Când oare a trecut o lună din anul acesta? că parcă abia ieri am desfăcut bradul și am pus la loc paharele de șampanie. Să începem deci recapitularea ultimei săptămâni:

• Am câștigat acest portofel frumos ca o bombonică la un concurs organizat de brandul Laura Maxim. Nu a fost cu tragere la sorți ci comentariile câștigătoare au fost alese pe baza unor criterii subiective pe placul celei care a organizat acest giveaway. Dacă era cu tragere la sorți poate nici nu mă băgam dar așa, când știu că pe baza inspirației de moment am șansa să fiu printre câștigători, nu am nici cea mai mică ezitare. Nu este pentru prima dată când am această onoare, ci în urmă cu câțiva ani am mai câștigat la o concurs organizat de Librăriile Cărturești iar altădată la Ivatherm.
• Am descoperit un canal de YouTube care se cheamă Cecilia Blomdahl și care este despre viața în Svalbard, un arhipelag în Oceanul Arctic situat foarte aproape de Polul Nord și care aparține de Norvegia. Este (cred) cel mai nordic ținut de pe planeta care este locuit. Vlogurile pe care le face fata asta, Cecilia, sunt despre peisajele incredibile pe care le oferă acest loc, despre cum este să trăiești câteva luni pe an în bezna nopții polare dar și despre provocările pe care organismul le resimte atunci când soarele este sus pe cer la 3 noaptea. Despre obligativitatea de a purta o armă atunci când te afli în afara localității din cauza potențialului pericol de a fi atacat de urșii polari, despre cartela care limitează consumul de alcool sau despre faptul că în Svalbard este interzis să naști un copil (la opt luni de sarcină femeile sunt trimise pe continent). Nu doar lucruri la care nu te gândeai că există dar și modul în care sunt filmate este încâtător. Highly recommended!
• Am fost la un pas de a da foc bucătăriei și nu exagerez deloc. Eram în plin proces de creație artistică, mai exact voiam să filmez niște cadre cu o tigaie în care prăjeam câteva legume pentru unul din vlogurile mele. Și pentru că nu găseam unghiul potrivit pentru a-mi instala mini trepiedul, am făcut o mică improvizație punând un fund de lemn pe aragaz oarecum în prelungirea tigăii, idee inspirată care a dus la găsirea poziției perfecte. Desigur că doar un ochi era aprins, cel de sub tigaie dar cum fundul de lemn pe care stătea camera era foarte aproape de acesta, a început la un moment dat să se simtă un vag miros de brad ars care nu înțelegeam de unde vine (am crezut că de la vecini) și care, fiind de-a dreptul plăcut, m-a dus cu gândul la focurile de tabără pe care le mai facem uneori vara în excursiile la munte. Liniștită și concentrată, mi-am văzut de treabă până când, brusc, o flacără de 20-30 de cm s-a înălțat cu putere din mijlocul aragazului  și imediat am realizat că fundul meu din lemn de brad ardea cu vâlvătaie. Mare noroc am avut că nu s-a aprins camera cu care filmam  pentru că un Canon G7x nu e chiar ieftin și mare noroc am avut că aragazul e chiar lângă chiuvetă așa că am reușit să sting imediat focul.
• Mi-am instalat aplicația ghiseul.ro prin care poți plăti de pe telefon taxele, impozitele sau amenzile. E bine că acest lucru se poate face (în sfârșit!) și în România. După cum se spune, mai bine mai târziu decât niciodată dar mă întreb dacă era cazul să se țină o conferință de presă cu surle și trâmbițe la Ministerul Digitalizării pentru acest lucru atât de firesc în secolul 21. Sau poate că totuși da pentru că fiind ceva legat de virtual și mediul online nu avea cum să se taie o panglică 🙂 Aplicația funcționează, am testat-o, dar deja i-am găsit un minus. Nu poți să îți faci cont dacă nu ai card emis la una din băncile trecute în listă. Și Cristi, soțul meu, este în această situație. Este cetățean român, are CNP, are impozite de plătit dar cardurile sale sunt emise in UK. Și nu este vorba de a plăti cu un card din altă țară, hai să spun că asta aș înțelege (deși nu înțeleg), este vorba de imposibilitatea de a-ți crea un cont. Adică pur și simplu să vezi ce impozite ai plătit. Să vizualizezi, atât. Pentru că de plătit ar putea plăti cu un alt card. Al meu, de exemplu.
• Am încins o discuție în contradictoriu (oare pentru a câta oară!) despre decizia de a-ți cumpăra o mașină nouă versus una second hand. Piața de vanzari auto este imensă la ora actuală și dacă nu știi exact ceea ce vrei, poate să fie destul de dificil să te hotărăști indiferent dacă este vorba despre o mașină de familie, de zi cu zi, sau despre una care să servească și altor interese gen transport de marfă sau o dubiță cum ar fi un Mercedes Sprinter. (Am dat exemplul acesta pentru că eu mă număr printre cei care adoră mărcile germane în timp ce soțul meu, francofil convins în  ceea ce privește mașinile, sigur ar fi spus Renault Master). Cu o mașină luată la mâna a doua economisești o grămadă de bani la prețul de achiziție – asta desigur dacă poți supraviețui fără mirosul de mașină nouă și este de departe motivul cel mai important dar și deprecierea valorică este mult mai mică și mai lentă la un vehicul care are cel puțin trei ani. Se știe că la o mașină nouă prețul îi scade brusc deja din momentul în care a ieșit pe poarta fabricii și după două zile sau 200 de km parcurși deja valoarea de piață i-a scăzut cu 10%. Cea mai abruptă și cea mai dramatică depreciere este în primii ani de utilizare. Apoi, după 2-3 ani chiar dacă valoarea (firește) continuă să meargă în jos, panta este mult mai lină. Cumperi o mașină de 5000 de euro, veche de 5 ani, o folosești un an și dacă o îngrijești bine, s-ar putea să o vinzi cu aproape același preț cu care ai luat-o ceea ce la o mașină luată de nouă, folosită un an, este exclus. Apoi merită abordat și subiectul costului întreținerii știut fiind faptul că la mașinile noi, pentru a beneficia de garanție, orice mică reparație sau revizie trebuie făcută doar în anumite service-uri agreate de dealeri și unde tarifele urcă până la cer. Alți bani, altă distracție.
• M-am vopsit. Pe păr, evident 🙂 Pe mine toată afacerea asta mă costă 12 lei pentru că îmi cumpăr vopsea din supermarket și mă vopsesc la mine acasă. Nu e vorba de zgârcenie, deși să dau cel puțin o sută de lei pentru această operațiune nu mi se pare puțin, iar tariful ăsta e undeva la limita de jos. Pentru că în sus nu există opreliști.  Dar cel mai neplăcut mi se pare timpul de așteptare pe care l-aș pierde într-un salon, cel puțin două ore cu aplicarea vopselei, cu spălatul pe cap, uscatul și tot ceea ce mai implică. Cred că într-o zi o să stau să fac un calcul (măcar aproximativ) să văd câți bani am economisit de când am început să mă vopsesc în mod regulat. Poate nu sunt 20 de ani, dar 15 sunt cu siguranță.
• Am găsit, în sfârșit!, farfuriile roșii pe care le caut în magazinele fizice și în online de cel puțin doi ani. Farfurii care să se potrivească în perioada pregătirilor pentru Crăciun și care să aducă în casă un pic din spiritul sărbătorii. Știu că suntem în ianuarie și mai avem încă un an de așteptat dar când le-am văzut nu m-am putut abține mai ales că erau la preț redus cu 60% iar culoarea… poza nu reflectă realitatea dar vă spun că sunt superbe! Nu e un roșu strident, nu sunt sclipitoare, nici lucioase, este exact nuanța pe care Moșul o adoră 🙂

        Alte noutăți nu mai am dar asta nu e neapărat ceva rău. Așa cum spune englezul, No news, good news. Voi ce ați mai făcut, ce ați mai lucrat?

Read More

        Am fost azi la magazinul chinezesc să caut niște elastic la metru și niște forme din silicon pentru brioșe. Bineînțeles că am găsit ceea ce căutam și încă multe altele. Adică am mai luat un dop pentru chiuveta din baie, o față de masă din mușama, o pereche de papuci de casă, un set de creioane colorate, o pungă cu ace de siguranță de diverse mărimi și două perechi de șosete. Era atât de multă marfă încât m-a copleșit. Cred că nu există oraș în țara asta în care să nu se fi deschis un magazin chinezesc așa că știți probabil că acolo se găsește tot ceea ce îți trece (și ce nu îți trece) prin cap începând de la chibrituri și pioneze până la găleți, covoare, perdele și chiar mici obiecte de mobilier. Desigur că se vor găsi unii care să comenteze asupra calității produselor dar la unele obiecte chiar nu contează. Sau nu se observă diferențe majore pentru că un ac e tot un ac, iar o lingură de lemn de 5 lei îți face același serviciu ca una de 40 luată de pe un site cu pretenții.

        Când coboram scările care duc la magazinul situat la etajul Complexului Materna, mi-a trecut prin fața ochilor o imagine demult uitată. Dar fac o mică paranteză să vă spun că numele acesta atât de inspirat, ”Materna”, vine de la un magazin care nu mai există de 30 de ani însă denumirea a intrat în toponimia locului. Până și stația de autobuz se numește Materna. Revenind la amintirea care m-a fulgerat, se întâmpla în toamna anului 1989 când la Materna, la magazinul pentru femei, s-au băgat pantofi de piele. Acesta era situat în locul actualului magazin chinezesc (adică unde am fost eu astăzi) iar coada care s-a format înainte de deschidere era întinsă de la etaj până jos în stradă. De fapt, dacă ar fi să spun adevărul adevărat, nu era o coadă ci o îmbulzeală dezordonată în care erau înghesuite zeci sau poate chiar sute de persoane, în mare majoritate femei. Undeva la mijloc eram prinsă și eu. A fost una dintre cele mai oribile experiențe pe care le-am trăit vreodată. Toată lumea se împingea din toate părțile, unii țipau, alții se certau dar cu toții dădeau din coate încercând să înainteze măcar cu juma’ de metru pentru a intra mai repede în magazin în încercarea disperată de a mai prinde o pereche de pantofi. Evident înainte de deschidere nu se știa nici modelul, nici culoarea pantofilor care urmau a fi cumpărați dar faptul că erau fabricați din piele naturală era o garanție a calității.

        Se primiseră două modele foarte asemănătoare, gen stiletto. Eu ”am prins” unii crem deschis cu o mică fundiță la spate pe care, bineînțeles, în haosul creat, cu zeci de persoane în magazin și cu vuietul venind de pe casa scării, nu am avut cum să îi probez dar norocul meu a fost că mi-au venit perfect. Am fost așa de fericită că am pus mâna pe niște pantofi frumoși încât ajunsă acasă cu comoara în brațe am uitat complet de toată umilința îndurată. În vremurile pe care le-am trăit să ai o pereche de pantofi noi, și frumoși pe deasupra, era o mare bucurie și niciodată nu mi s-a întâmplat ca lucrurile pe care le-am cumpărat să nu le port și să zacă undeva într-un dulap uitate cu eticheta încă pe ele. Aveam atât de puține obiecte, asta din cauza conjuncturii economice în care trăiam, încât cele pe care le dețineam aveau o altă valoare pe care o prețuiam cu adevărat.

        Și nu e vorba doar despre haine și pantofi. Până și un săpun frumos mirositor era la mare preț. Un Amo adus din Ungaria era considerat un răsfăț de care nu toată lumea avea parte iar un Fa cu dungulițe verzi te transpunea în lumea luxului suprem. Un tricou ”cu scris” îți garanta succesul iar studenții străini care aveau carioci colorate și creioane mecanice Rotring erau bogătașii la care ne uitam cu invidie. Nu mai spun de cei care aveau șansa de a fi pus mâna pe un televizor color sau, mai mult, pe un video player. Îi iubea tot cartierul în speranța că vor fi invitați să vadă filme americane dublate cu vocea inconfundabila a Irinei Margareta Nistor.

        Aveam altfel de bucurii care privite cu ochii de acum par superficiale dar care îmi trezesc totuși emoții melancolice. A nu se înțelege cumva că sunt o nostalgică și că regret timpurile de atunci pentru că nu aș schimba cu nimic în lume libertatea pe care am câștigat-o. Și nu doar libertatea ci și, dacă tot am vorbit despre obiecte, bunăstarea materială la care am ajuns. Nu cred că mai există gospodărie fără (cel puțin un) televizor color sau fără mașină automată de spălat haine. Din categoria electrocasnicelor eu am tot ce am putut visa vreodată începând de la aparat de făcut sandwich-uri și robot de bucătărie până la lada frigorifica pe care din fericire acum am posibilitatea să o umplu doar cu înghețată dacă așa vreau. Desigur însă că mă abțin 🙂 Poate că totuși, dacă mă gândesc bine, îmi lipsește ceva la care cuget de ceva timp. Am văzut că tot mai multă lume are uscatoare de rufe și cred că mi-ar prinde bine și mie unul și nu pentru că ar fi la modă dar realmente se dovedește a fi foarte util mai ales acum pe timp de iarnă când hainele se usucă atât de greu. Sunt convinsă că l-aș folosi la capacitatea maximă.

        Știți cum se zice, oamenii trebuie iubiţi şi lucrurile folosite și nu invers, cum se întâmplă de multe ori în lumea actuală când mulți dintre noi  iubim lucrurile şi folosim oamenii. Am încheiat într-o notă de înțelepciune 🙂

 

Read More

        Mai țineți minte când scriam la fiecare sfârșit de săptămână câte un articol de acest gen, un fel de rezumat, o sinteză scurtă a celor mai importante momente ale zilelor precedente? Sau poate nu cele mai ”importante” ci cele care îmi veneau primele în minte. Ei, bine, m-am gândit să reiau obiceiul, mai ales că am primit câteva comentarii care îmi transmiteau că ar fi o idee bună. Așadar, să purcedem:

1. Am văzut un film care mi-a plăcut foarte, foarte tare. Elvis se  numește filmul, cu Austin Butler, un actor care tocmai a primit Globul de aur pentru interpretarea personajului principal și cu Tom Hanks, preferatul meu din toate timpurile, care face un rol absolut genial jucând rolul impresarului care l-a stors de bani și viață exploatându-i întreaga carieră. Este povestea văzută prin ochii acestuia, o biografie spusă altfel, prin frânturi suprapuse, care lasă loc și imaginației privitorului. Filmul e un show care are multe efecte speciale, cadre oarecum haotice, mișcări de cameră amețitoare și lumini stroboscopice și, evident.multă muzică. Singurul minus pe care l-am găsit, a fost lungimea filmului, 2 ore și 39 de minute, ceea ce mi s-a părut un pic cam mult. Îl recomand însă cu toată căldura.
2. Am donat vreo 8-9 perechi de încălțăminte și mă simt extrem de bine cu rafturile eliberate de clutter. Dacă vă întrebați cui le-am donat, răspunsul e foarte simplu. Le-am pus în containerele speciale care sunt amplasate în câteva locuri din oraș. Ce se întâmplă cu lucrurile din aceste containere, habar nu am, cert este că dacă vrei să donezi ceva, orice, începând de la haine,mobilă, vase de bucătărie, schiuri, perdele sau electrocasnice, este aproape imposibil pentru că nimeni nu le vrea. Sau dacă le-ar vrea cineva nu există punți de legătură.
3. Am constatat (cu bucurie, desigur) că intermittent fasting-ul, adică noul meu stil de viață pe care l-am început în urmă cu patru luni mi-a intrat atât de bine în sânge încât nici nu-l mai simt. Nu-l mai simt în sensul că nu mai fac niciun efort ca să-mi reglez senzația de foame pe care o aveam de cum mă trezeam dimineața sau să-mi vină gânduri legate de înghețată la 11 noaptea. Este cea mai simplă dietă, deși unii nu consideră că acesta ar fi un regim alimentar pentru că în cele opt ore în care ”ai voie” să mănânci poți practic să te înfrupți cu de toate fără să te gândești la nimic. Nu e ca la dieta rina unde trebuie să fii atent să nu combini glucidele cu proteinele sau ca la dietele unde numeri fiecare calorie.
4. Am golit unul din cele trei sertare de la congelator și asta mi-a dat un sentiment de eliberare pe care nu l-am mai simțit de mult. Nu știu dacă mai sunt mulți ca mine (înclin să cred că da) dar când văd promoții la alimente în supermarket cumpăr în exces și uite-așa m-am trezit cu congelatorul burdușit de vinete, broccoli, mâncăruri semipreparate și prăjituri înghețate. Una din rezoluțiile acestui an este să fiu mai cumpătată din acest punct de vedere și să nu mai cumpăr ca și când ar urma o perioadă de foamete. Până acum am reușit.
5. Am urmărit mai multe documentare legate de spinoasa problemă avortului în Statele Unite. Lucrurile, pe departe de a se fi liniștit, se pare că se complică din ce în ce mai mult. Pentru cei care nu sunteți la curent, anul trecut în iunie, Curtea Supremă a SUA a decis să revoce o hotărâre ce data din 1973 anulând dreptul constituțional federal la avort. Astfel acum este permis ca statele să interzică avortul în orice moment în timpul sarcinii prin legi locale. Este o întoarcere în timp  și desigur consider că se încalcă drepturi fundamentale ale femeii. Întreruperi de sarcină vor fi în continuare însă fără condiții de siguranță iar dacă ați trăit anii comunismului știți exact la ce mă refer. Sau dacă, din fericire, nu i-ați prins, vă puteți face o imagine reală din fimul 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile. Trist. E adevărat că la noi situația era mult mai tragică neexistând mijloace contraceptive sau pastila de a doua zi dar totuși… ne întoarcem la evul mediu?
6. Am terminat scrapbook-ul pe 2022. De fapt unul din cele două pe care le fac în fiecare an. Pentru cei care nu știu, scrapbook este un fel de album de poze dar totuși mai mult decât atât. O carte/album/caiet cu pagini goale în care lipești fotografii, decupaje din reviste sau ziare, abțibilduri, texte, bilete de avion sau bilete la spectacole, în principiu orice fleacuri care peste ani îți vor aminti momentele frumoase petrecute în perioada respectivă. Mă relaxează enorm să fac asta și îmi place să colecționez amintiri care spun ceva și care nu ocupă mult loc.
7. Am așteptat să ningă. Din păcate nu s-a întâmplat nimic și deci aștept în continuare pentru că nu am văzut zăpadă de trei ani. Este o iarnă atipică, foarte caldă și ploioasă și deși din punct de vedere al facturilor la gaz și curent este bine, mă îngrijorează cu adevărat fenomenul acesta al încălzirii globale care a început să-și arate colții tot mai frecvent și în cele mai ciudate moduri.

        Voi cu ce vă lăudați? Care a fost verbul săptămânii trecute?

 

Read More