humus

7 verbe pentru 7 zile #46

         Am avut o săptămână grea, chiar foarte grea și tristă după cum probabil știți din articolul precedent, cel în care vă povesteam că am fost nevoiți să îl eutanasiem pe Jax. Dar viața merge înainte, trecem peste toate și ne vedem de drum indiferent pe cine și ce lăsăm în urmă. Așadar, iată retrospectiva ultimelor zile:

  • Am cumpărat o păpușă pentru Silvia și sper să îi placă la fel de mult cum mi-a plăcut și mie. Procesul de căutare a fost destul de dificil și îndelungat pentru că am avut foarte multe criterii de îndeplinit: să fie de tip bebeluș, să aibă minim 50 de cm, să aibă corpul moale și membrele din silicon, să aibă ochi care se închid, să aibă o greutate comparabilă cu cea a unui copil adevărat, să nu scoată niciun sunet (condiția asta a pus-o maică-sa) și bineînțeles să aibă un preț rezonabil. După ce am stat o săptămână pe ebay și amazon (unde am găsit într-adevăr păpuși superbe dar care costau 4-500 de lei) o colegă m-a trimis la un magazin de jucării la mine în cartier unde spre surprinderea mea am văzut comoara asta fabricată în România la Arădeanca (nu știam că încă mai există fabrica). A costat 72 de lei, este cât un copil de 2-3 luni și în afară de faptul că este îmbrăcată absolut hidos, îndeplinește toate criteriile. Venind cu ea pe stradă cel puțin 5 persoane m-au întrebat de unde am luat-o :)papusa aradeanca
  • M-am indignat văzând că pentru a treia săptămână consecutiv  nu am unde să arunc gunoaiele reciclabile. Tomberoanele sunt mereu pline până la refuz și în consecință lumea aruncă hârtia, metalul și plasticul unde apucă și este enervant și frustrant că după ce o săptămână întreagă îți umpli bucătăria de tot felul de resturi puse pe categorii, la final te trezești că ai făcut-o degeaba. Din păcate e  doar o directivă europeană pe care am bifat-o ca să dea bine și acum ne prefacem că reciclăm. Exact ca și cu rampele de acces pentru cei cu dizabilități, am raportat că avem rampe peste tot și, deși există, în majoritatea cazurilor sunt făcute de-a’n pixu’ pentru că sunt atât de înclinate încât sunt inutilizabile.
  • Am mâncat aproape în fiecare zi humus cu bețigașe din legume. Când mi se pune pata pe ceva parcă nu mă mai pot opri, poate o fi de vină și faptul că abia am ieșit din iarnă și organismul tânjește după crudități dar mi se pare o mâncare excelentă și exact pe gustul meu. Humusul îl cumpăr gata făcut iar legumele sunt în funcție de ce am la îndemână, astăzi de exemplu am avut morcovi, ardei capia și tulpini de țelină aka apio.humus
  • Am început scrapbook-ul pe 2019  ca să nu mai las totul pentru ultima lună a anului. Pentru cei care nu știu, scrapbook este un fel de album de poze dar totuși mai mult decât atât. O carte/album/caiet cu pagini goale în care lipești poze, decupaje din reviste sau ziare, abțibilduri, texte, bilete de avion sau bilete la spectacole, în principiu orice fleacuri care peste ani îți vor aminti momentele frumoase petrecute în perioada respectivă. Mă relaxează enorm să fac asta și îmi place să colecționez amintiri care spun ceva și care nu ocupă mult loc.scrapbook
  • M-am bucurat de primele zile adevărate de primăvară. Cald a mai fost și în ianuarie sau februarie dar acum au înmugurit pomii și se văd vârfuri verzi de frunzulițe, au apărut toporașii (florile mele preferate), păsările ciripesc într-una și curajoșii au trecut la pantaloni scurți. Mi-a făcut plăcere să fac plimbări lungi venind de la serviciu pe jos fără să mă mai scufund în noroaiele specifice iernii.
  • M-am revoltat atunci când o prietenă însărcinată mi-a spus că a fost să își facă programare pentru analizele medicale obligatorii și, ca să le obțină gratuit, a fost programată peste două luni și jumătate. Adică analizele pentru primul trimestru poate să le facă abia spre sfârșitul trimestrului doi! Șocant, știu, plătim cu toții cotizații iar atunci când avem nevoie de consultații sau analize incluse în asigurarea noastră de sănătate apelăm la soluții ca cele de aici. Mi se pare cel puțin ciudat  că nici măcar pentru femeile însărcinate, care întotdeauna au fost prioritare și sunt respectate în orice țară și în orice regim politic nu se găsește o soluție. ”Soluție”, adică bani. De fapt bani sunt numai că nu sunt gestionați așa cum ar trebui. Dacă un set de analize costă 7 milioane mă întreb cât o fi o ecografie de morfologie fetală pe care orice mamă responsabilă ar trebui să o facă.
  • M-am întristat încă o dată și încă într-un fel pentru moartea lui Jax văzând cum ceilalți doi câini (Gina și Patrocle) suferă pentru pierderea tovarășului lor. N-aș fi crezut sau nu știam sau nu mi-am închipuit că vor reacționa astfel. Sunt apatici, nu mai au chef de nimic, nu mai intră deloc în garaj și stau tot timpul nemișcați în curte așteptând să apară Jax de undeva. Este incredibil cum și-au schimbat comportamentul și se vede clar că sunt extrem de afectați. Este normal având în vedere că atâția ani au conviețuit împreună ca cei trei muschetari dar parcă nu-mi vine să cred că, și între ei, câinii au sentimente atât de puternice. Relația cu omul e arhicunoscută dar cea cu semeni de-ai lor este foarte înduioșătoare și nouă pentru mine.

Cam așa a fost săptămâna mea, nu chiar grozavă, sper că la voi a fost mai bine și să mergem înainte, zic.

Share This:

Citește mai mult

jax1

Adio, Jax

        Lumina verde a semaforului se amestecă tremurând cu roșul celei de la trecerea pentru pietoni și cu stopurile mașinilor din coloana care înaintează lent în timp ce lacrimile mi se împletesc pe bărbie. Îmi aud bătăile inimii pulsând rar și încet în timp ce mintea cere răgaz să accepte gândul dureros că ne întoarcem acasă fără Jax. Pe bancheta din spate pătura murdară și mototolită îi păstrează urma corpului și încă se simte vag mirosul de câine.  Jax, uriașul nostru cu ochi negri de smoală a murit și nu o să-l mai vedem niciodată. Și niciodată nu o să-și mai bage nasul ca tăciunele printre zăbrelele gardului când se va opri mașina în fața porții, niciodată nu o să-și mai împingă capul în picioarele noastre de bucurie că ne vede iar, nici nu o să se mai agite când vom foșni ambalaje de ciocolată sau când o să deschidem o cutie de pizza și nici nu o să ne mai murdărească hainele sărind cu labele lui groase cerșind o mângăiere pe capul mare și rotund cu un glob terestru.

        Jax nu mai e printre noi și nu mai e al nostru și nu pot să-mi scot din cap părerea de rău că aseară, când încă era pofticios, nu i-am dat și celălalt baton de ciocolată pe care îl mai aveam în bufet. Știam că zilele îi sunt numărate așa că nu mai avea niciun rost să ținem seama de vreo regulă de alimentație corectă și l-am lăsat să se bucure de orice fleac care i-ar mai fi putut aduce o mică plăcere. Jax a fost un câine de curte dar uneori îl aduceam ”la bloc” și era fericit să urce în fugă cele patru etaje pentru ca apoi să se întindă pe covor în fața televizorului, nu înainte de a da o tură prin bucătărie unde dintr-o înghițitură și un limboc apuca toată mâncarea pisicii pe o zi întreagă.

        În urmă cu mai puțin de o lună veterinarul i-a pus diagnosticul de cancer și ne-a spus că evoluția va fi extrem de rapidă dar nu ne-am închipuit că totul va decurge la fel de repede ca o clipire de ochi. Apoi am citit pe internet că rottweilerul este una dintre cele mai predispuse rase la această boală cruntă și că de cele mai multe ori, chiar descoperită în stadiu incipient, boala este fatală. Tumoarea pe care o avea la cap era inoperabilă pentru că deja era răspândită pe o suprafață mare și îi afectase o parte din maxilar, nasul și un ochi și cu toate că Jax nu își pierduse deloc pofta de mâncare, slăbea văzând cu ochii. A fost un mâncăcios și un pofticios toată viața lui mai scurtă de șase ani însă nu a fost gras niciodată ci mai degrabă o masă imensă de mușchi tari ca piatra. Avea ceva mai mult de 50 de kilograme, era impunător, masiv, puternic și impunea respect prin simpla lui prezență deși ochii îi trădau caracterul blând și prietenos. Până și pisica Silvestra era mai agresivă decât el și când se întâlneau ea era cea ostilă în timp ce Jax o ignora complet. jax1

        A fost un câine bun și l-am iubit nespus iar când am fost nevoiți să luăm decizia cruntă de a-l eutanasia ne-a făcut sufletul franjuri și inima cioburi. N-am vrut să sufere deși faptul că ne-am asumat dreptul asupra vieții lui îmi trezește încă un crunt sentiment de vinovăție iar îndoielile nu-mi dau pace oricât mă străduiesc să pun în balanță liniștea de care a avut parte la final cu suferința pe care ar fi îndurat-o pentru că moartea, la fel ca la oameni, nu vine tiptil și ușor. Moartea naturală ar fi însemnat sufocare și vomă și sânge și durere și un scheunat jalnic din fundul gâtului așa cum s-a întâmplat în ultima zi. Nimic înălțător.

        Sfârșitul lui Jax mi-a dat o nouă lecție de viață și, din nou, oare pentru a câta oară, îmi spun că nu o să mai judec pe nimeni atâta timp cât nu sunt pusă în situația celor pe care îmi permit să-i analizez. Donarea de organe, subiect tabu pentru mulți, mi se părea gestul simbol al umanității și îi judecam aspru pe cei care refuzau acest lucru atunci când un membru al familiei ar fi putut da speranță de viață unor semeni. Mi-am reconsiderat părerea și o să le acord circumstanțe atenuante celor care în momentele cumplite de cumpănă vor alege calea refuzului chiar dacă eu o să susțin în continuare, fără rezerve, această procedură.

        Medicul care a pus diagnosticul câinelui în urma unei tomografii computerizate (profesor la Universitatea de Medicină Veterinară) ne-a propus ca după moartea lui Jax să-i lăsăm trupul pentru a fi autopsiat și analizat de studenți, cazul său fiind oarecum mai special și bun material didactic urmând ca apoi să fie incinerat. Ușor de spus, greu de făcut. Sigur că am acceptat gândindu-ne că astfel punem și noi o mână de ajutor întru salvarea unor vieți de animăluțe dar nu e ușor să te gândești ce urmează după ce îți lași câinele acolo. Mi-am blocat astfel mintea și din fericire am reușit ca ultima amintire cu Jax să fie pe masa de tratamente, el dorminnd liniștit și chiar sforăind.

        Am ajuns la clinică pe la 5 după masa după un drum care mi s-a părut îngrozitor de lung cu lacrimile înnodate sub bărbie și cu mâna pe laba groasă a bietului cățel care se uita cu ochi rugători la noi implorând alinare. Din când în când încerca să se ridice dar picioarele din spate nu-l mai ajutau și abia putea să-și mai controleze gâtul care îi susținea capul deformat de boală. Vlad l-a dus pe brațe în cabinet, lucru ce ar fi fost imposibil în vremurile lui bune când era o matahală de toată frumusețea. Cântărit pentru a se vedea doza necesară de anestezic s-a văzut că rămăsese doar cu 27 de kilograme. L-am pus apoi pe masa de tratamente, medicul i-a ras un pic  blana de pe o lăbuță și i-a pus branula în timp ce eu îl mângâiam pe cap și îi vorbeam la ureche deși am impresia că în ultimele zile își pierduse complet auzul. Stătea liniștit și nepăsător iar singura tresărire a avut-o când Vlad a vrut să iasă din sala de tratamente copleșit fiind de situație. Îl urmărea cu privirea și dacă ar fi putut vorbi l-ar fi implorat să nu îl părăsească în cele mai grele momente ale vieții lui. Nu l-a părăsit. S-a lipit de el, cu capul aplecat peste trupul puțintel ce-i mai rămăsese și au stat nemișcați gând pe gând, piele pe blană și om pe animal preț de câteva minute.

        Nu mai percepeam cu claritate nimic din jurul meu și parcă eram transpusă într-o nouă dimensiune necunoscută până atunci. Totul se petrecea cu încetinitorul, vedeam privirea compătimitoarea a medicului care se uita la ceasul de mână și simțeam cu toată ființa mea respirația greoaie a câinelui printre coastele care i se ghiceau prin blana lucioasă și un pic creață. Dintr-o dată horcăiala a încetat brusc printr-un  oftat profund ca o ușurare și toată goana nebună  s-a transformat într-un sforăit tihnit de se cutremurau pereții. Nu mai era nicio urmă de boală sau necaz și Jax dormea fericit ca pe vremuri când, cu burta plină, se trântea în nisipul fierbinte de unde nu se mai mișca până la apusul soarelui de vară.

        Avea în sfârșit liniștea după care tânjise toată ziua. Dormea profund iar mie mi se luase greutatea de pe creier deși nu eram deloc mai relaxată pentru că tot plumbul din lume îmi atârna acum în coșul pieptului. Mai departe ni s-a spus că nu era indicat să asistăm pentru că oricum Jax nu se va mai trezi niciodată. Cumplit cuvânt, niciodată. Am ieșit din cabinet și din clădire fără să știu când, cum și pe unde am ajuns la mașină. Am plâns, apoi m-am întunecat, apoi am plâns iar. Nu am fost pregătită pentru acest moment, de fapt cred că nimic în lume nu te poate pregăti și știu că o să mă bântuie mereu ultimele lui clipe. Mi-am asumat dreptul de viață și de moarte asupra lui iar asta e un fel de povară pe care o voi purta mereu chiar dacă știu că i-am făcut un bine. Aș fi vrut să moară liniștit, în somn, fără să simtă nimic dar acesta e un lux de care nu mulți au noroc. O bucățică din sufletul meu a rămas în cabinetul doctorului și nu o voi reîntregi niciodată. Adio, Jax! Sper să îți fie bine în lumea în care ai plecat.

jax2

Share This:

Citește mai mult

pisica

Mitocănia, prostia și răutatea m-au dărâmat complet

        De câteva zile port o tristețe, inexplicabilă pentru unii, perfect în cunoștință de cauză pentru mine. Am o stare în care dezamăgirea pare că m-a copleșit cu totul și entuziasmul a rămas undeva în urmă, la mare distanță de zilele acestea în care mi se pare că am ajuns să mă învârt în niște cercuri în care nu am ce să caut și în care nu mă regăsesc cu nimic. Nu, nu e astenia de primăvară, n-am suferit de așa ceva niciodată iar numele afecțiunii îmi este cunoscut doar din cărți.

        Nu mă obosește primăvara ci comportamentul grosolan, vulgar, bădăran și mojic, răutatea și tupeul adus la rang de nesimțire. Nu mă mai regăsesc în nimic, mi-e groază de diminețile în care trebuie să ies din casă și să mă întâlnesc cu aceleași figuri mohorâte care împung cu privirea, m-am săturat să salut și să nu mi se răspundă sau, în cel mai bun caz, să mi se adreseze un fel de hăhăială scârbită. M-am plictisit să zâmbesc politicos și să primesc la schimb replici cu iz de harță, nu mai pot să inițiez conversații în care doar eu știu despre ce vorbesc.

        Chiar așa, cum oare poți să trăiești pe lumea asta și să fii atât de neinformat și de nepăsător la ce se întâmplă în jur? Cum să nu fi aflat despre atacul armat din Noua Zeelandă, de prăbușirea avionului în Etiopia, de moartea lui Karl Lagerfeld, de protestul #șîeu, cum să nu-ți fi trecut pe la ureche nimic din toate astea? Hai să presupunem că nu ești la curent cu toate știrile din politic, economic, social sau monden, că nu te interesează un domeniu sau altul dar să fii complet pe dinafară cu orice apare în presă sau la televizor sau chiar și pe Facebook, mi se pare stânjenitor. Să fii total neinformat (că de cultură nici nu poate fi vorba) și apoi să ai pretenții de cetățean de onoare, de persoană cu reputație solidă în ierarhia orașului este dovadă clară de lipsă de modestie, asta ca să mă exprim eufemistic.

        Mitocănia, prostia și răutatea m-au dărâmat complet în ultima săptămână. A început postul Paștelui și, coincidență sau nu, răutatea, înverșunarea și lipsa de toleranță se manifestă mai pregnant ca oricând. Nu știu cum se face dar exact cei care se autoproclamă cei mai înfocați păstrători ai tradițiilor, cei care se laudă peste tot cu faptul că respectă cu sfințenie regulile de alimentație austeră, uită total de curățenia sufletească. Degeaba mănânci doar frunze, semințe și pâine goală dacă gândurile vin în stoluri negre, vorbele spumegă furios și nu faci nicio faptă care să te înalțe sufletește.

        Știu persoane din categoria credincioșilor cu condică de prezență la biserică care n-ar da un ban pentru cineva aflat în dificultate nici să le pici cu ceară pentru că așa le sunt ”principiile” de viață. Dar nu doar că le știu pe aceste persoane dar uneori  prezența lor mă sufocă și din păcate, prin natura împrejurărilor, nu am cum să mă disociez de ele. Le simt ca pe buruienile care năpădesc vara după ploaie acoperind cu verdele lor înșelător florile firave ce nu-și mai pot scoate capul în lumină. Nu dau bani și gata, decretează cu emfază și orgoliu chiar dacă pungile le sunt doldora de arginți și nu fac economie atunci când listele lor de cumpărături încep cu ochelari scumpi și se termină cu genti dama sofisticate.

        Nu dau bani din principiu, nu dau o mână de ajutor pentru că le pică steaua, nu au compasiune pentru că fiecare își merită soarta, nu cedează pentru că nu sunt fraieri și nu tolerează nimic din ceea ce alții ar face altfel. Mi-e greu tare zilele astea când parcă prea s-au suprapus toate. Discuțiile de mahala, glumele triviale, certurile ascuțite, trântitul de uși, pufniturile și pufăielile mă omoară cu zile.pisica

Share This:

Citește mai mult

london-590114_640

Ce îmi place în Anglia

        Long time, no see adică nu ne-am văzut pe aici de ceva vreme și un pic mi-a fost dor. Nu tare, pentru că am avut totuși o vacanță frumoasă fiind  plecată pe meleaguri englezești. Și nu doar destinația m-a încântat ci și compania în care am fost: Cristina cu fetițele. Am avut deci un 1 și 8 Martie cum nu se poate mai pe gustul nostru iar un cadou mai potrivit nici că se putea.

        Ce-mi place mie mult în Anglia, exceptând locurile turistice, este relaxarea pe care o vezi la oamenii de pe stradă. Sau la cei pe care îi întâlnești în magazine, în autobuze, în restaurante și, de fapt, cam peste tot. Nimeni nu pare a se grăbi, nimeni nu aleargă, nimeni nu țipă și nimeni nu e nervos. Sau poate că mai sunt nervoși cu capsa pusă dar își țin frustrările în frâu și nu își varsă supărările pe necunoscuții care le-ar putea apărea întâmplător în cale. Regulile de politețe sunt sfinte și nu sunt încălcate niciodată.

        Stau uneori la coadă la casă la supermarket și mă tot minunez cum de cei care așteaptă nu își pierd răbdarea când văd că cel care tocmai a ajuns să plătească, începe să își caute cu un calm indescriptibil portmoneul în toate buzunarele iar după ce într-un final îl găsește, pornește o altă căutare după cardul de fideliltate cu care adună puncte. Și pe când crezi că a terminat, își aduce aminte că mai are nevoie de o plasă. Alt bon, altă căutare, altă buzunăreală. Abia apoi dă să plece. Dar se mai întoarce totuși să întrebe de promoția care începe de mâine iar casierul îi dă toate amănuntele care îl interesează subliniindu-i cu pixul pe pliant punctele esențiale. Apoi îl întreabă dacă îi mai poate fi de folos și cu altceva. Ah, da, omul nostru mai are o nelămurire. Sau mai multe. Dar nimeni, nimeni din cei care așteaptă la coadă nu dă din picioare sau să pufnească pe nas sau să dea alte semne de nerăbdare ca să nu mai spun că nimănui nu i-ar trece prin cap să vocifereze ceva de genul hai tataie mai repede că ne prinde moartea aici sau mișcă-te cucoană că am înțepenit de când așteptăm să plătești. Replici care mie îmi sună foarte cunoscut nu doar de la Carrefour-ul din Militari ci și de la Auchan-ul din Cluj.

        În autobuze este exact aceeași situație, nimeni nu se grăbește. Nici șoferul și nici pasagerii și abia după ce mașina a oprit complet în stație și s-a lipit de bordură lumea se ridică alene de pe scaune și se îndreaptă spre ușă de parcă ar avea tot timpul din lume. Și cred că îl au pentru că așa s-au obișnuit, să nu alerge ca descreierații ca să ajungă cu două minute mai repede la serviciu, la școală sau la piață.

        Pentru orice fleac, dacă îți ies o jumătate de pas în față, dacă intră înaintea ta în lift, dacă te depășesc pe stradă, dacă te ating din greșeală, auzi la tot pasul sorry, sorry, sorry și evident nu lipsește zâmbetul aferent. O politețe care uneori pare dusă la extrem dar care, mie cel puțin, îmi face mare plăcere. Și cred că tot politețea și bunul simț îi face pe englezi să nu se mire la nimic din ceea ce văd pe stradă, să nu comenteze și să nu se holbeze dacă cineva face altceva decât semenii.

        Poți să te îmbraci cu orice îți trece prin minte, să-ți pui poșeta în cap, să te înfășori în cearceafuri colorate, să-ți pui trei belciuge în nas, două în limbă și să-ți capsezi urechile cu bolțuri, nimeni nu are treabă cu tine și nici nu te face să te simți inconforatbil uitându-se mai lung sau mai ciudat. Pur și simplu, atâta timp cât nu îi deranjezi pe cei din jur,  te lasă în pace să trăiești fericit în lumea ta. Am văzut la un moment dat o fată care probabil își făcea poze pentru Instagram altfel nu îmi explic de ce stătea lungită pe stradă în cele mai ciudate poziții deși afară ploua destul de tare. Lumea o ocolea cu grijă ca să nu îi strice cadrele și nimeni, dar absolut nimeni nu dădea dovadă de vreo curiozitate bolnavă, nicio hlizeală, nicio chicoteală, niciun comentariu sau fluierătură cum am văzut de-atâtea ori și cu care, din păcate, sunt atât de obișnuită.

        Pe de o parte este vorba de politețe și bună creștere iar pe de altă parte este vorba de toleranță, acceptându-i pe cei din jur așa cum sunt fără să credem că doar principiile și reperele noastre sunt normale și corecte. Ne mănâncă prea mult grija altora iar pentru unii asta devine chiar centrul de interes al propriei vieți. Nu pot să uit imensa controversă creată în jurul unei vloggerițe românce care în urmă cu câteva luni a postat pe contul ei de Facebook o fotografie în care apare neepilată. Niște picioare păroase la care românii s-au turat maxim de parcă toate bunicile din neamul lor ar fi utilizat întreaga viață un epilator IPL. Vezi, Doamne, acum erau cuprinși de scârbă, milă, dezgust și toți știau cum trebuie să arate feminitatea.

        În Anglia poți să apari cu păr crescut în palme și pe tălpi că n-o să doară pe nimeni capul și nu o să te constrângă nimeni să îți faci o anumită imagine după standarde impuse. Vrei să te integrezi în marea masă, bine, vrei să faci opinie separată, la fel de bine. E o alegere individuală. Interesul, sau mai bine spus, grija ar putea apărea doar atunci când în urma epilării ți-ar apărea bube pe corp (à propos, dacă vă interesează aveți aici totul despre boala numita foliculita).

        Și nu exagerez deloc când menționez grija și empatia care există pentru toți cei care suferă de anumite boli sau care s-au născut altfel. Răsfoiam site-ul de la Marks & Spencer (un lanț celebru de magazine foarte cunoscut în Marea Britanie) și mare mi-a fost mirarea să văd că există haine create pentru copii care au nevoie de ”ajutor special”. Adică haine pentru copii cu dizabilități, copii care sunt imobilizați la pat sau care stau în cărucioare și care sunt foarte greu de îmbrăcat mai ales când deja au 13-14 ani, nu mai sunt bebeluși și sunt tot mai greu de ”manevrat”, ca să spun așa. Rochițe speciale, body-uri speciale, pantaloni legați pe laterale, tricouri cu nasturi la spate toate acestea într-o colecție al cărei nume spune tot: Easy Dressing.

        Toleranța, calmul, politețea, bunul simț, răbdarea, zâmbetul, respectul și toată atmosfera aia tihnită în care nu există stress mă fac, ca după fiecare vizită, să iubesc Anglia de fiecare dată mai mult. london-590114_640

Share This:

Citește mai mult