m5

Ce mai mâncăm la serviciu

        Ar fi minunat dacă în fiecare zi a săptămânii am putea lua prânzul în tihnă și liniște în bucătăria proprie sau, de ce nu, undeva în oraș într-o atmosferă plăcută și intimă alături de prieteni dragi. Sau în micuțul restaurant de la colțul străzii unde toată lumea cunoaște pe toată lumea și unde patronul este în același timp bucătar și ospătar și partener de discuție. Dar asta se întâmplă probabil doar în filmele franțuzești în timp ce realitatea este departe de aceste imagini idilice. Sau cel puțin la mine rutina cotidiană îmi arată un sandwich mâncat deasupra tastaturii în timp ce mai răspund la telefon sau răsfoiesc un dosar. Și ca și când asta nu ar fi destul, uneori mă întrerup cu totul lăsând mâncarea deoparte pentru că sunt nevoită să merg să servesc un client. Nu, nu cu mâncare ci cu informații :)

        Dacă peste aceste obiceiuri proaste aș mai adăuga zilnic și mâncare de tip fast food, cu siguranță sănătatea mea ar avea de suferit așa că încerc pe cât posibil să fiu atentă la ce mănânc. E drept că uneori împreună cu colegele mai comandăm pizza la birou dar asta se întâmplă destul de rar și de cele mai multe ori îmi aduc mâncare de acasă. E și mai ieftin, și mai sănătos. De curând am descoperit o rețetă delicioasă pe YouTube, nimic complicat dar totuși ceva mai deosebit decât clasica pâine cu unt și cu brânză de care spun sincer că m-am săturat până peste cap. E un sandwich (poate un pic mai elaborat) pentru că asta îmi place mie să mănânc. Sandwich-uri care sunt ușor de transportat, încap în poșetă, nu se varsă, nu ai nevoie de tacâmuri ca să le mănânci și nici de loc ca să te desfășori la prânz. Urăsc să mă trambalez cu caserole după mine, și atunci când sunt pline dar mai ales atunci când sunt goale și murdare, așa că varianta cu pachețelul care poate fi strecurat chiar și într-un buzunar mi se pare soluția ideală.

        Să vă dau deci rețeta. Avem nevoie de legume care pot fi coapte pe grătar: dovlecei, vinete, ardei, ciuperci, sparanghel sau orice altceva vă place  (ceapa este grozavă), mozzarela, un pic de sos pesto, ulei de măsline, oțet balsamic, sare și piper. Și evident pâine. Sub formă de felii sau chifle sau ce altă formă preferați. De cele mai multe ori eu aleg o ciabatta pe care o iau din Kaufland cu 60-70 de bani pentru că își păstreaza bine forma, adică este moale la interior și are coaja suficient de groasă ca să nu se deformeze după ce îi adaug umplutura. Încep prin a spăla și a tăia legumele astfel încât să le pot coace pe grătar iar dovleceii și vinetele le tai longitudinal pentru că mi se pare că arată mai bine deși ar avea exact același gust și dacă le-aș tăia rondele. Dovleceii au coaja foarte subțire și se mănâncă ușor dar uneori vinetele, mai ales dacă sunt mai mari, pot fi curățate parțial. Le stropim/ ungem cu ulei de măsline și le așezăm frumușel pe grătar unde le coacem două-trei minute pe fiecare parte în funcție de cât de tare este focul și de cât de groase sunt tăiate legumele. legume la gratar

        Dacă vă numărați printre fericiții posesori ai unor gratare electrice atunci treaba merge repede și uniform și nu pot decât să vă felicit. Eu însă nu am așa ceva ci doar un fel de tigaie, de fapt nu ”un fel”, ci chiar tigaie cred că se numește, tigaie grill pe care am luat-o de aici și care este foarte bună pentru că nu se lipește nimic de ea.  Singurul minus este că nu-mi încap toate legumele deodată mai ales atunci când fac mai multe sandwich-uri și trebuie să le coc în două-trei ture.

        Pe felia de pâine se pune un strat subțire de pesto cu busuioc (nu mult pentru că are un gust foarte pregnant), apoi felii de mozzarella pe care le sărăm un pic iar deasupra, claie peste grămadă, legumele coapte peste care presărăm sare, piper proaspăt râșnit și doi-trei stropi de oțet balsamic. Închidem sandwichul și cam asta e tot. Este delicios și atunci, pe loc, cât încă legumele sunt calde dar și a doua zi după ce aromele s-au întrepătruns între ele.

sandwich cu legume

        Ca să nu fie greu de mâncat, în sensul în care umplutura alunecă dintr-o parte în alta și iese din pâine, vă recomand să împachetați strâns sandwichul în folie alimentară și vă garantez că nici măcar nu o să vă murdăriți pe degete. Folia se lipește perfect, se desface doar pe măsură ce îmbuci iar eventualul sos pe care îl lasă legumele se oprește în plastic. Bun, am descris acum și motivul împachetării aka teoria chibritului :) Nu-mi rămâne deci decât să aud impresiile legate de acest sandwich și sper să fie pozitive.

Share This:

Citește mai mult

camera cctv

Cine se simte urmărit?

        Citeam deunăzi pe blogul Mirunei de la ”și blondele gândesc” un articol despre alegerea bonei pentru copil, despre criterii, despre experiențe și despre empatia care poate să apară sau nu. Despre cât de greu este să găsești persoana potrivită pe mâna căreia să-ți lași copilul și am fost de acord cu aproape tot ceea ce a scris ea acolo. Spun aproape pentru că un lucru m-a surprins destul de tare, autoarei părându-i-se  ”cumva stânjenitor ca pe femeia pe care o angajezi să stea cu copilul tău să o urmărești prin camere video”. De ce să ți se pară stânjenitor, nu știu pentru că mie nu mi se pare deloc.

        Să mergi pe încredere este minunat însă după câte cazuri am văzut la televizor cu bone sărite de pe fix, mi-am cam pierdut încrederea în umanitate. La început cel puțin, până ajungi să cunoști omul, cred că este mult prea riscant să lași bebelușul fără nicio măsură de prevedere cu o persoană necunoscută chiar dacă persoana în cauză este recomandată de o agenție de plasare. Sau cu atât mai mult, după cum s-a văzut, recomandările date de agenții sunt un fel de apă de ploaie.

        Când Cristina mea a găsit-o pe Flori, doamna care o ajută cu cele două copile, i-a spus de la început că a instalat în casă camere video. Nu le-a ascuns printre flori sau printre cărțile din bibliotecă ci a făcut totul la vedere, pentru transparență totală. Ideea era nu de a o ”prinde” cu ceva pe doamna cu care Silvia urma să își petreacă diminețile, nici să surprindă ipostaze jenante, nici să îi urmărească fiecare mișcare ca la Big Brother ci să vadă cum relaționează cu fetița și cum decurge relația dintre ele. Mi s-a părut soluția ideală pentru că nu au apărut frustrări sau suspiciuni de nicio parte și asupra lui Flori nu a planat prezumția de vinovăție ca și când supravegherea ar fi fost făcută pe ascuns. Din fericire totul a decurs cum nu se poate mai bine iar luna viitoare se împlinesc deja trei ani de când sunt împreună iar Flori este o bonă minunată.

        Dacă stăm să ne gândim un pic, suntem cu toții supravegheați în permanență pentru că aproape nu mai există, cel puțin în marile orașe, intersecție care să nu fie monitorizată video. La mall-uri la fel. În instituții, la fel. Mai nou până și la intrarea în blocuri au apărut în locul vechilor interfoane instalații sofisticate care înregistrează imagini cu fiecare vizitator. Pe vremuri, dar ce spun eu ”pe vremuri” pentru că de fapt nu au trecut mai mult de 20 de ani, chestiile astea păreau de domeniul science-fiction iar acum sunt cum nu se poate mai comune și se găsesc la niște prețuri pe care și le permite orice muritor de rând.

        Și tocmai pentru că suntem monitorizați, filmați, observați și ascultați în permanență (de te miri cine) nu pot să înțeleg paranoia unora care aproape se isterizează dacă din întâmplare apar într-o poză pe Facebook împreună cu alte douăzeci de persoane. Într-un plan îndepărtat li se vede și lor figura (pe care de multe ori nici nu ai recunoaște-o dacă nu ai ști cine sunt) și fac ca toți dracii cerând cu disperare, supărare și multă încrâncenare să ștergi orice urmă  a trecerii lor prin acel loc de parcă toate serviciile secrete din lume ar putea astfel să îi depisteze mai ușor. Dacă cineva are vreun interes pentru persoana ta, practic nu există nicio piedică să te filmeze sau să te fotografieze pe stradă sau în orice alt loc public fără ca tu să ai habar așa că principiile ce păreau de nezdruncinat în legătură cu intimitatea și spațiul personal au devenit de mult doar o iluzie.

        Lumea nu mai are cum să fie la fel cu cea de dinainte de apariția internetului și doar dacă trăiești sub o piatră curgerea prin lume a rămas aceeași. Dacă însă citești aceste rânduri cu siguranță domnul Google știe exact unde te afli, în ce magazin ți-ai făcut ultimele cumpărături săptămânale, persoanele cu care ai interacționat, câți bani ai scos de la bancomat, pe ce site-uri de știri intri în fiecare zi și ce reclame să-ți scoată în față. Eu m-am uitat la o pereche de pantofi acum vreo lună și de atunci poza lor îmi apare, ca un reminder infinit, pe ecranul telefonului, pe tabletă, pe calculatorul de la serviciu și pe cel de acasă doar, doar o să cedez și o să mi-i comand :)

        Nu mă stresează camerele video atâta vreme cât nu sunt instalate în baie și cred că este absurd să ne opunem curentului în care merge tehnologia și în care evoluează lumea, în general. Sunt convinsă că nici FBI-ul, nici Mossad-ul și nici MI5 nu sunt interesate de persoana mea. De SRI n-aș băga mâna în foc dar în cazul în care mă suspectează de ceva s-ar putea să aibă parte de o mare dezamăgire pentru că nu dețin niciun secret care i-ar putea interesa. Nu m-ar stresa camerele video nici dacă ar trebui să mai dau o dată bacalaureatul pentru că n-am copiat în viața mea la un examen și nu mă intimidează nici sistemele CCTV din benzinării, magazine sau bănci pentru că nu intenționez să dau nicio spargere. Așa că, din partea mea, cei care se află de partea cealaltă a baricadei și care au nevoie de imagini video sau pe care îi mănâncă doar curiozitatea pot să apese pe butonul ON și să îi dea drumul numai să nu uite că înainte de toate au nevoie de sursele de aici.

camera cctv

 

Share This:

Citește mai mult

inima

Un gest de iubire

        Vrem – nu vrem, ziua îndrăgostiților se apropie cu pași repezi și indiferent dacă sărbătorim sau nu Valentine’s sau Dragobetele sau nu sărbătorim nimic, magazinele, televiziunile, presa și media online ne asaltează deja cu inimioare, floricele roz și alte dulcegării încercând să ne bage pe gât rezervări la restaurante, bilete spre destinații romantice sau idei de cumpărături inutile gen ursuleți de pluș mari cât juma’ de dulap, seturi de căni cu el și ea sau lumânări în forme de îngerași pe care nu se va îndura nimeni să le aprindă vreodată. Prețul florilor crește exponențial iar florăresele profesioniste cu vase uriașe pline de trandafiri roșii nu par intimidate de novicii care vând primii ghiocei.

        Nu fac parte din categoria celor se oripilează la ideea că Valentine’s Day e o sărbătoare de import și că trebuie să ținem cu dinții de Dragobetele nostru de care, sinceră să fiu, nu auzisem până acum câțiva ani și nici nu mă doare capul că ar fi ceva kitschios. Să mă scuze susținătorii tradițiilor autohtone dar pe vremea mea nici naiba nu sărbătorea Dragobetele. Anyway, nu despre evenimentul în sine vreau să scriu azi, indiferent de data la care se sărbătorește iubirea, ci despre modul de manifestare al acesteia.

        Despre declarațiile de dragoste scrise cu majuscule pe Facebook și despre buchetele virtuale oferite cu mărinimie pe ecranul calculatorului sau, după caz, al telefonului. Mi se pare că la vârsta adolescenței astfel de gesturi au o drăgălășenie aparte iar uneori sunt chiar înduioșătoare prin naivitatea și puritatea lor însă la deplina maturitate pot trece cu ușurință pragul ridicolului. No offense dar să vii în public cu declarații pe juma’ de pagină în care să-ți urli iubirea pentru partenerul cu care împarți casa de ani buni pare mai degrabă că o spui pentru vecini, prieteni și rude decât pentru alesul sau aleasa inimii. O paradă ieftină nu tocmai pe gustul meu și pentru care am mari suspiciuni în ceea ce privește veridicitatea.

        Trăim în lumea în care aparențele contează enorm și în care sub poleiala de fericire ce ni se aruncă în ochi se ascunde viața adevărată cu bune și, mai ales, rele, multe rele, pe care mulți refuză să le conștientizeze dându-le la spate și măturându-le precum gunoiul sub covor. Mi-aduc aminte de o emisiune tv difuzată acum mulți ani, pe vremea când încă mai înghițeam hapurile pe care ni le serveau protagoniștii show-urilor care își expuneau fericirea și dădeau sfaturi pentru atingerea nivelului de zen maxim celor care duceau vieți monotone și lipsite de strălucire. Mai exact Claudiu Bleonț împreună cu nevasta de la acel moment, Beatrice (Rancea), păreau că tocmai coborâseră din rai pentru a-și uni destinele și a duce împreună o viață fericită pe acest pământ.

        Viața în casa lor curgea în formă de râuri din lapte și miere, simbioza era perfectă iar decorul desprins din povești. Cireașa de pe tort era o ferigă imensă sub verdele căreia cei doi se retrăgeau în momentele în care simțeau cea mai vagă adiere a vreunei nemulțumiri conjugale și de unde, după o scurtă perioadă de meditație comună, reveneau la starea de zen pentru care muritorii de rând îi invidiau. Eram probabil într-una din zilele mele proaste altfel nu pot să-mi explic cum de îmi aduc aminte cu atâta lux de amănunte emisiunea respectivă. Știu că oarecum m-a umbrit o undă de tristețe și dezamăgire pentru viața mea anostă care era plină de griji ce nu dispăreau la umbra niciunei ferigi și cu siguranță aș fi schimbat rolurile cu cei de pe ecran fără nicio urmă de regret. Mult timp după aceea m-a urmărit modelul acelei familii  iar gândul că eram departe de relația perfectă nu mi-a dat pace.

        Dar, să vezi și să nu crezi, la câteva luni după emisiune, destul de aproape, nu mai mult de două, trei, citesc în presă că cei doi au divorțat. Am fost șocată și nu-mi venea să cred că tot spectacolul oferit nu fusese decât un fragment dintr-o piesă de teatru oferită înspre divertismentul telespectatorilor. Era înainte de apariția Facebook-ului iar telenovelele de până atunci veniseră doar pe filiera sudamericană unde interpreții erau actori adevărați. Viețile reale încă nu aveau atâta expunere ca acum iar televiziunea abia începuse să manipuleze mințile oamenilor și în alte domenii decât politica.

        De atunci nu mai iau nimic de bun iar giugiuleala publică mă lasă rece și nu mai pun botul la dulcegăriile de familie afișate cu ostentație pe pereții internetului. Și nici nu cred că dragostea e direct proporțională cu numărul de trandafiri din buchetul oferit de Sfântu’ Valentin sau cu numărul gramelor de aur turcesc din brățara cumpărată în rate de la negustorii de ocazie.

        Cred însă că gesturile de iubire adevărată  se simt în fiecare zi și de cele mai multe ori au un cod ascuns pe care nu îl înțelege decât persoana căreia îi este adresat. Gesturi care nu cer like-uri pentru că oricum nu au cum să fie share-uite pe internet. Cum ar fi ca cel de lângă tine să îți tragă în jos mâneca pijamalei ridicată deasupra cotului ca să nu îți fie frig noaptea. Sau să îți dea telecomanda lăsându-te să alegi filmul de sâmbătă seara. Sau să îți lase jumătate din ultima felie de tort din frigider. Sau să se scoale mai repede dimineața ca să spele vasele rămase din seara precedentă. Sau… continuați și voi.inima

Share This:

Citește mai mult