7 verbe pentru 7 zile #52

         Atâta am fost de prinsă cu alegerile de ieri încât am uitat să apăs butonul ”publică” și drept urmare raportul săptămânal vine cu întârziere de o zi dar, și în acest caz, mai bine mai târziu decât niciodată:

  • Am început pregătirile de Crăciun, adică am făcut primele cumpărături că doar nu credeați că am început cu curățenia 🙂 Când ”bagă” la Lidl marțipanul și turta dulce intru în fibrilații și simt că nu mă pot abține până nu îmi fac stocuri suficiente.
  • Am înțeles încă o dată în plus cât de strânsă poate fi  legătura între om și animalul său de companie, în cazul meu pisica Sylvestra. M-am trezit într-o noapte cu un cârcel groaznic la picior care m-a luat brusc și mi-a întrerupt somnul fără niciun avertisment. Durerea era așa de acută și de stridentă că involuntar m-am văietat și încercând să mă ridic pe marginea patului, am spus ceva de genul  ”Au, au, au” dar destul de tare că pisica mea, care se lăfăia în altă cameră s-a speriat săraca și a venit la mine fugind în salturi. Mi-a sărit direct în brațe și realmente m-a îmbrățișat încercând să mă calmeze și cred că dacă ar fi putut vorbi mi-ar fi spus să nu mă îngrijorez. Am simțit-o cum pur și simplu încerca să mă protejeze și nu s-a mai dezlipit de mine până dimineața.
  • Am descoperit cât de ușor se face humusul din năut uscat pe care îl fierb eu fără să mai apelez la cel din conserve care de multe ori mi se pare că este un pic tare. Și pentru că îmi iese atât de bun (de-a dreptul delicios) am ajuns să fac câte o porție aproape în fiecare săptămână.
  • M-am documentat serios despre insulele Canare și mai exact despre Tenerife unde voi face o excursie foarte curând. De fiecare dată când știu că voi vizita un loc nou îmi scot cât de multe informații pot, pierd șirul trecând de la una la alta și stau și visez ore la rând cu ochii pe hartă. Dar probabil că la fel faceți majoritatea dintre voi. Cred că, de fapt, asta e partea cea mai frumoasă a unei călătorii: pregătirile.
  • M-a preocupat problema vârfurilor despicate ale părului pe care oricât le-aș tunde, în două săptămâni își revin la aspectul de mătură. Am încercat tot felul de uleiuri dar niciunul nu a avut până acum un efect vizibil și, la sfatul coafezei mele, am zis să caut o masca de par pe care să o las să acționeze peste noapte. Dar în timp ce (cu mare plăcere) frunzăream site-urile în căutarea măștii minune am dat  peste niște portofele numai bune pentru a-mi înlocui răpciugosul de care, din vară, tot îmi propun să mă despart. Dar nu am făcut încă pasul pentru că Black Friday-ul nostru ține o lună. Și dacă n-o fi de Black Friday, va fi de Cyber Monday 🙂
  • Am cumpărat pâine fără sare. Din greşeală, evident. De obicei cumpăr pâine de la o brutărie de cartier dar pentru că era duminică şi era închis, am ajuns la supermarket unde la raionul de panificaţie există un milion de sortimente şi este de-a dreptul dificil să alegi. Singurul lucru la care am fost atentă a fost să nu iau pâine de secară (că mi s-a întâmplat şi asta o dată) şi am comis-o pe de altă parte 🙂 Nu mi-am dat seama de greşeală decât atunci când mi-am prăjit o felie, am uns-o cu unt şi nu avea niciun gust ceea ce m-a făcut să-mi amintesc cu drag de una din poveştile preferate ale copilăriei Sarea în bucate. O ştiţi, nu? Oricât s-ar pedala acum pe tema excesului de sare, rămâne totuși un ingredient de bază în ceea ce privește gustul unei mâncări.
  • Am terminat de văzut sezonul trei din The Crown, serialul de pe Netflix care a făcut furori încă de la lansarea din 2016. Deși inițial mi-am propus să mă uit doar la un episod o dată, nu m-am putut abține și în unele zile m-am uitat la câte două iar astfel m-am trezit că am devorat cele 10 episoade mai repede decât aș fi vrut. Datorită faptului că actorii au fost schimbați (ar fi fost neverosimil să îi îmbătrânească cu 20 de ani pe toți cei care au jucat în primele două sezoane) în primul episod am simțit o mică ruptură și oarecum o lipsă a continuității dar apoi am reintrat cu totul în inegalabila atmosferă a filmului. Olivia Colman o interpretează perfect pe regina Elisabeta a II-a a Marii Britanii și i-a copiat până și modul în care își ține capul și își înclină bărbia ca să nu mai spun de mers, de postură, de modul în care se așează și în care pronunță cuvintele. Costumele, coafurile, decorurile sunt toate fără cusur și. de fapt, tot filmul este o plăcere de urmărit. Are poate mai puțină ”acțiune” față de sezoanele precedente dar este la fel de captivant și la fel de informativ.

        Săptămâna voastră cum a fost? Vă gândiți deja la Crăciun? ca să nu vă pun întrebarea aia super enervantă Ce faceți de Revelion?

Share This:

Citește mai mult

Black Friday pe Notino

        Niciodată nu e prea târziu 🙂 căci, da, în sfârșit am și eu un calendar de advent, al meu personal, cumpărat special pentru mine, ca să aștept cu nerăbdare diminețile de decembrie, să sar din pat și să fug  să deschid câte o ușiță în fiecare zi și să mă bucur ca un copil. Cum zic englezii, is for the very first time, iar calendarul meu Nuxe îmi place de mor. Nu pot să spun că îmi doream neapărat un astfel de calendar (sau că aș fi suferit de-a lungul anilor pentru că nu mi-a fost dat să am) dar când l-am văzut pe site la Notino am intrat în fibrilații.

        Nuxe este unul din brandurile mele preferate în ceea ce privește produsele de skin care. Bineînțeles că, înainte să-l cumpăr, m-am uitat exact la ce conține pentru că na, dădeam bani pe el, deci elementul surpriză s-a dus, dar tot la fel de mult mă bucur că am putut să îl am doar pentru mine. L-am luat de vreo două săptămâni înainte să apară ofertele de Black Friday și bine am făcut pentru că s-a vândut ca pâinea caldă și acum este out of stock. Dar nu disperați, dacă v-am făcut poftă de cosmeticale și vreți să vă răsfățați sau dacă vreți să faceți cadouri mai deosebite care să îi bucure pe cei dragi (și care să fie utile pentru că știți cât urăsc cadourile de umplutură) pe site există o mulțime de oferte de la branduri foarte accesibile ca preț cum ar fi Dermacol până la luxul suprem de la Lancôme sau Decléor (à propos, calendarul de la Decléor încă nu s-a epuizat și este absolut minunat, eu am oscilat mult până să aleg între acesta și cel de la Nuxe).

        Iar vestea cea bună este că Notino împacă și capra și varza, adică după ce a sărbătorit Black Friday-ul românesc, acum îl ține și pe cel americănesc, originalul adică, cel care cade în fiecare an în a patra vineri din luna noiembrie, deci ziua imediat următoare după Thanksgiving. În consecință, săptămâna viitoare adică între 25 noiembrie și  1 decembrie, vor avea o reducere de 20%  la brandurile populare selectate. Ce poți să-ți dorești mai mult când vine vorba de creme, rujuri și parfumuri? 🙂

Share This:

Citește mai mult

Urâtă e lumea în care trăim

        Nu mai vreau să văd și nu mai vreau să aud nimic pentru că nu mai pot să dau de imaginile cu ursul care agoniza pe marginea șoselei și nu pentru ca m-ar ”plictisi” sau pentru că aș vrea să văd altceva, în fiecare zi ceva nou. Nu mai pot să le văd pentru că îmi provoacă o stare de rău, o suferință pe care o resimt fizic apăsându-mă cu o greutate imensă pe piept și cu un nod în gât din care apoi cu greu îmi revin. E atâta suferință pe lume și atât de puțină compasiune iar balanța parcă niciodată n-a înclinat mai greu și mai dureros înspre nepăsare, răutate, aroganță și nesimțire. Mă doare realitatea în care trăim, o realitate în care invidia, intoleranța și ura împroașcă din toate părțile, atât în viața de zi cu zi cât și în online-ul de care suntem permanent conectați. O lume în care nu trece o zi fără să vezi un animal schingiut și un copil abuzat.

        De curând cineva se întreba pe Facebook de ce ne tot mirăm de cazul ursului pentru că trăim în continuare în aceeași țară în care operatorul de la 112 i-a spus Alexandrei, cu o oră înainte să fie omorâtă, că ține linia ocupată. Trăim în aceeași țară în care la patru ani de la incendiul din clubul groazei în cazul unui incident similar dezorganizarea, nepăsarea, pregatirea precară și  intervenţia haotică s-ar repeta identic. Trăim în aceeași țară în care incompetența a atins culmi inimaginabile începând de la pozițiile cele de mai jos până la nivelul funcțiilor cheie. Sau poate e invers? ar trebui să pornim de sus? de la înalții funcționari publici care nu cunosc noțiunile de bază ale limbii române și abia apoi să ajungem la muncitorii care în prostia lor într-o simplă operațiune de dezinsecție omoară copii și oameni nevinovați așa cum s-a întâmplat acum două zile la Timișoara.

        Încep să cred că nepăsarea e cuvântul care ne caracterizează ca popor și nu ospitalitatea, vitejia sau alte baliverne pe care le-am învățat la școală. Simt cum uneori mă îngrop sub un morman de lucruri de simțit și de gândit care îmi îngreunează spinarea dar cu toate astea nu îmi doresc să le dau la o parte și să văd din nou realitatea deprimantă preferând să rămân pentru un timp sub globul meu de sticlă. Un glob în care sentimentul de frustrare că nu pot face nimic să schimb lumea nu are loc, un glob sub care sunt doar eu cu lucrurile mele, cu plăcerile mele superficiale ruptă total de marile probleme ale omenirii.

        O carte bună, un ceai fierbinte, un pic de shopping online (la Black Friday-ul românesc nu mi-am luat decât cosmetice, un sampon uscat și un parfum Thierry Mugler pe care îl ador), o pisică pufoasă torcându-mi în poală și sezonul trei din The Crown este tot ce îmi doresc ca să uit măcar puțin de toată mizeria din afara celor patru pereți. Pentru ca apoi, după o perioadă de izolare, să o  pot lua de la început.

Share This:

Citește mai mult

Mike a fost la un pas de moarte

        Până acum nu cred că v-am povestit nimic despre Mike, noul nostru câine care nu, nu l-a ”înlocuit” pe Jax pentru că asta ar fi imposibil dar și-a făcut destul de repede drum înspre inima noastră. Îl avem de la mijlocul lui iunie când Vlad l-a salvat din mâinile unor țigani care cel mai probabil îl furaseră de undeva și încercau acum să-l vândă, de fapt asta s-a și întâmplat pentru că Mike a intrat în familia noastră contra sumei de 200 de lei. Și a intrat plin de purici și pariziți și vai de capul lui dar după o vizită la veterinar, multă grijă, atenție și mîncărică bună s-a transformat în câteva zile într-un cățel de mai mare dragul.

        E un pitbull plin de energie, jucăuș și mâncăcios și s-a împrietenit din prima clipă cu Patrocle care l-a luat sub aripa, sau mai degrabă laba, lui protectoare. Micuța Gina în schimb a fost extrem de agasată de noul venit și o săptămână doar a pufnit și și-a dat ochii peste cap, apoi însă și-a dat seama că vremurile de liniște nu au cum să se mai întoarcă și s-a resemnat. L-a acceptat pe Mike, însă doar la limita toleranței, și nu i-a permis să se apropie la mai mult de juma’ de metru de ea, asta în timp ce lui Patrocle i se urcă la propriu, în cap. Toată ziua e călare pe el, îl provoacă la joacă, îl mușcă de bărbie (în glumă, desigur) și încearcă să-i molfăie blana lungă și deasă care acum în parg de iarnă e mai stufoasă ca niciodată. Se pare că și lui Patrocle îi place hârjoneala, altfel nu ar sta să îndure cu stoicism toate înghiontelile micuțului (deși uneori asta îl obosește) și când efectiv nu mai suportă fuge și se ascunde sub câte o mașină din curtea atelierului de unde nu mai iese decât după un pui de somn.

        Ăsta micu’ e ca turbat când nu are de cine trage și atunci își găsește de lucru prin atelier făcând ferfeniță tot ce prinde în cale, de la ambalaje de carton, bucăți de cauciuc, cârpe, salopete, pungi de plastic, peturi sau cutii de pizza rămase pe masă, la orice ajunge, și credeți-mă nimic nu-l oprește și nimic nu-l împiedică să roadă cu pasiune orice porcărie. Este mai curios decât pisica mea de acasă și într-o zi l-am găsit cu botul negru după ce-și băgase capul într-o găleată cu ulei de motor din care probabil a vrut să guste. Ar putea părea distractiv, așa cum a apărut cu mutra lui nevinovată dar cu urme clare de ulei pe juma’ de față, dar e totuși periculos pentru un animăluț să aibă acces la ceva atât de toxic. Pe de altă parte și săracul Vlad nu mai știe pe unde să își pună sculele și uneltele ca să se apere de urgia lui Mike pentru că e foarte vigilent, cum vede ceva ce îi seamănă a jucărie, cum înșfacă respectivul obiect și o ia la fugă de nu-l mai prinzi nici cu hingherii.

        Acum cîteva zile însă joaca lui era cât pe-aici să se transforme într-o adevărată tragedie dacă Vlad nu ar fi descoperit la timp ultima lui boroboață. L-a lăsat în garaj nesupravegheat, dar cât… poate 10 minute, atâta timp cât a mai făcut ceva comenzi la un magazin de piese auto și când și-a întors ochii către el, ăsta ronțăia dopul unei sticle de plastic din care începuse deja să curgă antigel. Sticla nu fusese uitată pe jos, nu, măgarul ăsta mic o luase de pe un raft pentru că v-am spus, e mai curios decât o pisică. Să fi fost eu acolo nu aș fi știut cum să reacționez pentru că până la acest incident habar n-aveam că antigelul este atât de otrăvitor și că din câteva picături înghițite (cică are un gust dulceag) un câine poate muri. Nu știam asta. Și nici nu știam că există ticăloși care otrăvesc câini și pisici cu antigel. Dar Vlad știa și s-a speriat iar primul lucru pe care l-a făcut a fost să sune la veterinar. Din păcate doctorița la care mergem de obicei nu era la cabinet însă i-a spus că este un caz de urgență maximă și să-l ducă pe Mike la USAMV (pentru cei care nu sunt din zonă asta e Universitatea de Științe Agricole și Medicină Veterinară)  ceea ce Vlad a făcut imediat.

        Același lucru i-au spus și medicii de acolo, că ingerarea de antigel este fatală de cele mai multe ori, acesta afectând sistemul nervos central, ficatul și rinichii. Câinii care au ingerat cantități mici de antigel pot supraviețui, dar riscă blocaje renale la câteva zile de la ingerare și, din nefericire, rata mortalității la animalele intoxicate cu antigel este foarte mare. Panică maximă deci. I-au dat ceva să vomite, apoi i-au pus o perfuzie și deși câinele nu avea simptome de intoxicație (oricum acestea apar doar după 12 ore) i s-a spus lui Vlad că dacă duce câinele acasă e pe răspunderea lui și cel mai bine ar fi să îl lase internat ca să fie ținut sub observație 48 de ore. Evident că l-a lăsat acolo. Nu vă spun ce emoții am avut și ce spaimă am tras și cât de frică ne-a fost să nu-i fie rău. Dar cred că și lui, săracul, că nu i-a trebuit nimic cât a stat acolo, nici apă, nici mâncare, nici măcar nu a dormit, cred, altfel nu știu de ce s-a întors atât de rupt după experiența spitalul. La întoarcerea acasă, duminica dimineața după două nopți petrecute acolo, a dormit în mașină de puteai să tai lemne pe el. Dar era așa de fericit în mediul lui! și noi la fel 🙂

        Dacă sunteți mai noi pe aici și nu ați înțeles despre cine vorbesc când spun de Jax, Gina și Patrocle, găsiți aici toate detaliile.

 

Share This:

Citește mai mult

Cea mai ieftină supă din lume

        După ce ani de zile am crezut că am pierdut rețeta originală, am reușit, prin intermediul unei rude, adică o verișoară a mamei care locuiește în Alba Iulia,  să o redescopăr. Iar acum fac supa asta foarte des, nu neapărat pentru că este extrem de ieftină ci pentru că îmi place mult de tot iar gustul îmi amintește cu mult drag de zilele fericite ale copilăriei când bunica mea gătea dumnezeiește din orice avea la îndemână. Locuiam împreună și ea era cea care gătea pentru toată familia și tot ea era cea care stabilea meniul pentru întreaga săptămână. Deși pe vremea aia nu exista conceptul de mâncare ”nesănătoasă”, pentru că până la urmă ceea ce băgăm în noi este totuși comestibil, privind în urmă îmi dau seama că până am plecat de acasă, tot ceea ce am mâncat s-ar încadra astăzi în ceea ce se cheamă un stil de viață sănătos.

        Nu mâncam nimic congelat, legumele erau toate din grădină, ouăle de la găinile din curte, nimănui nu-i trecea prin cap să înlocuiască untul cu margarină, mezeluri cumpăram o dată pe lună când aveam musafiri (dar ce bun era parizerul acela care nu avea E-uri și pe care trebuia să-l consumăm în două zile altfel se altera), chipsuri nu existau, pufuleții încă nu se inventaseră, pateul de ficat era făcut în casă iar conservele se mâncau doar în excursii în timp ce siropul de vișine cu apă minerală era mai bun decât orice cola postdecembristă. Orele de masă erau sfinte și nu simțeam nevoia să ronțăiam nimic între mese. Când mâncam stăteam la masă, pe scaun, vorbind unii cu alții și nu ne uitam la televizor. Singura masă care nu se supunea acestor reguli era ojina din zilele de vară când, în timpul vacanțelor, bunica ne făcea câte o felie de pâine unsă cu unt și gem și ne dădea drumul pe stradă în șleahta de copii care alergau bezmetic, fiecare cu pita lui în mână.

        Miercurea şi vinerea, fără excepţie, fără comentarii şi fără mofturi se mânca de post iar una din mâncărurile mele preferate era supa de chimin, o supă care după ce bunica mea a murit (când eu aveam 16 ani) a dispărut cu totul din meniul nostru. M-am bucurat să regăsesc reţeta la noi în familie pentru că, deşi am căutat pe internet, ceea ce am găsit a fost departe de ceea ce vag, îmi aminteam eu. Adică ce îmi aminteam? Doar două lucururi: că în supă nu erau niciun fel de legume şi că avea consistenţa uşor mai subţire decât a unei supe creme. Am refăcut reţeta, mi-a ieşit exact aşa cum o ştiam şi o să vă spun imediat cum se face, nu înainte de un mic disclaimer: supa se găteşte cu rântaş deci standardele alimentaţiei „corecte” sunt oarecum încălcate.

        Încep cu ingredientele, puţine la număr, ieftine de tot şi care se găsesc în orice frigider adică un pliculeţ de chimin (1 leu), o ceapă (50 de bani), 2 linguri de făină, 2 linguri de ulei şi un sfert de linguriţă de boia dulce (doar pentru culoare). Toate astea mai fac 30-40 de bani. Apa şi sarea nu o mai pun la socoteală că trebuie să scriu prea multe zerouri în faţă. Oricum, patru porţii de supă costă sub 2 lei dar e adevărat că deasupra va trebui să presărăm nişte crutoane de pâine ceea ce va ridica puţin preţul final.

        Ceapa întreagă (dar evident curăţată de coajă) se pune la fiert împreună cu chiminul zdrobit  cu dosul unui cuţit ca să iasă mai bine aroma din el (o linguriţă per persoană) şi tot pentru o porţie se pun cam 700 de ml de apă. Se pune aşa de multă apă pentru că se lasă la fiert o oră şi apa va scădea destul de mult (aproximativ la jumătate). După ce a fiert bine şi toată bucătăria s-a umplut de mirosul inconfundabil de chimin, care à propos, îmi aduce aminte de copiii mei când erau bebeluşi şi le făceam ceai de chimin că aşa ne spunea doctorul (acum cică nu mai e bun), supa se strecoară printr-o sită deasă ca să nu treacă seminţele. În oala în care a fiert supa, se pune uleiul, făina şi boiaua şi se face un pic de rântaş care se stinge treptat cu supa strecurată. Şi gata 🙂 Adică, nu chiar, pentru că după cum spuneam, ne mai trebuie nişte crutoane de pâine pe care să le punem deasupra.

        Desigur crutoanele se prepară în casă din pâine uscată tăiată cubuleţe şi băgată la cuptor dar eu am descoperit în Kaufland nişte crutoane cu gust de usturoi sau verdeţuri aromatice pe care le vedeţi în poză şi care sunt absolut de-li-cioa-se! Ridică preţul supei mele dar merită fiecare bănuţ.

        Îmi place supa asta de mor şi ca de fiecare dată când descopăr ceva pe gustul meu, tot aia îmi vine să mănânc aşa că presimt că vedeta iernii va fi supa de chimin. Şi chiar dacă din vară mi-am pregătit un congelator plin cu tot felul de legume din piaţă şi mi-am imaginat ce fel de supe-creme o să-mi fac în zilele geroase de iarnă, zarzavaturile mele se pare că mai au de aşteptat. Deci, ce părere aveţi, cum vi se pare supa mea? ştiu că este imposibil să aveţi o altă reţetă mai simplă dar aş vrea să ştiu dacă şi voi faceţi supă de chimin şi dacă da, cum anume.

 

Share This:

Citește mai mult