Privind din spate părea o mare adunare pentru funeraliile cuiva important. Erau înghesuiți unii într-alții, vorbeau în șoaptă înclinându-se ușor spre urechea interlocutorului și erau îmbrăcați aproape fără excepție în negru. Cizme negre, pantaloni negri, geci negre, poșete negre. Din loc în loc răsărea stingher câte un fular colorat ce făcea notă discordantă cu masa amorfă, făcând ca posesorul să iasă în evidență. Erau mai mult de o sută de oameni, poate chiar două sute, nu m-am priceput niciodată la astfel de evaluări dar oricum erau cu mult mai mulți decât m-aș fi așteptat să găsesc în aeroport într-o zi de Crăciun. A doua zi de Crăciun.
Întârziasem puțin și am intrat aproape în fugă pe ușa deasupra căreia scria cu litere de-o șchioapă International Arrivals. Fiind zi de sărbătoare, îmi imaginasem că o să găsesc sala de așteptare goală și am fost mai mult decât surprinsă să văd că nu aveai loc să arunci un ac. Pe monitoarele care alternau textul în română cu cel în engleză se anunțaseră deja trei aterizări aproape concomitente de la Birmingham, Paris și Roma. Cursa de Barcelona avea întârziere. Cei pe care îi văzusem din spate și în mijlocul cărora mă aflam acum, veniseră ca și mine să aștepte pe cineva drag iar faptul că erau îmbrăcați în negru era doar o întâmplare. Coincidență sau nu, și haina mea de la Zara era tot neagră 🙂 Nimeni nu era trist și nu exista nici cea mai mică legătură cu vreo înmormântare dar mi s-a confirmat încă o dată (dacă mai era cazul) că atunci când vezi de departe un grup de oameni îmbrăcați în negru poți să pariezi că sunt români. Probabilitatea de a pierde pariul apare doar atunci când în peisaj apar ucraineni sau bulgari. Există și o explicație: negrul merge la orice și rezistă la murdărie.
Hainele le erau posomorâte dar fețele le erau vesele iar ochii tuturor căutau iscoditor de fiecare dată când senzorii deschideau poarta pentru a mai lăsa să treacă un călător sosit de departe. Fiind printre ei, le simțeam bucuria când își întâlneau privirile, musafirii sosiți de departe cu rude sau prieteni dragi care îi așteptau în aeroport. Strigau, se prindeau în brațe, se îmbrățișau și se sărutau, își ciufuleau părul, se băteau prietenește pe spate, râdeau, chicoteau și erau fericiți. Un domn în vârstă i-a întins unei fete un buchet de flori exotice legat complicat cu tot felul de panglici. Unchiule, doar nu m-ai așteptat cu flori! am auzit-o pe fata surprinsă de un astfel de gest. Răspunsul l-am pierdut pentru că deja cei doi se îndepărtaseră.
Mi-am întors apoi capul către un bărbat aplecat spre un băiețel de vreo trei ani care trăgea după el un troler de jucărie. George, eu sunt bunicul! Oare își vedea nepotul pentru prima oară? mi-a trecut întrebarea prin minte. Probabil că da. Micuțul George s-a întors către mama lui și i-a spus ceva în italiană iar aceasta i-a tradus bunicului. I-am pierdut apoi din raza mea vizuală. A urmat femeia cu două fetițe care se certau în franceză. Mama încerca să le tempereze ridicând puțin tonul în același timp în care în paralel vorbea românește cu cuplul care o întâmpinase la aeroport. Apoi adolescenta româncă, verișoara gemenilor de șase-șapte ani care încerca, fără succes, să comunice cu cei doi englezi mititei și total dezorientați. Nu știu deloc românește, am auzit-o pe mama lor în timp ce trecea pe lângă mine.
Și atunci, dintr-odată, m-a lovit o enormă tristețe și am simțit un gol în stomac, o senzație de pustietate și de răvășire, o durere care mi-a umplut ochii de lacrimi și o milă nesfârșită pentru toți cei care se revărsau în valuri trecând de barierele de securitate. Erau oameni frumoși cu ochi sclipitori, îmbrăcați colorat, țopăind de bucuria revederii, cu brațele deschise larg, pregătite pentru marea îmbrățișare cu cei dragi de acasă. Erau românii ai căror copii născuți în țări străine nu știau românește. Copiii lor erau copiii altei nații. Copiii lor, cu nume de familie românești, merg la școli unde se vorbesc alte limbi, unde nimeni nu cântă Ursul doarme, ursul doarme și-a uitat de mult de foame. Copiii lor înțeleg, poate, când mama le vorbește în limba ei natală dar îi răspund în limba pe care o învață la școală. Pentru ei acasă e departe de România. Pentru copiii aceștia geografia țării n-o să fie niciodată despre Munții Carpați și Marea Neagră ci despre Pirinei, Mediterana sau Canalul Mânecii iar istoria țării nu va fi despre Ștefan cel Mare sau Vlad Țepeș ci despre Ludovici, Isabela de Castilia sau dinastia Tudorilor.
Copiii românilor plecați în străinătate nu mai sunt români. Știu însă că le va fi bine acolo unde vor fi, fiecare în țara unde printr-o conjunctură în care nu au avut niciun cuvânt de spus s-au nimerit să se nască. Părinții lor însă trăiesc și vor trăi mereu cu sufletul rupt în două, cu un picior acolo și cu altul aici, cu trupul acolo și cu gândul în România, făcând orice pentru a-și petrece sărbătorile acasă. Chiar și decalat. Tot puhoiul acela de oameni care se revărsa în aeroportul din Cluj venea acasă cu o întârziere de două zile pentru a trăi Crăciunul aici. Rataseră ajunul dar asta nu avea nicio importanță, împreună cu cei dragi puteau relua tradițiile chiar dacă în calendar data era alta. Probabil că mulți dintre ei lucraseră în 24. Probabil că alții n-au mai găsit bilet. Sau poate au ales un bilet de 4 ori mai ieftin în a doua zi de Crăciun decât cel care i-ar fi adus acasă la timp. Deși s-ar putea ca timpul potrivit să fie oricând.
Stăteam în aeroport așteptându-mi soțul și în loc să mă bucur aveam ochii în lacrimi. Mă năpădeau valuri de duioșie privind aceeași scenă a revederii reluată la nesfârșit. Dacă mijeam ochii astfel încât fețele oamenilor să-mi apară blurate aș fi jurat că e o secvență de film pusă pe modul repeat și nu puteam să-mi scot din minte întrebarea De ce trebuie să se întâmple asta? De ce trebuie să-și ia oamenii lumea în cap căutând de lucru la mii de kilometri? De ce? La școală ni s-a repetat obsesiv că avem o țară bogată, a fost oare o mare minciună?
