit, o nostalgie care mă bântuie în mod plăcut și la care mă gândesc cu drag aproape de fiecare dată când simt miros de cafea.coffee-1850612_1280

Share This:

Citește mai mult