tigaie

Ce-a mai inventat omul după electricitate și roată

        După ce-am văzut tigaia inteligentă am crezut că nimic pe lumea asta nu se mai poate inventa dar mintea umană merge mai încolo de orice imaginație. Cum, n-ați auzit de tigaia inteligentă? Înseamnă că faceți parte din categoria celor care știu să gătească și invenția asta n-a fost făcută pentru voi ci pentru cei care transformă în scrum orice pun pe aragaz. Cei care sunt în stare să afume până și ceaiul de mentă sau cei cărora li se prinde de fundul cratiței o nenorocită de omletă.

        Pentru ei (și spun pentru ei deoarece sper că totuși eu am depășit nivelul acesta de incompetență) s-a inventat tigaia inteligentă care deși arată ca una obișnuită, are sub ”capotă”câteva chestii care o fac mai deșteaptă decât tigaia pe care o știm cu toții. Pe lângă senzorul de temperatură aflat în centrul tigăii (lucru întâlnit și la alte cratițe), are  încorporat în mâner un radio bluetooth astfel încât să poată transmite date despre temperatură înspre telefon sau tabletă. Odată sincronizate cele două dispozitive, aplicația îți spune la ce temperatură a ajuns tigaia, cât de fierbinte ar trebui să fie și când este momentul adăugării fiecărui ingredient. În funcție de rețetele memorate în aplicație îți spune când să amesteci, când să pui capacul, când să adaugi apă, când să presari condimentele și când să faci focul mai mic. Tot ce trebuie să faci este să urmărești alertele de pe telefon și să reglezi căldura aragazului conform indicațiilor. Cu alte cuvinte, în loc să te uiți cum se face mâncarea, stai cu ochii în telefon :) Dar compania producătoare îți garantează o mâncare perfect gătită, demnă de un master chef.

        În realitate încă n-am văzut tigaie de-asta, nu că mi-aș cumpăra  dar sunt curioasă cum arată. De fapt nici nu știu dacă au apărut în România deși tind să cred că încă nu după cum s-a uitat la mine băiatul de la Altex când l-am întebat dacă au așa ceva în magazin.

        Intrasem la Altex să cumpăr un cap pentru periuța de dinți, deci nu mare lucru, dar eram foarte nehotărâtă pentru că nu știam ce să aleg din multitudinea de modele de genul celor de aici. Mă tot uitam și studiam prețurile, instrucțiunile și caracteristicile și la un moment dat văd o chestie care mi s-a părut mai interesantă, mai altfel decât celelalte modele de periuțe. Aducea cu o periuță doar că îi lipseau perii și într-un fel semăna cu instrumentul acela de tortură de la stomatolog. Deci arăta exact ca aici. Pe pachet scria AirFloss Ultra și am crezut că așa se numește modelul, nici nu mi-a trecut prin cap că este ultima invenție în materie de curățare a dinților. Într-un final m-am prins ce era: un aparat pentru curățarea interdentară. Adică în loc să folosești ață dentară, bagi apă de gură (sau apă simplă) în aparatul ăla și apoi pulverizezi în zonele greu accesibile îndepărtând placa bacteriană. Se poate acționa manual sau automat – așa ca o mică mitralieră :)

        Eu personal n-am mai auzit de așa ceva până acuma dar vânzătorul de acolo (cel care nu auzise de tigaia inteligentă) a spus că nu e chiar o noutate. Așa o fi, nu zic nu, deși nu mi-ar fi trecut prin cap în viața vieții mele să mă gândesc la o asemenea invenție dar până la urmă dacă e utilă și lumea cumpără… de ce, nu? Voi cu ce noutăți veniți? Suprindeți-mă :) tigaie

Share This:

Citește mai mult

porumb

Mâncăruri cu gust de copilărie

         Nu degeaba există expresia mâncare ”ca la mama acasă” și sunt convinsă că toți ne amintim cu cea mai mare plăcere și duioșie de gustul copilăriei  și bucuria cu care ne potoleam foamea după o zi de joacă. Mi-am trăit copilăria în comunism și deși cuvântul acesta a ajuns să fie asociat cu foamea și privațiunile de tot felul, copil fiind nu am simțit și nu am înțeles îngrădirile cu care am crescut. Până la o anumită vârstă universul meu a fost familia care mă iubea, curtea și grădina din spatele casei, găinile pe care le dresam în fiecare vacanță și strada plină de copii. Mi-e dor de anii aceia lipsiți de griji și de gustul mâncării de altă dată. Despre mâncare o să scriu azi pentru că azi m-au năpădit amintirile atunci când am mușcat dintr-o roșie mare și cărnoasă, aproape fierbinte de la atâta soare și cu codița ruptă direct de pe tulpina cu perișori. Cred că de când aveam zece ani n-am mai mâncat porodici direct din grădină și nici n-am mai simțit de mult așa o savoare.

        Mâncarea copilăriei mele nu era prea sofisticată, nu aveam atâtea feluri și nici nu aveam de unde alege, nu făceam mofturi și fițe dar cu toate astea reprezenta o bucurie mai mare decât acum când am la dispoziție în orice moment legume și fructe din toate colțurile lumii și când, din punct de vedere alimentar, nu mai există diferență între anotimpuri. Dacă vrei, poți să mănânci ceapă verde în luna septembrie, pepene când zăpada e cât casa și cireșe de Crăciun dar parcă nu mai are niciun haz.

        Carnea era considerată o delicatesă iar dintr-un pui mânca toată familia. Unul din felurile mele preferate era papricașul cu multă smântână și pătrunjel verde lângă care trona mămăliga aurie din care ieșeau aburi fierbinți. Acesta făcea deliciul zilelor de duminică și nu mi-a trecut niciodată prin cap că o să am vreodată la parterul blocului magazin care să vândă pui rotisat, că o să-l pot cumpăra la orice oră dar mai ales că o să mi se usuce în frigider…

        Mi-e dor de o porție zdravănă de gris cu lapte peste care bunica turna din belșug sirop de vișine. Îl lingeam pe tot murdărindu-mă până la urechi și mai ceream încă o dată și încă o dată până mi se apleca de la atâta dulce. Nu știa nimeni că zahărul nu e sănătos și în casă la noi, ca de altfel aproape peste în Ardeal, se punea zahăr după moda austriacă peste aproape orice: pe salata verde, pe ardeii umpluți, pe mămăliga cu lapte sau pe pâinea cu unt pe care o mâncam la ojină pe stradă printre ceilalți copii ca să nu ne întrerupem jocul.

        Nu auzisem de goji, în schimb mâncam prune uscate toată iarna, nu știam ce sunt alea chia seeds dar supa de chimin cu crutoane de pâine prăjită ne scăpa de răcelile și durerile de gât, iar până când orezul cu lapte avea să fie înlocuit de budinca de quinoa mai era cale lungă. Așa cum astăzi pentru slăbit sau pentru îmbunătățirea digestiei lumea ia tarate de psyllium, pe vremuri leacul universal era câte zece sâmburi de dovleac luați pe stomacul gol în fiecare dimineață.

        N-am mai mâncat de o veșnicie lapte de pasăre, șerbet de zmeură, peltea de gutui sau dulceață de prune întregi. Dar cât de bună era dulceața aia! Prunelor  li se scotea sâmburele și era înlocuit apoi cu un miez de nucă întreg. Da, știu, era o muncă migăloasă dar gustul și aspectul erau divine. Se servea pe farfurioare de sticlă mici cât o palmă de copil alături de un pahar de apă rece aduse în fața musafirilor neapărat pe o tavă  acoperită cu un mileu de dantelă. O linguriță generoasă de dulceață care bătea în culoarea chihlimbarului și o cafeluță cu caimac într-o cană ceva mai mare decât un degetar era tratația obișnuită pentru doamnele care veneau în vizită dupămasa.

        O altă delicatesă care mi-a rămas în minte și căreia nu i-am mai regăsit niciodată gustul era creierul de porc, prăjit în ulei. Aveam parte de el doar o dată pe an, când tăiam porcul iar mama ni-l împărțea mie și soră-mii. Îl prăjea într-o tigăiță, îl săra un pic și ne punea să mâncăm pe un taburet care ținea loc de masă, bucătăria fiind toată întoarsă cu fundul în sus din cauza pregătirilor pentru cârnați, jumări și caltaboși. Noi două ne așezam pe niște scăunele mici de o parta și alta a taburetului și mâncam direct din tigăiță înmuind pâinea în ulei și mușcând cu poftă din castraveții murați. Era un deliciu dar poate senzația asta o aveam și din cauză că eram moarte de foame după ce ne petrecusem toată ziua înghețând printre picioarele oamenilor mari la pârlitul porcului.

        O altă plăcere era mic dejunul de duminica, ziua în care nu mergeam la școală și aveam vreme să mănânc pe îndelete. Îmi plăcea să stau la masă cu tata care întotdeauna mânca pâine cu unt și telemea și bea ceai negru. La fel făceam și eu, mușcam o dată din pâine și apoi beam o gură de ceai și telemeaua aia zemoasă mi se părea cea mai bună mâncare din lume. Nu exista ideea de cereale la micul dejun, știu că la un moment apăruseră fulgii de porumb dar îi mâncam goi, direct din pungă ca snacks-urile din ziua de azi. De fapt mie nu prea îmi plăceau dar mulți copii își aduceau la școală pungi cu fulgi de porumb, jumătate îi mâncau și jumătate îi scăpau pe jos spre disperarea tovarășei învățătoare. Mie care nu-mi plăcea nici măcar coliva care totuși e făcută din grâu, n-aș fi crezut că o să ajung să mănânc (și chiar cu plăcere) terciuri făcute din cereale care odată se dădeau doar la animale. Fulgi de ovăz… cine, eu?? Adevărul e că stilul de viață e într-o continuă schimbare și gusturile oamenilor la fel. Iar când toată ziua-bună ziua îți trec pe la ureche informații despre beneficii ale fulgilor de ovaz, în mod involuntar te lași influențat la început doar de curiozitate apoi verifici pe propria piele. Pasul următor este că ajung să îți placă mai ales dacă pui și multe fructe :)

        Din cele de cumpărat îmi plăcea prăjitura Noruleț care costa un leu, merele trase în glazură de zahăr ars și înghețata polar de fistic. Aceasta din urmă, un dreptunghi verzuliu prins între două foi de napolitană costa doi lei dar doamna de la chioșcul de înghețată avea bunăvoința de a o tăia în două cu un cuțit mare și murdar tot timpul. Nu ne păsa. Aveam doar un leu, primeam înghețată de un leu :) Mi-e dor de florile de salcâm și de salvie cărora le sugeam nectarul, mi-e dor de fagurii plini de miere de la stupii unchiului Todor, mi-e dor de un știulete de porumb copt la văpaia focului de tabără și de agrișele uriașe pe care le furam prin crăpăturile gardului de la vecinii urâcioși de peste drum. Mi-e dor de multe, știu că nu se vor întoarce niciodată dar mă bucur că le-am trăit. Voi cum stați cu dorurile? Ce vă bântuie azi?

porumb

 

 

 

Share This:

Citește mai mult

rayban11

Suntem prea săraci ca să ne cumpărăm lucruri ieftine

        Nu cred că există cineva să nu fi auzit expresia asta. Expresie care deja a devenit un adevărat proverb intrând în folclorul românesc deși se pare că provine de la zgârciții de scoțieni. Zgârciți, nezgârciți, de data asta cam au dreptate. Sau nu?
        Ideea se bazează pe faptul că lucrurile ieftine sunt de obicei de calitate proastă ceea ce le face să se strice repede iar bucuria unui chilipir să nu țină prea mult. Adică o haină ieftină se rupe și se destramă la cusături, niște pantofi ieftini se dezlipesc și nu sunt rezistenți la uzură, un aparat electric ieftin se arde urgent, o ojă ieftină se ciobește după două ore și așa mai departe. Cu toții am constatat că pe piață există multe chinezării de o calitate execrabilă începând de la agrafe de păr care la a doua folosire se crapă, ace de siguranță care nu se închid până la covoare care se deșiră după ce calci o dată pe ele sau mobilă cu sertare care se înțepenesc de la prima utilizare. Cumpărarea unor astfel de obiecte nu înseamnă altceva decât bani aruncați pe fereastră și nicidecum o economie.
        Pe de altă parte, un preț piperat nu înseamnă nici pe departe garanția calității și nu o dată mi s-a întâmplat să văd în magazinele din mall aceleași cârpe care se vindeau la un preț de 10 ori mai mare decât pe tarabele din piață. Scump nu înseamnă neapărat bun, la fel cum ieftin nu înseamnă neapărat prost. Sunt în proces de despărțire de niște sandale bej și spun ”în proces” pentru că pur și simplu nu mă îndur să le arunc deși sunt așa de jerpelite încât mi-e jenă să le mai port. Poate e excepția care confirmă regula dar sandalele astea au costat vreo 40 de lei și asta a fost a treia vară în care le-am purtat și nu așa, o zi-două, ci le-am forjat la drumuri lungi. Am făcut cu ele zeci de kilometri pe jos și au fost incredibil de comode și de rezistente. Sandale no name pe care am dat o nimica toată în timp ce o grămadă de sandale scumpe zăceau în dulap.
        Adepții înrăiți ai zicalei suntem prea săraci ca să ne cumpărăm lucruri ieftine nu s-ar uita în ruptul capului la un obiect al cărui preț ar fi sub demnitatea lor iar asta poate fi interpretată uneori drept o dovadă de snobism. Numele unui brand aduce de multe ori creșteri substanțiale ale prețului deși calitatea nu justifică întotdeauna acest lucru. Eu sunt genul care prefer să am două sau trei genți (sau chiar mai multe) pe care să le rotesc între ele decât să am una singură și scumpă pe care să o port zece ani și să mor de plictiseala ei. Sigur că ideal ar fi să am multe și scumpe, similar cu principiul decât sărac și bolnav, mai bine bogat și sănătos :)
        Totuși sunt unele chestii în care chiar merită să investești o mică avere și aici vorbesc absolut din experiența proprie, de exemplu într-o pereche de ochelari de soare Ray Ban. E drept că sunt mai scumpicei dar brandul acesta înseamnă cu adevărat calitate.rayban11
         Am ochelarii ăștia de 5-6 ani iar înainte de a fi ai mei au fost ai lui Vlad, fiu-meu, că de la el i-am căpătat. Deci se poate spune că i-am purtat de i-am nenorocit numai că, din fericire, sunt într-o stare impecabilă., aproape la fel ca-n prima zi. Sunt tot din plastic ca orice ochelari de acest gen, nu sunt din aur, dar spre deosebire de tot ce mi-am luat de prin diverse magazine atât din Anglia cât și din România nu s-au stricat, nu s-au rupt, nu s-au zgârait, nu s-au lărgit, nu s-au matat și nici nu s-au strâmbat. Eu sunt foarte grijulie cu lucrurile pe care le am și la fel am făcut și cu ceilalți ochelari din mica mea colecție dar degeaba. Nicio pereche nu mă ține mai mult de un sezon deși nu m-am așezat pe nici unii dintre ei :) N-am fițe în cap și nu mă interesează eticheta dar pe o pereche de Ray Ban sau pe o pereche de ochelari Polaroid aș da oricând banii și de data asta chiar sunt de acord cu principiul mai bine mai puțin, dar mai bun.
        Voi ce părere aveți, care sunt lucrurile în care merită să investești și care sunt cele la care contează mai puțin raportul calitate/preț? Mașinile, electrocasnicele, calculatoarele, hainele?

Share This:

Citește mai mult

calut

Mame și bunici nebune

        Pe asta e musai să v-o povestesc că e foarte amuzantă. Nu mi se întâmplă des să mă enervez, ba chiar aș spune că în ultima vreme am ieșit foarte rar din starea de zen, dar și când mă calcă cineva pe coadă, e vai și-amar.

        În weekend am fost la București la Cristina, fiică-mea. Vorba vine la Cristina pentru că ea abia așteaptă s-o șteargă de-acasă ca să mai ia o gură de aer când sunt eu acolo ca să am grijă de Silvia. Deci, ca de obicei, ea a plecat în Bulgaria la ceva pensiune cu soțu-său iar eu am rămas cu nepoata, aranjament care ne convine de minune tuturor pentru că ne distrăm cu toții, fiecare după gustul și preocupările lui. Mergem la plimbare, mâncăm înghețată, ne uităm la desene animate, răsfoim cărți, facem baie pe balcon sau ne jucăm în parc…Și despre asta vreau să vă povestesc, despre o fază petrecută la locul de joacă din parc.

        Silvia e înnebunită după toate leagănele, toboganele, balansoarele, plasele, rațele cu arc și celelalte figurine care sunt amplasate în locurile special amenajate și când le vede (de departe) fuge înspre ele de rupe pământul. Nu știu dacă e din cauză că e încă prea mică (are abia doi ani) sau așa e temperamentul ei dar nu are răbdare să stea să se joace în același loc mai mult de câteva minute și tot timpul fuge de la un aparat la altul de parcă e apucată de streche.

        Marea majoritate a copiilor din locurile astea nu au mai mult de 3-4 ani și deci apar mereu conflicte legate de jucăriile proprii aduse de acasă pentru că fiecare vrea ce are celălalt în mână. E greu să le explici regulile de comportare în societate și oricum nu are rost pentru că sunt mult prea mici iar cei mai mulți dintre ei nici măcare nu știu să vorbească. Așa că atunci când unul dintre ei îi smulge altuia din mână avionul sau rața de plastic părintele sau bona intervin cu blândețe pentru a aplana conflictul. După cum am observat la fel procedează și dacă își dau în cap cu găletuțele, dacă se împing sau dacă nu încap unii de alții. Fără supărări și fără frustrări, fiecare își ia copilul în brațe și îl mută din zona de război evitând astfel prelungirea zâzaniei. E drept că unii protestează și încep să urle dar, să fim serioși, babă frumoasă și copil care nu plânge nu există :)

        Deci cam așa decurgeau lucrurile la locul de joacă în fiecare din cele trei zile cât am bătut parcul în lung și-n lat. Până luni dimineața când Silvia s-a îndreptat în viteză către volanul, de fapt un fel de timonă, prins pe un suport ca un mic perete  vertical de lemn. Era pus acolo doar ca să fie învârtit și în dreptul lui era un băiețel care nu știa la ce folosește. Era și foarte mic, cred că abia învățase să stea singur în picioare, și era oarecum derutat. Silvia, mare cunoscătoare a locului, s-a băgat în fața lui și s-a apucat să învârtă cu frenezie la roata aia de parcă viața îi depindea de viteza de rotație. Era clar că a fost nepotrivit și nepoliticos din partea ei să se bage așa în față dar ce pretenții poți să ai de la un copil? oricum eu i-am spus ceva de genul ”hai să-l lăsăm și pe băiețel”. De fapt nici nu știu dacă am mai apucat să spun asta pentru că o voce ascuțită mi-a zgâriat timpanul ”hei, hei, domnișorico, unde te crezi? ce înseamnă asta?” . Vocea o certa pe Silvia!

        M-am întors să văd cine își asumase prerogativele educative cu atâta tupeu. O divă cu bucle negre revărsate pe umeri, botoxată, rimelată, ojată,  bronzată, cu talia de viespe încinsă cu o curea aurie și cățărată pe tocuri cui de 15 cm se stropșea la nepoată-mea. Am rămas siderată. Nici măcar nu-l atinsese pe copil și privirea ei de laser era să ne ucidă pe amândouă. Scotea flăcări pe nas, acid pe gură și sunt sigură că dacă ar fi putut, ne-ar fi administrat câteva șocuri electrice. Am avut o tentativă de a îngăima câteva scuze inutile dar mi-a retezat-o scurt, șfichiuindu-mă cu un dezgust sfidător și cu o scârbă nedisimulată: Așa o învățați acasă? Adică ce vrei să spui, femeie? Așa, cum?

        Preț de o fracțiune de o secundă creierul mi s-a golit complet și am simțit că paralizez apoi tensiunea mi-a crescut brusc umplându-mi venele cu adrenalină. M-am întors cu toată fața și i-am zâmbit cu gura până la urechi: Da, așa o învățăm. Și nu doar atât. O mai învățăm să zgârie, să muște și să îmbrâncească. În fiecare seară. Știți, noi suntem o familie foarte violentă. Și am făcut un pas spre ea. Nu un pas, o juma’ de pas. Cred că s-a speriat și și-o fi spus că sunt nebună altfel nu înțeleg de ce-a făcut stânga-mprejur și a plecat în viteză clămpănind din tocuri și trăgându-și  copilul agățat de o mână, jumătate pe jos, jumătate în aer :) calut

 

Share This:

Citește mai mult

chirurgie

Ce operație estetică v-ați face?

        Sau nu, nu am pus bine întrebarea, vine prea abrupt. Reformulez. Să presupunem că cineva v-ar face cadou un voucher la o clinică de chirurgie estetică, un voucher frumușel de 2-3000 de euro pe care să-l folosiți așa cum vreți voi. Ce-ați face cu el? Ce ați alege să schimbați la aspectul vostru?

        Să mă fi întrebat cineva asta acum 10 ani cu siguranță aș fi spus că absolut nimic, nu că aș fi fost frumoasa frumoaselor sau că eram perfect mulțumită atunci când mă uitam în oglindă dar aveam anumite prejudecăți. La vremea aia gândeam că doar cei care au nevoie de un anumit aspect fizic pentru a-și câștiga existența merită să se lase tăiați de bisturiu. Geva de genul actriță, cântăreață, manechin sau prezentator tv.

        Între timp mi-am reconsiderat părerea. Sunt sigură că la asta a contribuit și serialul cu chirurgii plasticieni din Beverly Hills, de fapt un reality show pe care l-am urmărit cu foarte mare interes acum câțiva ani buni. Nu mai țin minte pe ce canal se difuza (poate pe Travel & Living?) dar îl țin minte perfect pe unul din personajele principale, dr. Robert Rey și toate sfaturile, indicațiile, ideile și recomandările pe care le dădea pacienților pe care îi avea. Nu era ficțiune, nu era film artistic și nici documentar ci pur și simplu era viața reală, un fel de Big Brother. Acest Robert Rey (împreună cu alți medici de la clinică) acceptase să se lase filmat atât în timpul serviciului cât și acasă împreună cu familia, bineînțeles contra unui onorariu. Acum, din câte am citit pe internet, este milionar în dolari ceea ce ar putea constitui într-adevăr un subiect de film având în vedere că s-a născut în Brazilia și până la 12 ani a trăit într-o familie sărăcuță alături de un tată violent și alcoolic. Cum se spune, a trăit visul american :)

        Foarte tare mă pasiona serialul acela și multe lucruri interesante am aflat, de altfel ca la mai toate emisiunile de pe canalele ținute sub umbrela Discovery (deci de-aia nu pricep eu de ce unii se încăpățânează să trăiască fără televizor). Nu trebuie să fii o piți pentru ca, de exemplu, o mărire de sâni sau o liposucție în anumite zone să-ți dea un plus de încredere și cred că cei care apelează la operațiile estetice nu dau dovadă de slăbiciune ci mai degrabă de curaj. Într-o lume ideală nimeni nu ar trebui să aibă complexe din cauza unor așa zise imperfecțiuni iar viziunea asupra frumuseții ar trebui să fie ceva strict personal. Iar dacă un medic precum cei de aici te poate ajuta în acest sens, de ce nu? Este adevărat că trăim într-o lume în care imaginea contează din ce în ce mai mult dar în aceeași măsură încrederea în sine este unul dintre cele mai mari atuuri în definirea personalității.

        Dar, revenind la presupusul voucher cadou, la ce l-aș folosi eu? Cred că ar fi foarte interesant să-mi fac niște implanturi de păr. Pe cap, nu pe picioare că acolo nu duc lipsă :) Mă gândesc că așa cum se fac implanturi la bărbații care au chelit (vezi cazul Mihai Trăistariu sau Măruță), s-ar putea face și la cei care din naștere au o coamă nu prea bogată, adică așa ca mine. Să mă trezesc peste noapte cu un păr des și cu mult volum m-ar binedispune complet.

        Sau poate n-aș da dovadă de superficialitate și i-aș da voucherul lui tata să mai încerce o intervenție pentru a-și ameliora starea palmelor. Are o afecțiune destul de rară numită boala Dupuytren, o îngroșare anormală a țesutului subcutanat care nu-i permite să-și întindă complet degetele. I se mai spune și boala vikingilor (sau mâna celtică) datorită faptului că este foarte frecventă în țările nordice. Nu este dureroasă dar are multe inconveniente începând de la a-ți pune mănușile până la face anumite lucruri cu mâinile gen scris sau cusut. Nu e ceva care să-ți sară în ochi dar totuși se observă când cineva are chestia asta la palme  și se pare că Margaret Thatcher și Ronald Reagan au avut această boală ciudată. Sigur că nu e același lucru cu o operație ”estetică” dar până la urmă specialitatea medicilor care se ocupă cu așa ceva se numește chirurgie estetică și reparatorie.

        Probabil că fiecare medic este super specializat într-un anumit segment dar tot mi se pare că este una dinte cele mai complexe ramuri ale medicinei. Doar să te gândești că fiecare pacient vrea altceva începând de la injectare de grăsime în tălpi pentru mai mult confort în timpul mersului, refacerea lobului urechii lungit și întins de la purtarea unor cercei prea grei, modificarea liniilor din palmă în speranța schimbării destinului (da, există și așa ceva, i-aș numi idioți dar ca să nu se supere o să le spun doar naivi) până la modificarea gurii pentru a crea impresia unui zâmbet continuu sau scurtarea degetelor de la picioare.  În Turcia una dintre cele mai populare intervenții la bărbați este implantul de mustață :) Fiecare țară cu specificul ei.

        Hmm… oare specificul țării noastre care o fi? sper că nu excrescențele botoxate numite odată buze :) Deci, voi ce operație estetică v-ați face?chirurgie

Share This:

Citește mai mult