frizerie

Ce este mai scump în Anglia decât în România

        Cam totul :) Dar pentru unele lucruri diferența este mai mult decât semnificativă și pentru cineva care nu locuiește acolo (așa ca mine) aceste deosebiri sar în ochi. Ca să nu mai spun de faptul că orice preț în lire îl transform imediat în lei.

        Primul lucru de care m-am lovit când am pus piciorul pe tărâmul Angliei a fost în mod evident, transportul. În ultimii ani companiile aeriene low cost au scos pe bandă rulantă oferte după oferte și nu o dată mi-am luat bilet de avion Cluj-Londra cu 129 de lei. Mai ieftin de atât cred că ar fi și imposibil. Numai că aeroportul e de fapt la Luton iar Luton nu e Londra și mai mult de atât, Londra nu înseamnă toată Anglia. Ca să ajungi în alt oraș trebuie să iei autobuzul sau trenul. Aeroportul din Luton nu are legătură directă cu vreo gară (Luton e un orășel și sunt sigură că are gară chiar dacă eu nu am văzut-o dar peroanele din fața ieșirii din aeroport sunt doar pentru autobuze). Deci ca să mergi mai departe trebuie să iei autobuzul. Pentru mine ”mai departe” înseamnă Coventry adică 130 de km spre nord. Până anul trecut, biletul de autobuz era 16,50 lire și mi se părea mult. Începând de anul acesta e 22 de lire și nu mai zic nimic pentru că e exact cât avionul. Scump, dom’le, scump!

        Amenzile sunt de asemenea foarte mari. Nu știu alea de circulație la ce cote ajung, oricum polițiștii nu au target ca la noi și deci scopul nu este să dea amenzi doar de dragul de a șicana lumea sau de a aduce bani la buget. Scopul este să se asigure că lumea respectă regulile astfel încât să fie cât mai puține accidente. Radarele sunt obligatoriu semnalizate și trebuie să fii nebun să  nu reduci viteza când știi că te filmează. În schimb știu cât sunt amenzile pentru stăpânii de câini care nu curăță după animal. Ajung până la 1000 de lire și asta scrie cu vopsea albă pe toate trotuarele! Cu siguranță legea se aplică pentru că eu una n-am văzut rahat de câine nicăieri deși cred că tot al doilea englez își plimbă animalul pe stradă și by the way, cel mai adesea animalul este un french bulldog. Nu știu de ce le place atât de mult rasa asta îmbufnată din naștere :)

        Un alt subiect sensibil sunt asigurările pentru mașină care te lovesc din plin. Încă n-am reușit să descifrez misterul după care se calculează prima de asigurare, oricum ce este sigur este că nu se ia în calcul vechimea permisului de conducere decât pe perioada rezidenței în UK. Deci poți tu să fi condus 25 de ani în România fără niciun accident că pe englezi nu-i interesează. Ai permis englezesc de 5 luni? Te iau de nou. Iar la o mașinuță obișnuită asigurarea poate urca uneori până la 180-200 de lire pe lună. Iar asigurarea e pe șofer, nu pe mașină ca la noi (ceea ce mi se pare logic!). Dacă vrei ca în afară de tine să mai conducă și altcineva mașina, plătești suplimentar. Dar costă așa de mult că nu vrei :)

        De chirii nu mai spun nimic pentru că toată lumea știe că sunt printre cele mai mari din Europa. Interesant este însă că pe lângă chirie  se plătește impozit pe locuința închiriată și acesta nu este deloc ”simbolic”. Deci ca să fie clar, impozit plătește și proprietarul (ca peste tot în lume) dar și chiriașul. De exemplu soțul meu plătește lunar un impozit de 50 de lire și are doar o cameră de vreo 30 de metri pătrați și o baie. E drept că impozitul ăsta include și colectarea gunoiului dar tot mi se pare mult.

        Serviciile sunt iarăși mult mai scumpe ca la noi. Nu găsești un tuns de bărbați sub 10 lire și asta la  frizeriile de cartier unde nici nu apuci bine să te așezi pe scaun, brrr-brrr de două ori cu mașina de tuns, te mai gâdilă trei secunde cu peria pe ceafă și thank you very much, vă mai așteptăm pe la noi. La un salon mai de doamne-ajută prețurile cresc considerabil așa că o mică investiție într-un aparat de tuns ca cel de aici se amortizează cât ai zice pește. Cu toate astea frizeriile  nu duc lipsă de clienți și găsești una la tot pasul. În Coventry există o stradă, una dintre cele mai vechi din oraș (Far Gosford Street se numește), unde cred că tot a doua ușă e intrarea într-un barber shop. Și de câte ori am trecut pe acolo toate barber shopurile astea erau pline de clienți care așteptau, mai ales acum când tineretul e înnebunit după moda bărbii de trei zile care trebuie întreținută ca să arate cool în orice moment. 8 lire și în câteva minute barba e frumos aranjată :) Frumusețea cere sacrificii inclusiv financiare deși soluția mai ieftină s-ar putea găsi aici. frizerie

        O manichiură obișnuită costă de la 12 lire în sus deși în multe locuri am văzut scris că acest tarif nu include cuticulele. Ce-o mai fi însemnând și asta, nu știu… adică doar să-ți vopsească unghiile cu o ojă care se duce în câteva zile să dai 60 și ceva de lei? pentru că dacă vrei gel costă cel puțin 25 de lire. Mi se pare de-a dreptul prohibitiv dar, na, netrăind acolo probabil că văd lucrurile dintr-o altă perspectivă.

        Revenind la lucruri mai puțin frivole, din punct de vedere al muzeelor Anglia este țara extremelor. Sau intrarea e foarte scumpă, sau e complet gratis. Cred că nu mai există țară în Europa în care să fie atâtea muzee deschise publicului în care accesul să fie liber. E adevărat că peste tot sunt anunțuri care te îndeamnă să faci donații dar nu e obligatoriu. Am vizitat astfel de muzee în toate orașele Angliei, nu doar în Londra. Unele sunt de-a dreptul uriașe și nu-ți ajunge o săptămână să vezi toate exponatele. În schimb își scot pârleala acolo unde se plătește și te taxează lejer cu 20 de lire să intri într-o catedrală  sau cu 30 de lire să caști gura într-un castel înfrigurat.

        Totuși sunt și unele chestii care sunt mai ieftine în Anglia decât la noi ca de exemplu multe haine sau cosmetice dar despre asta într-un alt articol. De fapt cred că aș putea scrie o carte întreagă despre câte chilipiruri am găsit în călătoriile mele :) Și poate chiar o s-o fac.

Share This:

Citește mai mult

CVJKYowNKEB

7 verbe pentru 7 zile #37

        Greu mai trec zilele când știi că în curând urmează concediul dar uite că totuși s-a mai dus o săptămână:

  • Am refuzat o invitație la o conferință ținută de Dan Puric. Știu că are foarte mulți admiratori și chiar mulți dintre prietenii mei sunt fani adevărați așa că n-aș vrea să se simtă cineva ofensat dacă o să spun că mie omul acesta nu-mi place. Desigur nu-i contest calitățile de actor dar discursurile filosofico-istorico-religioase nu numai că n-au reușit să mă captiveze dar nici nu sunt de acord cu mare parte din ceea ce susține. Uneori mi se pare că vrea să arate că  le știe pe toate iar prea multă erudiție devine obositoare. Andrei Pleșu a spus la un moment dat despre Puric că citează mai mult decât citește, poate a exagerat un pic dar nici foarte departe de adevăr nu este această afirmație.
  • Am primit un ”mulțumesc”. Dacă un simplu mulțumesc a ajuns să fie un eveniment înseamnă că deja e grav dar asta e realitatea mizerabilă în care mă învârt. Zilnic dau nas în nas cu mutre îmbufnate, acrituri care cred că un zâmbet pe față le-ar putea aduce dureri de stomac, figuri pătrunse de importanța incontestabilă a rolului pe care îl au în dezvoltarea națiunii, și încrâncenați care abia răspund la salut cu o imperceptibilă înclinare a capului dar fără măcar a-și descleșta buzele. Te rog și mulțumesc nu intră în vocabularul lor așa că atunci când am desfăcut pachetul cu lentilele de contact comandate online și am găsit un bilețel scris de mână am rămas foarte plăcut impresionată. Sunt detalii care fac diferența și care contează mult atunci când ai de ales între firme care fac exact aceleași servicii. Nu e același lucru cu a găsi doar factura :)IMAG5791
  • Am aniversat trei ani de blogging. Nu-mi vine să cred că pe 18 mai s-au făcut trei ani de când scriu constant aici și, mai ales, nu-mi vine să cred că numărul de cititori a crescut așa de mult încât a ajuns la mai mult de 600 de unici pe zi. Asta înseamnă că în fiecare zi 600 de oameni sunt interesați să vadă ce am mai scris eu pe blog. Știți ce mult înseamnă 600? Când eram la facultate eram 300 de studenți în an împărțiți în 3 serii iar cursurile se țineau cu o singură serie odată. Dacă s-ar fi adunat  tot anul nu am fi avut toți loc în amfiteatru iar mie amfiteatrele alea mi se păreau imense. Nu ca să mă laud dar acum mă citesc mai mult de două amfiteatre în fiecare zi :) Ei, hai, poate un pic totuși mă laud.
  • Am băut, pentru prima oară în viața mea, cidru de mere. Inițial n-am vrut să gust pentru că am confundat băutura cu braga care e cu totul și cu totul altceva. Bragă am băut acum vreo 2-3 ani undeva la un restaurant în București și nu mi-a plăcut deloc, în schimb cidrul… să te lingi pe bot, nu altceva. Sau eram eu foarte însetată sau a fost foarte bună băutura (era cidru de casă). Sau ambele :) Cidrul ăsta cică e una dintre cele mai vechi băuturi alcoolice din lume (își dispută titlul cu vinul). Este dulce, ușor acidulat, răcoros și mi s-a părut că aduce la gust cu berea cu adaos de diverse fructe care a apărut în ultimii ani  (cea cu merișoare e preferata mea). Dacă vreți să aflați mai multe despre cidru (printre altele se pare că este util în curele de slăbire) găsiți aici iar dacă vreți să cumpărați, aici.
  • Am stat o zi întreagă fără internet ceea ce nu mi s-a mai întâmplat de foarte mult timp. I-am simțit lipsa dar cu toate astea nu pot chiar să spun că am suferit așa cum mă simt pierdută atunci când uit să-mi iau telefonul la mine. Fără telefon mă simt ca și cum mi-ar lipsi o mână. Seara când am ajuns acasă și am deschis Facebook-ul am găsit mesajul de mai jos care m-a pus un pic pe gânduri. Oare într-adevăr îmi împărtășesc viața pe Facebook? Și dacă da, deși doar o mică parte se vede, dar dacă ar fi așa, e acesta un lucru rău? Văd din ce în ce mai multă lume pornită împotriva internetului și ținând morțiș a se întoarce la stilul de viață al anilor 80’ când noțiunea de online nici măcar nu exista. Credeți că are vreun rost și o finalitate realizabilă să ne împotrivim mersului lumii? CVJKYowNKEB
  • Am fost la Bucium Poieni, satul din Munții Apuseni de unde se trage tatăl meu la întâlnirea anuală cu buciumanii. Este un eveniment care se ține în fiecare an odată cu sărbătoarea narciselor. Zona este superbă, oamenii minunați iar narcisele sunt în plină floare și invadează toate poienile, din fericire nu toate știute de hoardele de turiști sălbatici. Satul este de partea cealaltă a muntelui pe care se află Roșia Montană și la fel ca Roșia, stă pe un bulgăre de aur. poiana narciselor
  • Am văzut un film și cred că e primul film văzut cap-coadă anul acesta – Bridget Jones Baby cu Renée Zellweger. E încadrat la genul ”comedie romantică”, deci ceva ușurel, dar am avut așteptări mari pentru că toate review-urile pe care le citisem înainte să-l văd promiteau că o să mă prăpădesc de râs. Nu spun că nu au fost câteva faze amuzante dar per total scenariul mi s-a părut cam tras de păr și acțiunea n-a avut susținere pe tot parcursul așa că la un moment dat chiar ajunsesem să mă plictisesc. Poate am fost eu într-o pasă proastă  (și recunosc sincer că nu mai am răbdare să mă uit la filme care nu îmi rămân cu nimic întipărite în minte) dar filmul acesta eu nu l-aș recomanda.

Cam așa s-au petrecut lucrurile în ultimele zile, mă duc acum să-mi cobor geamantanul de pe raftul de sus din debara și să-l pun lângă ușa de la intrare, da’ de, da’ de, trece timpul mai repede :) Voi la ce depărtare vă aflați de vacanță?

Share This:

Citește mai mult

old-people-616718_640

Tu ce-o să faci când vei ieși la pensie?

        M-am săturat de oamenii pesimiști, de cei care văd numai greșeli, lipsiți de ambiție, negativiști care orice ai face încearcă să te tragă în jos, m-am săturat de oamenii care se concentrează doar pe a avea și nu pe a fi. M-am săturat de toți cei care stau pe margine și privind cu ochi critici comentează aiurea, se lamentează cu glas plângăcios că ei nu au, că ei nu pot, că ei nu știu sau că norocul i-a ocolit. M-am săturat de toți cei care își plâng soarta fără să facă nimic, de toți cei care nu își asumă alegerile și faptele. M-am săturat de oamenii care nu privesc niciodată în sus, de toți cei care strică armonia, de toți cei care sunt mereu indispuși și văd viața în negru. M-am săturat de resemnare, de false depresii, de acceptarea fatalității fără a încerca să schimbi nimic.

        Și toată starea asta, ca să nu îi spun chiar lehamite că parcă sună prea urât, a apărut în urma discuției într-un cerc de prieteni. Nu, e prea mult spus prieteni, era de fapt un cerc de cunoștințe întâmplătoare în care cineva a adus vorba despre două doamne care, vai, ați auzit!? urmează să se pensioneze în curând. Prima mea reacție a fost mirarea pentru că nici pe departe respectivele nu-și arată vârsta și de aceea vestea m-a surprins. În secunda doi le-am invidiat pentru timpul liber pe care o să-l aibă și pentru cât de multe vor putea face de acum înainte pentru sufletul lor. Cred că am fost singura care s-a gândit la asta, restul au luat vestea ca pe una proastă și le vedeau deja pe cele două protagoniste cu un picior în groapă iar cu celălalt pe un pat de spital sau la o coadă la rețete compensate. Din două doamne elegante deveneau brusc două bătrânele demne de mila publică fără bani de căldură, fără bani de pastile și bineînțeles neavând ce pune pe masa de Crăciun/Paști. Acesta mi se pare cazul tipic de gândire negativă.

        Oare de ce eu nu văd lucrurile așa? Optimismul meu se datorează oare factorului genetic, modului în care am fost crescută sau autoeducației? De ce reușesc să văd mereu partea plină a paharului și să mă bucur de ceea ce am și nu să sufăr pentru ceva la care nu pot ajunge? Vârsta de pensionare este într-adevăr un prag dar vine ca ceva firesc iar cei care ajung acolo ar trebui să fie recunoscători că l-au atins așa cum fiecare vârstă împlinită ar trebui considerată un succes și nu un motiv de jale. Să împlinești 30 de ani e un motiv de îngrijorare? sau motiv de panică la 40? Dacă da, în cazul ăsta ar trebui ca la 60 să îți tai venele. Hai să fim serioşi, dar dacă ne uităm în jurul nostru o să vedem că lumea e plină de astfel de lamentări iar cei care gândesc aşa sunt aceiaşi care consideră că ajungând la matusalemica vârstă de pensionare nu le mai  rămâne altceva de făcut decât să se întindă în pat cu mâinile pe piept și să aștepte vizita doamnei cu coasa.

        Eu nu gândesc aşa şi cred cu tărie că fiecare etapă a vieţii are partea ei frumoasă dacă ai ochi să vezi şi mintea deschisă la nou. Ca să fii un pensionar fericit nu trebuie să te închizi în casă ci să ai mereu o activitate fie fizică, fie intelectuală (sau, de preferat, un mix între cele două), să socializezi şi să te simţi împlinit. Categoric banii nu aduc fericirea și nu e cazul să ne cramponăm în permanență de această problemă. Nici fericirea, nici sănătatea. Pe Dinu Patriciu la ce l-au ajutat milioanele de euro? Sau pe Dan Adamescu? sau pe atâția alți oameni de afaceri care și-au pus capăt zilelor deși erau invidiați de o armată de gură cască amețiți de conturile lor grase? Viața frumoasă înseamnă experiențe trăite și mai puțin obiecte agonisite, de fapt doar pe primele le ducem cu noi în mormânt. Sigur că într-o lume ideală banii nu ar trebui să fie o problemă și la fel de sigur este că atunci când treci de la salar la pensie se simte, mai ales dacă te bazezi doar pe pensia de la stat. Ar fi minunat dacă fiecare dintre noi am reuși să strângem ceva la ciorap din timp și aici găsiți răspunsul la o mulțime de întrebări legate de calculul de venituri, beneficii extrasalariale, concedii medicale sau pensionarea standard și anticipată.

        Pensionarii, și nu doar ei, pot face multe și cu bani puțini dar spre deosebire de noi ăștialalți care mai avem de așteptat, seniorii dispun, în sfârșit!, de mult timp liber. Oare câți dintre noi nu am privit admirativ cel puțin o dată grupurile de turiști străini care se plimbau fâța-fâța îmbrăcați în haine colorate fără nicio grijă? Da, știu, o să săriți să-mi spuneți că pentru călătorii este nevoie de bani mulți. Parțial de acord. Depinde de destinație, e adevărat că nu oricine își permite să zboare în Maldive sau în Cuba dar o excursie la cetatea Alba Iulia, la Sighișoara sau într-o mulțime de alte orașe frumoase din zona fiecăruia nu costă multe parale. Iar dacă asta se petrece într-un grup poate fi la fel de amuzant ca în vremea școlii.

        Pentru mine activitate înseamnă orice altceva nu presupune să stai cu fundul pe canapea şi cu ochii lipiți de televizor. De exemplu să începi să scrii un blog sau poate poezii sau de ce nu, o carte autobiografică. Cine spune că este prea târziu pentru începuturi literare ar fi bine să se uite la Neagu Djuvara, un om pe care îl admir enorm. Când a revenit în țară avea 74 de ani și abia după câțiva ani i-a apărut prima carte iar acum, la aproape 101, încă scrie, este perfect lucid și, mai mult decât atât, orice apariție a sa la televizor este o adevărată încântare.

        Dacă îți dorești ceva cu adevărat, dacă vrei să înveți, dacă vrei să fii informat niciodată nu este prea târziu. Mătușa mea, soră cu bunica, avea aproape 60 de ani când cu creionul și caietul în mână a început să urmărească la radio și la televizor lecții de engleză, emisiuni foarte la modă în anii 70-80′. Dacă pierdea o lecție, o urmărea în reluare, și-a făcut cu conștiinciozitate toate temele și cu o tenacitate de admirat a ajuns după un și ceva să citească romane englezești în original. Și-a dorit să învețe limba și nimic nu i-a stat în cale. În excursia pe care a făcut-o în Israel doi ani mai târziu a fost translator din limba engleză pentru un grup de 40 de români. Am admirat-o întotdeauna pentru perseverența și spiritul tânăr pe care l-a avut chiar și atunci când a împlinit 90 de ani.

        Am o listă lungă de exemple care ar putea continua la nesfârșit, o listă de oameni care mă inspiră și cărora vreau să le semăn dar sunt sigură că fiecare dintre voi cunoaște cel puțin o astfel de persoană. Sigur aveți în cercul vostru pe cineva care după ce a ieșit la pensie în loc să zacă pe fotoliu s-a apucat de meșterit una alta prin casă, de grădinărit, de tricotat sau de gătit mâncăruri exotice după rețete speciale. Poate alții s-au înscris în corul bisericii, și-au făcut abonament la teatru, au organizat mini campionate de bridge sau canastă sau au făcut voluntariat la casele de copii de pe lângă mănăstiri. Știu pe cineva care organizează tururi  (sau poate mai bine spus plimbări) prin București ca un fel de ghid pentru turiștii aflați în trecere prin oraș. Moda a venit din străinătate și are succes din ce în ce mai mare și la noi. Deși tururile sunt promovate ca fiind gratuite, de fiecare dată se sfârșesc printr-o sumă de bani pe care ghidul voluntar o primește de la turiștii care înțeleg astfel să își arate mulțumirea și simpatia pentru poveștile auzite în fața fiecărui loc vizitat. Se poate spune că asta este o mică afacere care rotunjește veniturile? Categoric, da. Deși o afacere adevărată a fost cea pe care Harland David Sanders a pus-o pe picioare la ”frageda” vârstă de 62 de ani și care acum a împânzit tot globul, fastfood-urile KFC. Nu scrie nicăieri că dacă ai ieșitla pensie nu mai ai dreptul să-ți  înființezi o firmă cu care să dai lovitura.

        Gata, m-am oprit. Mai ziceți și voi că exemple sunt destule.

old-people-616718_640

 

Share This:

Citește mai mult

JACKIE

Cum să arăți de milioane cu un venit lunar mai mic de 1000 de lei

        Ce credeți, se poate? Este posibil să fii bine îmbrăcată tot timpul și să pari coborâtă de pe coperta unei reviste atunci când în portofel bate vântul? Eu spun că da. Categoric, da. Eleganța și stilul nu se construiesc stând pe un sac de arginți și nici cheltuind sume exorbitante pe haine de firmă sau pe poșete care costă mai mult decât o mașină. Totul este să îți dorești acest lucru, să îți pese de modul în care arăți și de cum te privesc cei din jur. Este adevărat că unele femei se nasc cu un al șaselea simț iar atunci când își aleg hainele arată chic chiar și dacă își pun o oală în cap dar asta nu înseamnă că stilul nu se poate deprinde și pe parcurs.

        Cunosc o doamnă, genul de femeie ”fără vârstă” care arată impecabil chiar și atunci când face curățenie. Nu mai spun că atunci când iese pe stradă ai tendința să întorci capul după ea și asta la modul pozitiv pentru că deși în realitate nu iese cu nimic în evidență, pare totuși venită dintr-o altă lume, o lume a rafinamentului și a bunului gust. Ai putea să juri că face parte din high-class. De fapt, într-un fel așa și este. Are maniere elegante, se ferește de bârfă ca dracul de tămâie, vorbește frumos atât cu vânzătoarea din piață cât și cu țigănușii de la colțul blocului, știe să mulțumească zâmbind dacă cineva îi deschide ușa și nu uită să-i aprecieze pe cei care o servesc în magazin. Dar nu despre comportamentul și bunele ei maniere vreau să vă vorbesc astăzi ci despre felul în care ea se îmbracă. Despre stilul ei desăvârșit și despre cum arată de parcă ar avea toți banii din lume.

        Și credeți-mă, nu îi are nici pe departe.  A lucrat în sistemul bugetar iar de câțiva ani este pensionară pe caz de boală având o formă de astm sau cam așa ceva, nu știu exact amănunte pentru că n-am întrebat-o iar dacă ea nu mi-a spus nici eu n-am insistat. Oricum, din fericire, nu e o boală care să o țintuiască la pat dar din nefericire are o pensie mizerabilă. Cu toate astea e mereu bine îmbrăcată și arată like a million dollars ca și când habar n-ar avea ce sunt alea griji financiare.

        Am vorbit odată cu ea și admirând-o la modul cel mai sincer am întrebat-o cum reușește să fie mereu atât de elegantă. Mi-a dat un răspuns foarte tranșant la care nu mă așteptam deloc: Toate hainele mele sunt fie din magazine second hand, fie de la târguri de vintage, fie de la diverse yard sale-uri. Nu îmi cumpăr haine decât din materiale de cea mai bună calitate chiar dacă nu sunt noi-nouțe.

        Am stat un pic și m-am gândit câtă dreptate are. Și eu sunt o căutătoare de astfel de comori și, într-adevăr, așa este pentru că cele mai bune lucruri pe care le am în garderobă nu le-am luat de noi. Paltonul bej din stofă de lână, cămășile din mătase naturală sau sacoul de vară din in gros nu se compară cu niciuna din hainele de polistiren cu căptușeală de acetat pe care le-am luat din mall-uri cu o căruță de bani. Ca să nu mai spun de chilipirurile pe care le găsesc din când în când cum ar fi eșarfa în dungi de la Yves Saint Laurent pe care am dat 1 leu sau fusta Escada din tweed care m-a secat de încă 5 lei.

        Ca de altfel în orice aspect al vieții, totul este să nu ne cramponăm de prejudecăți. Eu nu reușesc să văd unde ar fi problema să porți o haină care înainte a aparținut altcuiva. Cui îi pică steaua? Până la urmă și în cabina de probă a oricărui magazin hainele se îmbracă și ajung în contact cu pielea multor altor persoane înaintea noastră iar de procesul de fabricație din India, Bangladesh sau Tailanda nici nu mai are rost să pomenesc, poate ați văzut ce fabrici și depozite mizerabile au în unele țări marii producători de fashion. Iar dacă nu ați văzut, dați un search pe google și vă piere cheful de modă instantaneu.

        Până la urma urmei există detergent, există mașini de spălat, există curățătorii chimice, există o mulțime de soluții astfel încât cei care au fobia microbilor să fie liniștiți că sunt în siguranță din punct de vedere aseptic. Aș vrea să-l văd și eu pe acela care n-a acceptat în viața lui haine pentru bebelușul său, haine care proveneau de la copiii mai mari ai prietenilor sau rudelor. Iar dacă pentru copilul tău care se presupune a fi mai presus de orice s-a putut, nu văd de ce nu s-ar putea și pentru propria-ți persoană. Asta e o întrebare retorică, sigur că fiecare este liber să facă așa cum gândește pentru că nu suntem croiți toți la fel.

        Dar lucrul acesta îmi aduce aminte într-un fel de fițele și mofturile pe care le vedeam în timpul excursiilor școlare atunci când eram mică și mergeam să mâncăm la diverse cantine. Cei care strâmbau din nas cel mai tare erau ăi mai sărăcuți care, vai de mama lor, nu prea aveau ce pune pe masă acasă. Nimic nu le plăcea, totul le puțea și comentau indiferent ce era pe masă. Probabil dintr-o mândrie și un snobism prost înțeles bieții de ei așa credeau că este de bonton să te comporți în public.

        Revenind la eleganță și la discuția de care spuneam, doamna în cauză mi-a spus că niciodată nu-și cumpără haine decât dacă i se potrivesc perfect sau doar dacă pot fi modificate la mașina de cusut de către ea însăși. Un lucru foarte, dar foarte important, este ca hainele să urmeze linia corpului, să nu fie nici prea largi dar nici prea strâmte. Nu are rost să vă faceți iluzii că cele câteva kilograme în plus nu se vor observa dacă bluza flutură ca un steag pe lângă corp iar fusta are formă de sac din orice parte a-i privi-o. O haină trebuie să evidențiaze talia sau orice altă parte a corpului de care posesorul este mulțumit și nici prin cap nu-mi trece să mă gândesc la fotomodele cu dimensiuni de  90-60-90.

        Cam așa cu hainele. Sau poate mai e nevoie să precizez că never-ever să nu purtați haine șifonate? Poa’ să fie Chanelul chanelurilor, o bluză  boțită dă un aspect de neîngrijit, ieftin și chiar sărăcăcios. Trecând la accesorii, știți câte poșete are cunoștința mea? Două. Nu, trei, nu cinci, nu o sută să se potrivească cu orice ținută, na că fac și versuri :) Două mari și late. Adică nu chiar așa de mari și nu chiar așa de late în schimb ambele (și cea neagră și cea deschisă la culoare) foarte rigide și structurate, știți voi, din alea care nu își schimbă forma și care pot fi purtate atât ziua cât și seara. Cele moi care se pot întoarce pe toate părțile nu sunt atât de elegante și dau un aer mult mai casual.

        Ideea e că accesoriile, chiar mai mult decât hainele, trebuie să fie de cea mai bună calitate. Calitate înainte de orice și nu mă gândesc doar la poșete. De exemplu poate să fie o pereche de pantofi. Sau niște cercei micuți. Sau accesoriul preferat al vedetelor, niște ochelari de soare cum ar fi aceștia. Sau un ceas luat de aici pentru care nu trebuie să vă devalizați contul dar care, în afară de denumire, nu are nimic în comun cu ceasurile pline de pietricele sclipitoare de la magazinele chinezești. Cineva care arată de milioane cu siguranță nu se uită pe ecranul telefonului să vadă cât este ora sau cel puțin eu așa am observat. Decât o ieftineală făcută pe vapor, mai bine lipsă. Doamna mea are un ceas mititel cu brățara argintie pe care îl poartă din vremuri antice, o pereche de perluțe în urechi de care nu se desparte niciodată și este în continuare foarte cool. 

       Și ultimul aspect, dar nu cel din urmă, este încrederea în propria persoană. Dacă ești încrezător în tine și în ceea ce porți, chiar dacă întreaga ținută nu costă mai mult decât câteva zeci de lei, o să arăți de milioane. Iar în afară de atitudine  încrederea se vede în primul rând printr-un spate perfect drept. JACKIE

Share This:

Citește mai mult

turist

Primul lucru pe care ar trebui să-l vadă un turist străin aflat în România

        Avem o țară frumoasă, ba chiar mai mult, una dintre cele mai frumoase țări din lume . Fără drept de apel, fără loc de interpretări, fără drept de discuție. Eu și, de altfel toată generația mea, așa am învățat la școală. Și nu doar că avem o țară frumoasă ci pe deasupra mai e și bogată. Îmi aduc perfect aminte cum cu orice ocazie recitam poezii în care clișeele de genul câmpii mănoase (nici acum nu știu exact ce înseamnă), munți înalți până la cer, izvoare limpezi și răcoroase curgeau pe bandă rulantă. Eram mândri și bucuroși nevoie mare că ne pusese Dumnezeu mâna în cap deși eram conștienți că acest lucru se petrecuse pe bună dreptate pentru că eram un popor care avea toate calitățile: dârz, harnic, neînfricat, brav, ospitalier, viteaz… mai puneți și voi alte epitete că sigur v-ați lovit de ele la un moment dat.

        Așa ne-a învățat tovarășa învățătoare, așa am crezut. Și încă sunt mulți cei care continuă să strige din răsputeri acest lucru cu orice ocazie deși n-au trecut granița nici măcar până în Bulgaria. În schimb te izbesc cu o doză de patriotism prost înțeles arogându-și drepturi de autor asupra frumuseților naturale copleșitoare care-ți taie respirația, asupra varietății reliefului sau asupra bogățiilor neasemuite că, vezi Doamne, noi le avem pe toate.  Ca o mică paranteză, ca să vedeți de unde vin diferențele de mentalitate, pe japonezii ăia mici îi învață la școală că au avut neșansa să se nască într-un loc sărac în resurse naturale și ca să izbutească în viață trebuie să muncească pe brânci. Noi, în schimb, putem sta ca belferii cu burta la soare că ne-a lovit norocul. Și, de altfel, exact așa se întâmplă :)

        Nu contest faptul că avem peisaje minunate dar nici să spui, așa cum apare adesea în ghidurile turistice, că avem locuri de o rară frumusețe, nu este adevărat. Frumusețea naturii nu e rară deloc și spun asta după ce am umblat prin multe locuri din Europa. Cred că niciun român n-ar trebui să se simtă lezat în amorul propriu dacă unii consideră că Alpii sunt mai spectaculoși decât Carpații sau dacă Marea Egee e infinit mai limpede decât Marea Neagră. Nu are sens să te bați cu pumnul în piept pentru ceva ce ți-a fost dat fără niciun merit. Patriotismul nu este despre asta ci mai degrabă despre ceee ce faci tu însuți ca să păstrezi valorile naționale nealterate iar mândria de a aparține unui anumit popor este justificată doar până la un anumit punct. Cred că un ego național exacerbat este total nesănătos și într-un fel ascunde  anumite complexe de inferioritate.

         Mă întrebam deunăzi care ar fi primul loc din România pe care un turist străin ar trebui să-l viziteze astfel încât să-și facă o impresie (evident, bună!) despre țara noastră și am creat un mic sondaj pe Facebook. Mulți dintre voi ați răspuns și mă bucur tare mult că ați făcut-o. Asta era prima întrebare iar a doua era legată de mâncare, un alt subiect sensibil care ne atacă orgoliul dacă nu este abordat conform așteptărilor noastre, mai exact cu exaltare :) Puneam în discuție felul de mâncare cu care ar trebui să-l încântăm pe același turist străin aflat într-o scurtă vizită. Ne mândrim cu bucătăria românească deși eu nu sunt chiar atât de convinsă că există o bucătărie tipic românească. Opțiunile din care aveați de ales erau sarmalele, micii, mămăliga cu brânză, papanașii și ciorba de burtă, toate acestea având un iz de autenticitate.

        Totuși celebrii mici sunt consideraţi mâncare tradiţională şi în Serbia, nu doar la noi. De fapt cred că în toată fosta Yugoslavie găseşti aproape la orice restaurant ”cevapcici“ adică exact mici ca ai noştri şi spun asta nu doar din auzite ci pentru că am mâncat atunci când am fost în vacanţă în Croaţia şi n-am simţit nicio diferenţă. Sarmalele au fost inventate de turci de unde, de altfel, le vine și denumirea și se regăsesc pe mesele multor popoare, inclusiv la greci iar mămăliga este cunoscută ca romanian polenta deci… ghiciți ce-a fost mai întâi, oul sau găina? Adică mămăliga italiană sau aia românească?

        Părerea mea este că orice mâncare poate fi gustoasă sau un dezastru în funcție de talentul celui care o gătește iar dacă Anthony Bourdain va mai veni vreodată în România poate o să avem noroc și va nimeri într-un loc în care se mănâncă o ciorbă de burtă bună astfel încât n-o să ne mai ofuscăm cu toții când va apărea un nou episod din No reservations pe Travel Channel. (În 2008 a filmat la noi în țară prin diverse restaurante și nu a fost deloc încântat de ce a găsit iar românii s-au inflamat rău de tot și l-au făcut american tâmpit. Există zvonuri că la data respectivă Bourdain primise un bonus de 20000 de dolari de la Ministerul Turismului tocmai în scopul de a promova bucătăria românească. Poate dacă îl duceau la o degustare de vin altfel se legau lucrurile. Și se dezlegau limbile :)

        Și poate dacă în locul unei ciorbe de burtă îi serveau o friptură de Turda așa cum a completat cineva în sondajul meu. Am uitat complet de acest preparat tradițional excepțional cu toate că la origini nici acesta nu se trage de la daci ci este de fapt o mâncare secuiască. Friptura de Turda este o carne de porc fragedă și moale care are soric crocant la exterior și este prăjită într-un vas adânc de tuci, neapărat în multă untură cât să o acopere, după ce a stat de seara până dimineața în lapte.  Se prăjește până capătă o crustă maroniu-roșcată care pur și simplu ți se topește în gură mai ales dacă este însoțită de un vin bine ales ca cel de aici. Și neapărat de castraveți covăsiți, murați la soare. Chiar, castraveții ăștia or fi specific românești că parcă nu am mai auzit nicăieri de ei?

        Dar să vă arăt și rezultatele sondajului meu, la care au participat mai mult de o sută de persoane. Cei mai mulți au spus că pentru a-și forma o impresie clară, turistul străin care se nimerește pe plaiuri mioritice ar trebui să mănânce mici și să vadă neapărat Transfăgărășanul, lucru cu care sunt de acord. Micii îmi plac iar dacă îi mănânc la 2000 de metri altitudine, cu atât mai mult.
rezultate poll

        Voi ce spuneți? Sungteți de acord cu aceste propuneri sau ar fi oare mai bine să vadă întâi Dunărea la cazane? Pe mine locul acela m-a impresionat teribil.

 

 

 

 

Share This:

Citește mai mult