salata greceasca

Salate de succes pe timp de vară

        Azi continuăm discuția despre mâncare, subiect inepuizabil și de maxim interes pentru o mulțime de oameni. Rar am întâlnit persoane care să se abțină de la acest subiect deși într-adevăr nu este vorba doar de gătit ci mai degrabă despre diverse experiențe culinare. Dacă deschid o astfel de discuție, indiferent că sunt între prieteni la o terasă, cu colegii la serviciu, într-un grup de intelectuali spilcuiți, în tren cu niște necunoscuți sau așteptând la coafor între o tanti care vrea un permanent și o hipsteriță rasă pe juma’ de cap, fiecare are o părere și ceva de spus și lucrurile se leagă imediat într-o conversație fără timpi morți. Eu însă îmi bat capul zilele astea cu ce să mai fac de mâncare având în vedere că nu aș aprinde focul atunci când afară sunt 30ºC. De fapt nu l-aș aprinde niciodată în acest scop :) În ultima vreme m-am profilat pe salate, nimic ieșit din comun, totul foarte simplu dar gustos și, cel mai important, ușor de făcut. Așadar, iată cam ce am avut eu la prânz în ultimele două săptămâni:

  • Salată de vinete, o mare clasică a bucătăriei românești. Deși uneori iarna pun un pic de maioneză, vara acest lucru este total exclus. Pun doar ulei de floarea soarelului, sare și un pic de ceapă. Fără usturoi pentru că așa o făcea mama,  așa m-am obișnuit și acesta e gustul copilăriei mele. Și fără lămâie. V-am spus că grecii pun lămâie în salata de vinete? când am gustat prima dată am crezut că era stricată :) și nu mi-a plăcut deloc, deloc! Auzi la ei, să strice bunătate de salată cu acreala aia…
  • Salată orientală. Asta ține de foame pentru o zi întreagă (și e normal dacă e pe bază de cartofi) deși mie îmi place să predomine celelalte legume: roșii, castraveți, mult ardei (și roșu și verde ca să fie mai colorată), măsline de două feluri, frunze de salată și muultă ceapă :) Ouăle e musai să fie tăiate perfect astfel încât rondelele puse deasupra să arate într-un mare fel. Cu salata asta am avut întotdeauna un succes nebun la musafiri.
  • Ardei copți. Unii le spun salată de ardei copți deși nu știu dacă e propriu zis o salată. Cum-necum, ardeii copți nu-mi lipsesc din frigider din iunie până în septembrie și îi mănânc alături de orice iar, dacă sunt în prag de foamete şi nu am nimic altceva, merg și doar cu pâine prăjită, ca un fel de bruschete.
  • Tabouleh. O salată libaneză care se pretează foarte bine gustului românesc având în vedere că are foarte mult pătrunjel. E bună rău și este minunat că stă în frigider de pe o zi pe alta, ba chiar devine mult mai bună odată ce gusturile se întrepătrund.
  • Humus. De retete de humus n-am dus lipsă niciodată, în schimb nu găseam aproape nicăieri pastă de susan. Năut, de bine, de rău, mai vedeam prin magazine însă doar la conservă dar de când ne-am mai rafinat gusturile și ne-am deschis ochii spre bucutăria altor popoare, văd că nu mai este o problemă să găsești toate ingredientele astfel încât să faci un humus adevărat în propria bucătărie. Pentru că, nu-i așa, nimic nu se compară cu ceea ce este făcut de casă. Ultima oară când am cumpărat humus gata preparat (nu mai știu de la ce firmă) avea un gust așa de puternic de usturoi încât pur și simplu nu l-am putut mânca și l-aș fi putut servi cu siguranță pe post de mujdei lângă un pește prăjit. Din păcate a trebuit să îl arunc.
  • Guacamole. Îmi place mult, se face extrem de uşor, este săţios, bun la la gust, are multe beneficii pentru sănătate, numai de bine aş putea spune. Practic se ia un avocado bine copt, se zdrobeşte miezul cu furculiţa, se adaugă sare, lămâie, un pic de ceapă tocată şi coriandru (dacă aveţi, dacă nu, merge şi fără) şi asta e tot. Eu nu pun roşii în guacamole, prefer să le mănânc separat.

        După cum probabil aţi observat, toate salatele mele sunt fără carne deşi nu sunt vegetariană (şi nici nu cred că voi fi vreodată) pentru că nu concep, de exemplu, Crăciunul fără sarmale şi cârnaţi. Vara însă nu mi-e poftă deloc de carne şi deşi mănânc uneori un grătar, un şniţel sau un pui rotisat nu îmi pică bine întotdeauna. Le mestec şi le mestec şi îmi vine greu să înghit chiar dacă cei care le-au preparat, pentru că eu vara nu mă bag la făcut fripturi, sunt experţi în fragezirea carnii. Uneori carnea, oricât de bine ar fi făcută, tot mi se pare că este tare ca o talpă. Dar, revenind la salate, ce idei aveţi pentru ceva care se prepară uşor şi nu necesită ingrediente sofisticate care nu se găsesc la îndemâna oricui? În afară de salata grecească, cea cu feta, roşii, ceapă, măsline şi castraveţi, de care am uitat complet în vara asta şi nu înţeleg cum de s-a putut întâmpla una ca asta.salata greceasca

 

Share This:

Citește mai mult

sticle

Cum i-am arătat soacrei mele ce bună gospodină sunt

        Dintre emisiunile la care îmi place să mă uit, ce-i drept puține la număr, pe primul loc se află Vocea României iar apoi, surprinzător aș putea spune, Master Chef. Pe Șefi la cuțite nu i-am urmărit în schimb pe Jamie Oliver, pe vremea când se difuza la noi, îl iubeam pur și simplu și n-aș fi pierdut vreun episod nici moartă. De ce îmi place să mă uit la emisiuni culinare, habar n-am, poate încerc să compensez lipsa pasiunii mele pentru gătit cu iluzia că pregătitul mâncării ar putea fi ceva ușor așa cum pare atunci când stai pe canapea și te uiți cu câtă îndemânare toacă unii o ceapă sau frunzele de pătrunjel.

         Recunosc că nu-mi place să gătesc deși, dacă stau să socotesc bine, nu gătitul în sine îmi displace cât toate lucrările colaterale care vin la pachet cu statul la cratiță adică strânsul și adunatul vaselor, curățatul aragazului, spălat, dereticat, șters, frecat, uscat, pus la loc și toate alea. Mai mult durează făcutul ordinii de după decât procesul de creație în sine. Dar nu despre asta vreau să vorbesc astăzi ci despre prima mea experiență în calitate de tânără (pe atunci) gospodină, experiență care ar putea fi dată ca exemplu la ceea ce definește un fiasco total.

        Proaspăt căsătorită eram în vacanță la soacră-mea la Bacău și se apropia ora prânzului. În frigider nu era nimic de mâncare deși nu prea înțeleg cum de se întâmplase una ca asta pentru că soacră-mea mă ținea ca-n puf și gătea cantități industriale de pârjoale, borșuri, plăcinte și scovergi ca să-mi facă pe plac. În ziua aia cred că fusese la serviciu că încă nu ieșise la pensie și probabil nu apucase să-și facă timp pentru gătit. Nu mai țin minte ce și cum, cert este că pe mine și pe soțul meu ne apucase pofta de cartofi prăjiți așa că m-am oferit cu elanul și entuziasmul specific vârstei să ”gătesc” pentru toată familia. Mare scofală, aș zice acum, niște cartofi prăjiți cu brânză rasă deasupra și o salată de castraveți cu roșii dar atunci mi se părea un adevărat regal.

        Nu știam să fac nimic. Și când spun nimic, imaginați-vă că până și să curăț un cartof îmi lua ceva timp. Știam însă un lucru esențial: uleiul trebuie să fie bine încins atunci când pui cartofii în el, altfel aceștia se înmoaie și nu rămân crocanți pe exterior. Am purces deci la treabă, am luat uleiul din cămară și am turnat în tigaie o cantitate bunicică deși ar fi fost mai indicat să pun mai cu zgârcenie, uleiul fiind o marfă de mare preț pe vremea lui Ceaușescu. Prin unele județe, cum era și Clujul meu, uleiul era raționalizat și se dădea doar pe cartelă așa că nu ne permiteam să gătim feluri mari mâncătoare de ulei.

        Bon… Am așteptat câteva minute să se încingă uleiul și, conform tuturor rețetelor din cărțile de bucate, am pus apoi cartofii la prăjit. Cât durează să se facă? 5 minute? 10 minute? în funcție de cât de puternic e focul durează câteva minute  până se prăjesc pe o parte, apoi îi întorci cu spatula, îi mai lași puțin până devin complet aurii și gata! simplu ca bună ziua. Hmmm… primele îndoieli au început să apară după vreun sfert de oră când pe cartofii mei nu se vedea niciun semn că ar fi pătrunși de prăjeală. Deși uleiul sfârâia în tigaie, cartofii păreau perfect cruzi de parcă ar fi fost ținuți în formol, nicio transformare, niciun semn de modificare a texturii, a culorii, a nimic. Am ridicat din umeri și am mai așteptat vreo 5 minute. Aceeași lipsă de rezultat, zici că pusesem la fript bucăți de ciment ce nu puteau fi afectate de căldură. Ce să fac? M-am uitat la Cristi, el la mine, la fel de experți amândoi, și ne-am ațezat pe scaune așteptând în continuare că doar nu aveam cum să mai băgăm lemne pe foc ca să-l întețim.

        După vreo juma’ de oră bună vine soacră-mea în bucătărie (cred că deja i se lungiseră urechile de foame) să vadă ce Dumnezo’ nu mai termin odată cu prânzul ăla. Ei, în momentul în care a deschis ușa, a izbucnit o coloană de fum negru de la aragaz până în tavan de zici că urma să erupă Vezuviul și în câteva secunde toată încăperea s-a umplut de un fel de ceață înnecăciosă de nu mai puteai respira. M-am speriat, dar nu numai eu ci toți trei, în prima clipă am crezut că a explodat aragazul dar apoi am văzut conținutul tigăii devenit o smoală neagră și vâscoasă care fumega à la Copșa Mică style. Mie îmi venea s-o iau la fugă pe scări în jos în timp ce soacră-mea, cu prezență de spirit, a apucat tigaia de mâner și a scos-o pe pervazul geamului. Nu vă spun cum arăta tavanul în dreptul aragazului… negru funingine cu un fel-formă de urme de norișori gri. Horror!

        Rămăsesem muți toți trei numai că muțeala noastră era diferită: eu cu capul plecat și spășit, Cristi cu gura căscată genul wtf?? iar săraca de soacră-mea cu ochii pe zugrăveală și cu tensiunea 200.

        Zice ea dar ce ai pus în tigaie pentru numele lui Dumnezeu? Ulei pusesem, ce să pun altceva? și intru în cămară să îi arăt sticla de jumate din care turnasem. Se uită ea la sticlă, se uită la mine, se mai uită o dată la sticlă și îmi zice cu năduf ăsta nu e ulei fată dragă, ăsta e sirop de lămâie! uleiul e în sticla cealaltă! și îmi arată o sticlă perfect identică, pe un raft mai sus, cu un conținut de aceeași culoare gălbuie și cu aceeași vâscozitate. De unde puii mei era să ghicesc că într-o sticlă e sirop și în alta ulei mai ales că toate sticlele pe vremea aia erau la fel? (De cele mai multe ori uleiul se vindea ”vărsat” și te duceai la alimentara să-ți umple sticla proprie adusă de acasă. Mai nasol era când cumpărai bere și aveai ghinionul să nimerești o sticlă ce nu fusese bine spălată, să vezi atunci ce fericire să fii însetat și să iei o gură de bere cu aromă de ulei rânced… pfff)

        Nu mi-a mai trebuit în veci să gătesc la soacră-mea acasă și nu-mi trebuie nici acum după atâția ani. Poate că dacă ar avea niște chestii ca cele de aici m-aș mai gândi, dar altfel, nu. De fapt nu mi-a mai trebuit să gătesc nicăieri, pe niciun teritoriu. Se poate spune oare că am avut o experiență traumatizantă și că asta m-a îndepărtat de plăcerea gătitului? Ar fi cazul să mă duc la un psiholog, să mă lungesc pe o canapea și să îi spun prin ce am trecut? :)))) Glumesc desigur dar într-un fel am rămas cam la același stadiu chiar dacă între timp am descoperit o mulțime de retete delicioase de cartofi prajiti. Dar de rețete mi-e plin podul, mai bine aș lăsa pălăvrăgeala și m-aș apuca de treabă.sticle

 

Share This:

Citește mai mult

calendar

Nu toți bugetarii sunt fericiți că au primit două zile libere

        Și asta în primul rând pentru că nu toți șmecherii de bugetari pleacă în concedii de lux  la munte sau la mare plătite eventual cu vouchere de vacanță oferite cu generozitate de guverne care vor să se asigure de simpatia funcționarilor din subordine. (By the way, nu mă mai invidiați pentru tichetele alea pentru că la mine la muncă nu s-au dat, deci mai încet cu privirile încruntate). Nu toți bugetarii vor să se avânte pe șoselele patriei având proasta inspirație de a sta blocați în trafic ore nesfârșite doar de dragul de a-și da check-in în vreo cabană tristă aflată la mare depărtare de casă și asta pentru că nu toți bugetarii sunt spontani în ceea ce privește organizarea unei astfel de minivacanțe. Ca să nu mai spun de faptul că în cele mai multe cazuri în familie doar unul dintre soți beneficiază de acest cadou, celălalt fiind consemnat ca un amărât ce este la locul de muncă într-o firmă privată care nu-și permite să închidă porțile timp de câteva zile la fiecare două-trei luni în prelungirea lui 1 Mai, a Rusaliilor, a Paștilor, a Crăciunului sau a zilelor sfinților ortodocși de vază.

        Pe de altă parte, zilele libere nu sunt de fapt atât de libere precum apar la prima vedere, acestea trebuie recuperate fie lucrând două sâmbete consecutive, fie câte o oră în plus în fiecare zi timp de 16 zile lucrătoare ceea ce înseamnă mai mult de trei săptămâni. Trei săptămâni de vară în care tot programul ți-e dat peste cap. Bine, chestiile astea cu recuperatul probabil nu sunt aplicabile decât în partea cea mai de jos a piramidei bugetarilor pentru că mă îndoiesc profund că prin ministere și la alte instituții de înalt nivel s-ar împiedica cineva în astfel de amănunte lipsite de importanță. Dar cum eu și toți colegii mei suntem la nivelul pălmașilor de jos nu putem face altceva decât să ne gândim cum și când vom recupera.

        Ne gândim cum să facem dacă ziua liberă din 16 august va trebui să o recuperăm sâmbăta următoare, în 22 august adică fix în ziua în care, de exemplu, trebuia să mergem la o nuntă. Sau să plecăm la mare cu prietenii într-o excursie programată încă din luna februarie. Iar în 29 august, următoarea sâmbătă în care recuperăm beneficiile minivacanței băgate pe gât, avem deja bilete de avion cumpărate la super oferta pe care o găsisem cu juma’ de an înainte. Pentru că da, programasem toate lucrurile și evenimentele astea fără să bănuim că vom avea parte de o așa surpriză. Din afară văzând lucrurile veți spune că e simplu: îți iei o zi de concediu dar din interior situația apare cu  totul altfel. Poate nu mai ai nicio zi de concediu sau poate ți-s numărate pe degete și nu ai fi vrut să le risipești luându-ți concediu la comandă. Sâmbetele erau plănuite a fi libere și tocmai de-aia ți-ai făcut program cu mult timp înainte și tocmai de-aia n-ai sărit într-un picior de bucurie când ai aflat că trebuie să sacrifici două zile de concediu ca să te aliniezi cu toți bugetarii.

        Eu vorbesc acum din perspectiva mea dar există situații mult mai complicate gen copil mic lăsat la bunici și adus acasă doar vinerea după-masa până duminica. În cazul acesta… stop-joc, scenariul nu se mai poate aplica și, la fel, iar e nevoie de o zi de concediu. Obligat-forțat. Că mamei nu i-a trebuit minivacanța, nu a avut nevoie de zile libere lipite cu alte sărbători ca să nu facă nimic (nici ea nefiind o spontană din fire), în schimb toată rutina, tot programul care mergea ok s-a dat dintr-odată peste cap.

        Dacă… și doar dacă zilele astea libere ar fi fost anunțate de la începutul anului poate aș fi gândit altfel. Poate aș fi programat și eu ceva, m-aș fi înțeles cu prietenii, cu familia, să-și ia și cei din jur liber, să facem ceva împreună, să mergem, să dregem, să sărbătorim… Așa însă m-am trezit cu două zile libere care de fapt nu sunt libere pentru că pentru ele trebuie să plătesc cu alte zile libere. Zile pe care nu mi le-am dorit și care mă încurcă peste măsură.calendar

Share This:

Citește mai mult

vegetale

Voi găsiți tot ce vreți la supermarket?

        Nu prea am apucat să povestesc despre cum a fost în Canada prinsă fiind cu tot felul de lucruri mai ales acum că sunt nepoatele în vizită, dar o să vă las să vă uitați la un nou video, mai exact partea a doua a excursiei la Niagara. Am reușit, în sfârșit, să-l editez! și, după cât de greu merge, mai am material cred că până în decembrie.

        Ceea ce însă totuși o să vă spun azi este că după ce m-am întors în țară și mă duc prin magazine mi se pare că nu se găsește nimic :) Vorbesc de produsele alimentare că de rest nu prea îmi pasă, oricum majoritatea cumpărăturilor le fac pe internet. Poate că sună aiurea dar mi se pare că rafturile sunt goale. Întotdeauana depinde cu ce comparăm iar cum termenul de referință, cel puțin pentru mine,  a încetat demult să mai fie magazinul alimentar de tip  comunist în care totul era pe cartelă, am ajuns la concluzia că mai avem o cale imensă până să ajungem la nivelul Americii.

        Chiar și față de Anglia diferența mi s-a părut foarte mare, dacă în Anglia la Sainsbury’s sau Morrisons unde fac eu de obicei cumpărăturile de mâncare se găsesc, de exemplu, 6-7 feluri de unt, în Canada cu siguranță o să vezi 20. Și nu doar la lactate ci la absolut orice categorie. Chiar și la ceaiuri! Nu mi-a venit să cred cât de mare era raionul de ceaiuri și, culmea!, multe dintre ele erau importate din UK :)

        În Turda, în afară de magazinele mici de cartier care vând doar produse de bază, avem cinci magazine mari și late care fac parte din lanțuri cunoscute unde oferta este completă, ca să zic așa. Completă, în sensul că e maximul care se oferă la nivelul țării. Kaufland, Lidl, Carrefour, Penny și Profi. De fapt mai există și un Metro dar acolo nu ajung niciodată. În toate aceste magazine am căutat de trei săptămâni încoace țelină-tulpini și baby-morcovi (nu congelați, că din ăia sunt). Nu am găsit nicăieri. Magazinele noastre par (și de fapt, chiar sunt) pline dar acum că am văzut la alții se poate de o sută de ori mai mult. Eu spun că nu am găsit morcovi din ăia mici și m-aș fi bucurat să găsesc sub orice formă dar în supermarketurile din Canada baby carrots se găsesc  și gata curățați (sau nu), și la gramaj mic, și mare, și în cutii de plastic gata să îi pui pe masă, și în pungi, și tăiați, și rași, și vidați și ne-vidați și cum nici măcar nu m-aș fi gândit. Iar acesta e doar un exemplu. Nici nu încape comparație cu ce este la sosuri unde trei rânduri nesfârșite se întrec în toate culorile. Sau la semipreparate și nu e vorba doar de cele congelate cu termen de expirare peste doi ani ci la cele proaspete cum ar fi tot felul de fripturi/ aripioare de pui/ burgeri sau alte cărnuri gata condimentate și marinate bune doar de pus pe grătar sau în cuptor. Cât de ”mult” îmi place mie să gătesc, simt că mi s-ar potrivi mănușă :)

        În concluzie, deși nu sunt chiar picată din lună, și am umblat ceva prin Europa și am văzut magazine uriașe, tot am rămas impresionată de ceea ce am găsit în Canada. Nu doar magazinele, totul, dar absolut totul, este la altă scară. Mai mare. Imensă chiar.  Stăteam uneori la semafor în câte o intersecție care era cât jumătate din cartierul meu… dar despre trafic și despre cum se circulă o să vă povestesc altă dată pentru că acum vă las cu filmulețul de care vă spuneam.

>

Share This:

Citește mai mult

ploaie

De când nu v-ați mai bucurat de o ploaie caldă de vară fără să vă pese că vi se strică părul?

        Am trecut în a doua jumătate a verii. Sau… asta s-a întâmplat mai demult, de fapt? Nu știu, poate matematic vorbind și calculând  cu exactitate numărul de zile, mijlocul verii e undeva prin 15 iulie dar pentru mine 1 august a fost întotdeauna pragul de la care încep să mă gândesc la toamnă. De data asta fără regrete, poate și din cauză că nu mai am decât două zile de concediu și gândul acesta mă demoralizează complet nemaiavând cum să-mi fac planuri de călătorie ceea ce pentru mine înseamnă o mare tristețe.

        Am avut o vară fantastică dacă mă gândesc la excursia în Canada sau, varianta b, o vară mizerabilă, dacă pun în balanță capriciile vremii. A plouat mult și des iar aerul a fost mereu umed și greu de respirat. N-am avut perioade de caniculă ceea ce nu este neapărat un lucru rău dar a fost oarecum neobișnuit și multe din hainele subțiri mi-au rămas neatinse în dulap unde, cel mai probabil, vor rămâne împăturate până la vara viitoare. Ieri dupămasă a plouat din nou, un adevărat potop care s-a dezlănțuit vreo jumătate de oră cu nori rupți în două și prăbușiți  în întregime pe pământul încă neuscat complet de la ultima răpăială. Când am văzut că cerul se înnegrește și lucrurile din curte încep să zboare purtate de vântul dinaintea furtunii, am intrat în casă, m-am strâmbat și mi-am dat ochii peste cap sătulă pînă-n gât de atâta ploaie. Pentru a mia oară planurile îmi fuseseră stricate de furia naturii.

        Voiam să-mi distrez nepoata și să facem baie în piscina pe care aproape că  nu am apucat să o folosim de când o avem, adică de la începutul acestei veri. Și… am făcut baie zece minute. Hai să zic, 15, spre disperarea lui Jax care era extraordinar de agitat și voia să sară în apă să salveze copilul din pericolul ce i se părea iminent :) piscina        Normal (sau nu e normal?) că m-am enervat când am văzut că ni se întrerupe distracția ce începuse atât de bine dar așa sunt oamenii mari, nu înțeleg nimic din ce se întâmplă pe lumea asta. S-a pornise dintr-odată uraganul și în câteva minute turna cu găleata. Silvia în schimb a luat lucrurile așa cum au venit, cu seninătate și firesc, fără să se opună, fără să se gândească la bariere, mergând doar cu valul și cu întorsătura pe care o luaseră lucrurile. Mi-a arătat din nou cum poți să te bucuri de lucrurile mici și cum viața este frumoasă dacă o privești prin ochi de copil. A stat în ploaia caldă de vară râzând cu gura până la urechi de toți stropii care îi intrau în gură, în nas și în ochi fără să îi pese că se udă până la piele și fără să îi pese că i se strică părul :) Cu picioarele goale, cu părul venindu-i peste față și cu siguranța că nu are cum să i se întâmple nimic rău. Parcă, parcă îmi venea și mie s-o urmez. Vouă, nu? ploaie

Share This:

Citește mai mult