Sunt dependentă

        Nici nu știu cum să încep dar cred că primul pas ar fi să recunosc că am un viciu, exact așa cum se întâmplă la întrunirile alcoolicilor anonimi. Bine, nu e chiar atât de grav, dar totuși… Deci: Bună, numele meu este Ioana și sunt dependentă de lumanari parfumateCând o să intru la dezintoxicare? Never! Pentru că îmi plac prea mult, pentru că mă binedispun, pentru că îmi creează o atmosferă plăcută în casă și pentru că fac parte din temelia conceptului hygge, concept care înseamnă arta fericirii în versiunea daneză.

        Nu îmi mai aduc aminte când am cumpărat prima lumânare parfumată, în orice caz era înainte de a apărea Notino pe piața din România însă de cum au apărut lumânările Yankee Candle pe acest site, am fost clienta lor constantă. În fiecare toamnă îmi reînnoiesc stocul și întotdeauna aleg varianta mare pentru că e cea mai rentabilă. Știu că nu sunt chiar ieftine, dar dacă socotești că o astfel de lumânare are un timp de ardere de 150 de ore, la două ore pe zi, asta înseamnă 75 de zile adică două luni și jumătate. Și au un miros care nu numai că îți umple toată casa dar persistă chiar și după ce ai stins flacăra. Acum am patru lumânări începute pe care le alternez în funcție de starea de spirit: Cinnamon Stick este scorțișoară în stare pură, All is Bright are un miros citric și este preferata mea din toate timpurile (e a treia sau a patra oară când o cumpăr), Balsam & Cedar miroase a pădure de brad și o aprind în toate serile lunii decembrie când este împodobit bradul iar Fresh Cut Roses te amețește cu mirosul de trandafiri și mi se pare că se potrivește de la Valentine’s Day încolo.

        Din când în când mai întind mâna și către alte branduri dar mereu revin la Yankee Candle poate și datorită ambalajului. Recipientele au o formă atât de drăguță și arată atât de bine pe blatul din bucătărie încât am făcut o adevărată pasiune pentru ele și numărul lor a crescut de la an la an.

        Dar înainte de a ajunge la reutilizarea borcanului, vreau să vă spun că nu arunc absolut nimic, iar atunci când fitilul a ars complet și a ajuns la capăt, dar totuși se vede că mai există un centimetru de ceară plăcut mirositoare care ar fi păcat să fie aruncată la gunoi, o rup în bucăți și o folosesc la lampa de aromaterapie. Îmi ajunge pentru trei lumânări pastilă, asta însemnând practic încă 12 ore de miros. Gen nimic nu se pierde, nimic nu se câștigă, totul se transformă. Și funcționează perfect.

        Voi cum stați cu viciile? Aveți unele la vedere, care se zice că nu sunt periculoase, sau ascundeți secrete adânci și tenebroase?

Share This:

Read More

Avantajele si dezavantajele laminării

        Și aici mă refer la laminarea documentelor, nu a parchetului și în niciun caz nu este vorba de laminarea genelor sau a sprâncenelor 🙂 pentru că nu știu dacă până acum voi ați auzit de chestia asta, dar există o procedură de înfrumusețare prin care se laminează genele. Pe mine m-a șocat pur și simplu deși credeam că sunt destul de open-minded și nu resping niciun fel de intervenții care ar duce, din punct de vedere estetic, la un aspect mai plăcut. Dar să îți pui plastic pe gene și pe sprâncene și, practic, să le cimentezi cu tot felul de substanțe dubioase deja mi se pare prea mult. Este o tehnică (destul de controversată) de ondulare, ridicare, lungire, îngroșare și în același timp de vopsire a genelor (și sprâncenelor) naturale. Adică un fel de gene false definitive care, desigur, arată și mai fals dacă se poate spune așa. Dar ce mai contează acest mic amănunt acum când la mare modă sunt buzele umflate cu pompa, extensiile de păr, unghiile kilometrice de plastic, diamantele lipite pe dinți și lista poate continua. Sânii de silicon au intrat de mult în normalitate.

        Din punct de vedere tehnologic laminarea documentelor și a genelor este oarecum similară în sensul că se aplică atât pe față cât și pe verso o folie subțire și transparentă care etanșează ceea ce este prins la interior dar din punct de vedere al utilității, doar laminarea documentelor bifează acest aspect în timp ce procedura de beauty mi se pare de-a dreptul periculoasă. Ce documente se pretează la a fi laminate? broșuri de prezentare, materiale de marketing, flyere, descrieri tehnice, meniuri de restaurant și orice alte hârtii care trec prin multe mâini și sunt utilizate frecvent. Recent am văzut la grădinița nepoatei, dar și la multe școli mai răsărite, că s-au dotat cu laminatoare pe care le folosesc pentru a înfolia diverse fișe și desene folosite ca material didactic.

        Este avantajos cel puțin din două puncte de vedere, în primul rând pentru că oferă o protecție mai bună, orice lichid vărsat sau orice urmă de grăsime, mâncare, acuarele sau  alte chestii care pătează pot fi șterse cu ușurință cu o cârpă sau un șervețel umed iar aspectul numărul doi, pentru că durabilitatea în timp crește simțitor. O foaie de hârtie obișnuită care trece des din mână în mână se rupe, se îndoaie, își franjurează marginile și colțurile și în scurt timp ajunge de nefolosit. Va trebui retipărită dar desigur că atunci când pentru desfășurarea activității sunt necesare multe exemplare trebuie avute în vedere și costurile care se duc pe cartuse de imprimanta, trebuie văzut deci ce este mai profitabil.

        E destul de clar că atunci când îți cumperi un laminator te bucuri ca și când ai avea o jucărie nouă, problema e să nu cădem în extrema de care pomenea Murphy în celebrele sale legi dar într-o altă variantă: dacă tot ceea ce ai este un ciocan, toate obiectele din jur îți par cuie. Adică să nu ne apucăm să laminăm orice hârtie ne cade în mână cum a făcut un coleg de-al meu care într-un exces de zel și-a laminat toate actele din casă începând de la certificatele de naștere ale copiilor, certificatul de căsătorie, diploma de bacalaureat, acte de succesiune, de proprietate, de stare civilă… tot ce era important și era ținut în dosarul cu acte al familiei așa cum cred că avem cu toții.

        Șoc și groază! În momentul în care i s-a solicitat, într-un cadru oficial, primul act (dacă bine țin minte, soția a avut nevoie de certificatul de căsătorie în original pentru a dovedi schimbarea numelui) a constatat cu stupoare că acest act nu i se poate lua în considerare fiind laminat. Nu-i venea să creadă și s-a dus, pentru confirmare, cu toată mapa la Evidența Populației la Registrul de stare civilă unde a primit aceeași sentință neagră. Toate actele îi erau nule! Ultimul lucru pe care ți-l dorești în România este să îți refaci un act pierdut, furat sau deteriorat. De multe ori chiar și pentru un act expirat este multă umblătură, darmite pentru prima variantă care a fost considerată distrugere și pentru care a trebuit să plătească și amendă… Nici nu știu dacă e de râs sau de plâns dar în niciun caz nu aș fi vrut să fiu în locul lui. De acum înainte însă sunt sigură că se va limita doar la a lamina poze și eventual rețete de mâncare 🙂

 

 

Share This:

Read More

Ce mai fac de mâncare

        Cum dă frigul, cum mă apucă un chef nebun de gătit și nu este primul an când observ acest lucru. Salatele pe care le fac vara în doi timpi și trei mișcări nu se pot băga la capitolul ”gătit”… ca să tai un castravete și două roșii, să desfaci o conservă de porumb peste care să picuri ulei și oțet numai ”gătit” nu este ci mai degrabă o improvizație care, recunosc, este ideală pe caniculă. Dar care toamna nu merge. Pentru că toamna nu-i ca vara 🙂

        Când vii înfrigurat de afară parcă ai vrea o ciorbă caldă sau o tocăniță aburindă, îți place ca în casă să miroasă a friptură și a pâine proaspăt scoasă din cuptor iar legumele din frigider te tentează rumenite și fierbinți și în niciun caz crude. À propos de legume, am descoperit o rețetă de conopidă friptă, ceva excepțional. Ideea am găsit-o pe YouTube, este făcută la cuptor dar nu are nicio legătură cu conopida pe care o făceam până acum cu sosuri, unt, smântână, cașcaval și alte chestii lichide care o transformau într-un fel de sufleu. Se face atât de simplu și este atât de bună încât în ultima lună cred că am făcut de 5-6 ori și tot nu mă satur. Se desface conopida buchețele,  se stropește cu ulei de măsline și apoi se presară cu un amestec de condimente: boia dulce, turmeric, praf de usturoi, sare, piper, ardei iute (dacă vă place gustul) sau orice altceva preferați. O dată am pus oregano și nu mi-a displăcut deloc. Conopida se pune într-o tavă pe hârtie de copt și se dă la cuptor pentru trei sferturi de oră sau chiar mai mult pentru a obține o crocănțeală perfectă. Pentru că asta rezultă, un fel de gustare crocantă la exterior și moale în interior, ceva numai bun de ronțăit în fața televizorului, un snack care nu îngrașă și este sănătos. O mâncare pe care unii o consideră vegetariană iar alții îi spun de post deși după gradul de plăcere pe care ți-l provoacă, numai a smerenie nu aduce.

        Am mai făcut dovlecei umpluți, supă de chimen cu crutoane, cartofi dulci prăjiți (care nu au nicio legătură cu cartofii obișnuiți, sunt două legume total diferite, din familii diferite și doar numele le leagă datorită formei asemănătoare), am făcut ciorbă de gulii cu pătrunjel și am călit tone de varză din care apoi am făcut palanețe și, bineînțeles, tăiței cu varză pentru că sunt o ardeleancă adevărată și ador această mâncare (probabil ungurească la origine). Am gătit aproape exclusiv legume, fără însă să-mi fi propus asta, dar pasul următor va fi o musaca de cartofi din care cred că nu am mai făcut de 10 ani. Cu carne, evident. Oricum am văzut niste masini de tocat carne electrice și de mult am pe listă așa ceva numai că am tot amânat. Dar după ce îmi iau una, primul fel va fi musacaua de care spuneam iar apoi niște vinete umplute la cuptor așa cum făcea bunica mea pe vremuri.

        Departe de mine afirmația că gătitul ar fi  pasiunea vieții mele dar este totuși plăcut să stai în bucătărie împreună cu cei dragi și să pregătești ceva bun de mâncare, să povestești, să râzi și eventual să bei un pahar de vin în timp ce din cuptor încep să se simtă arome din ce în ce mai îmbietoare. Dacă ar fi să am mai mult spațiu, cu siguranță în amenajarea bucatariei aș include și o insulă, acel loc multifuncțional unde poți să tai, să cureți, să toci și să amesteci în timp ce ești față în față cu ceilalți membri ai familiei. Mi se pare un loc foarte cozy și în același timp foarte util pentru că are nu doar spațiu de depozitare ci și loc suplimentar unde să pui mai multe scaune.

        Revenind la mâncare, mai am în plan să fac un piure de mazăre (din care nu am făcut niciodată deși cred că este extrem de simplu) și pe care să îl pun lângă fish and chips așa cum am mâncat în Anglia și mi-a plăcut foarte mult. Mult mai mult decât tradiționalul nostru mujdei de usturoi pe care din păcate îl simt și a doua zi și nu în cel mai plăcut mod. Și de sarmale mi-e dor dar cu siguranță o să mă abțin până la Crăciun. Voi ce idei mai aveți? dar nu paste, că sunt sătulă până peste cap și de carbonara, și de all’arrabbiata și de bolognese 🙂

 

Share This:

Read More

O să avem prețuri record la energie?

        Fericiți cei săraci cu duhul… expresie pe care o aud aproape zilnic și căreia tindeam să îi dau o tentă de mare adevăr dar, vai, atunci când sunt eu cea implicată tare greu îmi vine să aprob astfel de vorbe. Pentru că mi se pare cumplit să fi prost și să nu înțelegi ceea ce se întâmplă în jurul tău. Adică cel puțin asta simt eu, orice, numai fericire nu. Când nu sunt suficient de informată, când nu mi-e clar încotro merg lucrurile, când nu știu ce să fac și cum să acționez, când informațiile îmi vin din surse nedemne de încredere și mai ales când îmi dau seama că nu pricep lucruri care îmi sunt destinate mă apucă amocul. Mă uit la detaliile de pe factura de energie electrică exact ca mâța-n calendar și mă întreb dacă sunt eu proastă sau cel care a gândit-o a făcut-o cu intenția clară de a nu înțelege nimeni, nimic. Înclin să cred că varianta b.            ”Contribuție cogenerare”??,  ”acciza unitară consum necomercial”??, ”componenta de extragere energie electrică din rețea”?? Serios? Din factura asta poți să afli orice, mai puțin prețul pe kilowatt oră, adică ceea ce de fapt este esențial. Efectiv nu am idee cu cât imi vinde compania de electricitate kilowattul și, în consecință, habar nu am care ar fi cea mai bună ofertă la energie pe piața liberalizată. Am încercat să mă documentez (deși recunosc că nu am făcut săpături foarte adânci) și să văd ce înseamnă pentru mine, client, liberalizarea pieței de energie electrică. După logica mea ar fi trebuit să fie ceva foarte simplu – similar cu telefonia mobilă unde oricât de bătut în cap ai fi, pricepi imediat în funcție de abonament câte minute ai incluse și cât plătești suplimentar dacă depășești plafonul. La energie în schimb oferta sună ceva de genul – pretul de 0,34015 lei/kWh, la care se mai adauga și alte cheltuieli (cum ar fi serviciul de distribuție, transportul, etc.) Iar etc-ul din final este cireașa de pe tort. Adică pot să îți bage orice, cum de altfel se întâmplă și acum.

        Anul trecut, la 1 iulie când s-a liberalizat piața gazelor naturale, nu a fost atâta tam-tam, poate și pentru faptul că pe piață nu există atâția furnizori de gaze precum la energie electrică. Dacă bine țin minte, atunci am primit o ofertă cu acelaşi preţ și mi se spunea că dacă nu va exista niciun răspuns din partea mea, oferta va intra automat în vigoare. Probabil că asta s-a și întâmplat, oricum la buzunar nu am simțit nimic, nici în sensul bun dar, din fericire, nici în sens negativ deși atunci se vehicula ideea că liberalizarea va avea efecte benefice asupra consumatorilor casnici. Prognoza pentru iarna care urmează se anunță însă sumbră. Europa rămâne în continuare, indiferent de declarații, dependentă de gazul rusesc iar preţul acestuia a explodat peste tot pe continent și trage după el și preţul electricităţii. Iar asta înseamnă că săptămâna viitoare, atunci când o să mă apuc de renovarea apartamentului, înainte să studiez modele de gresie si faianta pentru baia mica, aș face bine să văd exact ce înseamnă un calculator calorifer, o ecuație cu foarte multe variabile dar care duce la obținerea confortului termic necesar cu o cheltuială cât mai mică.

        Pentru că nimic pe lume nu mă enervează mai tare decât ca în loc să-mi cumpăr o pereche de pantofi să plătesc o factură de încălzire 🙂

Share This:

Read More

Cum stă treaba cu șoferii de camioane din Anglia

        Aseară m-am întors din Anglia, o călătorie pe care am așteptat-o din vară și pe care, în sfârșit, am ajuns să o duc la bun sfârșit. Am neplăcuta senzație, de fapt un fel de presentiment, că am prins (din nou) ultimul tren înainte de o perioadă ce se va tulbura și mai mult, o perioadă în care incertitudinile ne vor împresura și ne vor complica viețile. Nebunia asta cu covidul pare că nu se va termina niciodată și cele două țări care se bat în recorduri negative sunt, culmea!, exact cele două între care eu pendulez. România cu sutele de morți zilnice și Anglia cu zecile de mii de infectări care, à propos, azi au ajuns la aproape 50 de mii.

        Cu toate astea, din acest punct de vedere, Anglia se pare că o duce mai bine ca noi pentru că infectările lor nu sunt la fel de grave precum ale noastre. Dar tot e nașpa. Luminița de la capătul tunelului, în loc să se apropie, pare că se îndepărtează ca o fată morgana. Înainte să ajung în Anglia eram oarecum gândită la ce voi găsi acolo. Asta după ce știrile îmi scoteau în față doar titluri de senzație legate de efectele ”dezastruoase” ale Brexit-ului: Rafturile magazinelor sunt din nou goale iar retailerii se plâng că nu se mai pot aproviziona corespunzător pentru a face față cererii. Bineînțeles pozele aferente acestor articole (publicate pe site-uri de știri pe care le consider oneste) arătau niște magazine goale și triste, nu aș spune chiar ca pe vremea lui Ceaușescu, dar pe-aproape.

        Vezi-ți de treabă! ajunsă la fața locului am constatat că totul era o mare minciună. Am intrat în multe supermarket-uri și nu mi s-a părut că lipsește ceva, abundența societății de consum era, ca întotdeauna, la cote maxime și nici pomeneală de rafturi goale. Ba din contră, nu aveai unde să arunci un ac atâta marfă era. Nu contest că există un deficit semnificativ de şoferi de camioane dar omul de rând nu observă  o lipsă a livrărilor de bunuri.

        Iar în ceea ce privește criza de benzină și faptul că se așteaptă cu orele în mașinile care formează cozi de kilometri pentru a cumpăra combustibil cu rația… la fel, un mare fâs. S-a întâmplat într-o zi, pe 28 septembrie, e adevărat, numai că nu s-a așteptat ”cu orele” ci doar 45 de minute și nici nu s-a luat cu rația ci un plin de rezervor. Cel puțin asta e experiența trăită de soțul meu în Coventry, orașul în care locuiește. Ceva similar cu bancul de pe vremuri: La Radio Erevan se întreabă: este adevărat că lui Iuri Gagarin când s-a întors din cosmos i s-a dat o Volgă neagră? La care Radio Erevan răspunde: da, este adevărat, cu singura diferență că nu era neagră ci era roșie, și nu era Volgă, ci era bicicletă și nu i s-a dat, că i s-a luat.

        Pe de altă parte, trebuie să recunosc, că există o criză după plecarea șoferilor europeni de TIR și că realitatea dură a Brexitului a făcut ca Marea Britanie să ia decizia de a acorda un număr de 5000 de vize temporare pentru a fi aduși înapoi șoferi din statele UE. Cei care încă lucrează acolo și au această meserie o duc mai bine ca oricând iar asta o spun în deplină cunoștință de cauză pentru că soțul meu exact cu asta se ocupă iar firmele de transport fac orice ca să își țină șoferii și nu doar din punct de vedere financiar, dar sunt dispuse să ofere și alte beneficii. Cu alte cuvinte, în perioada de față șoferii din Anglia sunt tratați regește.

        În acest timp, în România, protestele sunt la ordinea zilei pentru că transportatorii rutieri au fost loviți în plin de măsura prin care diurna urmează a fi impozitată deși se știe că, practic, în cazul șoferilor aceasta are cu totul altă destinație. Se pare că suntem (sau vom fi) singura țară din Europa care impozitează diurna și ne-am trezit să facem acest lucru exact în perioada cea mai neagră din ultimii zeci de ani. Vă aduceți aminte cum în prima fază a pandemiei șoferii erau considerați lucrători esențiali alături de personalul medical, de vânzătorii din supermarket-uri și de alte câteva categorii care nu puteau lucra de acasă dar de care depindeam cu toții. Atunci firmele se zbăteau să-și țină șoferii cu contract de munca pe perioada nedeterminata și erau oamenii de care trăgeau cu toții. Au făcut treabă bună. Până acum de curând când ne-am ”relaxat”, ne-am văzut cu sacii-n căruță și ne-am gândit să le impozităm diurna că nu mai avem cum aduce bani în sacul găurit al bugetului. Mi se pare trist și nedrept.

        Dar a spus cineva că viața e dreaptă?

 

Share This:

Read More