coffee-1850612_1280

Cu cine vă beți cafeaua de dimineață?

        Poate părea destul de trist să nu ai cu cine să-ți bei cafeaua de dimineață. Și uneori este, alteori nu, depinde de ce așteptări ai de la viață și depinde cum îți setezi percepția despre fericire.

       N-am fost dintotdeauna ceea ce se cheamă o cafegioacă deși gustul și mirosul cafelei mi-au plăcut de când eram mică de tot pentru că la noi în casă exista un ritual al cafelei la care participam cu mare încântare. Aveam boabe de cafea primite tocmai de la București de unde ni le trimitea o mătușă care avea o sursă foarte bună. Pe vremea aceea cafeaua era vărsată și se vindea la kilogram doar sub formă de boabe. De cele mai multe ori boabele se prăjeau în fața ta, pe niște plite mari de tablă cu găurele și aveai posibilitatea să ceri cât de tare vrei să fie prăjite, nu cumva să fie prea arse sau să rămână verzi. Iar apoi puteai cere să ți le macine sau le aduceai acasă întregi și le râșneai doar cu câteva minute înainte de preparea cafelei așa cum se făcea la noi în casă unde nu se concepea să ții cafeaua gata măcinată în borcan pentru că s-ar fi răsuflat. Boabele se măcinau doar pe măsură ce le foloseai. Îmi aduc perfect aminte de râșnița manuală din alamă care în câteva clipe umplea toată bucătăria de un miros divin în timp ce eu și soră-mea ne certam care să dăm la micuța manivelă. Secretul unei cafele reușite era obținerea unei pudre cât mai fine.

         De aici încolo doar eu, fiind cea mai mare, eram lăsată să-mi etalez talentele de gospodină. Și îmi aduc aminte cum întâi luam apa măsurată cu o căniță și o puneam la fiert într-un ibric  direct pe flacără. Apoi puneam în apă câte o linguriță de zahăr și una de cafea pentru fiecare măsură și eram foarte, foarte atentă să nu pierd primul clocot. Când apa se umfla ca o spumă luam repede ibricul de pe foc și puneam în fiecare cană o linguriță de caimac după care puneam ibricul înapoi pe flacără și mai dădeam 3 clocote, nici mai mult, nici mai puțin.

        Duceam apoi cu mândrie cafeaua la televizor în cănițe minuscule așezate pe o tavă argintie acoperită de o dantelă fină croșetată de bunica mea . Era extrem de dulce și, poate tocmai datorită faptului că era interzisă copiilor, îmi plăcea așa de mult. Abia așteptam să plece musafirii. Când bunica îi conducea până la poartă așa cum se cuvenea, eu sorbeam tot ce mai rămăsese în căni, de multe ori doar zațul, dar și acela avea o aromă care îmi umplea nările de bucurie și nu mă deranja deloc să-l simt ca nisipul între dinți. Abia așteptam să cresc mare, să am voie și eu să beau o cafea pe care să o savurez împreună cu bunica însă din păcate tot universul de atunci a dispărut înainte de vreme și eu nu am mai apucat să-mi împlinesc acest vis simplu.

        Apoi, în vremea tinereții mele, am luat o lungă pauză. În magazine nu se mai găsea deloc cafea iar la noi în casă nu se mai bea decât foarte rar. Prețul prohibitiv m-a făcut să-mi iau gândul de la cafea, ba chiar să mi se pară o excentricitate care nu-și merita reputația. La mine la serviciu, în săptămâna dinainte de Paștile din anul de grație 1989, cafeaua adusă de pe piața neagră din Ungaria s-a vândut cu 45 de lei pachetul de  250 de grame, salariul meu de stagiar fiind de 2200 de lei.

        Am început să beau cafea cu regularitate abia după ce am împlinit 30 de ani dar nu acasă ci la serviciu cu colegii de birou. Eram un grup entuziast și lucram cu mare pasiune la cîteva proiecte revoluționare la vremea respectivă. Aveam cafeaua la comun și ne făcea mare plăcere să discutăm mersul lucrărilor cu o cană de cafea aromată în față. Nu eram dependentă (și nici acum nu cred că sunt) dovadă că în weekend nu beam. Pentru că nu aveam cu cine. Copiii erau prea mici iar soțul meu nu s-a atins niciodată de cafea. Zice că dacă bea o gură de cafea nu mai poate dormi toată noaptea, eu cred că este doar autosugestia dar el susține că îl dă peste cap.

        Acum nu mai beau cafea la serviciu decât foarte rar. Îmi beau cafeaua acasă de una singură deși uneori mi-ar plăcea tare mult să am cu cine o povesti. Sunt singură și atunci când îmi încălzesc mâinile de la cana cu miros de zăpadă din diminețile de iarnă și sunt singură și când ies pe balcon în zorii fierbinți ai zilelor de vară sorbind cafeaua în timp ce urmăresc forfota străzii. Uneori îmi doresc mai mult, alteori sunt recunoscătoare pentru ceea ce am, uneori mă simt bine în lumea mea mică, alteori visez la nemărginire dar indiferent de stare, la cafea sunt mereu singură, doar eu cu mine însămi.

        Nu beau specialități pentru că nu am cu cine împărtăși gusturi noi deși mi-ar plăcea ceva ca aici. Sau eventual ca aici. Cafeaua mea însă e simplă, primitivă, neagră și amară dar așa cum este îmi dezmorțește trupul și îmi încălzește sufletul. Mă gândesc adesea la bunica mea și îmi aduc aminte de plăcerea cu care își urma tabietul cafelei, îmi aduc aminte poveștile însă oricât mă străduiesc, nu-mi mai aduc aminte vocea ei. Revăd frânturi din trecut și mi-e un dor imens de ceșcuțele ceva mai mari decât un degetar din care n-am apucat niciodată să beau o cafea întreagă. Nu e tristețe, e doar un vis neîmplinit, o nostalgie care mă bântuie în mod plăcut și la care mă gândesc cu drag aproape de fiecare dată când simt miros de cafea.coffee-1850612_1280

Share This:

Citește mai mult

cosmetice travel size

5 lucruri care nu-mi lipsesc niciodată din bagajul de călătorie

        Iar aici nu intră ”cei trei B” adică banii, biletul și buletinul așa cum mi-a spus mai demult o colegă de serviciu și mi-a rămas în minte pentru că mi s-a părut foarte amuzant. Și nici nu o să vă spun de telefon pentru că deja telefonul este un fel de prelungire a ființei noastre deci nu avem cum să-l uităm acasă, la fel cum nu ne uităm mâna sau piciorul :) Dar fără să glumesc, iată care sunt cele 5 lucruri pe care le iau întotdeauna cu mine atunci când plec într-o călătorie:

  1. O eșarfă. Fie vară, fie iarnă, o eșarfă face uneori cât o mie de haine. Vorba unei prietene din Londra, dacă ți-e cald la gât, ți-e cald peste tot iar asta am văzut că se poartă la englezi și, credeți-mă, au perfectă dreptate. Într-o zi răcoroasă și ploioasă chiar dacă ești în mânecă scurtă, dacă îți înfășori eșarfa de două-trei în jurul gâtului ai confortul termic asigurat. Și nu vorbesc de fular gros de lână ci de o eșarfă subțire dar care se fie suficient de lungă și de lată astfel încât să poată juca atât roul de fular cât și pe cel de șal care să îți apere umerii de soare sau să se poată transforma într-un pareo atunci când mergi la plajă. Ocupă loc puțin în bagaj și are o mulțime de utilități.
  2. Cosmetice în varianta travel size. Indiferent dacă excursia durează o zi sau o saptămână, am nevoie de toate cosmeticele începând de la deodorant, gel de duș, loțiune de corp, cremă de față, de ochi, de mâini, fixativ, farduri și toate cele iar dacă le-aș lua așa cum le găsesc pe raftul din baie, mi-ar ocupa cel puțin juma’ de geamantan. Așa că de cele mai multe ori le cumpăr în varianta mini de pe site-ul celor de la notino.ro care, à propos, săptămâna aceasta au deschis o pagină specială dedicată pregătirilor pentru vară unde au o mulțime de oferte de produse pentru îngrijire solară, parfumuri de vară și cosmetice travel size. Probabil veți spune că ar mai fi și varianta de a-ți turna cantități mici în recipiente de plastic de 100 de ml dar eu sunt pățită și de când mi-am distrus o poșetă aflată în geamantan pentru că s-a scurs loțiunea de protecție solară pe care o turnasem într-un flacon mic luat din Lidl, am spus pas acestei opțiuni. travel-size
  3. Perniță gonflabilă de pus în jurul gâtului. Dezumflată ocupă extrem de puțin loc iar atunci când o umfli o poți folosi nu doar în tren, în avion sau în mașină ci chiar și pe plajă sau oriunde ai nevoie de câteva clipe de relaxare fără să fie neapărat nevoie să te întinzi în pat (de exemplu în săli de așteptare când uneori îți vine să te urci pe pereți de plictiseală).
  4. Mască de ochi pentru dormit. Asta merge mână-n mână cu dopurile pentru urechi mai ales pentru cineva sensibil la condițiile de dormit așa cum sunt eu, care, vorba lui bărbatu-mio, nu pot adormi dacă intră lumină pe gaura cheii :) Am descoperit beneficiile acestor invenții pe vremea când mergeam de la Cluj la București cu trenul, la cușetă (deci înaintea apariției curselor aeriene low cost). Îmi puneam masca și dopurile și dormeam ca-n sarcofag cele 10 ore de drum.
  5. Plasturi. Sigur că se găsesc peste tot cu excepția locurilor în care nu sunt magazine sau când acestea sunt închise cum spun foarte clar legile lui Murphy. Și deși de fiecare dată plec în călătorii cu încălțăminte comodă, mi s-a întâmplat ca și cei mai comozi adidași pe care îi purtam deja de un an să îmi provoace mici răni la picioare (după 15 km făcuți pe jos). Așa că un set de plasturi (plus o pereche de șosetuțe subțiri, just in case) sunt nelipsite din bagajul meu.

Acestea sunt nelipsitele mele articole din bagajul de călătorie. Ce ziceți, ar trebui să adaug ceva? cosmetice travel size

Share This:

Citește mai mult

asparagus-3399616_640

7 verbe pentru 7 zile #48

        Urmează acum buletinul informativ al unei (alte) săptămâni ploioase de mai:

  1. Mi-am făcut card Revolut. Probabil ați auzit sau ați văzut reclame pe internet la acest serviciu care pare revoluționar și care concurează din ce în ce mai puternic cu băncile clasice. Are comisioane minime și dacă nu administrezi, cheltuiești sau transferi sume uriașe nu ai niciun fel de comisioane. De exemplu poți retrage numerar din străinătate în limita a 800 de lei fără niciun fel de taxe iar rata de conversie este cea mai bună de pe piață. Prin intermediul aplicației de pe telefon poți vedea instant toate tranzacțiile, cursurile de schimb și multe alte informații ba chiar poți economisi prin rotunjirea în sus a oricărei sume cheltuite. Cumpăr, să zicem, o bere Guinness care costă 6.2 euro (exemplul nu e întâmplător că tot cu gândul la Dublin sunt) și diferența de 0.8 euro se duce într-o pușculiță care, fără să simți, se umple de-a lungul timpului. Dar după ce o să primesc cardul fizic care vine prin poștă în vreo două săptămâni și o să încep să-l folosesc, promit să scriu un articol detaliat în care să enumăr toate beneficiile și eventualele aspecte negative.
  2. Am aflat o mulțime de lucruri despre Irlanda, așa cum se întâmplă de fiecare dată când programez o excursie. Cred că pregătirile în vederea plecării, partea de documentare, căutarea de informații pe forumuri și grupuri sunt partea cea mai plăcută a unei călătorii. Înveți de pe wikipedia mai multă istorie și geografie decât în doișpe ani de școală și întotdeauna rămâi cu ceva. Nu cu înălțimile formelor de relief, nu cu ramurile industriei extractive, nici cu centrele producătoare de materii prime ci cu lucruri interesante despre care poți să discuți cu plăcere seara cu prietenii la un pahar de vorbă.
  3. Am descoperit (cu adevărat) sparanghelul. Îl mai încercasem de câteva ori până acum gătit în diverse variante, la abur sau la cuptor dar, drept să spun, nu m-a dat pe spate și, fiind o legumă relativ scumpă, am lăsat-o deoparte. În primăvara asta însă am prins o ofertă la Lidl și i-am mai dat o șansă punându-l pe grătar cu doi stropi de ulei de măsline, sare și piper proaspăt râșnit. Mi-a impresionat papilele gustative până la lacrimi și dincolo de ele. Este un deliciu absolut și de atunci, la fiecare două-trei zile, repet experiența culinară mai ales că acum sparanghelul este în plin sezon de recoltare deci prețul la care se găsește pe piață este oarecum rezonabil.asparagus-3399616_640
  4. Am constatat că am un nou musafir instalat în garaj. O mâță albă cu pete portocalii grăsuță dar foarte sperioasă. Nu stă s-o prind dar mă pândeşte de fiecare dată când ies din scara blocului pentru că ştie că îi aduc ceva de mâncare. Are un vas cu apă, un culcuş făcut dintr-o cutie de carton în care am pus o perniţă veche şi pare fericită cu situaţia actuală însă ştiu din  experienţă că şansele de a supravieţui prea mult sunt limitate. De când au dispărut câinii vagabonzi, numărul pisicilor de stradă a crescut simţitor şi cred că nu există subsol de bloc unde să nu se adăpostească câteva feline. Îmi pare aşa de rău pentru ele şi nu ştiu care ar fi soluţia de a stopa înmulţirea acestora.
  5. M-am gândit să scriu un articol despre subiectul (sensibil) al urărilor de bine, sănătate și prosperitate de pe Facebook cu ocazia zilelor de naștere sau onomastică, de Paști, de Crăciun, de Ziua Națională sau a copiilor, de Sfânta Maria sau Sfântul Andrei, de Ziua Unirii sau Valentine’s Day. A, și să nu uităm de 1 și 8 Martie. Cu siguranță celor din lista mea de prieteni le doresc tot binele din lume însă se întâmplă de multe ori să nu apuc să le scriu acest lucru pentru că deja sunt foarte mulți. Am mai multe pagini pe care le administrez și realmente îmi ia prea mult timp să scriu 10-12 mesaje personalizate în fiecare zi așa că, dragilor, sper să nu vă supărați dacă de ziua voastră de naștere nu v-am urat. Mă gândesc însă cu drag la voi în fiecare zi și vă spun pe această cale un La mulți ani din inimă și să aveți o viață lungă și fericită. Iar ca să urez în grup tuturor celor care poartă numele de Vasile sau Mihai/ Mihaela, Petru, Pavel sau whatever, nu o s-o fac niciodată pentru că mi se pare lipsit de sens și doar o urare de umplutură în care bifezi un obiectiv doar pentru că așa se face. După cum spuneam, o să dezvolt subiectul mai pe larg într-un articol viitor dar deocamdată cred că v-ați prins că, la rândul meu, nici mie nu-mi place să fiu etichetată cu turma în mesaje cu poze cu ghiocei alături de încă o sută de persoane.
  6. Am amânat încă o dată să programez o întâlnire la notar pentru finalizarea succesiunii după mama. E adevărat că am făcut formalitățile imediat după ce a murit, adică la vreo două luni, dar a mai rămas o mică suprafață de teren la care lipseau niște acte sau se schimbase situația juridică sau nomeclatura stradală, nu mai știu exact ce că nu am înțeles nici jumătate din ce ne-a spus atunci notarul. De multe ori m-am gândit cât de rău este să fii prost și chiar dacă notarul ne-a dat din timp o listă cu acte necesare pentru succesiune, tot n-am fost în stare să le clarificăm la timp pe toate.  Cum o fi  însă  să nu ai școală și să ți se pară greu chiar și să completezi un simplu formular? Nici nu vreau să-mi imaginez cât de neajutorat și chiar umilit trebuie să te simți când nici măcar site-uri ca cele de aici care îți oferă informațiile de bază și te ajută să te descurci în destul de multe situații nu îți folosesc la nimic.
  7. Am citit Cum să oprești timpul de Matt Haig un roman-poveste în care personajul principal are o ”boală” care îl face să rămână tânăr de-a lungul secolelor. Născut pe vremea lui Shakespeare în Anglia medievală, ajunge profesor de istorie la un liceu în Londra și arată ca un tip obișnuit la 40 de ani. Nimic din aspectul fizic nu îl trădează dar tinerețea fără bătrânețe nu îl face totuși fericit pentru că, la patru secole de la moartea soției încă îi duce dorul și suferă pentru că nu reușește să își regăsească fiica pierdută care i-a moștenit boala genetică. Trecutul îl ajunge tot timpul din urmă și nu se regăsește cu adevărat în niciuna din viețile trăite în compania tovarășilor efemeri. E o carte la sfârșitul căreia rămâi pe gânduri (exact genul de lectură care îmi place) iar ideea existenței unei astfel de anomalii este una pe care cu siguranță nu o vei uita prea curând.

        Voi pe unde v-ați adăpostit de ploaie în săptămâna care a trecut?

 

Share This:

Citește mai mult

america celor 3 asasinate

Cum pierdeam vremea la muncă

        M-am apucat de făcut ordine în bibliotecă. Grea treabă. La haine merge repede, faci două grămezi, una de dat și cealaltă de păstrat și în juma’ de oră ai terminat dar la cărți nu e la fel de simplu. Fiecare carte luată în mână te îndeamnă să o deschizi și să o răsfoiești măcar puțin, apoi te uiți la cuprins, mai citești o pagină-două și uite-așa zboară orele și te trezești după juma’ de zi că n-ai parcurs nici măcar un raft.

        Sunt cărți care îți trezesc amintiri și care te înduioșează, cărți pe marginea cărora ai făcut adnotări de care ai uitat de mult sau între paginile cărora găsești flori presate în urmă cu mulți ani. Sunt cărți de care se leagă momente importante din viață, stări de bine sau perioade mai întunecate, cărți care poate au schimbat ceva cât de mic în viziunea asupra lumii sau cărți de care nu îți mai amintești absolut nimic și atunci e musai să citești măcar câteva rânduri. Și uite-așa se duce ziua. Adică așa mi s-a dus mie ziua de ieri când n-am făcut nici măcar un sfert din ceea ce mi-am propus în schimb mi-am depănat în minte aproape toată viața. Unele lucruri mi-au revenit în memorie atât de puternic de parcă s-au întâmplat săptămâna trecută deși în realitate au trecut zeci de ani.

        America celor trei asasinate. Nu o să uit niciodată momentul și, mai ales, locul în care am citit acestă carte, un documentar despre asasinarea fraților Kennedy și a lui Martin Luther King. Acum pare de necrezut dar la momentul respectiv așa era normalitatea: am citit-o la birou, în timpul celor opt ore de program, fără să mă ascund de nimeni, fără jenă, fără să tresar dacă intra vreun necunoscut în încăpere și fără să încerc să dosesc cartea prin sertar în caz de evenimente neprevăzute. Era prima mea zi de serviciu ca tânără absolventă de facultate și nici acum nu știu cum de am avut intuiția că nu mă va băga nimeni în seamă. Prevăzătoare, știind că ziua va trece greu dacă nu am nimic de făcut, am băgat o carte în poșetă atunci când am plecat de acasă. Just in case. Presimțirea mea s-a adeverit în totalitate și cred că dacă nu aveam cartea la mine îmi dădeam duhul de plictiseală pentru că în afară de hârțogăria pe care am rezolvat-o în cinci minute la serviciul personal, în rest toată ziua nu m-a mai băgat nimeni în seamă. Nici măcar un dă-te  mai încolo nu mi-a spus nimeni.

        Așa erau vremurile. Absolvenții primeau repartiții în fabricile de stat, fabrici care erau suprasaturate de ingineri și economiști care veneau cu conștiinciozitate la serviciu zi de zi dar nu aveau de lucru. Nu aveau de lucru pentru că nu mai avea ce să li se dea de lucru. Ce să le mai dai să proiecteze, planifice sau raporteze când în fiecare toamnă apăreau câteva zeci de figuri noi cu studii superioare? Realmente ne călcam în picioare unii pe alții.

        În birou cu  mine era o doamnă care, pe lângă calitatea de angajată, era contabila CAR-ului din instituție și bineînțeles că făcea și această muncă (pentru care era plătită suplimentar) tot în timpului programului de la jobul normal. După vreo săptămână în care am șomat, făcându-i-se milă de insistențele mele, mi-a dat ceva de lucru să mai îmi umplu timpul care trecea îngrozitor de încet: să liniez niște registre pentru evidențele CAR-ului, lucru pe care l-am executat cu mare bucurie și deosebită îndemânare. Noroc cu entuziasmul tinereții mele că altfel cred că aș fi intrat în depresie. Dacă prostituția profesională ar putea fi definită, ceea ce se întâmpla atunci ar putea fi caracterizarea perfectă. Terminasem Facultatea de Cibernetică Economică și tot ce mi s-a dat de lucru la primul loc de muncă a fost să liniez un caiet.

        Zilele la serviciu treceau greu deși după o vreme mi-am făcut prieteni cu care, între două cărți citite, mai ieșeam la o poveste când într-un birou, când în altul. Alteori făceam cumpărături pentru că nu trecea zi fără bișnițari care să aducă diverse mărfuri din Ungaria, Rusia sau Bulgaria, singurele țări unde se puteau face excursii care numai scop turistic nu aveau. Se întorceau ”turiștii” cu sarsanalele pline de cafea, țigări BT, ness, piper, ciocolată, gumă de mestecat, săpunuri Amo, pudră de talc pentru bebeluși și loțiune de corp  Kéz Balsam pe care apoi le vindeau la suprapreț colindând fabricile din oraș. La fel ca și acum, îmi plăceau la nebunie cosmeticele și abia așteptam să vină oamenii cu marfă nouă ca să-mi cumpăr un spray unguresc cu miros de mere verzi sau o cremă de mâini Caola. Deodorantele Rexona sau săpunurile Fa se aduceau doar pe filiera germană și erau aproape imposibil de găsit iar ca să cumperi chestii cum ar fi cele de aici trebuia neapărat să ai pe ”cineva” la partid. Iar eu din păcate nu aveam.

        Interesant este că sistemul acesta de vânzări a trecut testul timpului și deși acum în multe instituții este interzis în mod expres comerțul, lucrurile se desfășoară în continuare în aceeași manieră. În general nu cumpăr sau, mai bine spus, îmi propun să nu cumpăr dar este greu să reziști tentației când ți se bagă sub nas tot felul de chestii. Parfumuri, mai ales prin așa zisele testere despre care se spune că au o concentrație mai mare decât parfumurile din sticluțele obișnuite tocmai ca să atragă clienții. Știu că e o prostie, știu că ”testerele” care se aduc pe piața neagră sunt fake-uri și totuși uneori nu mă pot abține. Zici că sunt drogată și intru în sevraj altfel nu-mi explic cum de am căzut iar în capcană și am cumpărat o porcărie de parfum pentru că era la jumătate prețul față de cel de aici. Măcar de aș învăța ceva dintr-o astfel de nenorocită de experiență dar încă n-aș chiar băga mâna în foc. Sper totuși s-o fi făcut și data viitoare să nu mă mai las păcălită.

        Dar revenind la comerțul zilelor de dinainte de revoluție, îmi aduc aminte că eram clientă fidelă a băncilor țigănești care se făceau cu lenjerii de pat, seturi de fețe de masă și servețele, batiste brodate (încă nu apăruseră batistuțele de hârtie) sau mileuri din macramé. Pe cele mai multe nu le-am folosit niciodată, unele le-am mai dat în stânga și-n dreapta ca să scap de ele dar pe altele le voi mai ține încă 30 de ani în dulap și abia apoi le voi dona :)

        Acum a cam trecut moda cu textilele (doar de Crăciun și Paști apar fețele de masă cu decoruri de sezon) și antreprenorii de ocazie au schimbat obiectul de activitate reprofilându-se pe oale de inox, dry cooker, slow cooker și alte aparate de gătit la abur sau fără ulei. Și neapărat Nutribullet-uri fără de care nicio bucătărie din lume nu se poate declara pe deplin utilată. Pe final trebuie să mărturisesc că am luat țeapă și cu nutribulletul soarelui, luat tot din zgârcenie cu preț mai mic și în rate. S-a dovedit a fi contrafăcut și de câți bani am dat pe el, atâta m-a și ținut.

        Acuma e rândul vostru să spuneți, pe la voi la serviciu ce se mai vinde? dacă nu oale, măcar ceva argint și aur? sau tablouri cu flori de câmp și peisaje de toamnă?america celor 3 asasinate

Share This:

Citește mai mult

carje

Nu o să ne facem bine niciodată

        Vineri la prânz. În stația de autobuz așteaptă doar câteva persoane, cu mult mai puține decât de obicei. Cu ocazia sărbătorilor prelungite multă lume e plecată din oraș iar elevii sunt încă în vacanță. O pustietate care e binevenită după agitația și tropotul ultimei perioade. E o zi frumoasă de primăvară întârziată cu soare blând, eu tocmai am ieșit de la serviciu și aștept autobuzul să mă duc acasă. Scrollez ecranul telefonului în timp ce, din când în când, trag cu coada ochiului să văd cât mai am de așteptat. Nu mult, autobuzul pe jumătate gol apare în depărtare iar eu îmi bag telefonul în poșetă și mă pregătesc de urcare.

        De obicei urc pe ușa din față dar de data asta renunț pentru că în fața mea un domn la optzecișiceva de ani, cu cârje sub ambele brațe, se pregătește să facă același lucru. Cu siguranță are nevoie de mai mult timp și loc de manevră pentru a se urca în autobuz așa că mă îndrept spre ușa din mijloc. Sunt multe locuri libere drept pentru care mă instalez pe un scaun din spate și îmi scot înapoi telefonul continuînd să citesc articolul din Dilema Veche. Nu trec însă de primele două rânduri când larma și freamătul din partea din față mă fac să ridic ochii.

        Autobuzul încă n-a plecat din stație iar șoferul, pe care îl văd doar din spate, gesticulează nervos cu mâinile în aer aplecându-se când peste volan, când peste balustrada de protecție strigând ceva din care nu înțeleg mare lucru. Devin curioasă și mă concentrez un pic ca să disting apoi cum, cu vocea din ce în ce mai stridentă și uitându-se către ușa din față, zbiară în toată regula  ți-am spus că vine peste cinci minute, ce nu înțelegi?! Jos, pe trotuar, bătrânul cu cârje încearcă să se asigure că a înțeles bine: Sigur vine altul? Daa, de câte ori să-ți mai spun omule, vine mașina aia cu trepte mai late, unde vrei să urci aici? Apoi, dându-și ochii peste cap, no, niii mă și la ăsta, nu cu una, cu două cârje și vrea să se plimbe cu autobzul!! pfff… Între timp, două doamne apărute în ultimul moment îl împing pe bătrânul care se mișca prea încet din dreptul ușii și urcă în viteză în autobuz. Se uită cu nepăsare la nenorocitul rămas în stație și își văd în continuare de ale lor.

        Vreau să mă ridic și să fug în față să-l ajut pe om să urce. N-ar avea nevoie decât de un pic de sprijin dar năucită de scena la care tocmai am asistat nu apuc să o fac la timp și autobuzul se urnește din loc. Nimeni nu schițase vreo intenție de ajutor. Nimeni nu mișcase un deget, nimănui nu-i păsase că omul n-a putut să urce. Mă doare sufletul și mă cuprinde o tristețe neagră ca norii aducători de furtună. Cu un aer absent, adus de spate și abia târșâindu-și picioarele, omul în cârje face pași înceți înapoi spre trotuar. Umilit, singur și neajutorat își va încerca șansa la următorul autobuz. Poate va avea noroc. Sau poate nu.

        Împietrită și încă în stare șoc îmi continui călătoria. În dreptul bisericii toți cei din autobuz își fac semnul crucii de câte trei ori. E ziua Izvorului tămăduirii, zi de sărbătoare în Săptămâna luminată.

        N-o să ne mai facem bine niciodată. Și nimeni nu va veni să ne salveze din mocirla în care trăim.carje

Share This:

Citește mai mult