Acces interzis bebelușilor, bătrânilor și persoanelor cu handicap

        Duminică dimineața. Draperiile nu mai opresc deja lumina puternică de afară. Cel mai probabil va fi o nouă zi caniculară de august. Cineva se foiește lângă mine trăgând de cearceafuri. Simt o lovitură în coaste, deschid somnoroasă ochii și văd o mutră zâmbitoare de copil care încearcă să-mi bage un deget în nas. Ba-pa-pa! Ba-pa-pa! mă prinde cu palmele de față și cred că asta înseamnă bună dimineața. Aș mai dormi un pic dar Silvia s-a dat jos din pat și îmi dă cu papucii în cap, semn că e cazul să mă încalț și să ne pregătim împreună de o nouă zi plină de distracții. După cum s-a dovedit ieri, e bine fără mama și tata acasă, nici ea, nici eu nu le simțim lipsa, ne-am plimbat, ne-am jucat, am dormit pe masă și, mai ales, am mâncat înghețată pe săturate chiar dacă dulciurile cu zahăr nu fac parte din dieta unui copil așa de mic. silvia3        Silvia, ți-e foame? Mna-mna-mna… Da, e clar, îi e foame. Și mie îmi e dar nu am chef de iaurt cu cereale așa cum mănâncă ea. Simt nevoia de niște carbohidrați cu multe calorii 🙂 O să mănânc mai târziu iar pentru ea, așa cum mi-au fost lăsate indicațiile, pun două linguri de cereale bio într-un bol mic, torn iaurt peste ele, le amestec și le las câteva minute să se înmoaie, apoi le gust. Zero gust. Cum să-i dau copilului ceva atât de sec? Mă uit prin frigider să văd ce mai găsesc și scot o cutie cu zmeură din care îi pun câteva bobițe zemoase. Parcă terciul ăsta tot nu e destul de bun așa că mai amestec și o linguriță de gem de merișoare de la IKEA. Așa mai merge. Silvia e de aceeași părere, l-a mâncat în doi timpi și trei mișcări. Oare s-a săturat? Pentru siguranță îi spăl un ciorchine de strugure și îi las boabele pe măsuță să-și ia una câte una. Și le-a înfundat pe toate în gură și nu mai are cum să le mestece așa că le scuipă pe jos. E clar, e sătulă, așa că hotărâm să plecăm la plimbare cât încă e răcoare afară. Eu n-am mâncat nimic dar o să intrăm pe la McDonald’s să-mi iau un Mac puișor pentru că am poftă de ceva bun, asta însemnând o prăjeală în ulei refolosit. Mai calc și eu pe bec din când în când 🙂

        Suntem gata de plecare, folosim tehnica în dungă de intrare în lift cu căruciorul în timp ce cu o mână apăs pe buton iar cu cealaltă o țin pe copila care s-a ridicat în picioare. Se bâțâie periculos aplecându-se prea tare cu capul în jos așa că în fața blocului  o leg cu hamul chiar dacă protestează  încruntată. Îi trece însă repede și pornim în pas vioi pe străzile încă pustii. E abia ora 8 și vânticelul răcoros care ne bate prin păr ne binedispune pe amândouă. La trecerile de pietoni trebuie să fiu atentă pentru că bordurile sunt înalte și mi-e greu să cobor abrupt căruciorul. De urcat e mai ușor pentru că Silvia cade pe spate dar la coborâre se apleacă tare înainte și parcă mă încearcă un sentiment de teamă. Nu-mi place s-o văd cu capul în jos deși știu că hamul e bine legat și nu are cum să cadă. Adică așa sper. Din păcate sunt puține locurile unde trotuarul nu se termină brusc ci se continuă cu un mic plan înclinat fără să fii nevoit să cobori și să urci, însă ne descurcăm.

        Ajungem repede la Unirii și deja îmi lasă gura apă când mă gândesc cum voi savura mac puișorul. În câțiva pași ajungem în față la McDonald’s și mă opresc blocată. Silvia e atentă la jucăria din mânuță dar pe mine mă încearcă o dezamăgire cruntă și un sentiment de neputință în timp ce privesc neputincioasă cele 4-5 scări care mă despart de raiul papilelor gustative. Ceea ce în mod normal ar fi fost câteva trepte pe care le-aș fi urcat fără măcar să le observ au devenit dintr-odată un obstacol de netrecut, o fortăreață de necucerit. Nu am cum să urc căruciorul, îmi este imposibil să ajung cu el sus și totul pare departe și intangibil. În mod indirect, accesul îmi este interzis și mă simt frustrată și nedreptățită. Îmi aduc parcă aminte că se poate intra și prin Unirea, poate acolo nu sunt trepte așa că fac stânga-mprejur și mă îndrept spre una din ușile de intrare în magazin însă e prea devreme iar magazinul încă nu s-a deschis.

        Sunt supărată foc, boscorodesc ceva în gând și trec la planul B. După colț se află un KFC iar mac puișorul ar putea fi înlocuit foarte bine cu niște aripioare picante. Poate chiar mai bine, încerc eu să-mi dreg moralul și iau curba. În 20 de metri mă regăsesc în fața aceleiași situații înspăimântătoare. Un munte de scări, vreo 8, care par să se înalțe la cer. Lumea le urcă și le coboară cu nonșalanță dar noi stăm umile fără a cuteza să visăm la o asemenea escaladă. Cu căruciorul este absolut imposibil să ajungem în vârf și nu știu dacă tristețea sau revolta este cea care mă supără mai tare.

        Se pare că azi nu mi se arată să mănânc ceea ce poftesc și plec mai departe urcând și coborând căruciorul peste borduri înalte. Zdup-zdup, măcar ăstora le pot face față, cu greu, dar reușesc. Trec de Hanul lui Manuc și după încă două semafoare cu obstacole ajung la o patiserie sau covrigărie sau ce-o fi, de unde vine un miros înnebunitor. Silvia simte și ea și începe să se agite. E un chioșc unde se vând tot felul de plăcințele printr-un gemuleț. Ca să ajungi la geam trebuie să urci două trepte improvizate pe un fel de piedestal de lemn. Din fericire căruciorul îmi rămâne sub ochi așa că, în sfârșit, reușesc să cumpăr ceva de mâncare: doi covrigi cu susan, unul pentru mine și unul pentru Silvia căreia îi rup o bucățică pe care mi-o înșfacă fericită că are ce ronțăi. Eu nu sunt la fel de mulțumită, gândul mi-a rămas la mac puișorul la care nu am reușit să ajung și mușc din covrig fără prea mare tragere de inimă. Am un gust amar dar acesta nu vine de la covrig.

        E încă răcoare plăcută afară așa că hotărâm să facem o plimbare până sus, pe Dealul Mitropoliei. Ajungem mai repede decât am crezut, dealul nu e chiar un deal adevărat, e doar o ridicătură mai mare, dar aleea care duce la vârf e frumoasă și străjuită de o parte și de alta de copaci umbroși. Încă nu a început slujba de duminică dimineața dar din difuzoare se aude muzică bisericească. Destul de tare, după părerea mea, și nu cred că mi-ar conveni acest lucru dacă aș locui în zonă. E curat peste tot, nu vezi nicio hârtie aruncată pe jos, totul e pietruit, bibilit și aranjat la cel mai mic detaliu. Biserica Mitropoliei, de fapt catedrala,  pare impunătoare și îmi stârnește curiozitatea. Dau să intru înăuntru și mă lovesc de aceeași problemă cu care mă confrunt de când am ieșit din casă. Scări. Multe scări. Scări de neurcat cu căruciorul. Reușesc să mă enervez, mă uit în jur și văd multă bogăție. Basoreliefuri, sculpturi, arcade, garduri împodobite, fier forjat, dale, flori, cruci aurite, sisteme audio… totul a costat bani și nu puțini. Pentru o rampă de cărucioare însă nu s-au găsit resurse. Sau poate nu lipsa banilor e cauza, poate nepăsarea? Poate lipsa iubirii față de aproape? dar asta nu se poate din partea fețelor bisericești…

        De data asta nu mai putem da vina pe politicieni, de data asta nu mai putem blama guvernanții și nu mai avem dreptul să strigăm că în țara asta nu se face nimic. Ei și-au făcut datoria, există legi publicate și republicate, normative și norme de aplicare. Art 62 din Legea 448/2006 spune următoarele:

        Clădirile de utilitate publică, căile de acces, clădirile de locuit construite din fonduri publice, mijloacele de transport în comun şi staţiile acestora, taxiurile, vagoanele de transport feroviar pentru călători şi peroanele principalelor staţii, spaţiile de parcare, străzile şi drumurile publice, telefoanele publice, mediul informaţional şi comunicaţional vor fi adaptate conform prevederilor legale în domeniu, astfel încât să permită accesul neîngrădit al persoanelor cu handicap.

        Frumos spus dar aplicat în prea puține locuri. Cu clădirile am văzut cum stă treaba, de multe ori chiar și acolo unde sunt construite rampe de acces, acestea sunt făcute în bătaie de joc, ridicate la un unghi care face imposibilă urcarea unui cărucior, indiferent dacă acesta este pentru persoane cu dizabilități sau pentru bebeluși. Bani aruncați pe apa sâmbetei, lucru făcut de mântuială doar ca cineva să bifeze un punct pentru obținerea autorizației de funcționare. Sfidător și umilitor pentru cei care ar avea nevoie de o cale de acces. De ce ar face cineva o astfel de monstruozitate? rampa ioana spune        De cine vrea să-și bată joc proprietarul unei astfel de construcții? De urcat sau coborât dintr-un autobuz sau tren nici nu poate fi vorba, nimeni nu se sinchisește de cei cu nevoi speciale. Iar cei cu nevoi speciale nu sunt doar cei care sunt obligați să-și petreacă viața într-un cărucior cu rotile, sunt și bătrânii care se deplasează mai greu, cei care folosesc bastoane sau care își târâie picioarele îngreunate de vârstă. Sunt părinții și bunicii noștri și suntem noi peste ani. Mama, de exemplu, avea artroza, o suferință a articulațiilor din cauză degenerativă și avea mari greutăți în a urca și coborî treptele. Nu avea probleme de deplasare, putea merge oriunde dar o dureau foarte tare genunchii atunci când trebuia să urce sau să coboare scări. Planurile înclinate însă i se păreau cea mai bună soluție.

       Am auzit o grămadă de oameni vorbind despre perfecțiunea sistemului din străinătate, despre cum vezi ”babe” coborând de la volan și mergând cu cadrul pe stradă, despre aceleași ”babe” purtate în cărucioare prin magazine iar când se apropie de cabina de probă se dau jos și se duc pe picioarele lor să probeze haine. Sunt oameni ca toți oamenii doar că se deplasează mai greu și au nevoie de un pic de ajutor. Spre deosebire de România, nu sunt țintuiți în casă de borduri și scări, ci se pot plimba peste tot, se pot urca în orice mijloc de transport și pot intra în orice clădire. Sunt sigură că și acolo există legi care impun reguli de neîngrădire a accesului persoanelor cu handicap oriunde ar avea nevoie dar oamenii le respectă și nu numai că le respectă dar deja le-au intrat în sânge. E normalitate.

        Noi de ce nu putem fi așa? În instituția în care lucrez nu există rampă de acces pentru cărucioare. Am întrebat și cică există una mobilă?? ce-o mai fi însemnând și asta… adică trebuie să chemi pe cineva să o monteze? dar pe cine să chemi când nu e nimic afișat? e o soluție mult prea complicată și, în afară de asta, nimeni nu știe de ea. Deci iarăși ceva făcut în dorul lelii. La mine la bloc nu există rampă deloc și aproape la niciunul din blocurile din jur. La banca unde am lucrat exista o rampă foarte frumos construită, la un unghi corespunzător, dar când căruciorul ajungea sus, ușa, în loc să se deschidă spre interior, se deschidea în față, înspre exterior, deci bloca intrarea. Dacă nu ar fi de plâns, aș putea râde pe seama prostiei constructorilor.

        De data asta depinde doar de noi să schimbăm ceva în bine, în sfârșit nu mai putem arunca vina pe alții și poate ar fi bine să ne uităm în primul rând în ograda proprie să vedem ce putem face fie la serviciu, fie acasă la noi. Proverbul cea mai lungă călătorie începe cu un singur pas nu s-a potrivit nicicând mai bine și ar fi minunat ca fiecare dintre noi să facă ceva cât de mic pentru a schimba această situație. Dacă stai să te gândești un pic tu, ce ai putea face?

Share This:

Read More

Cadouri la care nu m-aș fi gândit niciodată

        Despre cadouri aș putea scrie la nesfârșit atât de mult îmi place să dăruiesc deși nu este chiar ușor să găsești cadoul potrivit fiecărei persoane. Cel mai urât lucru mi se pare să faci cadouri de complezență, să dai ceva ce ție nu ți-a plăcut niciodată, obiecte uitate prin sertare, lucruri cumpărate în ultimul moment, suveniruri inutile sau kitsch-uri care se doresc a fi amuzante. Decât să dai cuiva cosmetice cumpărate doar de dragul de a fi cumpărate sau, mai rău, aproape de termenul de expirare, mai bine alegi un buchet de flori, o cutie de bomboane sau o sticlă de vin. În fine, subiectul acesta cuprinde o arie foarte largă dar astăzi o să mă limitez la a vă povesti un pic despre cadourile pe care mi le-a făcut soțul meu de-a lungul timpului, obiecte la care probabil nu m-aș fi gândit nici într-o mie de ani. Au fost cadouri care nu s-au încadrat în tiparele obișnuite dar care, chiar dacă la început le-am privit cu scepticism, mi-au devenit foarte dragi, cu care m-am obișnuit și care, pe zi ce trece, își dovedesc  din ce în ce mai mult utilitatea.

        După cum sună, cred că v-ați dat seama că nu este vorba de haine, bijuterii sau parfumuri 🙂 Din câte îmi amintesc, la începuturile noastre au existat și astfel de tentative dar nu prea au fost reușite așa că am convenit împreună, pragmatic și fără urme de romantism, că nu are rost să insistăm în ceva ce nu aduce plăcere nici unuia dintre noi. Adică el să caute în magazine care îl plictisesc de moarte cadouri pe care eu nu le apreciez, nu mi se potrivesc și nu mi le doresc. Drept și prin urmare, de atunci mi-am ales singură cadourile de acest gen și toată lumea a fost fericită. Probabil că ar fi fost minunat să primesc la diverse aniversări, așa cum am văzut în filme, coliere cu diamante strălucitoare puse în cutiuțe de catifea dar nu mă văd astfel împodobită coborând scările de la etajul patru și urcându-mă în autobuz 🙂 Astfel am ajuns să mă bucur de alte  chestiuțe cum ar fi:

  • Carnetul pentru cărți de vizită – lungă explicație pentru un obiect așa de mic 🙂 În engleză spus, cardholder. Câteodată limba română are lacune, așa că n-ar trebui să ne mirăm că împrumutăm cuvinte din alte limbi. Mi-a fost extrem de util acest carnet pe vremea când lucram cu mulți clienți despre care trebuia să cunosc informații de bază și până când l-am primit, nici măcar n-am știut că există un astfel de obiect. Mi-a fost de mare ajutor să țin lucrurile ordonate și după ce l-am umplut pe primul, mi-am mai cumpărat altele.carti vizita ioana spune
  • Mașina de cusut. Nu mi-am dorit-o, adică n-a fost niciodată pe lista mea de dorințe dar acum nu mai pot trăi fără ea. A cumpărat-o dintr-un flea-market din Germania cu 10 euro. Atâta am cusut la mașina asta, merge atâta de bine și atâtea lucruri frumoase am făcut cu ajutorul ei, că pe zi ce trece sunt tot mai încântată deși o am de 6-7 ani, cel puțin. masina cusut ioana spune
  • Mouse pad-ul cu perniță. Vă vine să credeți sau nu, la un moment dat, în urmă cu câțiva ani, mi s-a făcut bătătură la încheietura mâinii de atâta sprijinit pe birou cu mouse-ul. Pur și simplu mă durea mâna și m-am plâns acasă de ciudățenia care mi s-a întâmplat. Păi de ce  n-ai spus mai repede? m-a întrebat Cristi și mi-a cumpărat un mouse-pad cu o perniță cu gel pe care să-mi sprijin încheietura. Habar n-aveam că există așa ceva dar era exact ceea ce îmi trebuia. Asta înseamnă că și alții au pățit același lucru înaintea mea și cuiva i-a venit această idee genială. Acum am două astfel de mouse pad-uri, unul acasă și unul la birou.
  • Mouse-ul wireless. Când l-am primit, am strâmbat din nas și am spus că n-am nevoie de un astfel de mouse pentru că aveam deja unul cu fir. (Chiar dacă am laptop nu pot să lucrez decât cu mouse-ul, ce să fac, I’m old school). À propos de chestiile de modă veche, m-am simțit rămasă în urmă când am văzut la aeroport că mulți își scanau codul de bare de la check-in direct de pe ecranul telefonului. Mi s-a părut mult mai simplu și elegant decât să umblu după mine cu foaia de hârtie printată așa că mi-am propus ca la următoarea călătorie să intru și eu în rândul lumii iar imprimanta să o folosesc  doar atunci când e absolut necesar chiar dacă acum consumabilele au devenit ieftine ca cele de aici. Dar măcar atât să fac și eu pentru salvarea planetei. Revenind la mouse-ul wireless, nu înțeleg de ce nu mi-a plăcut de la început și de ce trebuia să-mi încurc cablul prin geantă când totul poate fi atât de simplu. Love it!
  • Sticla de apă cu pulverizator. Nu e o sticlă obișnuită ca, de exemplu, cea de la soluția de spălat geamuri ci are niște orificii foarte, foarte mici prin care jetul iese mult mai fin. Are un fel de piston care face presiune și este un accesoriu minunat pentru zilele caniculare. Pot, și nu doar că pot, dar chiar îmi umplu sticla cu apă de trandafiri și este o senzație foarte plăcută să te stropești pe față sau chiar pe tot corpul dacă stai la plajă. Sticla asta am primit-o după ce Cristi a văzut că dădeam mereu bani pe diverse ape termale 🙂 A zis să facem economie. spray
  • Briceagul Victorinox. Cine s-ar gândi să dăruiască unei femei un briceag? Dar dacă ne gândim un pic, cine nu are nevoie să aibă tot timpul la dispoziție o forfecuță, o pilă sau o pensetă? Îl port cu mine de 20 de ani. Mi-a plăcut atât de mult încât de atunci am făcut și eu, la rândul meu, acest cadou multor persoane dragi. Se spune însă că nu e bine să faci cadouri cuțite (iar un briceag tot un fel de cuțit e). Cică un cuțit taie  prietenia, așa că dacă vă gândiți să dăruiți ceva tăios ar fi bine să cereți bani în schimb ca să pară de fapt o vânzare. O monedă de 1 ban este suficientă pentru încheierea tranzacției, asta bineînțeles dacă credeți în superstiții. IMAG4432
  • Masca de ochi. Din nou, o invenție de care profit la maxim 🙂 Cum eu nu pot să adorm cu lumina aprinsă (nici măcar cu cea care intră pe gaura cheii) masca asta m-a salvat de multe ori, atât de la discuțiile pe tema stinge lumina că vreau să dorm/ mai stau un pic cât și atunci când merg cu trenul noaptea . Până n-am avut masca nu puteam ațipi deloc în timpul călătoriei, acum însă dorm buștean. Îmi pun masca pe ochi, îmi bag dopuri în urechi și parcă sunt într-un sarcofag, până ajung la București nici măcar nu mă întorc de pe o parte pe alta.
  • Trepiedul pentru aparatul de filmat/fotografiat. Aici cred că și-a băgat coada Nostradamus altfel cum să-i fi venit lui C. ideea de a-mi lua un trepied înainte de a mă apuca de YouTube?? Îl am, îl folosesc, e perfect pentru ce îmi trebuie și e de calitate – profesional, luat dintr-un târg de vechituri 🙂 O comoară la casa omului.

        Nu-mi mai vine acum nimic în minte dar cu siguranță mai există și alte mici cadouri pe care le-am primit de la C. și care mi-au făcut viața mai frumoasă. Voi ce cadou care nu se încadrează în tiparele obișnuite ați apreciat cel mai mult atunci când l-ați primit?

 

Share This:

Read More

Aberații de seară. Avioane, pantofi și tâlhari

        Aseară m-am întors de la București și am o grămadă de chestii să vă povestesc. În primul rând v-aș spune despre experiența mea cu Wizz, a fost prima dată când am făcut drumul Cluj-București cu avionul, a fost, evident, mult mai bine decât cu trenul și, culmea, a fost mai ieftin. Dacă vă uitați pe site și vă luați bilete din timp, de exemplu acum pentru luna octombrie, o să rămâneți șocați ce prețuri sunt: 39 de lei dus, 39 de lei întors. Nu a fost totul perfect așa cum mă așteptam pentru că la dus avionul a plecat cu o oră și jumătate întârziere și, ca să recupereze, pilotul a băgat viteză. Glumesc, desigur 🙂 Dar glumă-neglumă, zborul a durat doar 35 de minute. La întoarcere am plecat din nou cu întârziere, de data asta doar 15 minute, dar să spunem că asta n-a fost chiar așa o mare problemă, în schimb ne-am zguduit destul de bine pentru că am trecut prin niște furtuni puternice. A fost interesant să văd fulgerele de la înălțime mai ales că afară era noapte și dacă nu mi s-ar fi strâns spatele la fiecare zgâlțâială mai zdravănă, aș fi recunoscut că spectacolul naturii dezlănțuite a fost sublim.

        Am prins niște călduri în București de era să leșin. Ce-i drept n-au fost mai mult de 32-33º, dar de la betoanele încinse se simțeau ca 40 și cum majoritatea arborilor sunt toaletați în fiecare primăvară, aproape că nu mai au ce umbră să facă. N-am înțeles și nici n-o să pricep vreodată de ce au unii atâta ură pe vegetație și ciuntesc pomii de la tulpină astfel încât unii nu-și mai revin niciodată. Am o vagă bănuială, cred că e vorba de incompetența celor trimiși pe teren dar și de nepăsarea celor care ar trebui să știe ce fac Dorel-ii din subordine. Tipic românesc. Dar revenind la căldura năucitoare care m-a doborât, ce mi s-a părut de-a dreptul aberant a fost stilul de a se încălța al fetelor. Mă lua cu nădușeli numai când mă uitam la picioarele lor încălțate în adidași bine încopciați cu șireturi fluorescente, cu talpă groasă și strâns închiși ca nu cumva să pătrundă un fir de aer. Eu cred că aș fi turbat să-mi simt picioarele încotoșmănate ca-n mijlocul lui noiembrie. Bine, probabil așa se poartă peste tot dar acum aveam timp berechet și cum nu mă grăbeam nicăieri, puteam să contemplu liniștită moda străzii. Iar chestia asta nu mi-a plăcut, nu înțeleg de ce ar alege cineva să poarte încălțăminte atât de groasă în locul unor sandale drăguțe, ușoare și feminine așa cum se găsesc atâtea modele aici. De ce să nu-ți faci picioarele fericite în loc să le supui torturii?

        A, poate sunt persoane cărora le este rușine cu degetele de la picioare 🙂 Da, nu zâmbiți, eu am avut o prietenă care avea acest complex deși nu avea absolut niciun motiv, avea toate degetele perfect normale, cu unghii frumoase care nu se deosebeau cu nimic de ale altora, doar că nu îi plăcea să și le arate. Dar chiar și așa există soluții mai puțin traumatizante cum ar fi o pereche de balerini perforați, espadrile subțiri din pânză, mocasini care se trag ușor în picioare  sau tot felul de pantofi de damă care au vârful închis dar totuși sunt foarte potriviți pentru vară. Bine cel puțin că a început să dispară moda cizmelor din piele sau a bocancilor purtați la rochițe înflorate, modă care mie personal nu-mi displace, ba din contră mi se pare că dă o anumită îndrăzneală ținutei numai că nu tot ce se poartă în Parisul ploios se potrivește în Bucureștiul semideșertic aflat la porțile Orientului. Sau cel puțin nu în iulie și august.

        Și dacă tot am adus vorba de adidași, care să ne înțelegem, nu că nu-mi plac dar mi se par nepotriviți la 40 de grade, mi-am adus aminte de treninguri, că ambele mă duc cu gândul spre echipament sportiv. În străinătate dacă vezi pe cineva îmbrăcat în trening și te apropii de el, în 99% din cazuri îl vei auzi vorbind românește. Acolo nimeni nu umblă în trening pe stradă, nici măcar sportivii sau cel puțin eu nu am văzut așa ceva. Treningul este pentru antrenamente sau pentru mers la sală  și n-aș putea să spun de unde provine acest trend dar cu siguranță este la mare prețuire în rândul multor conaționali de-ai noștri. În topul preferințelor este setul complet cu bluză și pantaloni asortați dar, gata, nu mai comentez nimic, doar constat 🙂

        Adică nu mai spun nimic despre moda străzii că de restaurantul cu nume predestinat falimentului nu am cum să trec așa ușor. Cum naiba să-ți scrii mare și lat pe firmă La Mitocanu’ ?? Exact așa se numea o crâșmă închisă din Centrul Vechi. Am trecut pe lângă, m-am minunat și m-am gândit cum ar fi putut patronul să găsească un nume mai prost decât ăsta și după ce mi-am zdrobit un pic mintea, am avut o idee de zile mari: să-i fi spus La trei tâlhari 🙂 IMAG4422

        Sau aveți voi o altă propunere? Ce nume să alegi pentru restaurantul tău astfel încât să respingi toți clienții din start?

 

Share This:

Read More

Lucruri pe care nu le mai fac de când am devenit adult

Deși uneori avem impresia că pe interior nu ne-am schimbat odată cu trecerea timpului, sunt totuși multe lucruri pe care acum le vedem cu alți ochi și nu le mai facem cu toate că odinioară le consideram unele dintre cele mai mari bucurii ale vieții. Iată la ce am renunțat eu treptat, fără ca măcar să-mi dau seama când s-a întâmplat:

  • Să mă bucur de venirea iernii și să aștept cu sufletul la gură prima ninsoare. Nu era bucurie mai mare decât să mă trezesc dimineața și să văd acoperișurile albe și pomii încărcați de zăpadă, să cobor sania din pod și să mă joc pe stradă cu toți copiii din cartier. Până nu ne aduceau părinții cu forța înapoi în casă când afară era deja întuneric, nu simțeam nici că picioarele ne erau ude leoarcă, nici că mâinile ne erau pe jumătate paralizate de frig. Habar n-aveam de drumuri blocate, de troiene care îngreunau circulația, de zloată sau de facturi uriașe la încălzire. Iarna era frumoasă și atât.
  • Să merg la discotecă. Asta se întâmpla în anii de liceu când distracția supremă era dansul din serile de sâmbătă în discoteca organizată de colegii mai mari în holul de la parterul școlii. Muzica dată la maxim în boxele care vibrau nu mă deranja la urechi, nu aveam nevoie să mă aud cu nimeni, singura comunicare fiind cea din priviri. Cred că acum decibelii ăia m-ar omorî cu zile.
  • Să dorm în cort. Asta cu cortul e boală grea, cred că toți copiii au un pic de spirit nomad în sânge altfel de ce unul din jocurile preferate ale tuturor timpurilor e să-și ridice corturi cu ajutorul unor țăruși, pături, prosoape și tot felul de cârpe colorate? După ce am mai crescut, dormitul la cort, claie peste grămadă era extrem de distractiv, de fapt nu dormea nimeni, erau nopți întregi de hlizeală și voie bună petrecute pe saltele pneumatice care miroseau puternic a cauciuc și care se dezumflau constant. Ne acopeream cu pături pe care le trăgeam de la unii la alții și care nu prea făceau față frigului dimineților de la munte. Nici vorbă de astfel de saci de dormit, nici urmă de confort și totuși excursiile cu cortul mi-au lăsat amintiri mai frumoase decât orice sejur all inclusive la 5 stele.
  • Să mi se pară prea scurtă noaptea de Revelion. N-am avut nevoie să mi se demonstreze teoria relativității timpului, am simțit-o pe propria piele în fiecare noapte de Revelion când orele treceau mai repede decât clipele. Nu concepeam să adorm mai repede de 6-7 dimineața, nu mi-era somn și nu mi-era foame niciodată, dansam toată noaptea și nu oboseam deloc, râdeam, glumeam și trăiam viața la maxim. Mi-aduc aminte de un revelion de pomină petrecut la Ocna Mureș pe care l-am început seara la 9 și l-am terminat a doua zi dupămasa la 6. Probabil ar fi ținut chiar mai mult dacă nu ar fi trebuit să prindem ultimul tren. Acum mi se face somn numai când mă gândesc că trebuie să salvez aparențele și să beau un pahar de șampanie la ora 12.
  • Să merg cu bicicleta. Hai să facem o tură cu bicla! era îndemnul pe care îl auzeam de la colega de clasă când ieșeam de la școală și nu trebuia să-mi spună de două ori. Pedalam de plăcere, și nu făceam doar o tură ci zece, mergeam pe malul Arieșului unde ne întâlneam cu o grămadă de copii care n-aveau niciun gând în afară de a se lua la întrecere. Bicicletele erau toate la fel, două modele de Pegas, și n-aveam deci cum să ne mândrim cu ce scumpeturi ne-au luat părinții. Poate doar un claxon mai șmecher meșterit de cineva îndemânatic, un abțibild adus din RFG lipit de ghidon sau anvelope de bicicletă noi nouțe, în rest toți o apă și-un pământ. Aș merge și azi cu bicicleta dar mi-e frică de mașini, traficul este infernal peste tot și accidentele în care sunt implicați bicicliști sunt tot mai frecvente iar pistele ”special” amenajate se termină brusc în câte un capăt de gard.
  • Să vreau sandale exact la fel ca cele  ale prietenei mele. Nu altă culoare, nu altă cataramă, nu altă baretă mai lată sau mai subțire, nu altă talpă. Exact la fel. Să fim la fel îmbrăcate, la fel încălțate, la fel pieptănate, cu ghiozdane la fel și penare la fel. Nu-mi trebuia unicitate și să avem lucruri identice mi se părea dovada supremă de afecțiune. N-am ajuns niciodată atât de absurdă încât să refuz să mai îmbrac o rochie dacă cineva are una la fel dar cu siguranță acum îmi doresc să mă diferențiez.
  • Să aștept cu nerăbdare să plece toți de acasă ca să pot cotrobăi prin dulapuri. O după-amiază în care eram singură (sau cel mult cu sora mea) era la fel de frumoasă ca o zi de vacanță. Scotoceam prin toate sertarele în căutare de comori și, culmea, găseam ceva interesant de fiecare dată. Cutia cu mărgele a mamei, teancurile cu plicuri în care se găseau mărțișoare, pantofii cu toc cu care mă fâțâiam în fața oglinzii, fursecurile din borcanele înalte așezate pe rafturile de sus din cămară și câte și mai câte. Nu mai găsesc nicio bucurie în a fi singură acasă, ba din contră, uneori mi se pare că se prăbușesc pereții peste mine de atâta liniște.
  • Să mănânc ureche de porc pârlită. Acuma mi se face rău numai când mă gândesc la ce obiceiuri barbare aveam, dar atunci era o plăcere nebună să ne adunăm toți copiii de pe stradă în curtea unui vecin care tocmai își tăiase porcul. Animalul zăcea pe ciment înțepenit cu picioarele în sus iar noi toți asistam gură cască la pârlirea cu flacăra albastră ce ieșea din capătul unui furtun legat la o instalație de gaz improvizată. Când operațiunea se termina iar noi eram deja pe jumătate înghețați, primeam câte o bucățică de ureche, rasă cu cuțitul de funinginea neagră iar apoi frecată bine cu sare. Carne crudă de care ne bucuram ca și cum am fi fost scăpați din lagăr iar cartilagiul tare pe care îl mestecam la nesfârșit ni se părea delicios. Brrr… mi se zbârlește părul numai când mă găndesc 🙂 porcAr mai fi multe lucruri care odinioară îmi plăceau iar acum nu le-aș mai face nici în ruptul capului dar mă opresc aici. Voi ce astfel de amintiri aveți? Mâncăruri ciudate ați încercat? cum ar fi pâine cu untură de porc presărată cu zahăr? și nu, nu e o invenție de moment ci era ojina din fiecare zi. Iar dacă vreți să auziți o scârboșenie adevărată, aflați că se întâmpla să ne dăm guma de mestecat de la unul la altul 🙂

Share This:

Read More

7 verbe pentru 7 zile #21

Am avut o săptămână destul de plictisitoare și care nu prea mi-a adus bucurii în afară de weekendul prelungit pe care tocmai îl sărbătoresc și

  • Mi-am adus aminte că am uitat să vă spun despre ravagiile pe care le-a făcut tornada de săptămâna trecută. Nu a durat mai mult de un minut dar pe unde a trecut a lăsat urme oribile, ce vedeți în poză este acoperișul de pe blocul nostru, fotografiat de la geamul meu, acoperiș pe care îl aveam de 16 ani. L-a luat pe sus și l-a trântit de pământ de parcă ar fi fost o jucărie dar marele noroc a fost că nu a rănit pe nimeni. Cum s-ar spune, în tot răul este-un bine. Bine că n-a murit nimeni.acoperis ioana spune
  • Am hrănit câinii, trei la număr, în fiecare zi pentru că Vlad a fost plecat la mare. Mi-a făcut bine plimbarea din fiecare seară și mai ales mi-a făcut bine compania lor. Sunt așa de iubitori și așa de recunoscători, încât n-ai cum să nu-i îndrăgești pe loc și, spre deosebire de pisici, te poți înțelege cu ei.
  • Am copt vinete pentru iarnă. E o tradiție de care nu mă pot rupe deși am ajuns ca iarna să nu mai apreciem (nici eu, nici ceilalți din familie) salata de vinete așa ca pe vremuri și cu toate astea simt nevoia să umplu un sertar de la congelator cu pachețele gata pregătite 🙂 Încă funcționez din inerție și nu știu pentru cât timp de acum înainte, probabil la un moment dat o să mă opresc, dar deocamdată mă laud cu cele șase pachețele. vinete ioana spune
  • Am donat o sacoșă mare de haine și o grămadă de cosmetice unor fete gemene și amărâte care au terminat liceul anul acesta. S-au bucurat foarte tare, eu la fel, și sper să nu pierd legătura cu ele pentru ca pe viitor să mai pot repeta figura.
  • Am citit o carte pe care am câștigat-o la un concurs Trei indicii ale unei slujbe mizerabile de Patrick Lencioni și deocamdată nu m-am regăsit în niciunul dintre cele trei indicii, deci e de bine 🙂 Cartea este una oarecum motivațională și prezintă un studiu de caz sub forma unei povestiri, se bazează pe întâmplări reale, este plăcută la citit și, așa cum își propune, îți dă energia necesară începerii unei revoluții 🙂
  • M-am săturat de toate părerile, opiniile și aberațiile despre Regina Ana. Cu cât cel care comentează este mai neinformat, cu atât strigă mai tare și încearcă să-și impună punctul de vedere. Nu înțeleg cum pot unii să aibă tupeul ca, necunoscând o boabă de istorie, să-și dea părerea despre un domeniu total străin. Habar n-au care e diferența dintre Carol I și al II-lea, nu știu cine a fost Regina Maria, nu știu ce a făcut, cărui rege i-a fost soție… lucruri elementare și, cu toate astea o grămadă de neaveniți s-au transformat peste noapte în experți în ale uzanțelor regale
  • Am testat serviciul #suportclientinonstop de la #flanco. Acesta este de fapt un call center gândit pentru a răspunde în cel mai scurt timp întrebărilor clienților și, așa cum îi spune numele, este disponibil 24 de ore din 24, 7 zile pe săptămână. Flanco își propune să răspundă la orice apel în maxim 40 de secunde ceea ce mi se pare un obiectiv extrem de ambițios. Am sunat la ei într-o zi de duminică și am rămas foarte plăcut impresionată de viteza de reacție iar dacă vreți să vedeți experiența mea cu acest serviciu, vă invit să urmăriți filmulețul de mai jos:

Share This:

Read More