Mai există lucruri care nu se pot face online?

        Prima și prima dată când am văzut panouri digitale pentru comenzi într-un restaurant,  a fost la un McDonald’s  în Anglia în urmă cu vreo 5-6 ani și am zis waw! ce chestie super tare. Nu a trecut însă mult timp și modalitatea de a veni în întâmpinarea clienților cu ecrane interactive a ajuns și în România. Firesc, aș spune acum, e o chestie de secol 21 și oricum ecranele făceau deja parte din viața noastră. Nu știu dacă McDonald’s a fost primul care a introdus această modalitate de a comanda, dar acum o mulțime de fastfood-uri folosesc acest sistem și nu mai este ceva neobișnuit pentru nimeni.

        În timpul pandemiei când circulam  între România și Anglia (desigur în perioadele mai relaxate când nu era blocat totul), în aeroportul din Luton nu vedeam picior de angajat deși restaurantele erau toate deschise. Teoretic. De fapt și practic dar totul se făcea online fără forfota cu care eram obișnuită. Clienții comandau la panou și mergeau după comandă în momentul în care li se afișa numărul bonului de ordine pe un mare display amplasat deasupra fostelor tejghele. Își luau pachetul dintr-un loc special creat pentru acest lucru și duși erau. Desigur că tot un om era cel care punea acolo mâncarea dar nu îl vedeai, nu îl simțeai, nu îl atingeai.

        De la restaurante sistemul s-a extins rapid  în foarte multe alte domenii iar eu am avut de-a face cu asta la transportul public și am avut prima experiență, tot în Anglia. Și tot la fel de plăcut surprinsă am fost ca și cu McDonald’s-ul. Astă vară am stat mai mult pe tărâmul britanic și am avut nevoie de un abonament pentru autobuz. Când, foarte hotărâtă, am ajuns la autogară (unde mai fusesem și unde știam că se fac abonamentele) am constatat cu stupoare că totul era închis. Și când spun ”totul” să nu vă imaginați că era vorba de vreo coșmelie mică unde o tanti vindea bilete și abonamente. Nu, locul în care înainte mai fusesem de nenumărate ori era un spațiu imens, cu elemente de semnalizare, cu afișe, cu pliante, cu mulți salariați în spatele ghișeelor (cel puțin 6-7) și cu niște fluxuri foarte clar delimitate. Acum, pe ușa încuiată era un afiș mare care spunea ceva de genul Sorry că am închis, dacă aveți nevoie de bilete sau abonamente folosiți mașinăria din față. Acest centru nu o să se mai deschidă niciodată. M-a cam agitat chestia asta pentru că, după cum am stat și am analizat ce făceau cetățenii la aparatul respectiv, toți aveau card de transport pe care doar îl încărcau. Iar eu nu aveam un astfel de card și să comand unul prin poștă care să îmi vină acasă ar fi durat câteva zile, lucru care nu m-ar fi avantajat deloc.

        M-am postat totuși în fața aparatului să văd cum funcționează și ce soluție îmi oferă. Interfața era extrem de simplă și prietenoasă. Și cicălitoare într-un fel pentru că orice întrebare era repetată de două ori ca nu cumva să greșești. Surpriza a fost că am constatat că puteam să îmi fac acel card de abonament chiar acolo. Pe loc. Cu poză. Mi-a zis unde să stau și când sunt pregătită, să apăs butonul. Am apăsat dar eram prea în față. Mi-a zis să mă dau un pic mai în spate. Și apoi am fost prea în spate și să vin puțin mai în față. Când în sfârșit mi-a făcut poza m-a întrebat dacă îmi place cum am ieșit. Dacă nu eram mulțumită, aș fi putut să repet de trei ori 🙂 Dar mi-a reușit din prima și tot ce am mai avut de făcut a fost să aștept vreo 2-3 minute până când din aparat a ieșit un card cu cip pe care era scris numele meu și aveam poza. Era încărcat cu valoarea abonamentului pe o lună iar acum ori de câte ori vreau să îl reîncarc pot să o fac de acasă, online, sau să mă duc la un astfel de aparat. Simplu ca bună ziua.

        Știu că sunt voci care spun că online-ul ne înstrăinează, că nu mai există interacțiuni între oameni și că alienarea face ravagii asupra psihicului uman. Pe de o parte poate fi adevărat, dar pe de altă parte sunt multe lucruri care s-au simplificat enorm în viața noastră. Numai când mă gândesc cât de complicat era să te muți dintr-o localitate în alta și să îți pui la punct toate facilitățile de care ai nevoie pentru traiul zilnic. Câte drumuri, câte cozi la ghișee, câte dosare cu șină, câte reveniri și amânări, câți nervi și timp pierdut! Acum pot să mă mut în celălat capăt de țară, la Botoșani, să zicem că și așa nu am fost niciodată, scriu pe google asigurare auto botosani  și în doi timpi și trei mișcări îmi apar cele mai bune soluții de asigurare. Sau la Brăila, ca acolo am fost o dată și tare mi-a plăcut faleza Dunării. Asigurare auto braila, selectez varianta care îmi convine, fac plata cu cardul și instant primesc pe email polița de asigurare solicitată.

        De cumpărături nici nu mai are rost să spun pentru că pur și simplu nu îmi mai pot imagina viața fără să aștept curierul. Sau, mai nou, fără să fac plimbarea la easy-box. Îmi place online-ul, m-am obișnuit cu tot ceea ce îmi oferă iar următorul lucru care aștept să fie implementat este teleportarea 🙂

Share This:

Read More

Cât de greu să fie să montezi niște plăci de gresie?

        Zilele trecute am citit (și mi-e ciudă că nu mai țin minte unde) un articol care mi-a dat de gândit, nu că nu aș fi conștientizat până acum subiectele dezbătute acolo, dar erau atât de bine sintetizate și structurate încât parcă dintr-odată m-am luminat cu totul. Pe scurt, era vorba despre foarte-la-moda reconversie profesională și tot tam-tamul care se face în jurul firmelor (finanțate de stat) care oferă aceste cursuri. Reporterul (sub acoperire) a jucat rolul unei persoane de peste 40 de ani care intenționa să se specializeze, pornind de la zero, într-una din meseriile de mare căutare la ora actuală gen instalator, faianțar, electrician sau zugrav. Pentru că nu doar medicii și informaticienii au părăsit România, ci și meseriașii care aveau mână bună și executau lucrări în mod profesionist. Cred că știți cu toții cât de greu este să găsești pe cineva care să îți facă orice mică reparație în casă iar dacă este ceva mai complex, aștepți cu lunile așa cum mi s-a întâmplat mie când am schimbat ușa de la bucătărie.

        Un curs de calificare pentru lucrători finisori în construcții (de ce oare nu le zice zugravi ca să înțeleagă toată lumea?) costă în jur de 1200-1300 de lei și dureză câteva luni. La prima vedere ai zice că nu e rău. Dacă însă chiar vrei să te înscrii și să începi cursurile, trebuie să aștepți ”să se formeze o grupă”. Doar că acum vin sărbătorile… și, deci, probabil, abia la anul… Nici asta nu ar fi un capăt de țară, cum au trecut 20 de ani de când ești în câmpul muncii, mai poți aștepta câteva luni. Cireașa de pe tort urmează abia acum când, cu stupoare, afli că de fapt cursurile de ”inițiere” sunt doar pe hârtie și că tu, cursant, trebuie să știi deja meseria, respectiv să fi lucrat în domeniu pentru că de fapt scopul final nu este obținerea competențelor ci a atestatului . A diplomei. A certificatului sau cum vrei să îi spui. Unii îi spun hârtie pe care ”să o ai la mână” în cazul în care un potențial angajator o va solicita.

        Și atunci nu e de mirare că practic este imposibil să înveți o meserie și putem să ne așteptăm ca în curând să nu mai găsim pe nimeni care să ne schimbe faianța în baie. Vorbesc și eu despre ce mă doare pe mine. Nu că ar fi asta prima mea prioritate, dar este undeva acolo în top 5. Pe primul loc este refacerea rosturilor de la bucătărie și, fără nicio urmă de glumă, m-am hotărât să o fac eu. M-am uitat la tutoriale pe YouTube și nu pare un lucru chiar atât de greu, mai degrabă este ceva foarte migălos și care necesită multă răbdare. În orice caz nu mi s-a părut mai greu decât să întinzi glazura pe o prăjitură. Cum mă consider o persoană relativ îndemânatică probabil aș acumula experiență destul de repede. Începutul e mai greu.

        Și dacă îmi iese, la primăvară o să trec la nivelul următor și mă apuc de balcon. Am văzut modele atât de frumoase de mozaic încât deja am și ales ce vreau. Desigur, nu cel mai scump model pentru că îmi iau totuși o marjă de siguranță. Dacă nu îmi iese? deși, cum nu mă grăbește nimeni, dacă pentru început pun trei plăci într-o zi, o să fiu mulțumită. Poate mă mai ajută și Vlad la colțuri sau pe unde mai trebuie decupaje. Și doar să îmi spună ce fel de adeziv gresie exterior să îmi cumpăr că în rest mă descurc. Se zice că primul pas pentru reușită este încrederea în sine. Iar eu chiar cred că sunt în stare să montez niște plăci de gresie.

 

Share This:

Read More

3 meserii pe care nu mi le-am dorit niciodată

        Dacă m-ar întreba cineva ce meserie sau în ce domeniu NU mi-ar fi plăcut să lucrez aș răspunde fără nicio ezitare, în vânzări. Deși un pic e ciudat pentru că, într-un fel, am lucrat în vânzări adică ceea ce făceam la bancă, mai ales în ultimii ani, chiar asta era. ”Vindeam” credite, depozite, conturi de economii, pachete de produse, pensii, asigurări și tot felul de instrumente financiare derivate mai mult sau mai puțin complexe. Însă nu mi-a plăcut deloc și, de fapt, acesta a și fost motivul pentru care m-am reorientat. Urăsc să ofer potențialilor clienți produse la care aceștia nici măcar nu s-au gândit sau de care nu știau că ”au nevoie”, mi-e urât să schimb, mai mult sau mai puțin subtil, cursul discuției propunând servicii pentru care am target și mă seacă să vorbesc despre avantaje și beneficii mai ales atunci când nu cred cu adevărat în ele. Iar să inițiez vreo negociere, așa cum se întâmplă de cele mai multe ori într-un proces de vânzare, nici nu poate fi vorba. Nici măcar la piață nu mă tocmesc, întreb cât costă și dacă îmi convine prețul, cumpăr, dacă nu, nu. Simplu ca bună ziua.

        Unul din lucrurile care nu mi-au plăcut în Turcia, în singura vacanță în care am fost acolo, a fost faptul că în bazare nu erau afișate prețurile și pentru orice trebuia să te tocmești. Drept pentru care m-am întors cu mâna goală.

        Nu mi-ar plăcea, de asemenea, să lucrez în învățământ deși și pe asta am făcut-o timp de doi ani. Pentru mine însă a fost un stres extraordinar de mare și o presiune la care cu greu am făcut față. Să stai în fața a 30 de perechi de ochi care te fixează timp de o oră și să nu îți pierzi nicio secundă cumpătul, să nu îți lași deloc gândurile să zboare în altă parte mi s-a părut foarte dificil și lucrul acesta îmi aducea un consum nervos care pur și simplu mă epuiza. După trei ore consecutive, eram ca o lămâie stoarsă. Sunt convinsă că nu este la fel pentru toată lumea și unii oameni sunt făcuți pentru asta, așa cum de exemplu a fost tatăl meu, care o viață întreagă a intrat la clasă cu cea mai mare relaxare din lume.

        Să fiu medic nu mi-am dorit niciodată. Nu țin minte nici măcar să mă fi jucat de-a doctorița așa cum se joacă aproape toți copiii. Știu că am primit la un Crăciun o trusă medicală din care nu am scos decât ochelarii pe care i-am pus ursulețului meu preferat pentru că îmi plăcea cum îi stă cu ei. În rest, seringa, termometrul, stetoscopul și alte instrumente care mai erau pe acolo au ajuns în posesia soră-mii care împreună cu prietenele ei a deschis un cabinet medical sub scările din fața casei unde tratau găinile. Și nu găini de jucărie, ci vii 🙂

        Cu toate astea, am un mare respect pentru meseria de medic și cred că este una dintre cele mai grele meserii din lume. Și nu doar pentru anii mulți petrecuți învățând, ci și pentru implicarea emoțională de care nu ai, cred eu, cum să te detașezi complet chiar dacă în timp ajungi să te ”obișnuiești” cu suferința umană. Organismul viu este o structură cel puțin la fel de complexă ca sistemul solar pe care încă nu l-a descifrat nimeni și doar pentru că materialul de studiu se află sub nasul nostru îl face un pic mai ”accesibil”. Sau cel puțin așa pare. Cum nu sunt pasionată de medicină (nici măcar în sensul de a fi fan al serialului Anatomia lui Grey) mi se pare ca trebuie sa fii tobă de carte ca sa interpretezi o hemoleucograma completa. Știu că există printre noi mulți specialiști licențiați la Google care se oferă oricând să dea explicații, dar eu am să prefer oricând opinia unui medic. Și chiar dacă persoanele cu boli cronice se pot uneori auto-diagnostica (pe baza propriei experiențe pe care, din păcate, au fost nevoite să o dobândească) putând, de exemplu, să știe de ce au limfocite crescute, tot le-aș îndemna să ceară o părere autorizată. Să fii medic e mai mult decât o meserie, trebuie să ai har.

        Ar mai fi domenii în care nu mi-ar fi plăcut niciodată să lucrez dar o să mă opresc la acestea trei și sunt curioasă ce nu v-ar fi plăcut vouă. Totuși, înainte de a încheia, trebuie să pomenesc că nici de agricultură nu vreau să aud, adică de nimic din ceea ce presupune săpat sau scurmat în pământ 🙂 Nici măcar de flori în ghiveci.  

Share This:

Read More

De ce nu mai citesc romane

        Asta nu înseamnă nici pe departe că nu mai citesc nimic. Am spus doar că nu mai citesc romane. Nu aș putea niciodată renunța la citit, este una dintre marile mele plăceri ale vieții și nu îmi imaginez cum ar fi ca seara, înainte să pun capul pe pernă, să nu citesc măcar câteva pagini. Este ritualul meu de când aveam 7-8 ani și îmi țineam pe noptieră cărțile pe care le împrumutam de la biblioteca școlii. Uneori le duceam a doua zi înapoi și când se întâmpla asta bibliotecara mă suspecta că nu le-aș fi citit în întregime pentru că prea era scurt timpul în care le înapoiam. Îmi aduc aminte că fișa mea avea cele mai multe rânduri completate și pe la mijlocul trimestrului se umplea complet încât (era să spun ”doamna” dar de fapt era tovarășa bibliotecară) trebuia să îmi se deschidă o fișă nouă.

        Ultimul roman pe care l-am citit, iar asta se întâmpla cu mai bine de un an în urmă, a fost Acolo unde cântă racii de Delia Owens, o carte despre care toată lumea vorbește și pe care am citit-o pe nerăsuflate. Asta înseamnă că mi-a plăcut. Și mi-a plăcut chiar foarte mult. Dar, și aici intervine un mare ”dar”, este pură ficțiune. Ficțiune dusă la cel mai înalt nivel, întâmplări, fapte și destine care sunt imposibil de transpus în realitate și care, după părerea mea, ar putea fi puse pe același nivel cu Poveștile nemuritoare pe care le citeam în copilărie. Basme. Desigur, știu că toate romanele sunt ficțiune dar probabil eu mă aflu într-o etapă a vieții în care nu mă simt atrasă de povești și sunt mult mai interesată de realitățile lumii în care trăim. În orice librărie intru, fie fizic, fie online, primul lucru pe care îl caut e secțiunea de biografii și memorii pentru că uneori cele mai bune povești sunt cele adevărate.

        Întotdeauna mi-a plăcut genul acesta de lectură dar cartea despre care pot să spun că a avut cel mai mare impact asupra mea a fost jurnalul Reginei Maria cuprins în trei volume sub titlul Povestea vieții mele. O carte tulburătoare care a surprins ani hotărâtori pentru istoria României în care regina noastră s-a remarcat printr-un devotament despre care la școală nu ni s-a suflat niciun cuvânt. Am revăzut istoria cu alți ochi, am descoperit o perspectivă despre care nu știam absolut nimic și am înțeles că sub fascinantele aparențe regale se ascund trăiri ca ale oamenilor obișnuiți.

        Mi s-a trezit astfel curiozitatea de a afla ce se află în spatele reușitei oamenilor de succes indiferent dacă faima lor a strălucit în urmă cu zeci sau sute de ani sau sunt contemporanii noștri. Am devorat autobiografia lui Andre Agassi, unul dintre cei mai buni sportivi ai tuturor timpurilor care a dominat terenurile de tenis în anii ‘90 nebănuind vreodată că a avut momente în care a urât acest sport. Am ”învățat” să îl admir pe Winston Churchill după ce am aflat detalii din viața publică și privată a unui om cu un curaj și o viziune politică extraordinară. M-am întristat citind biografia unui geniu, Nikola Tesla, un nume care aproape a fost uitat deși la vremea lui invențiile sale au apărut pe prima pagină a ziarelor din întreaga lume. L-am îndrăgit cu toată inima pe istoricul Neagu Djuvara după ce i-am citit Amintirile din pribegie, am admirat-o și mai mult pe Agatha Christie după ce am aflat câte suișuri și coborâșuri a avut în viață și m-am indispus teribil după ce Gheorghe Florescu în Confesiunile unui cafegiu ne-a împărtășit modul de funcționare a sistemului în care privilegiații regimului ceaușist se complăceau în a fi rotițe în mecanismul care funcționa pe bază de pile, șpagă și represalii.

        Și lista poate continua cu Edith Piaf, Michelle Obama, Andreea Esca, Coco Chanel, Nina Cassian, Prințesa Diana, Carol al II-lea, Jamie Oliver, Audrey Hepburn și mulți alții ale căror biografii sau jurnale le-am citit cu avidă curiozitate. Cam asta citesc eu în locul romanelor și asta caut mereu în librării. Și pentru că am fost mereu o ciudată (sau cel puțin asta credeau colegii mei din liceu pentru că realmente citeam cu plăcere și operele scriitorilor români – titluri care erau obligatorii la școală) mi-ar plăcea să găsesc o biografie Liviu Rebreanu sau o biografie Ion Luca Caragiale. Biografii romanțate pe care să le citesc pe nerăsuflate și nu doar înșiruiri cronologice ale anilor de apariție ale operelor acestora. Dacă știți ceva de  genul, please, dați de știre.

 

Share This:

Read More

Ce mănânc în ultima vreme

        Adevărul este că subiectul alimentației nu a fost niciodată mai de actualitate ca în zilele noastre iar în ultimii ani mâncarea a devenit tema unor dezbateri interminabile. Din fericire eu nu am avut niciodată  probleme cu greutatea deși uneori mi-am dorit să slăbesc 2-3 kilograme (iar alteori să mai pun ceva în plus pe ici, pe colo) și nici nu am fost vreodată obsedată să mânânc ”sănătos”. Nici diete nu am ținut și nici nu mi-am interzis alimente pentru că am vrut să gust din toate ingredientele care ne fac viața mai frumoasă. Cu toate astea nu mi-am făcut din frigider cel mai bun prieten chiar dacă uneori din plictiseală, deci fără să-mi fie foame, mai băgam un ochi în el.

       Am spus toate astea ca să înțeleg și eu de ce oare, în urmă cu trei săptămâni, am început intermittent fasting, adică pe românește post intermitent. Aceasta nu este o dietă in sine, ci mai degrabă un stil alimentar care alternează perioadele de post (în care nu mănânci nimic) cu cele ale unei alimentații normale.  Este un curent foarte la modă care este promovat inclusiv de medici nutriționiști și despre care se spune că pe lângă beneficiile aduse sănătății, (poate) duce și la scăderea în greutate. Sunt mai multe tipuri de astfel de ”post” iar eu am considerat că pentru mine cel mai bine s-ar potrivi cel în care se limitează fereastra de consum a alimentelor la 8 ore pe zi și apoi 16 ore se face pauză și mi-am stabilit intervalul orar în care pot să mânânc de la 10 la 18. Drept să spun, chestia asta am mai practicat-o cu mult înainte să se inventeze, pe vremea când eram studentă și arareori ajungeam seara la cantină, deci practic de la prânzul pe care îl luam pe la ora 3 până a doua zi dimineața nu mai mâncam nimic. Dar nu îi ziceam intermittent fasting ci spuneam că ”am sărit” o masă.

        Trecând peste această paranteză, am crezut că îmi va fi greu să nu mănânc nimic după ora 18 dar, surprinzător, partea cea mai grea a fost (și încă este) de fapt dimineața pentru că o viață întreagă am fost obișnuită să iau micul dejun de cum mă trezesc iar acum stau cu ochii pe ceas așteptând să se facă ora 10, flămândă ca o pisică de pe stradă. Nu aș spune că am slăbit (încă) dar categoric mă simt mult mai bine. Și de ce spun asta? Nu doar pentru că am mai multă energie ci pentru că nu mai am deloc arsuri la stomac, lucru care mă deranja destul de tare în ultima perioadă. Dacă mâncam ceva ce nu îmi cădea bine gen prăjeli grele sau zacuscă, îmi creștea aciditatea instant încât trebuia neapărat să iau o pastilă de Dicarbocalm. Ei bine, de trei săptămâni lucrul acesta nu s-a mai întâmplat niciodată.

        În postul intermitent  ai voie să mănânci orice, important este momentul în care mănânci. Adică să mănânci doar în intervalul pe care l-ai ales. Eu cred că slăbitul despre care se vorbește trecând la acest stil alimentar vine din faptul că inevitabil în cele 8 ore nu ai cum să ingerezi aceeași cantitate de mâncare ca înainte. Eu cel puțin clar am sărit peste înghețata pe care o savuram în timpul unui film care se termina la miezul nopții sau peste alunele care însoțeau un pahar de bere sau unul de cola în fața televizorului.

        În rest, am mâncat de toate începând de la ciorbe și tocănițe gătite de mine până la zacusca de care mă feream ca de dracu’ din cauza problemelor mele, dar nu m-am dat la o parte nici în fața unei pizza sau a unui croissant cu unt. Pâine la fel de multă ca de obicei, paste din când în când, însă nu m-am ferit nici de legume și nici de fructe. Mi-am făcut tot felul de salate, exact ca de obicei, fără să schimb nimic din stilul meu de a mânca. E adevărat că am căutat și rețete noi dar asta oricum o făceam și înainte. À propos, am descoperit o reteta de salata de vinete cu ardei copți care este absolut delicioasă. E drept că e un pic mai mult de lucru, în sensul că trebuie copți și niște ardei, dar merită 100%. Singurul aliment care a dispărut din alimentația mea, deși nu chiar de tot și fără să îmi fi propus acest lucru, este cafeaua. Pur și simplu nu mai am dorința de a bea cafea dar nu cred că acest lucru are vreo legătură cu postul intermitent.

        O să vă țin la curent cu mersul acestui tip de regim și sunt curioasă dacă printre cititorii mei sunt persoane care l-au încercat sau care îl urmează și cum li se pare. Deocamdată eu sunt foarte încântată.

 

Share This:

Read More