bty

Care este brandul meu preferat de produse cosmetice?

        Pentru că lumea mă știe ca o mare devoratoare de cosmetice am primit deseori întrebarea care este brandul meu preferat la acest capitol. Întrebare simplă cu răspuns complicat. Nu am un brand preferat, sau cel puțin așa am crezut până de curând, adică atunci când am nevoie de ceva nu mă uit după un brand anume. Caut produsul x sau y pentru că mi-a plăcut atunci când l-am folosit, pentru că mi s-a potrivit sau pentru că mi l-a recomandat o persoană în părerile căreia mă încred. Dacă mă întreabă cineva care este fructul meu preferat răspund instantaneu pepenele dar la întrebarea cu brandul preferat de produse cosmetice nu am putut fi atât de spontană niciodată.

        Acum câteva zile am început curățenia de primăvară și primul loc în care m-am oprit a fost scrinul meu cu comori, adică produsele de beauty. Le-am scos pe toate afară, le-am  mutat dintr-o parte în alta, le-am grupat pe categorii, m-am uitat la data expirării, m-am gândit, m-am răsucit apoi mi-am dat seama că nu numai că nu vreau să arunc nimic dar chiar mai am nevoie de unele chestii acum  că vine vara. Gen creme autobronzante că am ajuns să-mi fie frică de soare ca de dracu’.

        Dar nu despre ce vreau să-mi cumpăr e vorba acum ci despre ce am observat uitându-mă la vraful de sticluțe, cutii, cutiuțe și tot felul de alte recipiente. Surpriză-surpriză! pe cele mai multe dintre ele scria L’Oréal. Fără să vreau, fără să am intenția clar definită, fără să caut, fără să urmez un trend anume, se pare că cel mai des atunci când fac achiziții din sfera beauty, atenția mea se îndreaptă către acest brand, deja cu rezonanță istorică aș putea spune pentru că L’Oréal există de la începutul secolului trecut. La ora actuală este cea mai mare companie cosmetică din lume sub umbrela sa co-existând atât produse de mass market (Garnier, NYX, La Roche-Posay, The Body Shop, Kerastase) cât și branduri de lux (Lancôme, Helena Rubinstein, Cacharel, Yves SaintLaurent). Și nu le-am enumerat pe toate.

        Asta v-am spus-o doar așa, ca fapt divers, pentru că motivul pentru care cumpăr aceste produse nu este nicidecum unul istoric sau de marketing ci faptul că îmi plac. Fără să exagerez, pot să spun cu mâna pe inimă că nu am avut niciodată un produs mai eficient ca acest fixativ.  Este puternic dar nu genul care să îți facă părul ca o perucă țeapănă ci îl lasă flexibil și are un jet de aplicare extrem de subțire deci nu încarcă deloc. Love it!Fixativ-Loreal

        Și de la L’Oréal nu doar fixativul îmi place ci și sprayul pentru camuflarea rădăcinilor, și demachiantul Precious Flowers, și fondurile de ten… O, da, fondurile de ten care au o acoperire perfectă și care se găsesc la prețuri mai mult decât decente pe notino.ro. Iar înainte de a vă întreba care este brandul vostru preferat din sfera de beauty, nu pot să nu vă recomand paleta Color Riche. Sunt farduri mate, deloc prăfoase, în culori naturale care doar evidențiază trăsăturile fără să coloreze prea intens astfel încât să schimbe total fizionomia feței și rezistă fără probleme de dimineața până seara. Sau de seara până dimineața, în funcție de eveniment :)paleta-loreal-color-riche

        Deci, revenind la întrebarea mea, care este firma de produse cosmetice pe care voi o îndrăgiți cel mai mult? la mine se pare că este L’Oréal.

Loreal-products

 

 

Share This:

Citește mai mult

tigara

Cum se îngrădește dreptul de a fi nesimțit?

        Știați că în țările așa zis civilizate, adică alea la care ne gândim când strigăm la mitinguri că vrem o țară ca afară există amenzi care se aplică atunci când arunci gunoaie pe stradă? sau când nu aduni răhățelul pe care îl lasă câinele când îl scoți la plimbare? În Anglia lucrul acesta e semnalizat din loc în loc pe trotuare (vopsit cu un șablon) și scrie foarte clar și pe înțelesul tuturor că poți încasa o amendă care merge până la 1000 (o mie) de lire. Peste tot în lume civilizația se face la început obligat forțat băgând mâna în buzunarul meltenilor și abia apoi, prin educația continuă de la o generație la alta, urmează puterea exemplului.

        Legi există și la noi numai că prevederile lor nu prea le aplică nimeni. Sigur că, la fel ca peste tot în lume, hoțul neprins e negustor cinstit și dacă îți arunci țigara pe jos și nu există niciun polițist care să vadă asta, te-ai scos. O dată, de două ori, de câte ori vrea mușchiul tău. Tu un fumător și încă vreo zece-douăzeci pe lângă tine care își aruncă nonșalant chiștocul strivindu-l cu vârful pantofului atunci când autobuzul oprește în stație. După ce urcă toți călătorii te îngrozești uitându-te să vezi ce a rămas în urma lor.

        Nu există, sau poate doar foarte rar am întâlnit, cetățeni care să aibă atitudine civică și să atenționeze pe cineva care are nesimțirea să-și arunce țigara sau chiar pachetul gol pe jos. Dar nu ar trebui să ne bazăm pe cetățeni cu tupeu, pentru că îți trebuie curaj să faci asta și să poți accepta replica, posibil înjurăturile, celui atenționat. Ar trebui ca toți cei prinși să fie amendați. Cei prinși, repet. Dar până una-alta nu e nimeni prins. Prin analogie ar fi la fel ca la radar, nu toți cei care zburdă ca nebunii pe șosele sunt amendați ci doar ”ghinioniștii”. Poate că și doar un avertisment le-ar da de gândit, poate mulți dintre cei cărora acum le este lene să își care jegul până la primul coș s-ar gândi dacă a doua oară să mai facă la fel.

        Ce vreau să spun după această introducere lungă, este că am o cunoștință, o persoană cu care mă salut și cu care schimb câteva vorbe de fiecare dată când ne întâlnim, care cu acerbă consecvență își aruncă țigara pe jos de fiecare dată când termină de fumat. De fiecare dată. Nu este ceva întâmplător, nu este accidental, nu este din greșeală. Este un obicei devenit deja tradiție. Mă enervez și mă supăr de fiecare dată și totuși nu îndrăznesc să-i spun pentru că mi-e jenă. Și mi-e teamă de reacție și de ce mi-ar auzi urechile, mi-e groază de atitudinea celor din jur pentru că am mai avut o tentativă similară în urmă cu ceva timp și atunci au sărit vreo doi binevoitori care  s-au erijat în avocații ”victimei” întrebându-mă de ce mă iau de oameni și de ce încerc să-i îngrădesc dreptul de a fi nesimțită.  Totuși, pentru că nu mai pot tolera comportamentul de porc, trebuie să fac ceva. Oare ce?tigara

Share This:

Citește mai mult

bty

Care sunt obiectele de care nu vă puteți despărți?

        Sunt aproape sigură că toată lumea a auzit de Marie Kondo dar totuși, în cazul în care nu știți cine e, o să vă spun eu în câteva cuvinte. Este o japoneză celebră care și-a construit o carieră internațională din vocația ei pentru ordine și curățenie. După ce cartea scrisă de ea, Magia ordinii, a fost vândută în milioane de exemplare, a trecut la pasul următor și  acum este protagonista unui serial pe Netflix, un fel de reality show în care episod de episod ajută diverse familii să își facă ordine în lucrurile care le-au invadat casele și care le sufocă viețile. Este evident că spațiul în care trăim și obiectele pe care le acumulăm (dar și atitudinea noastră față de ele) au ajuns să ne influențeze mai mult decât credem iar în unele cazuri chiar să ne conducă viața.

        Marie Kondo a creat câteva principii pe care dacă le înțelegi și le respecți poți apoi să le aplici la absolut orice ține de organizare începând de la rafturile din cămară până la bagajele de vacanță. Tipa asta nu te învață cum să faci loc în dulapuri astfel încât să-ți încapă mai multe haine sau cum să aranjezi cărțile în bibliotecă pe rânduri suprapuse, ci îți arată cum să alegi care dintre obiectele care te înconjoară sunt absolut indispensabile pentru a fi mulțumit cu viața ta. Ideea cea mai importantă care se desprinde din teoria ei este că pentru a trăi fericit nu ai nevoie de multe lucruri ci de mai puțin decât aveai înainte.

        Sigur că nu toți oamenii sunt la fel și nu toți îndrăgesc stilul minimalist cu spații largi și mobilă puțină, fără covoare și perdele, cu pereți netezi și albi. Alții preferă mobila masivă, galeriile de tablouri, pernele pufoase și draperiile cu ciucuri, tapetul cu flori și parchetul cu intarsii dar indiferent din ce categorie faci parte nu trebuie să lași ca obiectele să îți conducă viața. Dezordinea obosește iar haosul poate deveni apăsător atunci când lucrurile se aglomerează peste măsură.

        Când vrei să faci ordine trebuie să alegi ceea ce păstrezi nu ceea ce arunci și atunci când iei un obiect în mână întrebarea pe care trebuie să ți-o pui este Îmi aduce acest obiect bucurie? Simplu și eliberator. Dacă răspunsul este afirmativ, îl păstrezi, dacă nu, știi brusc că nu îl mai vrei în viața ta. Nu există neapărat o explicație științifică aspra acestei mici dileme dar nici nu trebuie luată în râs, pur și simplu trebuie să conștientizezi cu sinceritate dacă te-ai încălța mâine cu acea pereche de pantofi, dacă ai răsfoi diseară cartea pe care o ții acum în mână, dacă acea eșarfă te reprezintă sau dacă tigaia pe care o iei când gătești este aceeași de fiecare dată.

        Pe (foarte) scurt cam acesta este principiul după care Marie Kondo a gândit modul de a organiza lucrurile însă categoriile de obiecte sau lucruri diferă mult de la o persoană la alta. Spre exemplu eu nu am nici cea mai mică problemă în a dona (și în mare parte am și făcut-o deja) cărțile pe care nu le-am mai răsfoit de mult sau în a-mi transforma în cârpe de șters pe jos sau spălat mașina hainele pe care nu le mai port. Cum însă sunt o mare devoratoare de cosmetice, când vine vorba de truse machiaj nu mă pot despărți de niciuna. Toate îmi provoacă bucurie și chiar dacă uneori este dezordine în sertare, știu că niciuna nu zace nefolosită. Aseară am avut o tentativă de a face un pic de ordine și inițial mă gândeam că poate ar fi bine să reduc dimensiunile colecției dar am constatat că pentru ceea ce îmi trebuie mie, nu am prea mult.

        La fel e și la parfumuri, am obsesia lor și orice nou parfum dama pe care îl primesc sau pe care mi-l cumpăr îmi produce bucurie și îl folosesc în funcție de starea de spirit, de eveniment sau de anotimp. Nu pot să le arunc sau să le donez. Și nici nu pot să vă spun câte am, nu pentru că n-aș ști, ci pentru că nu vreau :)

        Nu toate obiectele care nu ne mai aduc bucurie sunt obiecte inutile pe care le-am strâns de-a lungul anilor. Unele dintre ele și-au îndeplinit menirea iar acum am ajuns să le păstrăm doar din comoditate în virtutea inerției. Tehnica aceasta, numită KonMari, a prins extraordinar de bine și la ora actuală există sute de tutoriale pe YouTube despre pașii care trebuie urmați pentru a te elibera de obiectele  inutile și de a-ți lăsa în preajmă doar ceea ce te încarcă pozitiv. Filmulețele, multe dintre ele, sunt interesante însă recomand în primul rând cartea pe care după ce o veți citi veți înțelege exact cum și de ce este bine să scăpăm de bagajele emoționale.

        De cele de care putem, desigur. Cosmeticele mele nu intră la socoteala asta :) Voi aveţi ceva de care nu vreţi sau nu vă puteţi despărţi?

Share This:

Citește mai mult

humus

7 verbe pentru 7 zile #46

         Am avut o săptămână grea, chiar foarte grea și tristă după cum probabil știți din articolul precedent, cel în care vă povesteam că am fost nevoiți să îl eutanasiem pe Jax. Dar viața merge înainte, trecem peste toate și ne vedem de drum indiferent pe cine și ce lăsăm în urmă. Așadar, iată retrospectiva ultimelor zile:

  • Am cumpărat o păpușă pentru Silvia și sper să îi placă la fel de mult cum mi-a plăcut și mie. Procesul de căutare a fost destul de dificil și îndelungat pentru că am avut foarte multe criterii de îndeplinit: să fie de tip bebeluș, să aibă minim 50 de cm, să aibă corpul moale și membrele din silicon, să aibă ochi care se închid, să aibă o greutate comparabilă cu cea a unui copil adevărat, să nu scoată niciun sunet (condiția asta a pus-o maică-sa) și bineînțeles să aibă un preț rezonabil. După ce am stat o săptămână pe ebay și amazon (unde am găsit într-adevăr păpuși superbe dar care costau 4-500 de lei) o colegă m-a trimis la un magazin de jucării la mine în cartier unde spre surprinderea mea am văzut comoara asta fabricată în România la Arădeanca (nu știam că încă mai există fabrica). A costat 72 de lei, este cât un copil de 2-3 luni și în afară de faptul că este îmbrăcată absolut hidos, îndeplinește toate criteriile. Venind cu ea pe stradă cel puțin 5 persoane m-au întrebat de unde am luat-o :)papusa aradeanca
  • M-am indignat văzând că pentru a treia săptămână consecutiv  nu am unde să arunc gunoaiele reciclabile. Tomberoanele sunt mereu pline până la refuz și în consecință lumea aruncă hârtia, metalul și plasticul unde apucă și este enervant și frustrant că după ce o săptămână întreagă îți umpli bucătăria de tot felul de resturi puse pe categorii, la final te trezești că ai făcut-o degeaba. Din păcate e  doar o directivă europeană pe care am bifat-o ca să dea bine și acum ne prefacem că reciclăm. Exact ca și cu rampele de acces pentru cei cu dizabilități, am raportat că avem rampe peste tot și, deși există, în majoritatea cazurilor sunt făcute de-a’n pixu’ pentru că sunt atât de înclinate încât sunt inutilizabile.
  • Am mâncat aproape în fiecare zi humus cu bețigașe din legume. Când mi se pune pata pe ceva parcă nu mă mai pot opri, poate o fi de vină și faptul că abia am ieșit din iarnă și organismul tânjește după crudități dar mi se pare o mâncare excelentă și exact pe gustul meu. Humusul îl cumpăr gata făcut iar legumele sunt în funcție de ce am la îndemână, astăzi de exemplu am avut morcovi, ardei capia și tulpini de țelină aka apio.humus
  • Am început scrapbook-ul pe 2019  ca să nu mai las totul pentru ultima lună a anului. Pentru cei care nu știu, scrapbook este un fel de album de poze dar totuși mai mult decât atât. O carte/album/caiet cu pagini goale în care lipești poze, decupaje din reviste sau ziare, abțibilduri, texte, bilete de avion sau bilete la spectacole, în principiu orice fleacuri care peste ani îți vor aminti momentele frumoase petrecute în perioada respectivă. Mă relaxează enorm să fac asta și îmi place să colecționez amintiri care spun ceva și care nu ocupă mult loc.scrapbook
  • M-am bucurat de primele zile adevărate de primăvară. Cald a mai fost și în ianuarie sau februarie dar acum au înmugurit pomii și se văd vârfuri verzi de frunzulițe, au apărut toporașii (florile mele preferate), păsările ciripesc într-una și curajoșii au trecut la pantaloni scurți. Mi-a făcut plăcere să fac plimbări lungi venind de la serviciu pe jos fără să mă mai scufund în noroaiele specifice iernii.
  • M-am revoltat atunci când o prietenă însărcinată mi-a spus că a fost să își facă programare pentru analizele medicale obligatorii și, ca să le obțină gratuit, a fost programată peste două luni și jumătate. Adică analizele pentru primul trimestru poate să le facă abia spre sfârșitul trimestrului doi! Șocant, știu, plătim cu toții cotizații iar atunci când avem nevoie de consultații sau analize incluse în asigurarea noastră de sănătate apelăm la soluții ca cele de aici. Mi se pare cel puțin ciudat  că nici măcar pentru femeile însărcinate, care întotdeauna au fost prioritare și sunt respectate în orice țară și în orice regim politic nu se găsește o soluție. ”Soluție”, adică bani. De fapt bani sunt numai că nu sunt gestionați așa cum ar trebui. Dacă un set de analize costă 7 milioane mă întreb cât o fi o ecografie morfologie fetala pe care orice mamă responsabilă ar trebui să o facă.
  • M-am întristat încă o dată și încă într-un fel pentru moartea lui Jax văzând cum ceilalți doi câini (Gina și Patrocle) suferă pentru pierderea tovarășului lor. N-aș fi crezut sau nu știam sau nu mi-am închipuit că vor reacționa astfel. Sunt apatici, nu mai au chef de nimic, nu mai intră deloc în garaj și stau tot timpul nemișcați în curte așteptând să apară Jax de undeva. Este incredibil cum și-au schimbat comportamentul și se vede clar că sunt extrem de afectați. Este normal având în vedere că atâția ani au conviețuit împreună ca cei trei muschetari dar parcă nu-mi vine să cred că, și între ei, câinii au sentimente atât de puternice. Relația cu omul e arhicunoscută dar cea cu semeni de-ai lor este foarte înduioșătoare și nouă pentru mine.

Cam așa a fost săptămâna mea, nu chiar grozavă, sper că la voi a fost mai bine și să mergem înainte, zic.

Share This:

Citește mai mult

jax1

Adio, Jax

        Lumina verde a semaforului se amestecă tremurând cu roșul celei de la trecerea pentru pietoni și cu stopurile mașinilor din coloana care înaintează lent în timp ce lacrimile mi se împletesc pe bărbie. Îmi aud bătăile inimii pulsând rar și încet în timp ce mintea cere răgaz să accepte gândul dureros că ne întoarcem acasă fără Jax. Pe bancheta din spate pătura murdară și mototolită îi păstrează urma corpului și încă se simte vag mirosul de câine.  Jax, uriașul nostru cu ochi negri de smoală a murit și nu o să-l mai vedem niciodată. Și niciodată nu o să-și mai bage nasul ca tăciunele printre zăbrelele gardului când se va opri mașina în fața porții, niciodată nu o să-și mai împingă capul în picioarele noastre de bucurie că ne vede iar, nici nu o să se mai agite când vom foșni ambalaje de ciocolată sau când o să deschidem o cutie de pizza și nici nu o să ne mai murdărească hainele sărind cu labele lui groase cerșind o mângăiere pe capul mare și rotund cu un glob terestru.

        Jax nu mai e printre noi și nu mai e al nostru și nu pot să-mi scot din cap părerea de rău că aseară, când încă era pofticios, nu i-am dat și celălalt baton de ciocolată pe care îl mai aveam în bufet. Știam că zilele îi sunt numărate așa că nu mai avea niciun rost să ținem seama de vreo regulă de alimentație corectă și l-am lăsat să se bucure de orice fleac care i-ar mai fi putut aduce o mică plăcere. Jax a fost un câine de curte dar uneori îl aduceam ”la bloc” și era fericit să urce în fugă cele patru etaje pentru ca apoi să se întindă pe covor în fața televizorului, nu înainte de a da o tură prin bucătărie unde dintr-o înghițitură și un limboc apuca toată mâncarea pisicii pe o zi întreagă.

        În urmă cu mai puțin de o lună veterinarul i-a pus diagnosticul de cancer și ne-a spus că evoluția va fi extrem de rapidă dar nu ne-am închipuit că totul va decurge la fel de repede ca o clipire de ochi. Apoi am citit pe internet că rottweilerul este una dintre cele mai predispuse rase la această boală cruntă și că de cele mai multe ori, chiar descoperită în stadiu incipient, boala este fatală. Tumoarea pe care o avea la cap era inoperabilă pentru că deja era răspândită pe o suprafață mare și îi afectase o parte din maxilar, nasul și un ochi și cu toate că Jax nu își pierduse deloc pofta de mâncare, slăbea văzând cu ochii. A fost un mâncăcios și un pofticios toată viața lui mai scurtă de șase ani însă nu a fost gras niciodată ci mai degrabă o masă imensă de mușchi tari ca piatra. Avea ceva mai mult de 50 de kilograme, era impunător, masiv, puternic și impunea respect prin simpla lui prezență deși ochii îi trădau caracterul blând și prietenos. Până și pisica Silvestra era mai agresivă decât el și când se întâlneau ea era cea ostilă în timp ce Jax o ignora complet. jax1

        A fost un câine bun și l-am iubit nespus iar când am fost nevoiți să luăm decizia cruntă de a-l eutanasia ne-a făcut sufletul franjuri și inima cioburi. N-am vrut să sufere deși faptul că ne-am asumat dreptul asupra vieții lui îmi trezește încă un crunt sentiment de vinovăție iar îndoielile nu-mi dau pace oricât mă străduiesc să pun în balanță liniștea de care a avut parte la final cu suferința pe care ar fi îndurat-o pentru că moartea, la fel ca la oameni, nu vine tiptil și ușor. Moartea naturală ar fi însemnat sufocare și vomă și sânge și durere și un scheunat jalnic din fundul gâtului așa cum s-a întâmplat în ultima zi. Nimic înălțător.

        Sfârșitul lui Jax mi-a dat o nouă lecție de viață și, din nou, oare pentru a câta oară, îmi spun că nu o să mai judec pe nimeni atâta timp cât nu sunt pusă în situația celor pe care îmi permit să-i analizez. Donarea de organe, subiect tabu pentru mulți, mi se părea gestul simbol al umanității și îi judecam aspru pe cei care refuzau acest lucru atunci când un membru al familiei ar fi putut da speranță de viață unor semeni. Mi-am reconsiderat părerea și o să le acord circumstanțe atenuante celor care în momentele cumplite de cumpănă vor alege calea refuzului chiar dacă eu o să susțin în continuare, fără rezerve, această procedură.

        Medicul care a pus diagnosticul câinelui în urma unei tomografii computerizate (profesor la Universitatea de Medicină Veterinară) ne-a propus ca după moartea lui Jax să-i lăsăm trupul pentru a fi autopsiat și analizat de studenți, cazul său fiind oarecum mai special și bun material didactic urmând ca apoi să fie incinerat. Ușor de spus, greu de făcut. Sigur că am acceptat gândindu-ne că astfel punem și noi o mână de ajutor întru salvarea unor vieți de animăluțe dar nu e ușor să te gândești ce urmează după ce îți lași câinele acolo. Mi-am blocat astfel mintea și din fericire am reușit ca ultima amintire cu Jax să fie pe masa de tratamente, el dorminnd liniștit și chiar sforăind.

        Am ajuns la clinică pe la 5 după masa după un drum care mi s-a părut îngrozitor de lung cu lacrimile înnodate sub bărbie și cu mâna pe laba groasă a bietului cățel care se uita cu ochi rugători la noi implorând alinare. Din când în când încerca să se ridice dar picioarele din spate nu-l mai ajutau și abia putea să-și mai controleze gâtul care îi susținea capul deformat de boală. Vlad l-a dus pe brațe în cabinet, lucru ce ar fi fost imposibil în vremurile lui bune când era o matahală de toată frumusețea. Cântărit pentru a se vedea doza necesară de anestezic s-a văzut că rămăsese doar cu 27 de kilograme. L-am pus apoi pe masa de tratamente, medicul i-a ras un pic  blana de pe o lăbuță și i-a pus branula în timp ce eu îl mângâiam pe cap și îi vorbeam la ureche deși am impresia că în ultimele zile își pierduse complet auzul. Stătea liniștit și nepăsător iar singura tresărire a avut-o când Vlad a vrut să iasă din sala de tratamente copleșit fiind de situație. Îl urmărea cu privirea și dacă ar fi putut vorbi l-ar fi implorat să nu îl părăsească în cele mai grele momente ale vieții lui. Nu l-a părăsit. S-a lipit de el, cu capul aplecat peste trupul puțintel ce-i mai rămăsese și au stat nemișcați gând pe gând, piele pe blană și om pe animal preț de câteva minute.

        Nu mai percepeam cu claritate nimic din jurul meu și parcă eram transpusă într-o nouă dimensiune necunoscută până atunci. Totul se petrecea cu încetinitorul, vedeam privirea compătimitoarea a medicului care se uita la ceasul de mână și simțeam cu toată ființa mea respirația greoaie a câinelui printre coastele care i se ghiceau prin blana lucioasă și un pic creață. Dintr-o dată horcăiala a încetat brusc printr-un  oftat profund ca o ușurare și toată goana nebună  s-a transformat într-un sforăit tihnit de se cutremurau pereții. Nu mai era nicio urmă de boală sau necaz și Jax dormea fericit ca pe vremuri când, cu burta plină, se trântea în nisipul fierbinte de unde nu se mai mișca până la apusul soarelui de vară.

        Avea în sfârșit liniștea după care tânjise toată ziua. Dormea profund iar mie mi se luase greutatea de pe creier deși nu eram deloc mai relaxată pentru că tot plumbul din lume îmi atârna acum în coșul pieptului. Mai departe ni s-a spus că nu era indicat să asistăm pentru că oricum Jax nu se va mai trezi niciodată. Cumplit cuvânt, niciodată. Am ieșit din cabinet și din clădire fără să știu când, cum și pe unde am ajuns la mașină. Am plâns, apoi m-am întunecat, apoi am plâns iar. Nu am fost pregătită pentru acest moment, de fapt cred că nimic în lume nu te poate pregăti și știu că o să mă bântuie mereu ultimele lui clipe. Mi-am asumat dreptul de viață și de moarte asupra lui iar asta e un fel de povară pe care o voi purta mereu chiar dacă știu că i-am făcut un bine. Aș fi vrut să moară liniștit, în somn, fără să simtă nimic dar acesta e un lux de care nu mulți au noroc. O bucățică din sufletul meu a rămas în cabinetul doctorului și nu o voi reîntregi niciodată. Adio, Jax! Sper să îți fie bine în lumea în care ai plecat.

jax2

Share This:

Citește mai mult