O zi în Cambridge

        După cum v-am mai spus, mi-am propus ca la fiecare călătorie pe care o fac în Anglia să vizitez cel puțin un oraș, altul decât Londra. Pentru că așa cum România nu înseamnă București, la fel nici Anglia nu înseamnă doar Londra. Foarte, foarte mult îmi doresc să ajung în Scoția dar uite că nu reușesc nicicum. Până una-alta am luat-o mai ușor, cu ”împrejurimile”, asta însemnând excursii de o zi la distanță de maxim două ore de mers cu mașina. Iar acum a venit Cambridge la rând.

        Orașul cu una dintre cele mai prestigioase universități din lume este locul în care Newton a descoperit gravitația, în care Charles Darwin a scris teoria evoluționistă, unde atomul a fost divizat pentru prima oară, unde a fost descoperit electronul și ADN-ul. De câteva sute ani încoace marii savanți ai lumii petrec mai mult sau mai puțin timp în Cambridge iar vestea reconfortantă este că încă laboratoarele și sălile de cursuri sunt pline de oameni entuziaști 🙂

        Este un oraș relativ mic și poate fi parcurs cu ușurință pe jos, de altfel accesul mașinilor este interzis aproape peste tot. Din fericire a scăpat de bombardamentele din timpul celui de-al doilea război mondial și astfel toate clădirile medievale s-au păstrat intacte precum și străduțele înguste pe care este o plăcere să te plimbi. Dacă vreți să vedeți cum a fost mica mea excursie, sunteți invitații mei 🙂

Share This:

Read More

La ce vârstă începe bătrânețea?

        Bineînțeles că s-au făcut studii și pe tema asta, ce-i drept nu știu exact dacă cercetătorii britanici s-au ocupat de acest lucru sau a fost un sondaj comandat de casele de pensii 🙂 Cert este că majoritatea europenilor consideră că tinerețea se sfârșește la 35 de ani iar bătrânețea începe la 58 de ani. Scurt, clar și fără drept de apel.

        Vârstele de care vorbim sunt rezultatul unei medii pentru că dacă întrebăm un copil de 10 ani dacă un om de 45 este bătrân cu siguranță va răspunde da, în timp ce un nonagenar îl va încadra la segmentul tinerețe fără griji. Chiar și la case mai mari pragul senioratului diferă, de exemplu Air France oferă reduceri persoanelor cu  vârsta peste 60 de ani în timp ce căile ferate belgiene ridică limita la 65. Asta dacă ne uităm în curtea vecinilor unde singurul criteriu e vârsta și nu deținerea unui cupon de pensie pentru că la noi poți să ai statut de pensionar chiar și la 30 de ani și să beneficiezi de reduceri.

        Din afară e ușor de dat cu părerea, te uiți la un om și rapid îl cataloghezi drept tânăr sau bătrân. Rar am auzit, și nici chiar eu nu prea fac acest lucru, să spui despre cineva că este între două vârste. E, deci, sau albă sau neagră. Mai complicat este atunci când e vorba despre propria persoană. Te uiți în oglindă și vezi o imagine diferită față de ceea ce ți-ai dori: riduri, păr cărunt, piele lăsată, bărbie dublă, pete maronii care până mai ieri nu existau… dar apoi te uiți în interiorul tău și vezi că nimic nu s-a schimbat. Și te bucuri.

        Pentru mine asta e cea mai mare surpriză pe care am descoperit-o –  faptul că sufletul nu îmbătrânește niciodată. Nu mă așteptam la una ca asta deși semne au fost însă nu le-am dat importanță. Am constatat și eu că la 30 gândeam tot ca la 20 și că la 40 simțeam tot ca la 30 dar încă nu-mi puneam problema bătrâneții pe tapet și nu filosofam pe tema asta. Mă gândeam că atunci când va veni, va veni și gata. Ca un declic. Nu cred însă că asta se va întâmpla vreodată pentru că am vorbit cu oameni care se apropie de 100 de ani și mi-au spus același lucru, că pe interior nimic nu se schimbă. Evident că nu mă refer acum la ficat, la valvele inimii sau la venele de sânge ci strict la ceea ce ne face oameni. Deci, eu zic să fim liniștiți 🙂

        Cu toate acestea se pare că există totuși un moment în care începi să te gândești concret la anumite lucruri care se vor schimba în viața ta. Nu neapărat la planurile de pensii private la care te apuci să contribui înanite de 30 de ani doar ca să scapi de presiunea agentului de vânzări 🙂 ci la anumite impedimente care vin odată cu vârsta. De exemplu, soțului meu i-a intrat în cap faptul că trebuie să ne schimbăm apartamentul pentru că locuim la etajul patru într-un bloc fără lift. Și că dacă facem artroză nu o să mai putem urca.

        Mi-a băgat și mie cuiul acesta deși până acum priveam acest lucru drept un avantaj. În primul rând la etajul patru este liniște pentru că nu-mi trece nimeni prin fața ușii iar în al doilea rând mă scutește de a plăti abonament la vreo sală de sport. Fără glumă, știu că nu prea fac mișcare iar atunci când îmi aduc aminte că am uitat să cumpăr sare, zahăr sau orice altceva, nu-mi fac nicio problemă în a coborî și a urca scările înapoi în viteză împăcând astfel necesitatea cu utilitatea. Deocamdată n-am luat această idee în serios și să-mi schimb apartamentul este ultimul lucru la care mă gândesc deși, din curiozitate, am aruncat un ochi aici. Dar dacă va fi să se întâmple lucrul acesta vreodată, în București m-aș muta. Am mai spus eu de multe ori că ador orașul acela pentru tot ceea ce oferă. Plus că sunt și multe spitale 🙂  Adică ce rost ar avea să fac atâta tevatură doar ca să schimb etajul? Măcar să știu o treabă. Și nici nu mi-aș mai lua un apartament cu mai mult de două camere, poate chiar o garsonieră mare ne-ar fi de ajuns. Una ca cele de aici. Că dacă o să mă lase auzul oricum n-o să mă mai deranjeze televizorul la care Cristi se uită tot timpul 🙂

        Dar să trecem peste asta fiindcă deocamdată perspectiva pare îndepărtată deși unul din proverbele mele preferate este Nu aduce anul, ce aduce ceasul. Atâtea lucruri mi s-au întâmplat în viața asta de pe o zi pe alta și de atâtea răsturnări de situație am avut parte încât nu m-am lăudat niciodată cu previzibilitatea iar planurile nu au fost punctul meu forte. Acum, cât mă mai țin puterile, ceea ce îmi doresc este să călătoresc cât mai mult, că de căsuță o să mă satur cu siguranță. Mai ales de aia veșnică pe structură de lemn 🙂

        Și pentru că sunt curioasă, închei cu o întrebare. La ce vârstă credeți că începe bătrânețea? old

Share This:

Read More

Câteva lucruri dragi în Anglia

        Abia m-am întors și încă, nostalgică, sunt sub impresiile ultimei călătorii iar lucrurile care mi-au venit în minte nu sunt neapărat spectaculoase dar împreună formează un amalgam care în mintea mea se numește Anglia:

  • Cabinele telefonice. Deși pare incredibil, se pare că în Anglia nu toată lumea are telefon mobil altfel cum se explică faptul că încă există cabine telefonice la fiecare colț de stradă? Și toate sunt funcționale, ba mai mult, merg atât cu card cât și cu fise. Vopsite în roșu strălucitor, cu simbolul regalității, o coroană aurie în partea de sus a tuturor celor  patru laturi, au împânzit orașele încă de la începutul secolului trecut și au devenit un simbol cultural care se regăsește multiplicat în mii de mini variante în toate magazinele de suveniruri. Brelocuri, magneți, carnețele, jucării, căni, pahare, prosoape, tricouri, lingurițe, abțibilduri… aproape că nu se cade  să te întorci din Marea Britanie fără un astfel de obiect inutil dar pe care privindu-l îți readuci zâmbetul pe față.
  • Mașinile. Cu toate că acestea circulă pe partea greșită a drumului, ador liniile lor autentice care nu se regăsesc în nicio altă parte a Europei. N-am reușit încă să aflu care este marca taxiurilor, acele black cab ce par jucării venite dintr-o altă epocă dar le găsesc adorabile!  Ca să nu mai spun de autobuzele cu etaj (double decker) care au un aer de vacanță chiar și la orele de vârf. Toate mașinile englezești, fie mari, fie mici,  sunt atât de cool, este oare cineva care nu și-ar dori să conducă un mini cooper pe străzile Londrei? cars
  • Accentul. Spre deosebire de americani (pe care i-am auzit doar în filme) britanicii cântă atunci când vorbesc, lungind și rotunjind cuvintele într-un fel de dulcegărie pe care o găsesc adorabilă. Iar când casiera îmi spune thank you, darling sau thank you, love mă topesc cu totul.
  • Vremea. De câte ori mă întorc din Anglia sunt întrebată dacă a plouat mult. Da, plouă mult. Și des. Dar nu plouă la nesfârșit, de cele mai multe ori reprizele de ploaie sunt scurte și în câteva minute soarele iese din nou. Acuma plouă, acuma-i soare și într-o oră plouă iar. Umbrelele s-au inventat tocmai din acest motiv și nu cred că în secolul XXI dacă vrem cu adevărat să facem ceva suntem împiedicați de o simplă ploaie. Asta cu excepția mersului la plajă dar pentru plajă, bronz și valuri există alte insule cu nume grecești sau spaniole. Vremea din Anglia nu are extreme, nu e niciodată prea frig și nu e niciodată prea cald. Nu s-a pomenit ger de -20 de grade și nici cod roșu de caniculă iar ploaia care ține pământul reavăn tot timpul, face ca frunzele, iarba și  florile să fie mereu proaspete.
  • Iarba verde. Aproape că a devenit un automatism să adaugi cuvântul ”englezesc” atunci când vorbești despre gazon 🙂 Peste tot, începând din ultimul sat până la elegantele terenuri de tenis de la Wimbledon, gazonul este îngrijit cu sfințenie și arată perfect tot timpul anului. Ce-i drept, umezeala de care vorbeam ajută considerabil dar cred că și la noi s-ar putea obține o peluză impecabilă urmând sfaturile de aici.
  • Ceaiul de la ora 5. Bine, nu trebuie neapărat să-l beau fix la ora 5 dar faptul că se bea mult ceai este exact pe gustul meu. În magazine raionul de ceaiuri este imens și întotdeauna îmi vine foarte greu să aleg care va fi următorul pe care îl voi testa. Până și ceaiul de la McDonald’s este bun și are cu totul alt gust decât cel din România. Adevărul e că în materie de ceai nu ne putem compara cu englezii care  ne-au luat-o în față cu vreo sută de ani. Singura consolare rămâne faptul că, în afară de ceai,  din punct de vedere gastronomic nu ne întrec la altceva 🙂
  • Curțile bisericilor. Cred că n-am văzut nicio biserică, fie ea cât de mică, fără să fie înconjurată de un adevărat parc. Printre crucile celtice de pe vremea regelui Arthur  nu se aud decât păsările  care spun povești cu elfi și driade pentru cei care vor să asculte. Din loc în loc se găsesc băncuțe de lemn pe al căror spătar sunt inscripționate numele în amintirea cărora cei din familie au făcut respectiva donație. Ajung doar câteva minute să stai și să te detașezi de toate gândurile pentru a intra într-o stare zen și îmi place să-mi imaaginez că aici este locul din care pleacă proverbialul calm englezesc. Eu am testat și pot  confirma acest lucru. IMAG2493

        Poate mai sunt și alte lucruri care îmi plac dar poate încă nu le-am văzut. Sau poate nu le-am înțeles și mă gândesc acum la umorul englezesc care (oare doar mie?) mi se pare sec. Dar încă mai am multe în față de descoperit.

 

Share This:

Read More

Azi mi-au plăcut…

        Două chestii faine vreau să împărtășesc cu voi astăzi. E vorba despre un card și despre niște chiftele. N-au nicio legătură una cu alta dar fiindcă ambele mi-au ieșit în cale de curând și mi-au plăcut la maxim, am zis că merită să vorbesc despre ele. Mai întâi despre card.

        Am un card de credit de la BCR. Nu de ieri, de azi ci de pe la începutul secolului. Nu mai știu câți ani au trecut de când îl am, în orice caz atunci când l-am făcut, în Cluj nu erau magazine care să accepte plata cu cardul și puteam să îl folosesc doar la bancomat. De atunci au trecut vreo 10-15 ani, timp în care au apărut pos-uri cam peste tot, s-a dezvoltat internetul și magazinele online iar cardul meu a început să fie utilizat din ce în ce mai des. Îl folosesc non stop și sunt extrem de mulțumită de el dar, atenție, îl folosesc în avantajul meu și nu al băncii adică pun banii la loc înainte de a se calcula dobândă. Dacă la un credit card cunoști regulile după care funcționează și le respecți, asta nu poate să-ți aducă decât beneficii. Altfel, poți să o dai în bară rău de tot pentru că dobânzile la astfel de carduri sunt cele mai mari din sistem. Totul e să fii cumpătat, calculat și mai ales, atent.

        Nu am rate la bănci dar am trecut și eu prin asta și nu mi-a plăcut deloc. Când calculezi câți bani trebuie să dai înapoi, te apucă bâțul dar, sinceră să fiu, nu m-ar deranja deloc dacă aș putea să plătesc în rate fără dobândă. Știu că se poate lucrul acesta de ani buni dar nu l-am încercat niciodată și habar n-an de ce, poate pentru că nu am avut de făcut cumpărături majore de genul electrocasnicelor. În orice caz nu m-am dus niciodată la magazin și să plătesc cu cardul în rate. De fapt nu prea am mai cumpărat din magazinele fizice ci doar de pe internet.

        Dar… deștepții ăștia de la BCR s-au gândit la toate observând că sunt unii ca mine care nu se mai dezlipesc de calculator. Și le-a venit o super idee. Mai nou, după ce fac o cumpărătură online, primesc un mesaj pe telefon prin care sunt întrebată dacă doresc să mi se transforme în rate Screenshot_2017-02-20-14-40-11 (1)

        Deci, în loc să pun la loc toți banii în luna următoare, pot să-i împart pe următoarele trei luni ca în cazul de mai sus. Alteori, în funcție de site și de valoare, pot să fie 6 sau chiar 12 luni. Poți să accepți, răspunzând la sms sau poți, pur și simplu, să ignori propunerea. Mie chestia asta mi s-a potrivit ca o mănușă și am folosit-o de două ori până acum. Îmi place de mor și am zis că merită să vă spun și vouă. Și nu, nu e reclamă, e doar experiența mea personală.

        Și tot experiență personală e o mâncare indiană care se cheamă onion bhajis, niște chifteluțe de ceapă care mi-au plăcut la ne-bu-ni-e! IMG_20170218_2059520_rewind

        Nu sunt scumpe deloc (nici n-au de ce pentru că nu au decât ceapă, făină și ceva condimente) dar au un gust care m-a dat gata. Sunt hotărâtă să-mi fac și eu acasă și am căutat rețete pe internet. Am găsit o grămadă de rețete dar diferă foarte, foarte mult între ele și nu știu pe care să o aleg. Cu siguranță savoarea nu vine de la ceapă ci de la condimente, turmericul fiind nelipsit. Unele rețete sunt cu coriandru, altele cu pătrunjel, unele sunt cu făină de năut, de care oricum n-am de unde să scot, altele cu făină obișnuită sau de orez. În afară de turmeric, obligatoriu mai trebuie chilly (sunt un pic picante), usturoi, deși nu l-am simțit, și chimin. Nici pe acesta nu l-am detectat. Mi-a plăcut și textura acestor chifteluțe, ceapa fiind lăsată felii. Sau fâșii? nu știu cum se spune 🙂 În orice caz, rezultatul final sunt niște chiftele cu forme neregulate, așa mai colțuroase și nu chiar rotunde. Deci intenționez să gătesc cât mai curând iar dacă până acum v-ați întâlnit cu felul acesta de mâncare și aveți vreo idee despre ce ar trebui să conțină, dați vă rog de știre.

Share This:

Read More

Cum am petrecut de Valentine’s Day

        De fapt n-am petrecut deloc 🙂 Măcar de-aș fi stat la coadă la Subway să iau și eu un sandwich gratis că au avut o super-ofertă de s-au înghesuit englezii la fast-food mai ceva ca ai noștri când se deschide un supermarket și se dau tigăi la promoție. Serios, nu știam de ce e plin orașul de pahare de carton de la Subway aruncate pe jos… Ăsta e unul dintre puținele lucruri care nu-mi plac în Anglia. Că e mizerie cam peste tot. Nu e nici pe departe curățenia din Germania sau Austria dar având în vedere faptul că vin din România, nu cred că am dreptul să comentez ceva. Cum a zis o duamnă deputat în urmă cu vreo 3-4 ani: ciocu mic!

        După murdărie, care credeți că ar fi al doilea lucru care nu-mi place în Anglia? Să nu cumva să vă gândiți la vreme pentru că sunteți departe de adevăr, de fapt pot chiar să spun că vremea e pe gustul meu. Nu e niciodată prea frig și nici prea cald iar faptul că plouă des înseamnă că nu există nicăieri norii de praf cu care ne umplem noi plămânii vara. Nici vorbă de ger, la minus 3 grade deja e cod roșu, și nici vorbă de caniculă. Diferența dintre temperatura minimă și cea maximă pe parcursul unui an este probabil undeva la 30 de grade pe când la noi între -25 și +40 amplitudinea trece bine de 60… Deci nu, nu e vorba de vreme, vremea îmi place. Ceea ce mă enervează sunt monedele.

        Nu reușesc să învăț cum arată monedele și de fiecare dată când ajung să plătesc la casă și trebuie să dau mărunțiș, mă simt ca o handicapată tot căutând și scormonind în portmoneu. Pentru că în Angleterra nu se respectă regula ordonării mărimii monedelor după valoare așa ca la noi (moneda de 1 ban e cea mai mică, apoi cea de 5 puțin mai mare, urmează cea de  10 iar cea de 50 de bani, cea mai valoroasă, are diametrul cel mai mare) … nuuu, de ce să fie ei în rând cu Europa? Moneda de 1 penny e cu mult mai mare decât cea de 5 pence iar cea de 10 pence e mai mare decât cea de o liră 🙂 Cea de de 50 de pence e cât aia de 2 lire dar măcar e mai subțire iar ca să te enerveze la maxim pe cele mai multe dintre monede nu e scrisă valoarea în cifre ci doar în litere, așa cum ne punea pe vremuri să completăm formulare la CEC. Adică pe monedă nu apare 20 ci doar twenty pence. Nu scrie pe nicio parte un 2 mare și lat ci doar two pounds așa, ca să lecturezi fiecare monedă în parte 🙂 Păi dacă vine unul care nu știe boabă de engleză mă întreb cum reușește să citească suma în litere? 🙂 monede

        Dar să vă spun cum a fost oferta de la Subway. Cică acesta a fost modul de a-și arăta iubirea față de clienți și cred că au reușit după cozile care s-au format. Pentru a primi un sandwich de 6 inches (15 cm) gratis trebuia doar să cumperi o băutura mare (o liră jumate’) și apoi puteai să alegi orice fel de carne, sosuri și verzituri să conțină sandwichul. Se pare că succesul a fost maxim pentru că eu așa cozi n-am mai văzut de pe vremea răposatului așa că am renunțat la ideea de a duce acasă un astfel de meniu festiv 🙂

        Și cred că am fost mai câștigată pentru că am mâncat friptură de pui cu piure de cartofi și salată de castraveți cu roșii, toate făcute de mine. Am băut bere, ceai verde și sirop de zmeură și cu toate că am amestecat băuturile nu m-a durut deloc capul 🙂 N-am sărbătorit în mod special deși cred că mi-ar fi plăcut dar ocaziile nu se lasă prea mult așteptate. Nu i-am înțeles însă niciodată pe cei care sunt împotriva lui Valentine’s Day. Că nu e sărbătoare românească? Nu, nu e, și ce dacă? Ce poate fi rău în a dărui câțiva trandafiri și o jucărie de pluș? Pe cine deranjează că printre atâtea datini și obiceiuri strămoșești s-a strecurat o zi în care sunt puse pe tapet dulcegăriile? Valentine’s Day și Dragobetele nu se exclud una pe alta, sunt doar ocazii de a aduce încă o dată zâmbetul pe buze.

        N-o să mai spun acum că eu de Dragobetele ăsta pur românesc și strămoșesc nu am auzit până în urmă cu câțiva ani că iar îmi ridic în cap o grămadă de oameni care o să vină să-mi spună că sărbătoarea există de pe vremea lui Burebista. Dar ce să fac, așa sunt eu, mai ignorantă 🙂 By the way, voi care sunteți din zona Clujului când ați auzit prima dată de Dragobete? Că de Valentine’s Day am auzit în clasa a treia la lecția de engleză.

Share This:

Read More