amicii dog rescue

Vreau bani, nu lacrimi și nu sunt cinică ci doar realistă

        Acest articol este pentru cei care iubesc animalele iar dacă nu vă numărați printre aceștia cred că ați nimerit pe acest blog din greșeală. Nu trebuie neapărat să aveți un animăluț acasă ca să înțelegeți ce spun, trebuie doar o inimă deschisă și să nu te uiți urât la cei care se înconjoară de necuvântătoare părând obsedați sau ciudați. Credeți-mă că oamenii aceștia adună mai multă fericire într-o zi decât reușesc alții într-o viață.

        Nu am crescut cu animale. Adică ba da, aveam în curte niște găini, de obicei cam 10, poate maxim 15, pe care bunica mea le ținea pentru ouă. În lipsă de altceva, le iubeam nespus, mă jucam cu ele cât era vara de lungă și fiecare avea nume: Nița, Nina, Luminița… Pe un puiuț îl botezasem Varașov și nici acum nu pot să-mi dau seama de unde scosesem numele ăla. Găinile erau foarte blânde, îmi mâncau din palmă și veneau să le iau în brațe la mângâiat. Îmi doream însă mult de tot o pisică sau un cîine dar mama era împotrivă de teama unor boli pe care nici ea, nici frații ei nu le făcuseră niciodată deși crescuseră cu câini și pisici în curte. N-o să înțeleg niciodată de ce nu mi-a făcut niciodată plăcerea asta pentru că iubea animalele și încă, la 50 de ani distanță, plângea după calul, încă mânz, care îi fusese rechiziționat în timpul războiului. Îmi povestea, iar mie mi se rupea inima-n două, când bunicul se întorsese acasă cu căpăstrul atârnând într-o mână și cu lacrimile șiroaie pe obraji… ni l-au luat pe Vultur… și nu doar că ni l-au dus dar o să-l bată până să învețe ce să facă pentru că e încă tânăr și nărăvaș…

        Acum, că sunt la casa mea, pot să fac ce vreau, pot să aduc în casă câte animale vreau. Și asta am și făcut de-a lungul timpului. Sylvestra, pisica găsită pe stradă când era mai mică decât cana mea de cafea, are deja 8 ani iar cei trei câini de la atelierul lui fiu-meu o duc ca-n sânul lui Avram. Povestea lor o puteți citi aici. Happy, cățelușa cu mama teckel și tată necunoscut se odihnește, după 15 ani de alint, la rădăcina vișinului din grădină iar locul ei a fost luat de Boby care latră în continuu de cinci ani cu pauze doar cât să bea apă. Pe Tom l-a călcat o mașină iar motănelul Alpi a dispărut din viața dar nu și din inima mea, cel mai probabil furat de cineva. Am avut (și am) parte de multă iubire pură și necondiționată.

        Aș vrea ca fiecare om să simtă măcar o dată în viață ce înseamnă sentimentul acesta atât de simplu și profund al recunoștinței unui animăluț în fața bunăvoinței omului. Pentru că de prea multe ori viețile lor depind de noi. Pentru că există mult prea multe suflete chinuite și batjocorite. Pentru că sunt pline străzile de animale abandonate, în special de câini. Unii dintre noi se plâng că îi deranjează vizual, altora li se par periculoşi. Dar oare câți dintre voi și-au sterilizat animalele din curte?  Cunosc prea mulţi oameni care îşi lasă câinii şi pisicile să facă serii întregi de pui și apoi îi aruncă în stradă. Oare ce suflet au oamenii ăia? N-au. Sau dacă îl au, e negru complet.

        Cunosc câteva doamne cu inimi de aur care adună mereu cioburile de viaţă risipite în urma acestor oameni cu suflet negru. Şi-au dedicat tot timpul liber, toate după-amizele, weekendurile şi sărbătorile salvării căţeilor abandonaţi şi, astfel, din munca lor, cu mâinile lor, cu o voinţă şi determinare demnă de toată admiraţia, au reuşit să construiască un adăpost pentru sufletele chinuite care n-au avut parte de niciun dram de noroc. Au organizat campanii de strângere de fonduri, s-au topit sub soarele arzător în acţiuni de donaţii de hrană, şi-au rupt spatele cărând saci cu materiale, au frecat cuştile, au curăţat mizeria, au spălat bolurile şi au lucrat orice altceva era nevoie pentru ca animalele să aibă o viaţă un pic, un pic mai bună. Şi au reuşit dar nici nu vă imaginaţi cu câte eforturi şi nu doar din punct de vedere fizic. Emoţional este infinit mai greu de dus povara atunci când vezi câte un caz care te bântuie în cele mai negre coşmaruri.

        Adăpostul de care vă spun este la Viișoara, lângă Turda, iar voluntarii care se ocupă de acesta abia mai pot face față deși pasiunea le dă aripi. Însă mâncarea pentru 400 de câini costă, vaccinurile costă iar tratamentele (pentru că unii dintre ei ajung aici în stări de neimaginat) costă. Periodic se organizează campanii de donații de hrană în parcarea de la Kaufland și oamenii răsuflă ușurați când constată că au reușit să mai scoată la capăt mâncarea pentru încă o săptămână.adapost caini        E greu, e foarte greu, și în timp ce solicitările de preluare a puiuților abandonați cresc de la o zi la alta, numărul de locuri e totuși limitat. Pentru ca adapostul să funcționeze e nevoie de adevărate jonglerii pentru a găsi nu doar un loc liber într-o cușcă ci și compatibilitatea necesară în vederea conviețuirii comune. Nu poți să bagi pufoșeniile jucăușe împreună cu un câine abuzat și maltratat  care poate reacționează agresiv la orice element nou. Înțelegeți ce spun, e nevoie de mult tact și răbdare. adapost

        Ultimul proiect la care s-au înhămat voluntarii cu suflet de aur a venit la ideea Danielei care și-a propus sterilizarea cățelelor din familiile nevoiașe care nu-și permit costurile unei operații. Nu toți câinii care circulă liberi pe străzi provin din câini fără stăpâni, o mare parte dintre ei sunt rezultatul înmulțirii necontrolate a celor din gospodăriile obișnuite. Sunt sigură că știți cu toții cazuri în care căței abia născuți au fost omorâți sau, dacă au apucat totuși să crească, au fost zvârliți pe drumuri fără nicio urmă de milă.

       O sterilizare costă 70 de lei și un calcul simplu arată că în fiecare an nu se vor mai naște  5 sau 6 pui chinuiți. În trei ani în fiecare curte nu vor mai apărea 15 pui iar pe o stradă cu 10-15 case total acestora s-ar ridicar la  două poate chiar trei sute…

       N-am cerut niciodată bani prin intermediul acestui blog dar acum o s-o fac pentru că știu că fiecare leu se va duce acolo unde trebuie și vă garantez că nu o să-și cumpere nimeni bilete de vacanță, nu o să-și plătească nimeni salarii din banii adunați sau să facă cine știe ce porcării nesimțite așa cum am mai auzit cazuri (e drept că din ce în ce mai rar). Sunt sigură că toți cei care au posibilitatea să citească aceste rânduri o fac fie de pe un laptop, fie de pe un telefon și sunt sigură că fiecare ar putea renunța la o cafea, la o prăjitură sau la un pachet de țigări. Pe de altă parte știu că nu oricine are posibilitatea să doneze 100 de lei dar 5 lei nu cred că este un capăt de țară și pic cu pic se face mult. Orice sumă este binevenită.

       Deci, concis și la obiect, contul în care se pot face donații este  RO95RZBR0000060016491108, deschis la Raiffeisen Bank iar titularul contului este Asociația pentru protecția necuvântătoarelor Amicii noștri.

        Și înainte să închei, o să vă las o poză cu un cățel găsit sub o scară de bloc, înspăimântat, bolnav și flămând, condamnat la o moarte în chinuri, cățel care a fost salvat și apoi tratat de oamenii aceștia minunați. Rezultatul după 20 de zile arată îmbucurător și sper că vă dați seama că de data asta 10 lei donați valorează cu mult mai mult decât  o lacrimă de compătimire transformată într-una de bucurie. Vreau deci bani, nu lacrimi și nu, nu sunt cinică ci doar realistă. amicii dog rescue

Share This:

Citește mai mult

covor bacau

Verde crud. De-i plastic, nu tre’ să-l ud.

        Eticheta made in România ar trebui să fie motiv de mândrie, nu? că doar cu câtă bucurie  ne aruncăm la orice ocazie să cântăm din toți rărunchii noi suntem români, noi suntem aici pe veci stăpâni… Câteodată însă, în loc să-mi exalte mândria națională, stau și mă crucesc când văd chestii produse, create, fabricate, manufacturate, gândite, îmbunătățite  sau inventate de compatrioții mei. Și, din păcate, de multe ori nu e nimic de semnalat în sensul bun al cuvântului. I-ați văzut pe tembelii ăia din Slatina care au cioplit copacii la rădăcină ca să poată monta ornamentele comandate de primărie? Atâta i-a dus capul… dacă arborii nu încăpeau, au pus mâna pe bardă și au cioplit tulpinile care nu se încadrau în tipar fără să se gândească o clipă că dacă tai scoarța de jur împrejurul copacului, acesta se usucă. Dacă îmi aduc bine aminte, lucrul acesta l-am învățat la școală în clasa a treia. Sau poate a patra? copaci-ciopliti

        Sigur că prima întrebare ar fi la ce folosește acoperământul metalic din jurul pomului dar, după cum se știe, arta nu are nevoie de explicații. După știrea asta, din punct de vedere al protejării mediului, cei din Bacău par niște mici copii față de olteni. Să vedeți ce idee le-a venit autorităților din orașul de baștină al soțului meu: să înlocuiască spațiul verde cu mochetă care imită iarba. Motivul, simplu și eficient: „Se păstrează mereu verde și nu necesită tundere”. Și, aș mai adăuga eu, nu necesită nici udare. Se întreține cu mopul :) A, și să nu uit, covorul trântit pe scuarurile din Bacău este ignifug, deci dacă sunt aruncate mucuri de țigară nu va lua foc. Se prinde cu cleme, nu are nevoie de îngrijiri speciale și trotuarul arată ca sala de așteptare de la oficiul poștal de la buna’ din sat. Mai lipsesc niște carpete cu răpirea din Serai puse pe spătarul băncilor iar tabloul este complet. Am intrat în Europa pe ușa din față. Cu buldozerul. covor bacau

        Nu știu vouă, dar mie mi se pare că arată horror. De un kitsch dus la extrem și credeți-mă că nu am idei preconcepute despre plantele artificiale deși pe vremuri nu puteam să le văd în fața ochilor. Știu însă de ce. Pentru că erau extrem de nereușite și parcă îți strigau în față că sunt false, pentru că le vedeai de la o poștă îmbinările și culoarea ne-naturală, pentru că din loc în loc ieșeau din codițe capete de sârmă, pentru că erau grosolane, nefinisate și țepene . Mi-am schimbat părerea într-un concediu când timp de o săptămână am udat o plantă din aceea cu frunze groase (suculentă parcă îi zice) care stătea fain frumos într-un ghiveci de ceramică pe măsuța din balcon. Cu o zi sau două înainte să plecăm acasă am răsturnat ghiveciul și surpriză! nu s-a împrăștiat niciun pic de pământ… iar eu am constatat cu stupoare că planta de care avusesem grijă era artificială :) Era atât de reușit realizată încât și dacă îi pipăiai frunzele nu-ți dădeai seam pentru că până și perișorii de pe dos se puteau simți ca un puf.

        Și tot la Barcelona (că acolo s-a petrecut faza) am văzut apoi terase împrejmuite cu gard viu artificial de stătea mâțu-n coadă. Nu mi-aș fi dat seama de asta nici într-o mie de ani dar cum deja mi se aprinsese un beculeț în cap, pe unde mergeam nu mă mai bazam doar pe ochi ci și pe simțul tactil așa că pipăiam orice frunzuliță îmi ieșea în cale ca să le verific autenticitatea.

        Știu că sunt unii dintre voi care vor spune că, spre  deosebire de cele artificiale, o plantă naturală îți aduce, în afară de plăcerea estetică, și satisfacția de a vedea cum crește datorită îngrijirii, îți aduce bucuria de a vedea cum se dezvoltă, cum înflorește și cum se transformă în fiecare zi. Am trăit-o și pe asta, mă apucase și pe mine pasiunea la un moment dat dar pe urmă a devenit din ce în ce mai complicat pentru că la fiecare plecare nu aveam cui să le las în îngrijire. Am luat decizia să renunț complet la toate plantele din casă atunci când, după ce am lipsit trei zile, am găsit yucca pe care o aveam de câțiva ani, făcută fâșii-fâșii și împrăștiată în tot apartamentul. Se pare că în lipsa noastră mâța se plictisise de moarte. Nu mi-a părut rău pentru că iubesc mai mult creaturile cu blană decât pe cele cu frunze iar soțul meu s-a bucurat și el: de acum înainte nu vor mai avea unde să se ascundă țânțarii :)

        La momentul actual nu am nicio plantă în casă și parcă simt nevoia de ceva verde. De mult mă tot pregătesc să iau ceva și am tot amânat dar acum mă bate serios gândul să trec la acțiune. Ce părere aveți despre plantele de aici?

 

Share This:

Citește mai mult

pensule real techniques

YouTube Made Me Buy It

        Adică, pe româneşte, YouTube-ul m-a făcut să cumpăr.

        Probabil sunt printre puținii oameni pe care publicitatea nu îi enervează ba chiar mă uit cu plăcere la clipurile care apar zi de zi ca ciupercile după ploaie și admir ideile creative care te duc cu imaginația acolo unde nu te-ai fi gândit. Recunosc că reclamele mă influențează în decizia de a cumpăra dar nu într-atât de mult încât să nu-mi mai folosesc capacitatea de judecată și să mă arunc cu capul în gard doar pentru că nu știu ce actor a spus că anumite suplimente alimentare te fac mai sănătos sau că nu știu ce cremă de față îți vor face ridurile să dispară. Despre detergenți nu mai spun nimic pentru că știu din start că toți fac petele să dispară și că păstrează culorile nealterate.

        Mai nou, sau poate nu chiar atât de ”nou”, când vine vorba de un produs pe care aș vrea să-l cumpăr caut recenzii pe internet. Părerile sincere ale oamenilor care l-au cumpărat și care au apucat să-l folosească contează de o mie de ori mai mult decât toate avantajele prezentate în poleială aurită de către producător. Știu însă că și acestea pot fi manipulate și cunosc practicile prin care unii comercianți inventează review-uri pozitive doar de dragul vânzărilor. Cu toții știm că nu există nimic pe lumea asta care să fie pe placul tuturor pentru că din fericire suntem foarte diferiți.

        Mi s-a întâmplat însă, și nu doar o dată, să mă trezesc în mijlocul unor recenzii de produse despre care nu doar că nu intenționam să cumpăr, dar nici măcar nu auzisem de ele. Și cel mai des asta se petrece pe YouTube, locul unde pierd cel mai mult timp de când am renunțat aproape total la televizor. Pe YouTube am descoperit tot felul de chestii și youtuberițele de acolo m-au făcut să le cumpăr… dar nu știu de ce vorbesc la trecut pentru că de fapt acest lucru continuă să se întâmple :)

        Primul și primul lucru pe care YouTube-ul m-a făcut să-l cumpăr au fost niște pensule de machiaj, mai exact cele de la Real Techniques iar asta se întâmpla în urmă cu vreo 4-5 ani. Până atunci îmi întindeam fondul de ten cu degetele, fardul de obraz la fel iar cel de pleoape cu bețișoarele alea de plastic cu burețel la capăt. Consideram că pensulele de machiaj sunt un moft și că sunt destinate doar profesioniștilor în domeniu. YouTube-ul însă vuia, toate fetele erau înnebunite după Real Techniques, nimeni nu mai putea trăi fără pensulele astea așa că am zis să fac și eu o încercare. Mi-aduc aminte că erau reduceri de Black Friday și mi-am luat modelul Expert Face. A fost dragoste la prima vedere și n-am regretat nicio clipă achiziția făcută iar acum chiar am ajuns să mă întreb cum am putut trăi fără pensula asta atâta amar de vreme :) Între timp colecția mea de pensule s-a îmbogățit considerabil și acum sunt cum nu se poate mai mulțumită. pensule real techniques

        Am câteva fete pe care le urmăresc cu mare drag pe YouTube, nu doar pentru că sunt frumoase și carismatice, dar și pentru că am încredere în ceea ce promovează. Nu am simțit niciodată că ar fi false sau că ar face reclamă unor produse în care nu cred cu adevărat. În afară de asta în străinătate există legislație foarte clar definită în ceea ce privește inluencerii atunci când aceștia vorbesc în social media despre produse pentru care sunt plătiți și orice postare trebuie (și este) marcată ca fiind advertising. Deci poți să alegi de la bun început dacă te uiți sau nu.

        Una din fetele de care vă spuneam este Fleur de Force, o englezoaică de vreo 30 de ani (sau poate nici atât) care are un canal cu peste un milion de abonați iar unul dintre aceștia sunt eu. Este mare specialistă în cosmetice (din asta trăiește), extrem de sinceră și în același timp foarte competentă și autentică. I-am văzut parcursul de-a lungul anilor și nu m-a dezamăgit niciodată în sensul că nu mi s-a întâmplat să cumpăr ceva recomandat de ea care să mă fi dezamăgit sau care să nu mi se fi potrivit. Pot să spun că ea ”m-a împins de la spate” să folosesc anumite creme de la Clinique sau fonduri de ten mai scumpicele pe care poate altfel nu m-aș fi îndurat să dau banii. Adevărul e că produsele de calitate pot fi uneori destul de piperate la preț însă dacă ai răbdare și știi exact ce vrei e bine să cumperi doar atunci când apar oferte de Black Friday. Eu cel puțin așa fac atunci când e vorba de o ”investiție” mai mare, aștept Black Friday și cumpăr de pe Notino mai ales că la ei evenimentul nu ține doar o zi ci durează două săptămâni. Mai exact, anul acesta din 12 până în 25 noiembrie, o perioadă în care ai timp suficient să te tot gândești ce pui și ce scoți din coș. Mai mult de pus pentru că la anumite branduri există coduri de discount de 25% iar la cosmeticele și parfumurile bestseller reducerile ajung chiar până la 70%.

       YouTube-ul m-a făcut deci să cumpăr pensule și creme, m-a făcut să descopăr ce e aia apă micelară și iluminator, m-a făcut să mă îndrăgostesc de anumite branduri de care nu auzisem și chiar mi-a schimbat percepția asupra anumitor parfumuri. Dar nu se rezumă totul la capitolul cosmetice. Am trecut cu plăcere prin faza ideilor bazate pe mobila de la Ikea, pe decorațiuni hand made sau prin euforia gătitului (ce-i drept, asta s-a întâmplat mai rar). Ultima pasiune pe care mi-am descoperit-o pe YouTube este studiul interioarelor de rulote numai bune pentru a pleca în vacanțe. Habar n-aveam că rulotele pot avea atâtea dotări și facilități și că pot oferi atâta confort iar acum sunt pusă pe o muncă serioasă de cercetare în ceea ce privește oportunitatea unei închirieri pentru vara viitoare. Cred că ar fi super-interesant.

        Voi ce ziceți? Nu doar despre rulote, dar v-a făcut YouTube-ul să cumpărați ceva?

Share This:

Citește mai mult

eyes-304338_640

Tu eşti Mircea?

        Am un vechi prieten și când spun ”vechi” înseamnă zeci de ani de când ne cunoaştem (gizăs, când a trecut vremea??) care de ceva timp s-a apucat de gătit. E pasiunea lui și îl înțeleg, cu atâtea emisiuni culinare unde se explică totul pas cu pas, cu atâtea mirodenii care au apărut în ultima vreme și pe piața românească, e foarte tentant să încerci rețete noi sau, de ce nu, chiar să creezi preparate inedite.

         Mircea, pentru că așa îl cheamă, face experimente aproape în fiecare seară și pe la ora zece când deja mi-e foame dar nu aș mai mânca atât de târziu din motive de dietă, postează pe Facebook poze cu fripturi rumenite, pilafuri colorate, mămăliguțe aburinde și sărmăluțe înecate în smântână. Asta atunci când alege să gătească tradiţional pentru că de multe ori o ia spre alte meleaguri cum ar fi cele mexicane sau chinezeşti ceea ce uneori poate fi chiar mai apetisant. Ziua şi rețeta sau, mai bine spus, seara şi reţeta. Înghit în sec, îi dau like și îi urez poftă bună de fiecare dată iar apoi noaptea visez doar plăcinte și cataifuri turcești :) Îmi place pasiunea lui Mircea pentru gătit şi îl admir pentru perseverenţă mai ales că eu nu excelez în acest domeniu.

        Într-o zi eram la cumpărături în Kaufland, plictisită maxim că plecasem de acasă fără listă, și mă uitam pe rafturi gândindu-mă ce sărăcie să mai pun în coș. La un moment dat, puțin mai departe, îl văd în fața mea pe Mircea care se mișca și el la fel de agale ca mine. Cu nelipsita lui geacă de blugi, cu părul grizonat și tuns scurt și cu mersul inconfundabil l-am recunoscut imediat chiar dacă îl vedeam doar din spate. Am grăbit pasul și l-am ajuns din urmă bucuroasă să schimb două vorbe cu el mai ales că nu ne întâlnisem de mult. Încă nu mă observase când am ajuns în dreptul lui așa că m-am aplecat puțin peste umăr și, în loc de salut, l-am întrebat direct, cu o voce ce ascundea oarece subînțelesuri: În seara asta ce faci de mâncare?

        Când s-a întors cu faţa către mine, am paralizat instantaneu. Nu îmi mai aduc aminte dacă sângele mi s-a urcat la cap sau mi s-a scurs în pământ dar știu că ultimii stropi care îmi mai rămăseseră în vene nu îmi ajutau deloc creierul să gândească ce mi se întâmplă. Tipul care se holba la mine nu era Mircea şi, clar, nu înţelegea gluma din programul meu. Era un domn respectabil care se uita siderat la o doamnă care îi făcea un soi de avansuri cel puţin ciudate acostându-l fără jenă şi pe nepusă masă. Eu, cel puţin la fel de şocată ca el, simţeam cum mi se aprind obrajii şi îmi creşte temperatura iar capul stă să-mi explodeze. Am făcut feţe-feţe trecând de la stacojiu la verde-albastru, am îngăimat nişte scuze neinteligibile şi am plecat de acolo cât m-au ţinut picioarele fără să mă mai uit înapoi. Cred că în viaţa mea nu m-am simţit mai penibil şi deşi acuma îmi vine să râd, atunci am simţit că mă ia cu leşin.

        Faza nu s-a întâmplat recent, să tot fie vreun an de când am comis-o, dar drept să spun abia acum am prins curaj să o povestesc. Pentru că e de poveste, nu? eyes-304338_640

Share This:

Citește mai mult

livada

Livada tinereții și a viselor de început

        Există locuri, oameni și povești care ne-au trecut prin viață și de care ne leagă amintiri frumoase, a căror amprentă ne-a rămas în inimă pentru totdeauna și de care uneori ne este dor până la lacrimi. Trăim momente în care am da orice să revedem cu ochii minții zilele fericite pe care le-am trăit cu intensitatea de care doar adolescența e capabilă, să simțim din nou tumultul  valurilor de zâmbete și râsete care măturau în calea lor grijile și neîmplinirile mărunte care se iveau pe ici pe colo ca la orice început de drum și să ne repunem în starea de atunci măcar pentru un moment de respiro.

        Am câteva amintiri dragi închise sub pleoape de ani de zile pe care încă le simt vii și în cele mai mici amănunte ca și când s-ar fi întâmplat ieri. Una dintre acestea este ”practica” agricolă din ultimul an de liceu care deși catalogată (și pe bună dreptate), o tâmpenie comunistă, a fost ca un fel de excursie și n-am considerat-o nicidecum o corvoadă sau o muncă sub demnitatea mea. Din cele două săptămâni petrecute pe dealul Feleacului nu mai țin minte decât distracția, voia bună și micile flirturi petrecute în livada de meri.

        În fiecare dimineață plecam pe jos din curtea liceului și urcam dealul în ritm de plimbare călcând pământul moale de pe marginea șoselei unde mașinile treceau din când în când departe de aglomerația zilelor de acum. Toamna prindea contur în toate culorile pământului iar câmpurile cu brândușe translucide se întindeau de ambele părți ale drumului în timp ce noi chicoteam veseli despre ale noastre, despre facultățile la care aveam să mergem și despre planuri de viitor. Profesorii care ne însoțeau nu păreau nefericiți nici ei, cred că luau lucrurile așa cum veneau și chiar dacă probabil nu le convenea ca în loc să stea la catedră aveau de supravegheat niște adolescenți rebeli care se ascundeau printre pomi numai să nu fie puși la muncă, nu făceau o tragedie din absurditatea situației. Cum am spune acuma, gândeau pozitiv, erau tineri și ei  și vedeau partea plină a paharului.

        În livada tinereții și viselor de la început zilele însorite de toamnă treceau ușor și plăcut. Nu ne omoram cu munca iar merele imense, dulci și aurii făceau deliciul tuturor. Fugeam râzând printre rândurile nesfârșite de pomi care își îndoiau ramurile încărcate de roade până la firul ierbii și ne tupilam după stivele imense de  lăzi pline de mere Ionatan unde ne întindeam pe spate privind cerul lipsit de nori care păstra încă albastrul verii. Din când în când îl auzeam pe administratorul livezii, un ungur tânăr cu mustăcioară neagră și ochi spălăciți, cum se plângea dirigintelui nostru că elevii din tizenkéto A (XII A) a fost obraznic și ascuns de el. Dar cui îi păsa? Zilele treceau frumos, merele, de bine, de rău se culegeau iar noi plecam acasă cu buzunarele și gențile încărcate cu fructe uriașe cum n-am mai văzut de atunci.

        Ieri soră-mea mi-a trimis o poză pe whatsapp. O imagine dezolantă cu niște uscături în prim plan, cu câteva grămezi de crengi chircite căzute la pământ, cu mușuroaie de cârtițe și cu smocuri de buruieni  crescute haotic printre pomii căzuți și îngenuncheați în umilință. Ultimii rămași în picioare din livada falnică și mândră de altădată păreau contorsionați dureros și, lipsiți de orice podoabă, se străduiau să arate că încă rezistă. Ramurile golașe și urâte, nepăstrând nimic din frumusețea de odinioară, se ridicau a rugăciune către cerul ce parcă își întorsese privirea de la dezastrul pe care nepăsarea și lipsa de interes au transformat o minune a naturii într-un peisaj sumbru. Cine, cine a lăsat să se întâmple una ca asta și de ce?

        Aș fi vrut să nu văd niciodată imaginea de mai jos și cred că în unele locuri, cele pe care le-am iubit, e bine să nu ne mai întoarceam niciodată. Uneori dezamăgirea e de neîndurat. De-acum înainte nu voi mai putea să-mi amintesc verdele livezii, bucuria și încântarea de atunci fără să simt vântul rece și sfidător care a transformat tărâmul binecuvântat într-un peisaj apocaliptic. livada

Share This:

Citește mai mult