restaurant-2697945_640

Cinci. Ba nu, șase lucruri despre care să țineți seama atunci când sunteți invitată la o nuntă

        Suntem în plină vară și, deci, în plin sezon al nunților iar cum eu stau într-un cartier de blocuri, în fiecare weekend am plăcerea de a vedea alaiuri îndreptându-se către biserică sau către ceremoniile de la starea civilă. Sâmbăta trecută m-am întâlnit cu două fete care stau pe scara vecină și era să nu le recunosc văzându-le cât de gătite erau. Mi-au spus că merg la nunta unei prietene dar eu aș fi jurat că se îndreptau spre un carnaval de mare anvergură atât de nepotrivit erau îmbrăcate și machiate. Ce-ar fi deci să înșir câteva sugestii despre care să țineți seama atunci când sunteți invitate la o nuntă? și aici o să mă refer la următoarele lucruri:

  • Rochia este probabil cel mai important element atunci când ne gândim la cum vom arăta în ziua evenimentului pentru că nunta reprezintă o ocazie formală și este pur și simplu imposibil să te îmbraci prea elegant.  Pentru cele care consideră că este enervant să te îmbraci la patru ace, acestea ar putea considera această bătaie de cap drept un exercițiu distractiv de stil. Cheia look-ului de mare gală nu este o rochie de o mie de euro (deși uneori asta ajută) ci o rochie cochetă dintr-un material somptuos care să fie perfect croită și cusută. Nimic mulat, prea strâmt sau prea sumar ci elegant și de bun gust și în niciun caz ținuta să nu semene cu cea a unei stripteuze. Renunțați la corsajele încărcate de paiete strălucitoare, mărgelușe și dantele dubioase care aduc aminte de perdelele de Pașcani și în loc să cumpărați o rochie chinezească ce seamănă cu un pom de Crăciun mergeți pe varianta unei rochii cu linii simple, clasice, cochete care să cadă bine pe linia corpului. În acest context expresia less is more se potrivește mai bine ca niciodată. Și cred că nu mai e cazul să spun că albul este rezervat miresei pentru această zi.
  • Machiajul. Dacă de obicei nu vă machiați în mod excesiv de ce ați face-o începând de acum? ca să nu vă mai recunoască prietenii sub masca groasă de fond de ten, cu ochii înnegriți ca a unui urs panda și cu buzele de culoare închisă de parcă tocmai ați terminat de mâncat un coș întreg de afine? Nu spun că un machiaj de nunta ar trebui să fie discret, naturalul nu înseamnă neapărat frumos și am văzut cu toții cum un fond de ten de calitate face minuni dar nici nu trebuie să transformăm fața într-o tencuială care ne face de nerecunoscut. Având în vedere că la o nuntă o să mâncăm și o să bem aproape în continuu aș merge pe un machiaj mai puternic al ochilor iar buzele să rămână la un ruj nude astfel încât să nu se observe prea tare atunci când acesta dispare odată cu ceea ce avem în farfurie.
  • Părul. La fel, mi se pare că trebuie să fie pieptănat simplu, indiferent dacă e lăsat liber sau strâns. Coafurile super-elaborate, cu zeci de sărmăluțe și șuvițe înnecate în gel sau părul care stă țeapăn ca o perucă arată total ne-natural și dau un aspect fals care dă urât chiar și în poze.
  • Pantofii. Feblețea mea, pantofii! Oricât de frumoși ar fi, dacă nu sunt cât de cât comozi și dacă nu poți umbla în ei vor transforma ziua într-un coșmar. Dacă pentru o ieșire la restaurant mai merge să încalți tocuri amețitoare cu care nu poți face mai mult de doi-trei pași, având în vedere că nu te ridici de pe scaun și te deplasezi doar de la mașină la masă și înapoi, pentru o nuntă unde se presupune că vei dansa o noapte întreagă, este cel mai mare păcat să suferi în tăcere și să te chinui la fiecare pas pe care îl faci. Prefer să fiu fericită pe ringul de dans cu niște pantofi cu toc mediu decât chinuită la masă dar încălțată ca pe podiumurile de modă. Iar ideea de a-mi da pantofii jos și de a dansa desculță nu mi se pare deloc potrivită pentru un eveniment formal așa cum este o nuntă. Merge pentru un foc de tabără, o petrecere în stil hippie gen flower power dar pentru o nuntă… este un big no-no!
  • Parfumul. Nimic mai plăcut decât un parfum bun și, mai ales, persistent, care să țină până dimineața dar care să nu fie deranjant pentru cei din jur și aici mi se pare că cel mai bine se potrivesc cele fresh, cu note verzi sau acvatice. În categoria parfumuri de nunta pe primul loc aș pune Light Blue de la Dolce & Gabbana sau, în varianta mai ieftină dar absolut similară, I Love Love de la Moschino. Pe ambele le găsiți pe Aoro.ro la prețuri foarte bune.
  • Starea de spirit. Ultimul punct, și poate cel mai important, dacă v-ați dus la o nuntă, distrați-vă și simțiți-vă bine! Nu stați îmbufnată și înțepată plângându-vă că mâncarea nu e bună, că aerul condiționat e prea rece, că muzica nu e pe gustul vostru, că e prea cald, că e prea frig, că mireasa stă cu spatele, că dracu’ că lacu’. Bucurați-vă de întreaga zi și lăsați fițele pentru acasă sau mai bine renunțați definitiv la ele. Nimic nu e mai enervant decât o vecină de masă care se plânge de orice și care e nemulțumită de la venire până la plecare.

        Deci… cam așa văd eu lucrururile. Voi pe când aveți invitație la următoarea nuntă? restaurant-2697945_640

Share This:

Citește mai mult

ploaie

Am intrat în depresie aquafobică

        Până nu demult primul lucru pe care-l făceam dimineața, imediat după ce opream alarma, era să arunc un ochi pe Facebook să văd ce au mai postat prietenii mei insomniaci. Acum însă mi-am schimbat obiceiul și am devenit dependentă de prognoza meteo. Azi am luat o porție de optimism pentru că am văzut că nu va ploua decât de două ori, o dată la ora 14 și a doua tură la 19. Mâine însă va fi jale mare, șansele de ploaie fiind de 90% și asta pe tot parcursul zilei. Simt că intru în depresie, deja am trecut de mijlocul verii și n-am avut vară.

        Potop în fiecare zi, nu m-aș mira dacă printre blocuri vor apărea culturi de orez pentru că locurile de joacă pentru copii s-au umplut deja de mâl și rondourile de flori au prins putregai. Pe lângă că plouă într-una de două luni de zici că a început sezonul musonic, nici nu e cald. Ieri noapte mi-am luat șosete în picioare ceea ce nu s-a mai întâmplat niciodată în luna iulie în apartamentul de la etajul patru unde ne coacem de căldură de 25 de ani încoace. Probabil că dacă nu opream din buton centrala termică, s-ar fi pornit singură și mai mult ca sigur făceam un infarct :)

        Ieri după-masă a venit curierul cu sandalele bej din piele întoarsă pe care le-am comandat pe internet. Drăguțe, nimic de zis, exact așa cum arătau în poze dar parcă un pic, un pic mă așteptam la un finisaj mai de calitate. Am stat în dubiu dacă să le țin sau să le trimit înapoi și apoi, uitându-mă pe geam la ploaia care se scurgea precum Niagara la topirea zăpezilor, m-am hotărât să le fac retur. Sunt convinsă că dacă vremea ar fi ținut cu mine aș fi fost deja cu ele în picioare. Dar parcă doar de sandale e vorba… încă n-am purtat niciuna din rochiile cu breteluțe pe care le țin neatinse în dulap de vara trecută și nici nu mi-am mai luat modelul acela de ochelari de soare guess la care mă tot uit din martie. La ce bun? Să mă uit la norii cenușii pot și fără. Off, și câte modele de ochelari de soare mi-au plăcut… Am ajuns la concluzia că vara asta e compromisă total și nu are rost să mai cumpăr nimic ce ar avea legătură cu bronzul, plaja sau piscina și o să trec la artileria grea: cizme, paltoane și un șemineu.

        Singura (slabă) consolare e faptul că se poate și mai rău și n-aș vrea, de exemplu, să fiu în pielea organizatorilor de la Electric Castle. A devenit deja tradiție distracția în noroi și practic nu a fost ediție care să nu fie înecată în ploaie, deja un must have al festivalului :) Iar anul acesta situația se repetă ca și când am vedea un film în reluare. Totuși faptul că am cizme de cauciuc, și chiar foarte drăguțe – un cyclamen animal print, nu mă încălzește cu nimic.

        Nu credeam s-o spun  vreodată, dar mi-e dor de caniculă, de zilele alea toride când, leșinat de căldură intri în casă și după ce-ți arunci pantofii din picioare, pășești pe gresia răcoroasă în timp ce întinzi mâna spre frigider să iei o gură de limonadă cu mentă sau un gazpacho pregătit de cu seară. Se pare că vara asta nu mi se mai arată așa ceva. Deocamdată stau zgribulită cu degetele de la picioare înghețate în timp ce la radio trupa Cargo jelește pe versuri dacă ploaia s-ar opri și din cer n-o să mai cadă lacrimi… tra-la-la… exact ce aveam nevoie. ploaie

Share This:

Citește mai mult

r1

Unfollow, unfriend și block pentru prietenii xenofobi

        Aseară am ținut cu Franța și motivele mele n-au absolut nicio legătură cu fotbalul. Nu sunt microbistă, arareori mă uit la câte un meci și doar atunci când miza este foarte mare cum ar fi finalele de campionate mondiale sau europene. La meciuri între cluburi – niciodată. Dar chiar și la finala mondialului din Rusia n-am avut răbdare să mă uit cap-coadă, din când în când butonam telecomanda să văd ce mai este pe alte programe iar drept urmare două dintre cele șase goluri le-am văzut doar în reluare. N-am suferit totuși din această cauză.

        Am ținut cu Franța pentru că sunt o francofilă prin naștere și prin educație. Iubesc limba francază care mi se pare extrem de muzicală, îmi plac filmele franțuzești, mâncarea franțuzească, chic-ul parizian, literatura franceză și am rămas încremenită în fața peisajelor din Alpi și de pe Coasta de Azur în singura dată când am vizitat Franța în urmă cu mulți ani. Și Croația este o țară splendidă unde am petrecut o vacanță minunată dar dacă ar fi să aleg între cele două, mi-e foarte clar ce aș alege cu ochii închiși. Dar oricum nu contează asta, fotbalul se joacă pe goluri și nu pe frumusețea peisajelor :)

        Ca după orice meci mare au început analizele pe joc și comentariile. Că unii au fost supărați, e de înțeles, așa se întâmplă întotdeauna în sport, unii sunt învingători iar alții învinși. Înțeleg frustrarea, tristețea chiar și mânia, sentimente umane de altfel, dar de aici până la jigniri xenofobe e o cale lungă care îmi face greață și pe care eu personal nu o mai tolerez. Înverșunarea celor care au scris pe Facebook texte urâte la adresa ”africanilor” din echipa Franței s-a îndepărtat cu mult de legile bunului simț iar acestora vreau doar să le reamintesc faptul că fiecare dintre jucătorii care au câștigat sunt pe deplin îndreptățiți să facă parte din națională. Îndeplinesc criteriile și cu asta-basta. Ce importanță are unde s-au născut (à propos, marea majoritate sunt născuți pe teritoriul francez) dacă sunt cetățeni francezi? Nu-mi vine să cred că am ”prieteni” care discrimnează fățiș, fără nicio urmă de jenă, ”prieteni” care consideră că fac parte dintr-o rasă superioară pentru simplul motiv că au pielea albă.

        Dar culmea, tot ei, sunt primii care strigă atunci când vecinii europeni se plâng de infracționalitatea și toate celelalte neajunsuri pe care conaționalii noștri le-au adus în țările lor. M-am șocat aseară văzând valul de ură ridicat împotriva jucătorilor francezi și, pentru prima oară de când am Facebook am vrut să raportez pe cineva pentru instigare la violență și ură rasială. N-am făcut-o până la urmă pentru că pur și simplu nu pot să fac rău în mod premeditat  dar i-am dat unfriend și block pentru toate postările mele publice de acum încolo. Azi dimineță postarea dispăruse ceea ce m-a liniștit oarecum dar eu nu mai pot trece peste așa ceva și nu mă mai pot preface că nu bag de seamă.

        Ne plângem că suntem la distanță de zeci de ani față de țările civilizate în ceea ce privește infrastructura, sistemul de sănătate și, în general, nivelul de trai, dar nu ne uităm în mințile noastre să vedem cât de întunecați și înapoiați suntem. Din păcate în multe privințe am rămas la stadiul de ev mediu și ne-am blocat în mentalități învechite și bolnave în care ”tradiționalismul” este prost înțeles și înțepenit într-o realitate anacronică.

        Îmi este imposibil să nu fac o comparație între ceea ce tocmai am văzut în Canada din punct de vedere al toleranței și ceea ce se întâmplă acum în România. Cu siguranță astfel de probeleme există peste tot în lume numai că acestea nu se ascund sub covor  și orice derapaj este tăiat din rădăcină de cum apare. Despre lipsa toleranței față de orice formă de hărțuire sau discriminare am văzut peste tot afișe, poate canadienii nici nu le mai observă dar mie îmi săreau în ochi. Unul dintre ele, pe peretele unui vagon, l-am fotografiat  în timp ce făceam o călătorie de 45 de minute cu metroul și aveam timp de stat pe gânduri:metrou ontario

       În traducere, pe scurt: TTC (Toronto Transit Commission care este compania de transport în comun) deservește orașul Toronto, un oraș multi-rasial, multi-cultural și multi-lingvistic. TTC respectă și prețuiește diversitatea, respectul de sine și drepturile omului atât în ceea ce privește angajații cât și clienții săi străduindu-se să îi trateze pe toți cu respectul și demnitatea cuvenite.

        După cum se vede mai avem (încă) o cale lungă până să ajungem la nivelul de civilizație la care visăm de vreo 30 de ani dar pentru care nu mișcăm un deget. Între timp statul nu investeşte nimic în educaţia pentru toleranță iar noi ne prăpădim de râs la glume xenofobe și misogine. Trist.

Share This:

Citește mai mult

niagara

Excursie la Cascada Niagara

        Știam de la începutul începuturilor că dacă o să ajung vreodată în Canada, Cascada Niagara va fi pe lista obiectivelor care musai trebuie vizitate. Mă gândisem la asta cu mulți ani înainte ca această excursie să fi fost programată, dar ce spun eu ”programată” că de fapt nici în visele mele cele mai îndrăznețe din perioada respectivă itinerariul nu părea a fi posibil. Canada, ca de fapt tot continentul american, era un vis mult prea îndepărtat și de neatins.

        Nu știu ce noroc am avut, nu știu de ce ni s-a întâmplat tocmai nouă, dar invitația prietenilor noștri și mai apoi modul cum am fost primiți m-a copleșit pe de-a-ntregul. A fost aproape mai mult decât am putut duce, am avut cele mai bune condiții și m-am simțit ca o regină. Un deget dacă mișcam, imediat eram întrebată dacă vreau ceva, dacă sunt ok, ce aș vrea să văd, unde să merg, ce să mănânc, de ce am nevoie, dacă nu mi-e prea cald sau prea frig, toate gândurile mi-au fost citite și toate dorințele împlinite, unele chiar înainte ca eu să mi le fi formulat în minte. Tot ce mi s-a întâmplat acolo a depășit cu mult toate așteptările și nu găsesc destule superlative ca să descriu experiența canadiană.

        Cascada Niagara mi-am închipuit-o altfel. În primul rând credeam că este undeva în afara orașului  și habar n-am de ce am avut această proiecție. Poate pentru că trăiesc în Turda iar Cheile Turzii sunt la 7 km? Se prea poate ca mintea mea să fi creat astfel de similitudini pe baza trăirilor și cunoștințelor anterioare dar m-am înșelat profund. Cascada este exact în mijlocul orașului și, de fapt, orașul a fost construit și s-a dezvoltat în jurul acesteia, faleza de-a lungul râului fiind principalul loc de adunare a miilor de turiști.

       Râul Niagara reprezintă granița naturală între SUA și Canada și există un pod care face legătura între cele două țări, punctul de control vamal fiind situat chiar pe pod. Indicatoarele care arătau direcția spre USA mi-au adus aminte de sentimentul pe care l-am resimțit în urmă cu vreo 40 de ani când, elevă fiind, am făcut o excursie cu părinții în țările Europei comuniste. Eram la ”confluența” dintre Ungaria, Austria și Cehoslovacia de atunci, Slovacia de azi, iar indicatorul rutier care arăta doar 60 de km până la Viena era teribil de aproape și în același timp îngrozitor de departe de noi, niște bieți români care doar puteau visa la belșugul occidental. Mi-aduc perfect aminte de sentimetul de frustrare pe care l-am avut când priveam cu jind mașinile străine care se îndreptau lejer spre frontiera cu lumea liberă în timp ce Dacia noastră a luat-o încetișor spre Bratislava. N-aș fi crezut atunci atunci că va veni o zi în care să circulăm liber, fără niciun fel de vize și restricții iar un drum la Viena va fi la fel de simplu precum unul la București. niagara

        Cam așa a fost și acum cu podul spre SUA. Atât de aproape și totuși atât de departe. De data asta însă știu că va veni un moment în care voi ajunge și acolo, nu cred că am devenit mai optimistă ci pur și simplu experiența de viață îmi spune că nimic nu e veșnic și că totul e într-o continuă schimbare. Dar cum se spune că vorba lungă e sărăcia omului, ce părere aveți voi dacă în loc să citiți mai bine v-ați uita la filmulețul pe care l-am făcut acolo?

Share This:

Citește mai mult

fish

Dreptul la replică. Răspund comentariilor de pe FB

        Ca să vezi unde dai și unde crapă :) Cu articolul de ieri am stârnit niște discuții pe Facebook de nu-mi venea să cred unde s-a ajuns, subiectul fiind mâncarea din Canada. Scrisesem câteva vorbe despre restaurante, mai exact mă întrebam de ce ar merge cineva la restaurant să comande un simplu sandwich iar reacțiile, multe dintre ele mai mult decât ciudate, au apărut imediat: Prima reacție: Mie ce mi s-a părut bizar îi ca restaurantele lor (ale canadienilor) sunt nașpa ca meniu. Really?? chiar toate? Cât am stat acolo, 3 săptămâni, am văzut, deși evident nu am intrat  peste tot, că oferta este uriașă începând de la fastfood-uri internaționale gen McDonald’s sau KFC ajungând la specific indian, japonez, arăbesc, italian, chinezesc, vietnamez, polonez sau chiar etiopian deși după câte îmi aduc aminte țara aia e lovită de foamete de când există planeta pământ. Cum să generalizezi și, mai ales, în calitate de ce? Nici măcar un inspector care acordă stele Michelin nu cred că s-ar hazarda la astfel de afirmații dar, politicoasă cum sunt am încercat un răspuns soft:  N-aș spune asta, există restaurante pentru toate gusturile și buzunarele. Mie, de exemplu, îmi place pizza foarte mult dar unuia care nu îi place sigur că nu e de aceeași părere cu mine.

        Atâta mi-a trebuit, ce știu eu ce-i aia pizza? Ioana Moldovanu, ai încercat sa le ceri pizza Quattro formaggi? dacă le ceri așa ceva trebuie să rebootezi chelneritza de 3 ori. Habar nu au de așa ceva  Pfff… ca să vezi ce chestie, chiar am cerut odată quattro formaggi și a fost foarte bună, cu brânzeturile alea care se întindeau în fire lungi când mușcai din felie de îți lăsa gura apă înainte să simți gustul iar blatul subțire și crocant exact atât cât trebuie. Eram în Niagara, știu sigur că am mâncat de două ori acolo dar uite că nu îmi aduc aminte numele restaurantului însă dacă vrea cineva să verifice pot să aflu. A, și nu am fost nevoită să rebootez chelnerița, a înțeles din prima ce am comandat.

        Apoi intervine altcineva: Nu știu cum e in Canada, dar presupun că seamănă cu SUA. Aici mâncarea mi s-a părut groaznică. Cantitate mare și calitate proastă. E adevărat că poți mânca și bine, dar foarte scump. Nu visam decat mâncare românească. E adevărat că sunt politicoși și toți te întreabă ce mai faci, cum o duci, dar cred că nimănui nu-i pasă de fapt. Sunt doar întrebări de conveniență. Eu personal nu mă văd trăind acolo, dar ca turist ai ce vedea! Fac și eu la fel spunând că nu am fost în SUA dar presupun că seamănă cu Canada :) Nu mi-a fost dor de mâncarea românească absolut deloc. Nu spun că nu-mi place, spun doar că nu mi-a fost dor. De câte ori sunt într-o țară străină vreau să încerc specificul local, să mănânc ce mănâncă localnicii, să ascult posturile lor de radio, să văd cum funcționează transportul în comun, să văd reclamele  și toate celelalte chestii care te fac să intri în atmosfera locului. Sigur că dacă m-aș muta acolo (și da, mă văd trăind acolo, de ce nu? e de 100 de ori peste Ro) probabil mi s-ar face dor de o ciorbă de burtă dar în doar trei săptămâni nu am apucat să încerc tot ce ar fi fost nou pentru mine și, deci, nu m-a cuprins niciun fel de dor sau nostalgie.

        Iar acum, trecând de la frivolitatea gastronomiei , se scoate artileria grea și vine replica academică: Aceste lucruri le-am simţit şi eu. Aş mai adăuga faptul că este mult kitch, incultura, (nu tu o sală de teatru care să nu semene a cantina), iar istoria lor începe acum 200 de ani. Orice clădire de 200 de ani este monument pentru ei. Bon! Să le luăm pe rând uitându-ne în ograda proprie, mai exact la frumoasele noastre oraşe în care clădirilor de patrimoniu scăpate de furia demolărilor comuniste li s-au pus geamuri de termopan iar stucaturile exterioare au fost acoperite cu polistiren izolant. Sigur că orice clădire de 200 de ani este monument pentru ei (a se vedea Parlamentul din Ottawa sau Primăria din Kingston), cum la fel ar trebui să fie şi pentru noi. Pe de altă parte ştim cu toţii cum s-a format civilizaţia pe continentul american şi niciun turist informat nu se duce acolo pentru vestigiile istorice. Pentru aşa ceva se îndreaptă către Grecia sau Italia unde amfiteatrele antice într-adevăr nu seamănă a cantină. Iar dacă vorbim despre incultură… oh, wait, avem oare tupeul să îi arătăm pe alţii cu degetul când ne-am pus în fruntea ţării un prim ministru care e la nivelul unui elev mediocru de clasa a V-a? Noi, o ţară de culţi?

        Şi vine prietenul meu canadianul cu o întrebare simplă: Ce se consideră mâncare românească? cu răspuns alambicat: Când nu cunoşti nici măcăr ABC-ul bucătăriei italiene nu deschizi o pizzerie. La ei meniul este prezentat sub forma unui album foto (cu explicaţii scrise referitoare la ingrediente) si un numar asociat. Pe scurt la ei comanzi N° 9 sau N° 7, comanzi un numar. Daca schimbi restaurantul te trezesti cu un alt album foto, diferit si nu poti sa comanzi scurt Pizza Calzone, sau 4 formaggi, te uiti din nou la poze ca curca-n lemne. Si au la donuterii cât cuprinde, nimic mai scârbos decât dulcegaria aia. Asta-i cultura. Fusai în regiunea Montreal la un restaurant apropiat de o atractie turistica din zona. Nu aveam nimic de mâncare, doar bautura, cu o mimica de lehamite a spus patroana ca daca insist sa manânc ceva face 2 ochiuri. Mâncarea cu care se mândresc în regiunea quebecoasa este La poutine (cartofi gratinati, mâncare pentru porci :) ). Nimic de calitate ce poate fi consumat exceptând un T-Bone, sau homari, oribil de scumpi.

        Acuma, serios, dacă meniul unui restaurant cuprinde şi pozele preparatelor, unde naiba în lume s-a mai văzut ca pozele să fie aceleaşi peste tot? Fiecare restaurant îşi pune propriile poze iar dacă acestea sunt diferite de la local la local mi se pare perfect normal. Ar fi total aiurea să pui poze pentru ceva ce tu nu vinzi, adică să pui pozele de la restaurantul de peste drum, iar dacă acesta e motiv de derută pentru client… I’m so sorry dar problema e la client. Şi e gravă rău de tot :) În ceea ce priveşte felul de mâncare numit poutine (o combinaţie de cartofi prăjiţi, sos gravy şi brânză rasă) l-am încercat de două ori şi nu m-am simţit ca un porc mâncându-l. Ba chiar mi-a plăcut dar de fapt mie îmi plac mâncărurile pentru porci, mămăliga fiind una dintre ele. Este şi pentru porci, nu? pentru că îmi aduc perfect aminte când bunica fierbea mălai şi îi făcea  porcului din coteţ câte o găleată de mămăligă aurie, mai mare dragul. Aşa că ar fi bine să nu generalizăm şi să nu ne hazardăm în afirmaţii care ar putea fi jignitoare.

        Cu faptul că pozele în meniu sunt o idee bună, este de acord şi canadianul:  Nu asimila Quebec cu Canada. Mai ales că acolo poliţia limbii i-a obligat la un moment dat să schimbe numele ne-franceze(gen spaghetti) în echivalentul francez. Din experienta mea, în Toronto și zona limitrofa poți mânca orice mâncare din lumea asta gătită ca la mama ei. Și uneori pozele ajută, am in zona mea restaurante asiatice unde ai numele (care nu îți spune nimic dacă nu mergi cu translator ) asa ca poza ajuta .

        Şi mai dau copy-paste unei singure fraze iar apoi închei:  Părerile sunt împărțite. Dacă vrei sa mănânci mâncare românească, probabil că Turda bate Canada. Probabil că m-am obișnuit cu alte gusturi decât cele românești pentru că aleg la orice oră o mâncare asiatică (indiana, Thai, malaeziana) făcută bine decât mâncarea românească (care tot nu mi-ați spus care e , că orice pretindem noi ca e românesc, găsim la alții :mici, mămăligă, sarmale…)

        Deci, clar, nu m-am dus şi nici n-am căutat să mănânc româneşte în Canada, nu mi-a fost dor nici de mici, nici de sarmale şi nici nu o să mi se pară vreodată că apa Borsec are ceva special. Fiind ]n Canada, am mâncat însă o dată fish and chips iar acum, după toate aceste discuţii, aştept un englez revoltat care să-mi spună că pentru acest fel de mâncare doar Anglia se ridică la standarde de înaltă valoare. fish

 

Share This:

Citește mai mult