torquay

Weekend în Devon, UK

        Cine n-a auzit de Coasta de Azur, celebra destinație de vacanță care sună oarecum exotic și scump? Coasta de Azur sună a oameni cu mulți bani, a yachturi nou-nouțe ce se clatină ușor ancorate în porturi exclusiviste, a ochelari de soare prețioși, sună a Dior și a Chanel. Am fost odată acolo și cu toată splendoarea peisajelor nu mi-am dorit să revin. Mai tot timpul petrecut pe Riviera Franceză m-am simțit intimidată, nu am reușit să mă integrez în atmosfera locului și nu m-am putut bucura de ceea ce vedeam. E adevărat că asta s-a întâmplat în urmă cu mulți ani dar încă resimt stângăciile cu care mă înconjuram și lipsa de lejeritate prin care mi-am purtat pașii pe malul Meditarenei. Poate dacă azi aș reveni, lucrurile ar sta altfel dar atunci m-am simțit ca un copil sărman copleșit de luminile strălucitoare proiectate pe o vitrină cu jucării inaccesibile. A fost o experiență pentru care am fost invidiată dar pe care n-aș vrea să o repet, un fel de vis căruia realitatea i-a estompat culorile vii și un cadou prea scump pe care nu am avut puterea să-l apreciez.

        Până de curând nici măcar nu știam că ar exista și o Rivieră Engleză, nume evident copiat după sora mai mare cu apucături de milionar dar, da, există, se află în sud-vestul Angliei, am vizitat-o și m-a copleșit prin frumusețe. Este o zonă de aproximativ 35 de km de coastă marină situată în sudul comitatului Devon cu golfuri stâncoase, plaje cu nisip fin și localități pitorești. Citisem că are un climat mai cald decât restul Angliei dar nu m-am așteptat să găsesc chiar palmieri în fermecătorul orășel Torquay. parc torquay

        Am mai spus că de fiecare dată când ajung în Anglia încerc să fac o excursie într-o zonă în care nu am mai fost astfel încât să profit la maxim de șederea soțului meu acolo. De data asta chiar nu știam ce să aleg și mă tot gândeam la Brighton dar parcă nu găseam destul entuziasm citind recomandările de pe tripadvisor așa că i-am spus lui Cristi să-și întrebe colegii de serviciu (englezi) care ar fi după părerea lor cea mai frumoasă zonă de vizitat în Anglia, adică ce ar recomanda ei, iar răspunsul a venit imediat: Devonshire. Deci vorbim doar de Anglia, nu de tot regatul pentru că Scoția intră separat în discuție. A trebuit să mă uit pe hartă că nici măcar nu știam unde este și după ce am văzut câteva poze, m-am hotărât imediat.harta anglia

        Făcând o paranteză, la noi în familie în ceea ce privește călătoriile eu iau cam toate deciziile începând de la stabilirea destinației până la detaliile logistice pentru că îmi place nespus să planific astfel de chestii iar soțul mi-a dat mână liberă întotdeauna iar adevărul, fără false modestii, este că m-am ridicat peste așteptări de fiecare dată :)

        Așadar primul pas pe care l-am făcut a fost să rezerv o cameră prin airbnb pentru că excursia urma să dureze două zile, de sâmbăta până duminica, și alegerea pe care am făcut-o a fost mai mult decât inspirată. Am dat peste o gazdă minunată, o tânără foarte drăguță de origine japoneză (cred că japoneză era, o chema Lai) care ne-a primit într-o casă curată ca paharul, la 10-15 minute de mers pe jos de centrul orașului Exeter. Ziua de sâmbătă am petrecut-o plimbându-ne pe străduțele pitorești ale orașului, vizitând catedrala iar după masa pe cheiul râului Exe. Ca de obicei, am făcut sute de poze din care mi-e greu să aleg dar totuși imaginea reprezentativă a orașului nu poate să lipsească: catedrala exeter

        Cu toate că a plouat mult, plimbarea prin oraș a fost mai mult decât plăcută și după câteva ore ne-am dus, colindând străduțe incredibil de pitorești, pe cheiul râului Exe, un loc plin de terase drăguțe, magazine de antichități și puncte pentru închiriat canoe pentru plimbări pe apă pentru cei care se pricep la așa ceva. Deși prețurile nu sunt mici, am fi stat la o cafea, un ceai sau bere la una din încântătoarele terase de pe malul apei dar a fost imposibil pentru că ne-a plouat de ne-a zăpăcit. Turna cu găleata zece minute, apoi ieșea soarele și eventual un curcubeu pentru ca după nici juma’ de oră să o ia de la capăt. Cred că am fost pentru a zecea oară în Anglia dar atât cât a plouat acum, n-am mai prins niciodată. Marele noroc a fost că vremea nu m-a prins nepregătită și nu numai că am avut haine corespunzătoare dar am avut și mindset-ul potrivit unei astfel de situații: nu era cazul să mă aștept să fie soare ca în Grecia.

        A doua zi a fost și mai frumoasă. De fapt, din punct de vedere al vremii, a fost mai urâtă dar nu asta contează ci locurile și peisajele incredibile pe care le-am văzut în plimbarea pe sea wall de la Dawlish Warren la Dawlish. Așa cum îi spune numele, sea wall este un zid construit de-a lungul mării pentru a putea susține calea ferată care făcea legătura între localități iar asta se întâmpla în 1846. Începând de atunci, rând pe rând,  fostele sate de pescari s-au transformat în stațiuni cochete iar plimbarea pe zid a devenit unul din punctele de atracție a zonei. Într-o parte este peisajul ciudat de rocă roșie iar în cealaltă parte marea zbuciumată mai ales în perioada fluxului când valurile se izbesc de baza zidului. Plimbarea pe care am făcut-o pe acest zid (aproximativ 8 km) a fost cea mai stranie și în același timp încântătoare experiență pe care am trăit-o vreodată. Nu s-a asemănat cu nimic din ceea ce am văzut până acum și m-am simțit tot drumul ca și când aș fi fost un personaj în paginile unui roman. Extrem de interesant!IMG_20170910_122832_resized_20170929_113519038

        Din Dawlish am luat trenul, cred că trenul este cel mai popular mijloc de transport din Anglia, până în Torquay, un oraș ca o bijuterie. Marea era la reflux așa că ne-am plimbat pe plajă, am studiat ambarcațiunile din port și ne-am urcat în roata uriașă de unde am putut admira împrejurimile iar în tot acest timp am suportat vreo zece reprize de ploaie.

torquay

        A fost o excursie foarte reușită în care ne-am simțit excelent iar dacă vreți să vedeți (aproape) tot ce-am făcut, vă invit să intrați pe filmulețele de mai jos:

  • Ziua de sâmbătă petrecută în Exeter – aici
  • Duminică, plimbarea pe sea wall și orașul Torquay – aici
  • Turul apartamentului închiriat prin airbnb – aici

Share This:

Citește mai mult

porc

Temă de casă. Compunere cu titlul Toamna.

        Cred că au trecut vreo doi ani de când am citit memoriile Agathei Christie dar acum de curând, de când am petrecut o zi încântătoare în Torquay, orășelul în care s-a născut și și-a petrecut o mare parte din viață, mi-am adus aminte de un scurt episod povestit pe mai puțin de jumătate de pagină în cartea vieții ei. E o întâmplare căreia  autoarea nu i-a dat importanța cuvenită, sau așa mi s-a părut mie, deși faptele prevesteau mai mult decât evident ceea ce avea să se întâmple peste ani.

        Având în vedere că s-a născut în 1890, nu e de mirare că Agatha Christie a fost educată cu guvernantă conform obiceiurilor din acele vremuri. Totuși mamei sale i s-a părut că nu e  suficient de instruită și a ”aranjat” să frecventeze o școală de fete dar să participe doar la anumite cursuri, aritmetică, gramatică și arta compoziției  de două ori pe săptămână. Cum este posibil ca cea care avea să devină cel mai bine vândut autor de romane din toate timpurile să fie considerată slăbuță la compunere? Criticile care i se aduceau cel mai des erau mereu aceleași: compunerile sale erau prea fanteziste. Faptul că ieșeau din tipare era considerat de către profesoara care nu îi aprecia deloc imaginația un lucru rău și i se reproșa cu severitate că se îndepărtează de la subiect.

        Mă întreb care ar fi reacția profesorilor din ziua de azi și cum ar nota o compunere care ar avea ca subiect Toamna. Clasicul subiect de care, sunt sigură, niciunul dintre noi nu a scăpat. Cel puțin pe mine Toamna și Cum mi-am petrecut vacanța au fost temele care m-au terorizat în școală. După tradiționala introducere cu frunze galbene și cafenii mă blocam și foarte greu treceam la fraza următoare.

     Însă pe covorul de frunze moarte din povestea micuței Agatha Christie apare fără vreun motiv precis un purcel care scurmă prin pădure după ghinde. Din acest moment povestirea continuă cu aventurile tumultoase ale Purcelului Codiță și se încheie cu o petrecere fabuloasă dată de acesta în cinstea prietenilor săi.

        Cum se poate ca nimeni să nu-și fi dat dea seama că sub această imaginație debordantă a unui copil de 9-10 ani se ascundea un talent uriaș? Și profesoara să o îndrume în direcția strâmtă și parcursă de orice elev mediocru a neîndepărtării de la subiectul anost? Uite totuși că se prea poate pentru că lucrurile astea s-au petrecut cu mai bine de o sută de ani în urmă într-o Anglie conservatoare care promova uniformitatea iar copiii erau învățați să facă anumite lucruri pentru că așa trebuie.

        Nu știu cum e acum sistemul de învățământ din Anglia. De fapt știu, dar nu din propria experiență ci din ceea ce am citit pe ici, pe colo deci nu o să mă hazardez făcând afirmații pentru care nu am un suport format din propriile observații. Știu însă că sistemul românesc promovează în continuare dresajul și nu abilitățile interioare ale copilului, marșează pe memorarea stupidă a cantități uriașe de informații și deloc pe creativitate. Mi se pare trist că elevul român de succes continuă să fie doar un reproducător mecanic de informație iar aici s-a ajuns în mare parte nu doar datorită programelor școlare aberante ci și profesorilor lipsiți de har.

        Ce credeți, dacă la noi, un copil de clasa a cincea ar scrie o compunere despre toamnă în care să apară Purcelușul Codiță care dă o petrecere, ce notă ar primi? porc

Share This:

Citește mai mult

forme prajituri

10 obiecte inutile care mi-au invadat bucătăria

        Sâmbăta trecută cred că am visat frumos altfel nu-mi explic cum de m-am trezit cu un așa elan de a face ordine în bucătărie. Nici cafeaua n-am avut răbdare să o termin și m-am apucat de scos tot de prin dulapuri cu dorința arzătoare de a arunca tot la gunoi. De-a lungul timpului am adunat o mulțime de obiecte de care la un moment dat poate am avut nevoie și le-am folosit dar care pe parcurs și-au pierdut complet rostul. O altă categorie sunt cele pe care nu le-am folosit niciodată dar care mi-au înfundat sertarele ani de zile. Să începem deci cu categorisirea:

  1. Forme de prăjituri, forme de decupat, de tăiat sau de făcut tot soiul de elemente artistice pentru decorarea platourilor. Aici intră și șprițul (parcă așa se numește seringa aia mare care se umple cu cremă). N-am mai făcut prăjituri de ani de zile ca să nu mai spun de torturi care s-ar fi cerut a fi ornate. N-am avut niciodată răbdare să fac floricele de spumă și de altfel nici nu m-am priceput, iar să tai castraveți în formă de spirală n-am încercat niciodată. O singură dată am tăiat niște ridichi în formă de steluță, la un Paști prin 1995 :) forme prajituri
  2. Cărți de bucate. N-am mai răsfoit o carte de bucate de nici nu mai știu când, ca să nu mai spun că mi-era plin dulapul de pagini decupate din reviste cu tot soiul de rețete. Cred că un simplu caiet în care să îmi notez lucrurile importante îmi este suficient iar atunci când am nevoie de ceva e extrem de simplu să caut pe internet. Pentru mine cel puțin cărțile de bucate sunt perimate așa că o să scap de ele cât mai curând.
  3. Magneți de frigider. Pe unii i-am primit iar pe alții i-am cumpărat chiar eu, ”amintiri” din diverse călătorii. Ce-o fi fost în capul meu, nu știu, pentru că ușa frigiderului astfel împodobită arată ca dracu’.
  4. Căni și pahare desperecheate, cu logo-ul a diverse firme, pahare distribuite la promoții la bere, suc sau vin, căni primite gratis alături de un borcan de ness, un pachet de ceai sau un plic de vegeta. Unele chiar drăguțe, viu colorate, cu mesaje simpatice și forme inedite dat muuuult prea multe pentru o casă de om.
  5. Ustensile de bătut spuma, adică așa numitele teluri. Și mai am unul, în formă de spirală din aia verticală pe care am uitat să-l fotografiez dar nu folosesc niciunul din astea trei. Dar le țin de umplutură. De ce ar mai folosi cineva așa ceva când lumea e plină de astfel de mixere de bucatarie care îți ușurează munca  și îți economisesc timpul de o mie de ori? Probabil doar pentru motive sentimentale? teluri
  6. Ibrice de cafea. Pentru astea am avut la un moment dat o pasiune aproape inexplicabilă și am tot achiziționat de câte ori am găsit ceva drăguț imaginându-mă duminica dimineața lângă aragaz preparând tacticos o cafea la ibric. Ei, din alte motive la fel de inexplicabile, asta nu s-a întâmplat never-ever. Între timp, după ce am încercat la Starbucks toate băuturile cu o mie de calorii per pahar, tocmai am aflat de aici ce este și de ce preferata mea este cafeaua americano. Și de ce mă enervează zațul care se regăsește în cafeaua la ibric :)
  7. Unelte/ instrumente, nici nu știu cum să le spun, de scos sâmburii din cireșe, de scos cotorul la mere, de tăiat pizza, de scobit pepenele, de tăiat cașcavalul și alte chestii de master chef în devenire, lucru care nu mi-a trecut prin cap niciodată. Rotița aia de tăiat pizza cred că n-am mai folosit-o de pe vremea când în oraș nu era decât o singură pizzerie și mergeam acolo la ocazii speciale, poate doar o dată pe an. În rest făceam acasă, cu aluat de pâine cumpărat la pungă și atunci, ca să pară mai interesant pentru copii, tăiam pizza cu acel instrument special deși la fel de bine aș fi putut să o fac cu un cuțit obișnuit. cutit pizza
  8. Cutii de plastic. Aici sunt Expertă. Cu E mare. Am adunat atâtea cutii că nici mie nu-mi vine a crede. Dar toate erau frumoase, rezistente, cu capac care închide etanș, perfecte pentru a ține mâncarea în frigider sau la congelator, potrivite pentru excursii sau de dus o gustare la serviciu. Cutiile rămase de la înghețată sunt preferatele mele și nu mă îndur să le arunc, parcă îmi rup o bucată de suflet când le văd la gunoi :) Dar acum m-am hotărât și am păstrat doar zece. Inițial am zis cinci dar ar fi fost prea bruscă trecerea.
  9. Cârpe de bucătărie. De șters vasele, de șters masa, de șters paharele, geamul sau frigiderul. Am cumpărat astfel toată gama de prosopele de la cele mai groase la cele mai subțiri, de la colorate și brodate, la cele simple și albe. Cele mai multe sunt cu eticheta pe ele pentru că nu apuc să le folosesc dar, în ciuda acestui fapt, îmi fac alte cârpe noi  și din tricourile pe care nu le mai îmbrac. Le ducupez mânecile și le arunc la gunoi , spatele îl tai în două pentru cârpe mai mici iar fața o las întreagă pentru o suprafață mai mare. Am cârpe pentru trei generații de acum încolo.
  10. Veselă și tacâmuri speciale pentru pește. Pe astea nu le-am cumpărat pe nici unele, le-am primit pe toate, nu le-am folosit niciodată și nici nu le prevăd un viitor luminos. În schimb le-am mutat dintr-o parte în alta de nenumărate ori. Farfurii în formă de pește?? Și cuțitele alea îndoite ciudat… C’monn, asta e deja prea mult pentru o bucătărie de bloc.

        Dacă stau să mă gândesc un pic, lista nu se oprește aici. Mai am pungi, foarte multe pungi, dar pe astea o să le folosesc la strâns gunoiul, fețe de masă pe care nu le-am mai întins de ani de zile, farfurii cu model cu floricele primite la nuntă și care nu mi-au plăcut niciodată, linguri de lemn în prostie… Pfff… trebuie să scap de o mulțime de lucruri. Voi cum stați la capitolul ăsta?

 

Share This:

Citește mai mult

blueair

Experiența mea cu Blueair

        Nu-mi face nicio plăcere să scriu despre lucruri negative, să mă încarc de rău și să transmit o stare de nemulțumire continuă dar parcă nici nu e bine să băgăm tot timpul gunoiul sub covor și să ne prefacem că în jur totul este roz și plutim pe norișori de puf. Așa că uneori e indicat să spunem lucrurilor pe nume și să nu mai înghițim orice gălușcă zâmbind îngăduitor. Astăzi o să vă povestesc experiența mea cu Blueair, compania aeriană low-cost.

        În ultimii doi ani am călătorit relativ des cu avionul, asta însemnând cel puțin o dată pe lună. Cu Blueair am avut prima ”întâlnire” anul acesta în aprilie când am fost cu sora mea la Birmingham. Biletele, cumpărate cu vreo două luni înainte, au fost ieftine, nimic de zis, dar până la urmă asta înseamnă lowcost așa că nu pot să spun că am făcut nu știu ce afacere, este ceva normal să nu plătești o căruță de bani atunci când alegi acest sistem.

        Odată cu prima călătorie a venit și primul incident pe aeroportul din Cluj. N-a fost mare lucru dar totuși a fost neplăcut pentru că nu reușeam să intrăm în zona unde se face controlul de securitate. Poarta de intrare se deschide prin scanarea codului de bare de pe biletul tipărit pe hârtie sau a qr-code de pe ecranul telefonului. Am încercat de câteva ori și eu și soră-mea… și nimic. Cum în spatele nostru se adunaseră câteva persoane, le-am lăsat în față și toate au trecut fără probleme. Am încercat din nou și la fel, senzorii nu reacționau deloc. Toată lumea trecea în afară de noi două. Până la urmă o persoană care lucra în aeroport a sesizat că avem o problemă și că forțăm intrarea și ne-a întrebat de la ce companie avem bilete. Când a auzit că de la Blueair ne-a trimis la ghișeu să ne refacem checkin-ul spunându-ne că această companie are o problemă la sistemul informatic. De la Blueair nu primisem niciun sms, niciun email de atenționare, nimic.

        Am stat puțin la coadă și, dacă bine țin minte, am primit bilete printate pe carton (din acelea clasice) pe care apoi le-am scanat fără probleme. Deci n-a fost mare lucru. Cu toate astea nu m-am simțit confortabil și în niciun caz nu a fost ceva care să aducă o steluță favorabilă în plus companiei mai ales că nici n-am primit vreo scuză pentru neplăcerea creată. Dar trăind în România sunt atât de obișnuită cu modul de tratare cu indiferență a clienților încât am uitat incidentul aproape instantaneu iar până mai zilele trecute nici nu m-am mai gândit vreodată la asta.

        Marțea trecută m-am întors din Anglia și aveam bilet Londra-Cluj cumpărat evident pe internet, tot de la Blueair. Cu o zi înainte, ca întotdeauna, intru pe site să-mi fac checkin online. Nu reușeam să trec de primul pas, cel în care se cer datele de identificare ale pasagerului. Nu primeam niciun mesaj de eroare, nu se descărca nicio clepsidră și nici nu se învârtea vreun cerculeț ca să văd că procesorul ăla lucrează ceva. Pur și simplu nu se întâmpla nimic. Dar absolut nimic. Am încercat de câteva ori iar apoi am intrat la alte opțiuni din meniu să văd dacă alea funcționează. Se părea că da. Mergea totul în afară de checkin. Mi-am zis că probabil are ceva browserul meu de internet și l-am rugat pe Cristi să încerce de pe calculatorul lui. Aceeași reacție. Nulă. Nimic. Nada. Niente. Deja trecuse juma’ de oră de când de când tot bâjbâiam fără succes așă că am sunat la Blueair să vedem ce se întâmplă.

        20 de minute am stat pe hold până când într-un final a răspuns Liviu. Așa s-a prezentat. I-am spus ce problemă am, la care el m-a informat că (reproduc mot à mot) are un coleg care se ocupă de site și acuma lucrează la el ca să-i aducă îmbunătățiri. Really?? și de ce colegul nu a pus un anunț ca să nu dispere clienții? sau de ce compania nu a trimis emailuri în care să ni se comunice acest lucru? Săracu’ Liviu era așa de blând și de nevinovat ca apa sfințită. Nimic nu știa. Nici măcar să ceară scuze în numele companiei. Nu a fost nepoliticos sau arțăgos dar era atât de neprofesional în abordare cum nici băiatul de la aprozarul din colțul străzii nu este, lucru ciudat pentru o firmă atât de mare și cu pretenții de customer care. Singurul lucru pe care îl știa era că checkin-ul se face doar în aeroport și se deschide cu două ore înainte de plecare. Destul de trist, m-am gândit, mai ales că aveam cumpărat deja biletul de autocar și îmi calculasem timpul la limită. Dacă și la checkin se vor mișca la fel de lent ca și la îmbarcarea din Cluj, am pus-o de mămăligă că am uitat să vă spun că la dus ne-au ținut la verificarea biletelor 45 de minute.

        Avionul trebuia să decoleze la 10 fix, au chemat toți cei 200 de pasageri la poartă la fără un sfert și o singură angajată de la Blueair a stat și a citit, că altă explicație nu găsesc după cât de atentă a studiat fiecare bilet în parte, timp de aproape o oră în timp ce toată lumea bătea mărunt din picioare. Dar am trecut peste asta pentru că eram bucuroasă că plec în vacanță. Mai greu a fost pentru cei ai căror copii se plictisiseră de moarte. Dar am trecut și peste pentru că, v-am spus, sunt obișnuită. Aș putea spune chiar călită.

        În fine, a doua zi de dimineață am depășit cu succes testul stresului pentru că autocarul a întârziat un sfert de oră, am făcut checkin-ul și, răsuflând ușurată, m-am urcat în avion. Dacă totul  s-ar fi oprit aici acest articol n-ar fi existat. Până la urma urmei o oră pierdută din viața mea chinuindu-mă să accesez un site în lucru nu e așa de importantă. Și nici cele câteva sute de ore pierdute din viețile câtorva sute de pasageri de pe zeci de zboruri care cu siguranță au încercat același lucru. Noi să fim sănătoși și să ne vedem de treabă. Când merge, merge, când nu… ciocu’ mic și la ghișeu.

        Cireașa (amară) de pe tort a fost de fapt sucul pe care l-am comandat în avion. Prețurile sunt afișate în lire și în euro, de fapt același lucru cu toate că există o diferență între cele două valute. Un pepsi costă 3 lire. Sau 3 euro. Sau poți plăti în lei dar nu zice cât. O liră fiind aproximativ 5 lei, m-am gândit că o fi maxim 15 lei așa că atunci când stewardul a zis 14 mi s-a părut ok. I-am dat banii, mi-a dat sucul și bonul și a trecut mai departe. Numai că atunci când din curiozitate, obișnuință sau de plictiseală  m-am uitat pe bon am văzut că de fapt sucul meu costase 13,25. IMG_20170919_110335_resized_20170920_091012521

        Poate e o deformație profesională după ce am lucrat 20 de ani într-o bancă sau poate e doar ideea mea despre corectitudine dar urăsc aceste ”rotunjiri”. Vă jur însă că nu e vorba de zgârcenie și nu sunt un zgârie brînză care să facă urât pentru niște mărunțiș. Singurul lucru pe care îl cer este să mi se spună prețul real, adică exact atât cât scrie pe casa de marcat. Dacă omul ăla mi-ar fi spus 13,25 și nu ar fi avut să-mi dea rest nici nu mi-ar fi păsat dar când vine de la el putere să-mi spună mai mult decât face doar pentru presupunerea că eu nu am de unde să îi dau suma exactă, atunci deja mă calcă pe nervi. Nici eu n-am sărăcit la fel cum nici el nu s-a îmbogățit din firfireii ăia dar gestul de a-și asuma niște drepturi asupra banilor mei mi se pare urât și total neprofesional. Repet, nu sunt o zgârcită iar la restaurant las întotdeauna bacșiș chiar și atunci când serviciile nu se ridică la înălțimea așteptărilor mele. Cred că doar dacă mi-ar vărsa chelnerul supa în cap nu aș lăsa bacșiș deși poate și atunci mi s-ar face milă de el. Stewardul din avion m-a enervat însă la culme.

        N-am spus nimic atunci dar scriu acum deși mă îndoiesc că cineva de la Blueair va vedea sau că va face ceva pentru creșterea satisfacției clienților. Și de ce ar face atâta timp cât, chiar și cu aceste scăpări, eu și mulți alții vom continua să zburăm cu ei. De ce? Pentru că ne convine orarul și destinația. Sau cel puțin până se trezește Wizz din somn. blueair

        Later edit – Am uitat să vă spun că de data asta echipajul a uitat să ne dea bomboana de la finalul călătoriei. Pffff… ce oameni! :)

Share This:

Citește mai mult

halloween

Chit-chat la o cafea

        M-am dat pe brazdă, cum s-ar zice, dar n-am avut încotro și m-am îmbrăcat ca la balamuc. Eu, care mă uitam strâmb la englezoaicele înfofolite cu geci de blană dar cu șlapi în picioare, am ajuns să le copiez stilul :) M-au jenat atât de tare și pantofii și adidașii pe care îi am aici încât am fost nevoită să iau la purtare sandalele. Sunt în Anglia de o săptămână și ca de fiecare dată profit de ocazie ca să văd cât mai multe locuri pentru că orice colțișor mi se pare că are ceva de oferit. Drept urmare umblu pe jos ca apucata. Aplicația de pe telefon îmi spune că în medie fac pe zi 16000 de pași și deși încălțările nu-mi sunt noi și le-am purtat de nenumărate ori înainte, nu știu ce s-a întâmplat de mi-au făcut beșicuțe la călcâi. În consecință mi-am pus sandalele în picioare și mi-am continuat periplul.

       Problema e că aici a venit deja toamna adevărată și dimineața când plec eu sunt 8-9 grade iar la prânz temperatura nu trece de 14°C. 14 grade e temperatura Angliei. De multe ori vorbesc cu Cristi la telefon și îl întreb cum e vremea iar el îmi spune e cald și bine, sunt 14 grade. Asta în februarie. În iulie îmi spune e frig și nașpa, sunt 14 grade. Alteori, prin noiembrie, e binișor, sunt 14 grade. Trag deci concluzia că 14 grade e temperatura medie a acestei țări. Acasă n-aș umbla așa îmbrăcată nici să mă plătească cineva dar aici, cum nu mă cunoaște nimeni, am făcut o încercare din care n-am ieșit deloc rău. Cu pulover, geacă, eșarfă la gât și cu picioarele goale în sandale jur că nu s-a uitat nimeni strâmb la mine ba chiar mă integram perfect în peisaj de zici că eram de-a lor. Mă așteptam să-mi înghețe degetele dar spre surprinderea mea nu mi-a fost deloc frig deși am prins chiar și reprize de ploaie.

        Weekendul trecut am făcut o excursie la Exeter și Torquay, două orașe în sud-vestul Angliei. A fost muuult peste așteptări și ce frumuseți am văzut acolo o să-mi rămână pe veci în amintire dar voi scrie un articol separat despre asta peste câteva zile. Înainte însă de a mă apuca de scris va trebui să editez filmul pe care l-am făcut pentru că imaginile spun mai mult decât o mie de cuvinte. A fost mi-nu-nat chiar dacă vremea a fost execrabilă.

        Acum sunt în Coventry, după cum am spus fac lungi plimbări pe jos și descopăr în fiecare zi ceva interesant. Am luat orașul la pas și cum am la dispoziție tot timpul din lume îmi permit să mă opresc și să observ detașat oamenii, locurile și viața așa cum trece ea pe lângă noi. La orele la care ies eu cred că toate mămicile din oraș își scot copiii la plimbare, în orice caz e plin de cărucioare și vreau să vă spun că și bebelușii tot cu picioarele goale sunt :) Sunt mulți, foarte mulți negrișori care mie mi se par cei mai drăguți dintre toți copiii. Când îi vezi cu părul ăla creț și cu ochii ca mărgelele îți vine să-i iei la pupat și cu greu mă abțin să nu îi mângâi sau să îi prind de mânuțe. Parcă sunt niște jucării vii. Când eram mică, vreo 8-9 ani aveam, am primit la un Crăciun o păpușă negresă îmbrăcată într-o rochiță verde în carouri și cu turban pe cap care la început mi s-a părut tare urâtă dar apoi am îndrăgit-o nespus. M-am jucat cu ea ani de zile și probabil de atunci mi se trage slăbiciunea pentru pielea tuciurie :)

        Evident intru și prin magazine. Prin orice fel de magazine. Nu mă plictisesc nici chiar magazinele alimentare pentru că sunt curioasă ce mănâncă englezii. Mă copleșește de fiecare dată abundența de produse și mărci. Când sunt în România și mă duc la supermarket am impresia că avem de toate și nu ne lipsește nimic (și de fapt așa și este) dar aici totul este dus la un alt nivel. De exemplu dacă la noi găsești 10 feluri de maioneză, aici cu siguranță sunt 30. Dacă la noi sunt 20 de feluri de pâine, aici sunt pe puțin 40. Nu zic că este necesar să fie atâtea pentru că este și foarte greu să te decizi ce vrei și ce îți place, eu doar constat. Sunt și unele chestii pe care nu le-am văzut la noi cum ar fi paste la conservă. Șiruri întregi de rafturi cu conserve de spaghetti, penne, fusilli, farfalle și toată gama de macaroane bolognese, carbonara sau te miri ce alte sosuri mai au italienii, pe toate le găsești încapsulate. Încă nu am gustat nicio astfel de conservă dar trebuie neapărat să încerc pentru că sunt foarte curioasă ce gust or avea. Pentru mine pastele sunt ceva care prin definiție trebuie mâncate pe loc, proaspăt făcute. Dar cine știe, am trecut peste atâtea prejudecăți așa că nu ar fi prima oară să-mi schimb radical părerea.sp2

        Există totuși ceva ce am căutat și nu am găsit sau, mă rog, sortimentul este mult redus. Pate de ficat. După îndelungi căutări am găsit un singur fel și nici acela exact ce-mi trebuia pentru ouă umplute. Sau poate nu am știut eu cum se cheamă? Un răhățel de borcănaș umplut cu o pastă care printre altele avea și cartofi în compoziție. La gust aducea vag cu pateul pe care îl știm noi dar la textură era cam nisipos. Până la urmă l-am folosit aducându-i niște îmbunătățiri dar cu siguranță a doua oară nu-l mai cumpăr.pate

        Cel mai mult îmi place să intru prin librării. Intru și prin magazinele second hand pentru că toate, dar absolut toate second-handurile, au sector de carte unde găsești adevărate comori la o liră-două. Ca să nu mai spun de anticariate unde mă simt ca-n rai. Îmi pare așa de rău că ieri sau alaltăieri am văzut Pe aripile vântului, o ediție americană din anii ’50 și nu mi-am luat-o. Era în stare impecabilă, două volume cartonate cu doar 4 lire. Nu știu ce-a fost în capul meu. Adică știu, mi-am propus să nu mai cumpăr cărți decât în format electronic (și oferta este excelentă aici) pentru că realmente nu mai am unde să le depozitez în casă și în ultimii doi-trei ani m-am ținut de această regulă, dar, la naiba, pentru cartea aia puteam să-mi încalc principiul. Acum e prea târziu. Adevărul este că am renunțat să mai cumpăr romane pentru că sunt cărți pe care le citești doar o dată, foarte rar se întâmplă să vrei să citești un roman a doua oară, așa că prefer să le iau de la bibliotecă. În schimb marea mea pasiune din ultima vreme sunt biografiile, memoriile, jurnalele și tot ceea ce se încadrează la acest gen. Iar acum sunt setată pe Regina Victoria :) À propos, aici se face reclamă la anvergură maximă filmului Victoria și Abdul pe care abia aștept să îl văd, nu știu dacă a apărut deja în cinematografele din Cluj dar sper că da.librarie

        La Waterstone’s (un mare lanț de librării din UK) am văzut două cărți super-super faine și cred că am stat o oră și am tot citit din ele. Prima era despre cum Regina Victoria s-a implicat în aranjarea căsătoriilor care au influețat apoi destinul Europei (Queen Victoria’s Matchmaking: The Royal Marriages that Shaped Europe) iar cealaltă, The Greedy Queen: Eating with Victoria, cu mult mai multe elemente picante decât prima deși la fel de informativă, era despre mesele, festinurile și ceea ce se întâmpla în bucătăriile regale acum mai bine de o sută de ani. Ambele cărți au apărut anul acesta, una chiar acum în septembrie deci încă nu sunt traduse dar dacă vă plac genul acesta de cărți, și de altfel orice fel de alte cărți, le găsiți aici la prețuri foarte bune.

        Deja au apărut, pe ici, pe colo, decorațiunile de Crăciun dar încă nu s-a dat chiar startul oficial în schimb nebunia cu Halloweenul e în toi. Atâtea chestii amuzante am văzut și atâtea prostii aș fi cumpărat dar spre norocul meu bagajul la avion este limitat. Cu Crăciunul ne putem compara cu magazinele englezești dar la noi Halloweenul nu a luat așa amploare nici pe departe. Am văzut aici costume de dovlecei, prințese, batmani, stafii sau vrăjitoare pentru copii de la 2 luni până la adulți dar de ce mă mir eu de bebeluși când până și câinii și pisicile vor umbla costumați. Pentru câini, cel puțin, există toate mărimile la toate modelele :) halloween

        Iar lumea cumpără în draci, nu cred că există copil care nu va avea costum special de Halloween. La un moment dat chiar mă gândeam să îi iau și Silviei unul pentru că probabil se va organiza o mică petrecere cu copiii din bloc dar până la urmă am renunțat din același motiv, al transportului. Costumul de cal pe care Cristina l-ar fi vrut pentru pitică era mult prea voluminos și să plătesc bagaj de cală doar pentru un moft pe care Silvia oricum nu cred că îl înțelege încă,  nu merită. Dar costumul era atât de drăguț!!! și mai drăguț decât calul era unicornul :) Și mai era un dinozaur, un crocodil și încă o vietate roșie, nu mai țin minte exact ce creatură reprezenta dar toate mi-au plăcut.halloween2

         Cam așa au trecut ultimele zile, cu flecuștețe, cu relaxare, cu plimbări prin ploaie și cu nimicuri care ne fac viața mai plăcută. Mâine seară poate mergem la teatru. Poate. Dacă ne hotărâm și dacă mai găsim bilete o să urmeze o mare, chiar foarte mare problemă. Cu ce să mă îmbrac? pentru că n-am nimic corespunzător aici…

Share This:

Citește mai mult