Gânduri de după amiază

        A plouat toată noaptea și apoi toată ziua. O ploaie măruntă și rece care mi-a băgat frigul în oase scoțându-mi din minte orice dorință în afară de a ajunge cât mai repede acasă și de a-mi băga mâinile înghețate sub burta blănoasă a Sylvestrei care, știam sigur, nu catadicsise să se dea jos din pat pe o astfel de vreme. Mi-era o foame de zile mari dar gândul că în frigider mă aștepta ciorba de fasole cu ciolan afumat m-a făcut să rezist tentației de a ronțăi încă un baton de cereale. Aveam o poftă nebună să mănânc niște carbohidrați. Și cum ciorba de fasole fără salată de ceapă roșie alături e ca o bere caldă într-o zi caniculară, ajunsă acasă am tăiat repede o ceapă, am sărat-o, am picurat ulei și am turnat câțiva stropi de oțet balsamic… Mare greșeală!

IMAG2249

        Experimentele culinare nu sunt de mine, clar. Tradiționala salată de ceapă roșie își păstrează gustul neaoș doar cu oțetul nostru clasic, acru, aspru și fără nicio aromă iar oțetul balsamic o să-l combin de acum înainte doar cu rucola, creveți, feta, măsline și orice altceva care nu este românesc. Asta e de ținut minte pentru data viitoare când nu vreau să-i mai stric gustul cu astfel deîmbunătățiri. Am pățit exact ca atunci când am făcut salată de varză crudă și , în loc de oțet, m-am gândit să pun suc de lămâie care cică e mai sănătos. Alor mei nu le-a plăcut deloc, mi-au spus că are gust de prăjitură :) Se pare că unele lucruri sunt prea bine fixate în simțurile noastre ca să le mai putem modifica.

        Am primit comanda de la Yves Rocher și, pentru a nu știu câta oară, m-am întrebat de unde le vine profitul. Nu că n-aș putea eu dormi din cauza asta, dar mă intrigă faptul că în fiecare pachet primit de la ei, am avut cadouri mai scumpe decât produsele comandate. În iunie am primit o ofertă de ziua mea (și care era valabilă până pe 30 septembrie) care spunea că dacă fac o comandă de minim 49 de lei, primesc, la alegere, un parfum gratuit. Cum ar fi fost păcat să ratez ocazia de a-mi mări colecția de parfumuri, am cumpărat trei șampoane și un gel demachiant (pe care am plătit fix 49 de lei) și mi-am ales Quelques Notes d’Amour, a blind buy pentru care se pare că am fost foarte inspirată. Bine, am citit review-uri despre parfum înainte, dar nu mă așteptam să-mi placă atât de mult. E un parfum cald, greu, puternic și oarecum condimentat potrivit pentru iarna ce va să vină. După ce l-am testat și l-am lăsat să se așeze mi-a adus aminte de Gucci Rush, un parfum pe care nu l-am avut niciodată dar pe care îl recunosc de departe pentru că îl purta una din fostele mele șefe și îl simțeam de fiecare dată de la capătul coridorului. Iar coridorul avea vreo 20 de metri. Quelques Notes d’Amour nu este atât de puternic nici pe departe și poate de aceea îmi place mai mult. Dacă ar fi să-l caracterizez în două cuvinte acestea ar fi trandafiri și pădure. Da, trandafiri crescuți în pădure.

        Am deschis apoi televizorul și l-am văzut pe Sorin Oprescu venind, sau mai bine spus,adus, înapoi în arest după ce i s-au făcut o mulțime de analize medicale (costisitoare) pentru care nu a fost nevoit să stea nicio clipă la coadă. A stat într-o rezervă curată și a fost consultat de cei mai buni medici, a primit tratamentul de care avea nevoie și nu a fost nevoit să dea șpagă pentru a fi internat pe loc. Nu contest faptul că e bolnav la fel cum, deocamdată, nu îmi asum dreptul de a-i pune pecetea de vinovat deși pentru mine este una dintre cele mai mari dezamăgiri. În același timp m-am gândir la Spitalul de Oncologie din Cluj unde oamenii măcinați de boală și sfârșiți de oboseală se întind uneori neputincioși pe scări în lipsa locurilor suficiente de pe scaunele de așteptare. Își petrec acolo ore chinuitoare în așteptarea tratamentului sau a interpretării rezultatelor analizelor și se umplu de umilință și de un rău mai mare decât boala însăși. De ce abordarea și tratamentul bolnavilor este atât de discriminatoriu? Este nevoie să fii arestat preventiv pentru a fi tratat decent și civilizat? Sau este nevoie să fii primarul Bucureștiului? Sau, mai degrabă, ambele variante? Oare nu avem toți același tip de asigurare pentru spitalele de stat? Da, știu, viața nu e dreaptă, tocmai mi-am reaminitit…

Share This:

Citește mai mult

Condimente ordonate

        Cui nu-i place ordinea? Mă gândesc că tuturor ne place să ne găsim întotdeauna lucrurule și să nu fim nevoiți să pierdem vremea și să ne enervăm căutând iar și iar după câte un obiect despre care suntem aproape siguri că știm unde l-am pus. Dar de cele mai multe ori asta e ușor de spus și greu de făcut. Sau mai bine să nu generalizez, poate doar în cazul meu e așa. Mi-am propus de ani de zile să-mi organizez colecția de condimente dar niciodată nu am avut timp pentru asta, am amânat și am tot amânat deși aveam totul pregătit, trebuia doar să-mi rezerv o oră-două și să mă apuc de treabă. Ei bine, în sfârșit am făcut-o și pe asta în weekendul care tocmai a trecut  și mă simt tare satisfăcută de ce a ieșit.

        Nu sunt mare maestră în ale bucătăritului și recunosc că nu-mi place să gătesc dar sunt nevoită să fac acest lucru din când în când. Aleg să gătesc cât mai simplu, fără complicații inutile și n-am visat și nici nu-mi doresc să ajung vreun mare chef, nici măcar să mă apropiu de un astfel de titlu. Nu mă interesează deloc. După părerea mea, condimentele fac diferența pentru ca o mâncare să aibă sau nu gust, asta e tot ce știu și mereu mi s-a spus că gătesc bine. Tot secretul constă în condimente așa că am mereu din toate în casă, din păcate adunate claie peste grămadă.

IMAG2229 (1)

          Nu e greu de înțeles de ce mi-am dorit să le pun în ordine  așa că mi-am făcut etichete pe care apoi le-am lipit pe recipiente de același fel.

IMAG2239

         Am folosit două tipuri de borcănele, unele de la Ikea și celelalte reciclate de la muștarul pe care îl cumpăr de la Lidl (un muștar cu miere absolut delicios dar pe care nu îl găsesc decât o dată pe an în nu-știu-ce săptămână).

IMAG2242

        Iar la final am înșirat toate borcănelele pe două polițe înguste, cumpărate tot de la Ikea. puse una în prelungirea celeilalte.

IMAG2244

       Pe lângă faptul că arată bine, ocupă foarte puțin loc și e un lucru foarte util. Am filmat toată derularea micului meu proiect și, fără niciun pic de modestie, sunt foarte încântată de ce mi-a ieșit. Dacă vreți să vedeți cum a decurs toată operațiunea, dați un click mai jos :)

Share This:

Citește mai mult

Până unde merge încrederea

     M-am tot gândit dacă să vă povestesc sau nu acest episod și până la urmă am zis că merită o dezbatere, atât de șocată am rămas după ce mi s-a întâmplat. Tare aș vrea să aflu părerile voastre.

        Cunosc de foarte mulți ani o femeie care în care am încredere absolută. Este o femeie simplă care abia se descurcă fianciar din pensia ei de boală și care face curățenie prin casele oamenilor pentru un ban în plus. A fost de multe ori la mine în casă și nu mi s-a întâmplat niciodată să-mi lipsească măcar un capăt de ață. E foarte harnică, ordonată, curată și exagerat de meticuloasă. Atentă la cele mai mici amănunte, caută după orice fir de praf în ungherele cele mai ascunse și nu lasă nimic la voia întâmplării. Ca să spele un geam îi ia uneori două ore, atâta scociorăște în șănțulețele de la rame și curăță chiar și cu bețigașe cosmetice dacă nu-i încape cârpa. După ea rămâne totul perfect curat și n-am avut niciodată nimic să-i reproșez din acest punct de vedere. Singurul lucru care nu-mi plăcea la ea, pe vremea când îmi făcea curățenie, era faptul că avea prea multă inițiativă și o să vă dau două exemple de lucruri pe care le-a făcut ca să vedeți că nu e doar o toană de-a mea.

        Pe vremea aceea  avea o cheie și venea săptămânal atunci când eu eram la servici. Intra și își făcea treaba iar când mă întorceam acasă eu nu mai aveam nimic de făcut. Odată însă, când am venit seara, după o zi istovitoare care se încheiase apoteotic cu o ședință de  6 ore,  și am intrat în dormitor, era să pic jos. La geamul meu atârna o perdea pe care nu o mai văzusem în viața mea. În locul voalulul alb, simplu și transparent cu care eram obișnuită, vedeam acum niște flori și fluturi și ceva păsări cusute pe un material destul de gros care se termina cu un tiv ondulat tăiat în semicerc. Dacă vă aduceți aminte de revistele Neckerman pe care le adoram în anii 70-80, știți despre ce vorbesc. Poate că nu era ceva oribil, dar mie atunci așa mi s-a părut. Urăsc să-mi umble cineva în lucruri, să-mi schimbe locul hainelor sau să-mi așeze cosmeticele în altă ordine decât cea în care le țin eu, dar să-mi schimbe perdeaua fără voia mea, asta deja mă conduce la depresie. Am sunat-o imediat și amândouă am fost contrariate de reacția celeilalte. Ea a crezut că m-am bucurat de surpriza care mi-a făcut-o cumpărând de la second hand o perdea pe gustul ei (e adevărat că perdeaua cea nouă era în stare perfectă) iar mie mi-a fost oarecum milă să îi stric bucuria și i-am spus doar că niciodată, dar absolut niciodată să nu îmi mai facă schimbări în casă.

        Și nu mi-a mai făcut vreun an, până când am găsit într-o zi toate cărțile din bibliotecă așezate după mărime și culoare. Le-a scos una câte una, le-a șters de praf și le-a aspirat printre pagini, apoi le-a așezat să dea bine. Mi-a spus că i s-a părut că nu erau aranjate frumos și că simțea că nu e destul de ordine. M-am enervat și atunci destul de tare pentru că am avut ce lucra după ea. La fel a trebuit să le iau și eu, una cîte una, și să le categorisesc din nou: literatură română, universală, clasici, dicționare… mă rog, cum le aveam pe vremea aia și cum le am și acum.

        Între timp am renunțat la serviciile ei de curățenie, fac eu singură, și foarte rar o mai chem să mă ajute la una-alta. Pentru că am atât de mare încredere, ea este persoana căreia îi las în grijă pisica atunci când plecăm în concediu, bineînțeles contra cost. Ea spune că nu vrea bani pentru atâta lucru, că îmi este datoare că am ajutat-o de fiecare dată când a avut probleme și că vrea să se revanșeze dar mie așa mi se pare corect. Vine în fiecare zi, o hrănește, îi curăță nisipul și o mai lasă pe balcon să ia aer. O iubește foarte tare și știu că pisica mea adorată este pe mâini bune așa că plec întotdeauna liniștită. La fel am făcut și anul acesta când am fost în Grecia. Ne-am înțeles cu toate amănuntele organizatorice, am plecat și nu m-am mai gândit la nimic.

pisica ioana spune

      Când m-am întors, am găsit pisica bine-merci dar și o mare surpriză: casa era lună și bec deși eu știam clar cum o lăsasem. A făcut femeia curățenie peste tot, baia strălucea, bucătăria la fel, niciun fir de praf pe parchet, totul mirosea a proaspăt, mai mare plăcerea să te întorci din concediu la așa o casă! M-am bucurat, evident, și m-am gândit să o sun a doua zi să mă înțeleg cu ea cu banii. N-am apucat, că mi-a luat-o ea înainte și mi-a spus că trebuie neapărat să vorbească ceva important cu mine. Bine. Urma să ne întâlnim în ziua următoare ceea ce s-a și întâmplat.

        A venit după-masa și a intrat direct în subiect spunând că trebuie să îmi mărturisească ceva și că mă imploră să o iert. Mi-a repetat de câteva ori că îi pare foarte rău și că să o iert, să o iert, să o iert! Pentru ce?? o tot întrebam eu și până la urmă a scos din buzunar o bucățică de hârtie mototolită pe care a pus-o pe masă. Pentru asta, mi-a spus. Nu înțelegeam nimic. A desfăcut hârtia și înăuntru am văzut o verighetă. Tot nu am înțeles până când nu mi-a explicat că acea verighetă o luase de la mine din casă (era verigheta soțului meu pe care o păstrez într-o cutiuță alături de câteva inele și un lănțișor cu valoare afectivă). Nu puteam și nu-mi venea  să cred că a furat-o. Ea, femeia care dacă găsea o monedă de 10 bani pe jos la mine în casă o punea în sertar? A fost chiar mai rău decât atât. O luase și o amanetase în disperare că nu avea cu ce să-și plătească ratele săptămânale la o firmă de împrumuturi. În ziua aceea o scosese de la amanet.  Mi-a spus că îi căzuse cerul în cap când a auzit că ne întoarcem cu o zi mai repede din concediu. Așa era, ne-am întors duminica, în loc să venim lunea așa cum îi spusesem inițial. Dar tot nu puteam să-mi revin din șoc. Cum să ducă la amanet verigheta soțului meu? Cum să-mi facă una ca asta? Pur și simplu nu am știut ce să fac, nu m-am enervat, nu m-am crizat, am simțit doar o tristețe și o dezamăgire fără margini. Nu am certat-o și nu am i-am vorbit urât, i-am spus doar că o iert pentru că îmi  tot repeta obsesiv că mă imploră să o iert. Cred că de fapt am și iertat-o pentru că m-am tot gândit apoi la disperarea prin care probabil că a trecut când a început să primească amenințări din partea recuperatorilor. Am iertat-o spunându-mi că e un capitol încheiat, o întâmplare care s-a terminat cu bine și mergem mai departe. Până la urmă toți greșim, nu-i așa?

        Dar povestea nu s-a terminat aici. Nu, partea cu adevărat șocantă abia acum urmează. Cred că nici un scenarist de telenovele nu putea găsi o continuare mai stupefiantă. Mă sună femeia acum două zile și ce credeți că îmi cere? Să îi mai dau o dată verigheta să o amaneteze din nou. Și să nu-mi fac griji că nu o aduce înapoi… e doar pentru câteva zile și nu are comision mare de plătit. I-am spus că nici nu poate fi vorba de așa ceva și a început să insiste.

         Am muțit. Spuneți-mi, vă rog, atât de proastă să par?

Share This:

Citește mai mult

Un pahar cu apă

        Se poate întâmpla să ajungi la pensie și încă să nu-ți fie clar ce anume ți-ar plăcea să faci în viață, cum ai putea să-ți transformi pasiunea în sursa de a câștiga bani și cum să-ți suprapui talentele și abilitățile înnăscute peste rutina zilnică astfel încât munca să devină o plăcere. Ca la cântăreți, de exemplu. Multă lume îi invidiază tocmai pentru faptul că ei fac toată ziua doar ceea ce le place și mai și câștigă bani din asta. Cu toate astea, celor mai mulți dintre noi le vine destul de greu să răspundă la întrebarea ”ce ți-ar plăcea să faci, astfel încât să nu simți că munca este o povară”? E evident că nu oricine știe să cânte, să picteze, să danseze sau să facă orice altceva înrudit cu vreo formă de artă. Și totuși sunt unii care sunt atât de pasionați de ceea ce fac încât nici nu simt că lucrează, programul de lucru nu le este bătut în cuie, nu visează la zile libere, munca și familia se rostogolesc împreună fără niciun efort aparent și totul se îmbină perfect. Cunosc astfel de oameni, au întotdeauna o atitudine zen și este o plăcere să stai în preajma lor. În ceea ce mă privește, știu doar ceea ce nu mi-ar plăcea să fac și primul lucru care îmi vine în minte este domeniul vânzărilor. Nu mi-ar plăcea să lucrez în vânzări. Presiunea țintelor mi se pare prea mare și pe mulți vânzători îi face să-și încalce anumite principii sau chiar să distorsioneze realitatea prezentând produsele așa cum nu sunt. Mie nu-mi place insistența și persuasivitatea. Cu toate astea am lucrat în vânzări ani de zile iar începuturile mi s-au părut chiar roz. Între timp însă mi-am reconsiderat părerea.

        Vindeam produse financiar-bancare ceea ce este infinit mai greu decât a vinde ceva palpabil. Primul lucru care ni se spunea la training-uri era că trebuie să îi ajutăm pe clienți să-și descopere nevoi pe care nici ei înșiși nu știu că le au. Adică, spre deosebire de faptul că un om știe că de Crăciun trebuie să aibă în casă cozonaci, acesta probabil habar nu are câtă nevoie are de confortul psihologic pe care i-l asigură stabilitatea financiară. Și după ce consultatul îl ajută să conștientizeze acestă nevoie, hop, îi oferă soluția: o asigurare de șomaj sau o pensie suplimentară sau o asigurare de viață cu acumulare sau cine știe ce alt produs sofisticat. De la caz la caz.

        Acum lucrez cu totul și cu totul altceva și nu mai vreau să descopăr nevoile nimănui. Păstrez totuși o amintire plăcută de la începuturile mele din vânzări deși partea frumoasă e dată mai degrabă de entuziasmul cu care am intrat într-un concurs și de adrenalina resimțită pe parcursul competiției. Era pe vremea când Master și Visa făceau primii pași în România iar lumea era foarte reticentă la tot ceea ce însemna card. Mai peste tot salariile se dădeau în plic iar oamenilor le plăcea să-și numere banii în mână la fiecare sfârșit de lună, ba chiar de două ori: la avans și la lichidare. MasterCard a venit atunci cu un concurs de vânzare de carduri de credit adresat angajaților din bănci. Premiile erau foarte consistente și mai ales multe. Ca să te califici, trebuia să vinzi, împreună cu echipa, un număr minim de carduri, țin minte că la categoria mea acest minim era de 20. Acum acest număr pare ridicol de mic, dar prin 2000 când se întâmpla asta, nu prea erau magazine care să accepte carduri (Metro cred că era singurul hipermarket din piață iar sloganul lor era cash & carry). Cei care aveau carduri le puteau folosi, aproape în exclusivitate, doar la bancomate unde în zilele de salar se formau cozi kilometrice. Fugea lumea de carduri ca dracu de tămâie și totuși eram mai hotărâtă ca niciodată să vând carduri și să câștig premiul cel mare. Iar pentru asta aveam deja planul în minte.

        Știam o firmă care producea încălțăminte și care avea vreo 3-400 de angajați, majoritatea femei. Patronul era un italian care, fără prea multe discuții, hotărâse de unul singur că salariile în firma lui se vor plăti numai prin conturi fără să se încurce cu numerar așa că oamenii de acolo erau deja oarecum obișnuiți cu cardurile și știau să le folosească. Mi-am dat seama că acești oameni sunt targetul perfect pentru mine și că la alții m-aș fi dus degeaba. În 2000 când se întâmpla asta nu începuse moda ca băncile să-și curteze periodic clienții făcându-le vizite cu prezentare de produse. Erau încă puține bănci, majoritatea de stat, piața era virgină iar concurența aproape inexistentă. Nu făcusem în viața mea o prezentare și nu vorbisem niciodată în public și totuși eram hotărâtă să merg să le vorbesc oamenilor ălora despre avantajele deținerii unui card de credit. Credeam (și cred în continuare) că unul dintre cele mai utile lucruri pe care ți le poate oferi o bancă este un credit card. M-am pregătit câteva zile pentru prezentare, mi-am scos chiar și date despre istoria apariției cardului, despre companiile emitente, despre caracteristici tehnice, beneficii, avantaje, exemple de utilizare… era aproape o lucrare de licență. Apoi am stabilit o întâlnire cu reprezentanții firmei și aceștia mi-au spus că cel mai bine ar fi să merg în timpul pauzei de masă care dura o jumătate de oră. Zis și făcut.

        M-am prezentat într-o zi cu soare, la ora 12, la sediul fabricii iar doamna de la birouri m-a dus în curte unde adunase muncitorii care mă așteptau curioși. De fapt cred că erau numai femei și toate, dar absolut toate, se uitau fix la mine și îmi studiau fiecare mișcare. Erau vreo sută dar mie îmi făcea impresia că sunt câteva mii. M-au apucat niște emoții îngrozitoare și simțeam că am nimerit în groapa cu lei. Nu mai știam nici ce o să spun, nici cum o să spun, nu mai țineam minte ce scrisesem pe foi, mi se părea că prezentarea va fi prea lungă, uitasem și cum mă cheamă și tot ce vroiam era s-o iau la fugă. Doamna m-a rugat să mă urc pe un fel de ladă ca să fiu un pic mai sus și să mă vadă toată lumea. M-a apucat tremuratul, simțeam un gol în stomac și parcă nu mai aveam control asupra corpului meu. Mă treceau valuri de transpirații reci iar gâtul mi se uscase complet. Inima o luase la sănătoasa gata să-mi spargă pieptul iar mâinile îmi erau reci ca gheața. Toată vlaga din mine se scursese printre șipcile lăzii pe care mă aflam și în tot corpul aveam o senzație de uscăciune deșertică. Brusc mi-am dat seama că mi-era sete și mi-aș fi dat viața pentru un pahar cu apă. Arșița îmi ardea nu doar gura ci îmi uscase și ochii. Probabil că doamna și-a dat  seama că se petrece ceva și că nu mă simt confortabil. Mi-a surprins privirea și în timp ce-și întindea către mine mâna într-un gest larg, m-a întrebat cu o voce plăcută ”Doriți un pahar cu apă”? I l-am luat cu repeziciune din mână fără să spun un cuvânt și l-am băut până la fund cu disperarea unui călător epuizat. A fost cel mai bun pahar cu apă băut în viața mea. O apă rece care mi-a readus viața în vene, pulsul și-a revenit la normal iar emoțiile mi-au dispărut brusc. Nici acum după atâția ani nu pot să-mi explic efectul fantastic pe care apa l-a avut asupra mea. Cert este că am reușit atunci să vorbesc despre ceea ce îmi propusesem fără să mă uit pe foi, am răspuns la toate întrebările, am făcut glume, am împărtășit propria experiență și m-am simțit ca peștele în apă. Parcă vorbeam în fața unui auditoriu pentru a nu știu câta oară când eu, de fapt, depășisem pragul psihologic cu ajutorul unui simplu pahar cu apă.

        De atunci am vorbit în fața oamenilor de nenumărate ori și nu am mai avut emoții dar e adevărat că întotdeauna am folosit micul truc cu apa. M-am convins că apa îți dă putere. Am câștigat și concursul vânzând la carduri în draci în perioada aia. Parcă 123 de carduri au fost în total, în orice caz am fost la mare distanță de locul doi. Printre altele, din banii primiți atunci, mi-am cumpărat o oglindă mare în dormitor în care nu există să mă uit și să nu-mi aduc aminte cu plăcere de perioada aceea. A fost singurul moment în care mi-a plăcut să lucrez în vânzări, poate și pentru faptul că vindeam un produs în care credeam cu adevărat. Au urmat, desigur, și alte concursuri dar cumva erau mânate de la spate și nu aveai opțiunea de a alege să nu participi. Nu a mai fost la fel, tot ceea ce este obligatoriu fiind, din start, mai puțin plăcut. Acum nu mai vreau să aud de vânzări pentru că mi se pare că este un domeniu care mie nu mi se potrivește dar, din păcate, mi-a luat foarte mult timp să-mi dau seama de asta. Deci vânzări, nu, organizări de evenimente, nu. Sunt curioasă care sunt domeniile în care voi să nu vreți să lucrați niciodată.la-fantana-1399913574

Share This:

Citește mai mult

Pagini de jurnal

        Îmi aduc perfect aminte când la școală am învățat că echinocțiul de toamnă este pe 21 septembrie, adică azi. Nu știu ce s-o mai fi petrecut între timp, dar văd că în fiecare an această dată se schimbă. ”Cade” când pe 22, când pe 23 și asta nu-mi place pentru că prefer stabilitatea :) Așa că, cel puțin pentru mine, de astăzi a început toamna astronomică și asta nu mă bucură deloc. Vremea este conform datei din calendar: rece, urâtă, ploioasă și mizerabilă. A turnat cu găleata vreo 3 trei ore, cerul este negru și foarte aproape de pământ, mi-a fost frig la picioare și a trebuit să-mi pun ciorapi. Nu, categoric nu îmi place toamna. Nu îmi plac nici frunzele îngălbenite, roșiatice sau orice altă nuanță ne-ar mai oferi spectacolul toamnei. Dacă natura nu e verde, înseamnă că e pe moarte și asta îmi induce o stare de depresie.

spini

        Colac peste pupăză, am răcit și mă doare gâtul. Ca să-mi mai treacă, mi-am făcut un ceai de pere cu caramel, preferatul iernii trecute, iar când i-am simțit gustul aromat m-am întors în timp, cu gândul la gerul pe care l-am îndurat toată luna februarie. Trebuie să-mi verific stocul de lumânări parfumate pentru că de acum a venit din nou vremea serilor cu miresme de vanilie, slabă compensație pentru vara care s-a dus. Geamurile sunt toate închise și nici vorbă să mai pot dormi cu fereastra deschisă spre disperarea pisicii care va fi nevoită să-și petreacă nopțile în casă fără să mai poată vagabonda prin vecini.

        Am o mulțime de planuri pentru săptămâna asta și sper să mă pot ține de ele. Timp aș avea dar parcă îmi lipsește entuziasmul de a duce la capăt proiectele începute. Ieri mi-am descărcat o aplicație de editare filme și am stat câteva ore căutând tutoriale pe YouTube ca să văd cum se folosește. Am progresat mai mult decât speram și asta mi-a dat o stare de mulțumire ca întotdeauna când învăț ceva nou. Apoi ar trebui să fac o reorganizare a hainelor și să le scot pe cele groase la suprafață. Din păcate am constatat că am o mulțime de haine de vară pe care nu le-am purtat niciodată și de pe umerașe vor lua din nou calea cutiilor ascunse în debara. Păcat, mai ales de tricoul roz cu umeri din satin de care am uitat complet. L-am cumpărat de la Mangooutlet și nu l-am îmbrăcat deloc deși îmi place foarte mult. Știu că am prea multe haine și totuși nu mă pot abține de la a-mi cumpăra mereu altele și altele. Chiar și acum când scriu, am deschise pe bara de jos două site-uri de fashion la care am coduri de reducere. N-o să le folosesc dar mă gândesc de ce oare le-am deschis. Probabil din reflex :)

        Tot săptămâna asta vreau să-mi ajustez draperiile pe care mi le-am cumpărat de la Ikea și de care sunt foarte încântată iar apoi să-mi fac ordine la condimente. Am niște borcănele drăguțe pe care le voi eticheta și sper să iasă ceva frumos. Dacă îmi iese așa cum îmi doresc, o să scriu și pe blog și, bineînțeles, o să pun poze. Mai vreau apoi să citesc, cred că am patru sau cinci cărți începute și nu reușesc să termin niciuna deși îmi plac toate. Nu reușesc să mă concetrez, dau pagină după pagină și apoi mă întorc pentru că îmi dau seama că nu am reținut nimic dar poate în nopțile lungi care vor urma de acum încolo o să am mai mult spor.

        O frază care mi-a trecut pe la ureche și care m-a bântuit toată ziua: Toamna este un anotimp după care urmează, imediat, așteptarea primăverii. Nu știu cine a spus-o, dar mare adevăr grăit-a!

floare albastra ioana spune

Share This:

Citește mai mult