Viața nu este dreaptă, obișnuiește-te cu ideea

        De foarte mică am fost învățată că singura cale în viață este munca. Cuvântul ”noroc” se referea eventual doar la a-ți scăpa din mână felia de pâine unsă cu unt cu fața în sus ori la a opri aragazul cu o secundă înainte de a da laptele în foc. ”Norocul și-l face omul cu mâna lui” a fost expresia în care am crezut mereu. Sigur că de-a lungul vieții există oportunități care îți apar în față  și care nu stau să te aștepte la nesfârșit dar eu cred că până și aceste circumstanțe le vezi și le valorifici (sau nu) tot în funcție de modul în care te-ai format ca om, în care ai fost educat și în care ți-ai format personalitatea.

        Am crezut mereu că doar munca, munca și iar munca e singura cale de a reuși în viață. E drept însă că reușita e un concept care are multe interpretări și de mult prea multe ori se oprește undeva la agonisirea de bunuri materiale. Nu cred totuși că este suficient să stai cocoțat pe un munte de arginți ca să ai mulțumirea și împlinirea sufletească de a te bucura de viață, de a te trezi cu zâmbetul pe buze dimineața și de a avea somn liniștit cu vise colorate în fiecare noapte. Și nici puterea pe care ți-o dă escaladarea piramidei sociale nu cred că te face fericit pe termen lung.

        Pentru un copil așa cum am fost eu a munci era sinonim cu a învăța. Și am învățat. Din primele clase până am terminat facultatea, fără să mă plâng, fără să mi se pară că fac un efort prea mare și niciodată nu mi s-a părut fără rost. Am învățat la toate materiile și din fericire am găsit întotdeauna ceva plăcut în orice am studiat. Exceptând cazurile în care plecam cu toată clasa, am chiulit o singură dată în toată perioada liceului la o oră de istorie și atunci parcă nu mi-a tihnit de nimic. Nu întârziam la ore, nu mă ceream să plec mai devreme, îmi făceam temele, învățam pentru teze fără să sar capitole, citeam și cărțile obligatorii și cele facultative, îmi completam fișele, îmi scriam compunerile ba chiar de multe ori se întâmpla să le scriu și pe ale colegilor 🙂 Pe scurt, am fost un copil așa cum le-ar plăcea tuturor profesorilor să fie toți elevii.

        N-am lipsit de la școală decât foarte rar și trebuia să fiu foarte bolnavă ca să mă țină mama acasă. De fapt cred că asta s-a întâmplat doar de două ori, prima dată în clasa a treia când am făcut scarlatină și a doua oară în clasa a șaptea când nu mai știu ce am avut, un fel de alergie dacă îmi aduc bine aminte. Dacă făceam o simplă răceală sau guturai nu se punea problema să stau acasă și să pierd lecțiile, ai mei mă trimiteau la școală în ideea că în viață trebuie să muncești și în situațiile mai dificile iar asta e un lucru care se învață de timpuriu. Se vede că principiul acesta s-a lipit bine de mine pentru că după ce am ajuns în câmpul muncii (cine o fi inventat expresia asta?) nu mi-am luat concediu medical niciodată (cu o singură excepție dar despre asta poate o să vă povestesc altă dată pe larg pentru că implică o adevărată telenovelă, povestea în sine fiind demnă de scenariul unui film).

        Am învățat pe rupte pentru admiterea la liceu, am învățat din greu pentru trecerea în treapta a doua, am învățat zi lumină pentru admiterea la facultate. Am învățat în timp ce alți adolescenți de vârsta mea dormeau până la prânz, bifau condica zi de zi la ștrand, nu pierdeau nicio petrecere până în zori și stingeau ultimii lumina când plecau din discotecă. Am luat culegerile de probleme la rând, am rezolvat toate integralele, am memorat analize literare, am învățat definiții, am reținut clasificări, am mai luat o dată culegerile la purecat, am subliniat manualele din scoarță-n scoarță, am mai citit un capitol, m-am întors când mi se părea că nu-mi aduc aminte ceva, am subliniat, mi-am notat, am repetat… până am știut tot. Și am reușit de fiecare dată. Prin muncă. Multă muncă.

        Apoi am terminat cu școala. Și deși evenimentul de absolvire nu avea nici pe departe fastul de acum, nu ne puneam robă și eșarfă și nici nu aruncam toca în aer, am avut un uriaș sentiment de satisfacție. Satisfacția atingerii scopului final, a datoriei împlinite, satisfacția parcurgerii cu succes a unei părți importante din drumul vieții. Nu că făcusem eu ceva extraordinar (doar erau mii de absolvenți în aceeași ipostază cu mine) dar credeam că am niște merite care vor fi, nu neapărat apreciate, dar cel puțin recunoscute de societate pentru că, nu-i așa, prin muncă obținusem statutul la care aspirasem.

        Naive așteptări, cumplite dezamăgiri, mizerabile deziluzii… Primisem repartiție într-o fabrică, eram la primul loc de muncă și aveam deci dreptul să cer o locuință, un apartament închiriat de la stat așa cum făcea toată lumea pe vremea aia. La scurt timp după ce am depus cererea, în holul de intrare de la poarta fabricii s-au afișat listele cu ordinea de priorități. La ”2 camere”, că doar la atât mă încadram după numărul membrilor de familie, eram pe poziția 23 din 24 de nume înscrise.

        Am studiat cu atenție lista și mi-am dat seama că aproape pe jumătate din cei de deasupra mea îi știam din școala generală. Majoritatea nu terminaseră liceul, unii făcuseră școala profesională și aveau o meserie gen prelucrător prin așchiere dar nici unul dintre ei nu făcuse o facultate. Nu-l cunoșteam pe cel de pe primul loc dar pe poziția a doua era unul care rămăsese repetent în clasa a șasea (lucru rar întâlnit pe vremea când de la partid se cerea ca rata de promovabilitate să fie de 100%) iar acum era muncitor necalificat. Departajarea cea mai importantă se făcea la meserie/ocupație. Avea punctaj mult mai mare decât mine care eram ”personal TESA” și eram la ani-lumină distanță față de el. Stăteam și mă holbam la listele alea și nu-mi venea să cred. Patria avea nevoie de muncitori și le oferea toate drepturile în timp ce serviciile mele după 16 ani de școală erau absolut insignifiante. Patria, partidul, că tot aia era, mă ignora complet.

        Dintr-odată m-am simțit ca un gunoi. Nedreptățită, umilită, frustrată, inutilă, o entitate neglijabilă lipsită de orice valoare. După ani de învățătură, societatea în care trăiam nu dădea nici doi bani pe mine. Mi-a fost greu să trec peste acel moment și într-o fracțiune de secundă tot sistemul meu de valori s-a prăbușit. Tot ce făcusem până la acea dată făcusem prin muncă și cu toate astea, deși ajunsesem prima, reușita nu era de partea mea iar laurii succesului fuseseră deja dați. Aveau să mai treacă ani mulți până să-l aud pe Bill Gates cu a sa celebră frază: Viața nu este dreaptă, obișnuiește-te cu ideea. Nu-i vorbă că deja mă obișnuisem pentru că, nu-i aașa, tot ceea ce nu te doboară ajunge să te întărească dar parcă tot mi-au picat bine vorbele lui. Se vede treaba că se întâmplă și la case mai mari. E o consolare slabă dar e reconfortant să știi că mai există și alții în situații ca a ta.

        Anii au trecut și  multe lucruri s-au schimbat. Multe, nu toate. Un singur lucru vă mai spun azi. Cu cât cunosc mai mulți oameni, cu atât îmi iubesc mai mult pisica.