Întotdeauna lucrurile se întâmplă așa cum trebuie să se întâmple. De atâtea ori mi s-a adeverit lucrul acesta încât acum aproape mi-a devenit motto-ul vieții 🙂
În timp ce înaintam zgribulită prin aerul înghețat și umed mă întrebam cine naiba m-a pus să ies din casă ca să mă duc nici eu nu știam exact unde. La cumpărături, îmi spuneam oarecum nedumiriă, dar oare de ce pentru că pe listă nu aveam nimic care să nu sufere amânare. Parcă o mână ascunsă m-ar fi împins de la spate punându-mi haina și fularul în brațe și scoțându-mă pe ușă în noaptea de afară. Când am ajuns în fața bisericii m-am blocat văzând zecile de mașini parcate printre care aproape că nu mai aveam loc să trec. O secundă am crezut că e vreo nuntă întârziată dar imediat mi-am dat seama că e post și nu se țin nunți. Apoi am auzit muzica dinăuntru și brusc mi-am adus aminte de concertul de colinde de care uitasem complet. M-am uitat la ceas, era 6 și 10, abia începuse așa că am intrat. Doamne, ce frumos a fost, ce voci divine și ce repertoriu grozav! A cântat un cor de preoți toate genurile de colinde dar nu numai, au cântat și alte cântece inspirate de Crăciun cu acompaniament de pian, au cântat și împreună dar și individual, și din repertoriul internațional. și din repertoriul lui Tudor Gheorghe și al regretatei Tatiana Stepa. Au cântat cu atâta emoție că te treceau fiori de ți se făcea pielea de găină. Am ieșit de acolo cu inima fleașcă și cu gândurile întoarse mult în trecut, cu amintirile scoase brutal la lumină și cu o imensă dorință de a da timpul înapoi. Să fiu din nou mică, să fie seara de Ajun și să aștept colindătorii.
M-am întors acasă, la casa și la familia mea de adult, dar toată seara mintea mi-a fost în altă parte, în locul copilăriei mele, între alți oameni, între alte vârste și alte timpuri. Am retrăit Crăciunul așa ca odinioară, când grijile nu existau iar viitorul însemna doar dimineața ce va urma. Niciodată la noi în casă sărbătorile, oricare ar fi fost ele, n-au însemnat îmbuibare și nu-mi aduc aminte să fi mâncat vreodată până să simt că nu mai pot. Mâncarea era făcută ca să te bucuri de ea, să fie ceva mai special, să savurezi ceva bun dar nu neapărat mult. Întrebarea Ce punem pe masa de Crăciun n-a fost niciodată prioritatea numărul unu și nu a fost un scop în sine. Nu mâncam nu știu câte feluri doar pentru că era sărbătoare. E adevărat că mâncam altceva decât de obicei dar fără să ne repezim ca disperații. Nici chiar din prăjituri nu ne înfruptam fără să ținem seama, nu le mâncam ”de foame” ci cu măsură, bunica mea având grijă să ne învețe și pe mine și pe sora mea limitele decenței și ale bunului simț în toate cele.
Și câte prăjituri aveam de Crăciun! Ișlere, bezele, limbi de pisici, turtă dulce, non-plus-ultra, margarete, cornulețe cu nucă, pișcoturi, madeleine… Erau pline borcanele în cămară! Aveam niște borcane mari de sticlă cu capac de metal care aveau un fel de model de fagure pe toată suprafața. Ulterior am aflat că proveneau dinainte de război și că în ele se vindea miere. Le am și acum, sunt foarte frumoase dar sunt goale tot timpul. De Crăciun se făceau doar ”prăjituri mărunte” adică nu din acelea cu cremă, ci gen fursecuri. Motivul era simplu, era nevoie de cantități mari pentru clasele întregi de copii care veneau la colindat (părinții mei fiind profesori) iar acestea se puteau face și cu 2-3 săptămâni înainte pentru că stăteau. Prăjiturile cu cremă ar fi trebuit să fie făcute doar cu o zi două în avans ceea ce nu era posibil.
Crăciunul nu era nici doar despre cadori deși, evident, primeam jucării și hăinuțe dar nu asta era esența Crăciunului. Întotdeauna aveam un brad superb, înalt până în tavan, care nu se scutura niciodată pentru că îi mergea bine la răcoare în holul care nu avea încălzire. Nu aveam beculețe ci lumânări adevărate prinse în suporturi care se prindeau ca un fel de cleștișori pe crengile bradului. În sera de Ajun, de cum se lăsa întunericul începeau să vină colindătorii iar asta era cea mai frumoasă parte.
La început veneau copiii mici din vecini, emoționați și cu sfială, cu obrajii roșii și cu voci tremurânde. Cântau în fața ușii întredeschise cu glăscioare mititele încurcând uneori cuvintele și luînd-o de la capăt cu îndărătnicie până le ieșea. Apoi urmau clasele de copii care veneau rânduri, rânduri câte 10-15 deodată și care erau primiți în sufragerie. Celor mai mari tata le punea un deget de vin iar apoi turna apă minerală până la buza paharului. Băieții erau încântați de tratație în schimb fetele preferau siropul de vișine în timp ce prăjiturile dispăreau de pe masă cu viteza luminii. Ochii tuturor străluceau, se râdea mult, luminile erau aprinse în toate camerele și fericirea se simțea peste tot. Imediat cum plecau, mama spăla cu apă fierbinte paharele iar sora mea și cu mine le ștergeam cu mare atenție să nu rămână vreo urmă de stropi sau scamă pe ele. Trebuiau să arate impecabil pentru următoarea tură de musafiri care nu întârzia să apară.
Când deja se făcea noapte, după 10 seara când copiii erau deja pe la casele lor, începeau să vină prietenii și colegii părinților mei. Tot la fel, veneau în grupuri mari , pregătiți de colind adevărat, de multe ori cântând pe mai multe voci. Mulți dintre ei erau învățători talentați, alții erau profesori de muzică și uneori aveau chiar și instrumente care să-i acompanieze. Făceau un adevărat spectacol. Pe mulți dintre ei îi văd și acum în fața ochilor, tineri și frumoși, aranjați, dichisiți, îmbrăcați cu hainele cele mai bune. Se purtau cojoacele de tip Alain Delon și nu erai în rândul lumii dacă nu aveai o astfel de haină. Doamnele purtau rochii, niciodată pantaloni, ciorapi cu model pe o parte și aveau cizme supraelastice aduse din Ungaria și vândute pe sub mână. În ochii mei, cizmele supraelastice erau criteriul supremei eleganțe. De obicei erau negre pentru că, nu-i așa, atunci ca și acum, negrul merge la orice, dar când am văzut-o pe Angelica, studentă la medicină și fiica unor prieteni ai părinților mei cu niște cizme galbene, mi s-au părut de o frumusețe ieșită din comun. În viața mea nu văzusem ceva mai frumos și sunt convinsă că de atunci mi se trage apetitul pentru încălțămintea colorată. Observ cu un zâmbet pe buze că moda anilor 70 care mi-a plăcut atât de mult a revenit în forță. Cizmele cu talpă groasă sau cele supraelastice care acum vin până peste genunchi nu mai fac obiectul pieței negre ci pot fi găsite cu ușurință aici, aruncați doar o privire și vă veți convinge. Și tot aici găsiți nu doar cizme, ci tot felul de încălțăminte, haine, cărți, parfumuri, jucării, ceasuri, orice vă trece prin cap, lucruri numai bune de făcut cadou celor dragi. Bani să fie, că abundență este 🙂
Colindatul se termina înspre dimineață când noi copiii dormeam deja. Pe ultimii colindători îi auzeam ca prin vis și regretam îngrozitor că nu sunt și eu prezentă dar somnul mă învingea de fiecare dată. În amorțeala care mă cuprindea, deși mă împotriveam cu toate forțele, îmi juram că atunci când voi fi mare să nu pun geană pe geană până a doua zi și să primesc colindători toată noaptea. Dar uite că m-am făcut mare și aș putea să stau până dimineața dar nu mai are cine veni. Oamenii s-au schimbat, obiceiurile sunt altele, televizorul ne mănâncă viața iar internetul ne umple singurătățile. Datinile de Crăciun le vedem în reportaje filmate iar colindele le auzim în boxele de la mașină pentru că sărbătoarea a devenit goană după cumpărături, blocaje în trafic și indigestii tratate cu colebil. Greșesc oare când spun asta? Știu însă sigur că atunci când aveam patru ani era altfel…
