posete rafie

Trendurile anului 2018. Ce-mi place și ce nu.

        Cu toate că în ultimii, hai să zic, 20 de ani moda nu mai este la fel de strictă precum în trecut (adică lumea poartă  cam orice îi trece prin cap fără să țină seama riguros de tendințe), există totuși câteva noi apariții la fiecare început de sezon pe care, orb să fii, și n-ai cum să nu le observi. Doar aduceți-vă aminte de șlapii cu blană care se purtau vara trecută și o să înțelegeți exact despre ce vorbesc. Din fericire hidoșeniile au dispărut, în schimb au venit din urmă alte minunății deși acel nivel de urâțenie cu greu va mai putea fi atins vreodată. Adică așa sper. Dar să le luăm pe rând:

  • Pastelurile. Rochiile, bluzele, tricourile chiar și pantalonii în nuanței pastelate au invadat toate fashion week-urile indiferent că acestea s-au ținut la Londra, Paris, Milano sau New York. Culoarea vedetă a anului, declarată încă din decembrie anul trecut de către Pantone Colour Institute, este ultraviolet așa că nu e de mirare că între toate pastelurile de pe podiumurile de prezentare, culoarea lavandei (sau a liliacului dacă preferați) s-a impus pe primul loc. Love it! liliachiu
  • Logo-urile imprimate pe tricouri au pornit de la Gucci și imediat s-a declanșat avalanșa. Chanel, Dior (cu J’Adior), Louis Vuitton, YSL, toți, dar absolut toți vor să-și vadă numele scris cât mai mare și ieșind cu orice preț în evidență. Trecând peste faptul că mi se pare de domeniul absurdului să dai 5-6-700 de dolari pe o cârpă, trendul acesta mă lasă rece, nici nu-mi place dar nici nu-mi displace, cine vrea să poarte tricouri cu ”scris” e liber să o facă. gucci
  • Gențile din rafie. Îmi plac de când mă știu, ba chiar am avut mereu câte una pe care am purtat-o până la distrugerea totală. Se poartă și coșurile împletite din pai, și cele care au inele în loc de mâner, și cele în stil rustic, toate mi se par drăguțe.posete rafie
  • Coafura bob. Dar nu orice bob, ci acel no-fuss bob, lejer și lăsând impresia că nu te-ai străduit deloc să arăți ca scoasă din cutie. Părul nu trebuie să fie nici întins perfect ca lins de vacă dar nici cu bucle, e greu de explicat în cuvinte și știu asta pentru că oricât am încercat să o fac pe coafeza mea să înțeleagă, nu am reușit. Lăsat ca și când ar fi fost  uscat natural, e totuși nevoie de ajutorul unui astfel de ondulator pentru ca șuvițele de pe laterale să arate cumva rebel, ca și cele ale lui Cameron Diaz. Îmi place mult și o astfel de coafura mi se pare ușor de întreținut.
  • Ochelarii de soare subțiri. Sau înguști, nici nu știu cum să le spun, oricum inspirați de cei pe care îi purta Keanu Reeves în Matrix. Nu-mi plac și nu avantajează pe nimeni, iar Rihanna pe care încearcă să o copieze o lume întreagă, rămâne frumoasă și dacă și-ar pune o oală în cap. rihanna2
  • ”Adidașii” supradimensionați și butucănoși (nu găsesc alte cuvinte să îi descriu). Tot de la marile case de modă vine trendul căruia nu-i înțeleg deloc nici frumusețea, nici utilitatea. Să umbli pe stradă ca și când ai fi împrumutat pantofii lui taică-tu în timp ce în partea de sus porți o rochiță super-feminină mi se pare urât, urât, urât. Înțeleg perfect necesitatea încălțămintei comode, pe care și eu o prefer în locul tocurilor, dar se găsesc atâtea modele drăguțe de teniși ușori încât mi se pare ridicol să umbli pe șenile în mijlocul verii pe asfaltul încins.adidasi
  • Poșetele de plastic transparent. Horror. Nu-mi plac, par ieftine ca și mapele de prezentare distribuite gratuit la conferințe, deși nu sunt deloc. Dacă geanta scoasă de Celine costă 757 de dolari, nici nu vreau să mă gândesc cât costă Chanel-ul. La  cele trei genți de mai jos nu am găsit prețul pentru că probabil chiar și producătorilor le este jenă să-l afișeze. Din material din ăsta transparent aveam un portfard în care îmi țineam gelurile de duș când mergeam în vacanțe și m-a ținut vreo două concedii dar nu am dat pe el mai mult de 5 lei și acesta cred că este prețul corect.genti plastic
  • Carourile. În sfârșit nu am nimic negativ de comentat :) Carourile mi-au plăcut întotdeauna și mă bucur că sunt din nou în mare vogă. Ce nu mă bucură, e faptul că anul trecut mi-am aruncat sau donat, nici nu mai țin minte, două sacouri foarte faine pe care ziceam că nu o să le mai port în veci. O rochie în carouri mi se pare un pic prea mult dar un sacou întregește imediat orice ținută și merge perfect la blugi așa cum îmi place mie să umblu zi de zi. Acesta e de la Zara și mi se pare că exprimă exact ceea ce vreau să spun. sacou zara
  • Ceasurile. Nu mai dețin de mult timp doar funcția de a-ți arăta ora ci sunt mai degrabă un accesoriu de tip bijuterie mai ales că se poartă împreună cu brățări pe aceeași mână. Ce am observat la multe celebrități, și îmi place mult de tot, sunt modelele pătrate ca cele de aici. Bineînțeles că vreau și eu unul.

        Cam  astea sunt trendurile lui 2018. Bine, or mai fi și altele de care am uitat sau poate nici nu le știu sau poate le-am ignorat intenționat (cum ar fi gentuțele legate de curea ca cele ale încasatorilor de amenzi). Dar n-aș vrea să spuneți despre mine că sunt prea cârcotașă. E liber la comentarii :)

Share This:

Citește mai mult

sertar

Cea mai ingrată muncă din gospodărie

        Fără nicio altă introducere o să intru direct în subiect: cea mai mare pierdere de vreme mi se pare călcatul hainelor. E adevărat că dintre muncile făcute în gospodărie este una dintre cele mai ușoare din punct de vedere al efortului fizic dar este și cea mai plictisitoare, ca să nu mai vorbesc de faptul că scopul final este de cele mai multe ori de o inutilitate aproape de domeniul absurdului. Călcatul unei lenjerii de pat, adică un cearceaf, două fețe de pernă mari, două mici plus ditamai plicul pentru pătură îți ia cel puțin o oră pentru pentru ca mai apoi, întinse pe pat, în câteva minute să devină la fel de șifonate exact ca  înainte de călcare. Când vedeam una ca asta (pe vremuri, când tânără fiind respectam toate conveniențele) mă simțeam ca o angajată la Cooperativa Munca în Zadar. Între timp mi-a venit mintea la cap și am renunțat la a călca doar ca să mă aflu în treabă și calc doar atunci când este strict necesar.

        Îmi aduc aminte cum bunica, de fapt și mama la fel, își programau câte o zi întreagă doar pentru călcat. De dimineața până seara, cu  o singură întrerupere la prânz când strângeau toată șandramaua ca să mâncăm cu toții, doar asta făceau. Primul pas era umezirea hainelor cu o mică stropitoare astfel încât să poată fi călcate mai ușor. Se luau una câte una, se stropeau cu apă și apoi se rulau strâns și se băgau sub un prosop mare să apuce să se îmbibe uniform. La masa din bucătărie, cu un fier de călcat ce se încălzea extrem de încet și pe deasupra era și foarte greu, călcau tot, dar absolut tot ce fusese spălat cu câteva zile înainte, începând de la cămășile lui tata, uniformele noastre, tricouri, lenjerii de pat, batiste, perdele… până și prosoapele și ștergurile de bucătărie erau călcate, împăturite la dungă și aranjate frumos în dulap. Ca să nu mai spun că uneori se lua curentul când îți era lumea mai dragă și rămâneau cu maldărul de  rufe umezite de-ți venea să-ți blestemi soarta. Mă rog, asta o spun de la mine pentru că mama era foarte calmă și nu se enerva niciodată.

        Când se întâmpla pocinogul de rămâneam fără curent, se trecea la planul B adică intra în funcțiune anticul fier de călcat  care pe vremea stră-bunicii se umplea cu cărbuni încinși. Cum cărbuni nu aveam, (măcar faza asta era depășită), mama punea fierul pe soba Vesta din bucătărie și de bine, de rău reușea cu greu să termine munca începută de cu dimineață. Sunt convinsă că pe vremea aia nici măcar nu-și imagina cum vor arăta statiile de calcat de la Philips, așa cum nici eu nu mi-am imaginat vreodată că ”videotelefonul” pe care îl găseam doar în cărțile de science fiction se va găsi la un moment dat în buzunarul fiecăruia dintre noi.

        Sunt aproape sigură că mulți din cei care fac parte din generația millenials n-au folosit în viața lor un fier de călcat și probabil în două generații de-acum încolo acest instrument va dispărea cu totul. Până una-alta însă, încă se mai produc cămăși din materiale care trebuie călcate și dacă faci parte dintre cei atenți la astfel de detalii cu siguranță o să-ți placă această masa care o sa iti usureze munca  Eu, fiind mai pragmatică, nu vreau să mi-o ușurez ci să o elimin cu totul :)

        Parțial am găsit soluția, nu-mi aparține ideea ci am găsit-o undeva pe internet dar este genială. Toate tricourile, puloverele, pijamalele, blugii și celelalte haine care se pretează la așa ceva, le țin rulate în sertare. Nu ocupă mult loc, le văd pe toate dintr-o privire, nu se șifonează deloc, ba chiar cele care erau boțite, își revin până la următoarea purtare. Să mă laud, deci :) sertar        Voi cum stați cu călcatul? Vă enervează, vă plictisește sau vă relaxează? (pentru că am întâlnit și astfel de cazuri) Ori l-ați eliminat cu totul din lista treburilor gospodărești?

Share This:

Citește mai mult

loreal cica cream

Delicii pentru ten de la L’Oréal Paris – Revitalift Cica Cream

        Părerea mea este că niciodată nu este prea devreme (și, de altfel,  nici prea târziu) pentru a începe o rutină anti-îmbătrânire de îngrijire a tenului. După cum v-am mai spus, sunt o mare devoratoare de cosmetice, în special pe partea de skin care așa că de-a lungul timpului am încercat foarte multe creme. Unele mi s-au potrivit mai bine, altele mai puțin, pe unele le-am utilizat ani de zile, altele n-au avut niciun efect și am renunțat rapid la ele, altele mi-au provocat alergii (cele care au avut în componență diverse fructe nu le-am suportat).

        Astăzi o să vă povestesc puțin despre ultimele mele descoperiri, Revitalift Cica Cream crema regeneratoare de noapte impotriva imbatranirii pielii și Revitalift Cica Cream crema de zi regeneratoare impotriva imbatranirii pielii, ambele de la L’Oréal Paris. Dar înainte de orice impresie, vreau să vă spun că primul criteriu de care țin seama atunci când achiziționez cosmetice este ca brandul respectiv să nu testeze produsele pe animale. La L’Oréal nu se întâmplă acest lucru, mai mult chiar, până în prezent firma a investit aproape un miliard de euro în cercetare pentru a găsi alternative la astfel de teste îngrozitoare.

        Și acum despre cele două creme care mi-au salvat viața după ce am ieșit din iarnă cu pielea ca un crocodil. Realmente aveam un ten așa de uscat încât pielea mi se descuama desprinzându-se în fâșiuțe precum solzii reptilelor :) Orice am încercat, (inclusiv tot felul de uleiuri – și urăsc uleiurile puse pe față) nimic n-a avut efectul scontat până am dat de minunățiile astea două. Numele Cica vine de la unul din ingredientele folosite și anume o plantă, Centella Asiatica, cunoscută sub numele de iarba tigrului în medicina tradițională chineză.

        Ambele creme sunt foarte hidratante și intră repede în piele (deși nu se absorb chiar instantaneu) însă perioada aia de câteva minute când încă le simți pe față, face minuni. E ca un fel de hrană pentru piele, un strat protector care totuși nu se simte deloc gras sau unsuros. Au un miros plăcut, proaspăt, un iz ce aduce vag cu iarba proaspăt cosită. Ca intensitate a mirosului, pe o scară de la 1 la 10, le-aș da un 3,  deci concentrația de parfum este destul de redusă ceea ce cred că le face potrivite și pentru persoanele cărora nu le plac mirosurile puternice.

        De aproximativ o lună de când folosesc aceste creme nu am mai avut probleme de deshidratare și sunt mulțumită atât de tonusul cât și de luminozitatea tenului. Pe scurt, îmi place de mine când mă uit în oglindă însă nicio cremă din lume nu o să facă  să dispară ridurile. Pentru asta s-au inventat injecțiile cu botox sau operațiile estetice. Cred însă cu tărie că o cremă anti îmbătrânire folosită zilnic întârzie apariția cutelor profunde și prelungește considerabil suplețea pielii.

        Singurul minus pe care l-am găsit este faptul că în crema de zi nu există factor de protecție solară, dacă ar fi avut și asta, aș fi zis că am găsit soluția perfectă. În rest nu am nimic de reproșat și, dacă aveți un ten matur sau cu tendințe de uscare,  vă recomand cu cea mai mare sinceritate aceste două produse. Ambele le găsiți pe aoro.ro. loreal cica cream

 

 

Share This:

Citește mai mult

str

Cele mai simple remedii naturiste pe care le folosea bunica

        Nimeni de la noi din familie nu a fost vreodată vraciul satului și leacurile băbești au fost puse mereu pe locul doi venind ca o completare și în niciun caz o alternativă la medicina clasică. Nimeni n-a crezut în leacuri miraculoase, în plante atotvindecătoare, în regimuri minune sau soluții fără o explicație științifică. Medicul a fost întotdeauna cel care știa cel mai bine ce este potrivit în caz de boală și dacă el îți indica un anumit tratament, apăi ăla era sfânt că doar de-aia făcuse atâta școală. Cu toate astea, la medic se mergea doar în cazuri, hai să nu le spun chiar extreme, dar în niciun caz nu se mergea pentru o simplă răceală. Adică nu erai toată ziua-bună ziua la ușa cabinetului ca să te vaieți că te doare capul sau că îți curge nasul și datorită acestui fapt pot să mă mândresc acum că nu am luat antibiotice decât de două ori în viața mea în timp ce colegii mei de clasă făceau câte o cură de penicilină de două ori pe an. Pentru bolile fără gravitate, pentru mici indigestii sau oareșce alt disconfort, bunica mea avea câteva leacuri simple și la îndemâna oricui:

  1. Compotul de struguraşi. De fapt oficial li se spune coacăze însă datorită faptului că arată ca nişte struguri mici, mie îmi place să le spun aşa. În copilărie nu exista vară în care la noi în familie să nu se pună pe iarnă cel puţin 20-30 de borcane de compot de struguraşi. Se pare că este bun pentru scăderea temperaturii şi dacă eu sau sora mea făceam febră imediat eram trecute pe compot, care de altfel e şi foarte bun la gust, şi febra ne scădea imediat.str
  2. Ceaiul de muşeţel. Inhalaţiile cu vapori de ceai de muşeţel le practic şi în ziua de azi atunci când mă prinde un guturai. Îmi pun o prosop pe cap şi stau câteva minute cu faţa aplecată peste vasul cu ceai fierbinte la distanţa la care pot suporta căldura. Apoi mă bag direct în pat şi până dimineaţa nu îmi mai curg nici ochii, nici nasul. Eficiență verificată!
  3. Sâmburii de dovleac te scăpau de viermișorii intestinali (oxiuri). Nu știu dacă am avut vreodată paraziți pentru că n-am avut  simptome și nici vreun medic nu a confimat vreun astfel de diagnostic dar dimineața, pe stomacul gol, zece sâmburi cruzi (neprăjiți) cică fac minuni. Erau prea buni ca să îi refuz așa că nu mă împotriveam deloc tratamentului, ba din contră mâncam de zor și în restul zilei ca să fiu sanătoasă tun :)
  4. Afinele. De departe cel mai bun fruct care combate diareea. Evident că nu aveam în casă afine proaspete decât vara, în schimb siropul, compotul și dulceața erau nelipsite. Ba aveam și afinată dar aia nu era pentru copii. Fac o mică paranteză și mă întreb (și întreb) ce afine sunt astea ce se găsesc mai nou în supermarket că nu seamănă deloc la gust cu ceea ce știam eu. Sunt enorme, exagerat de dulci, nu au sâmburi și nici nu pătează dinții. Or fi de plastic?
  5. Ceaiul de ceapă. Bunica spunea că este foarte eficient în tratarea tusei dar aici nu pot să confirm prin experienţa proprie pentru că am încercat o singură dată şi mi s-a părut ceva atât de oribil la gust încât realmente nu am putut să-l înghit.
  6. Sarea caldă făcea minuni când ne durea vreo ureche. De ce, habar nu am dar îmi aduc aminte cum ai mei ne puneau sare fierbinte într-o batistă mare și înnodată ca o bocceluță ca să nu curgă, iar eu stăteam culcată pe o parte cu urechea pe sare. Când sarea se răcea, nu mai simțeam nicio durere.
  7. Siropul de muguri de brad. Ce bun era! mai ales când era făcut cu apă minerală era un deliciu de care o să-mi aduc întotdeauna aminte cu plăcere. Să tot fie astfel de „medicamente” pentru vindecarea aparatului respirator :)
  8. Frunzele de varză crudă. Se pare că este cel mai popular tratament pentru tratarea varicelor. Bunica săraca suferea tare din această cauză și își făcea un fel de comprese din frunze de varză pe care le strângea în jurul picioarelor cu o eșarfă lăsându-le de seara până dimineața. După ce dormea o noapte întreagă cu bandajul ăsta spunea că se simte mult mai bine, și cred, pentru că am auzit de acest lucru la multe persoane.
  9. Vinul de coacăze negre. Era făcut în casă, avea o alcoolemie mai slabă decât vinul din struguri și era minunat pentru tratarea anemiei. Câte un păhăruț pe zi (maxim 100 de ml) își făcea de îndată efectele dorite. Cred în puterea lui benefică mai ales de când oncologul i-a recomandat surorii mele acest ”tratament” pe perioada chimioterapiei.
  10. Aloe vera. Cu sigurață planta aceasta nu este vreo moștenire dacică dar noi o aveam în bucătărie și era un remediu excelent pentru calmarea arsurilor provenite din micile accidente casnice. Nu știu dacă e bună pentru arsurile profunde (și presupun că nu) dar pentru arsuri provocate de ulei încins care stropește din tigaie, seva care curge dintr-o frunză ruptă în două are un efect cicatrizant imediat. Mai foloseasm lichidul din aloe vera și pentru pielea arsă de soare pe vremea când stăteam ca nebunii la plajă înainte să aflăm cât de ucigătoare pot fi radiațiile solare. aloe

        O parte din remediile de mai sus le  folosesc și astăzi și sunt convinsă că rău n-au cum să-mi facă. Medicamente iau foarte rar, poate doar  când mă mai ia durerea de cap dar și atunci parcă mai bine îmi trece cu o cola decât cu un antinevralgic. Problema e că de când am văzut niște filmulețe în care se arăta cum cola curăță mai bine decât orice detartrant vasul de WC,  îmi alunecă pe gât  cu noduri :) Chiar așa, dacă tot veni vorba, cunoașteți vreun tratament naturist care să se potrivească durerilor de cap?

Share This:

Citește mai mult

uni

Sunt necesare uniformele? sau halatele albe la medici?

        Duminică am fost la botezul Ruxandrei. Așa de mult îmi place numele ăsta, nume de domniță cu obârșie boierească, și știu că și mamei îi plăcea tare mult. De fapt la ea am auzit analogia care mi-a rămas în minte. Cred că s-ar fi bucurat tare mult să știe că pe una dintre strănepoatele ei o cheamă astfel și sper, sper din suflet!, ca nu cumva cineva să devieze și să înceapă să îi spună Ruxi. Și, credeți-mă, nu îmi fac temeri în mod gratuit, există antecedente care îmi arată că tuturor Ruxandrelor pe care le cunosc, nu multe, e adevărat, frumosul nume cu vechi consonanțe românești  li s-a prescurtat în ciudatul și unisexul Ruxi.

        Botezul nepoată-mii s-a ținut la București și am mers cu mașina. O zi dus, o zi întors că de n-ar fi nu s-ar povesti. Vorbesc de drumul nesfârșit pe șoselele patriei, drum care te ține câte 40-50 de kilometri pe o singură bandă în spatele unui tir imens și supraîncărcat, de ajungi să-ți dorești moartea. Și cum stam noi în mașină rozându-ne unghiile de plictiseală, trei generații cu trei moduri de gândire diferite, am ajuns să abordăm diverse subiecte controversate, ba chiar să ne și certăm pe anumite teme cum ar fi cele politice (ceea ce nu ar fi vreo noutate). N-am avut însă treabă cu PSD-ul, cu Iohannis sau alte entități autohtone ci am trecut la nivel global: Putin, americanii și Siria. Adevărul este că dacă toată lumea ar avea aceeași părere despre orice subiect, orice conversație ar deveni, chiar înainte să înceapă, anostă și plictisitoare. Să tot aprobi și să spui da, să dai din cap și să zâmbești admirativ celui din fața ta nu e deloc amuzant, ba aș spune că politețea și eleganța exagerată pot transforma o întâlnire ce ar purtea avea nerv și esență,  într-o lălăială seacă.

        Așadar și prin urmare, cum știu că cei care citiți acest blog nu vă sfiiți să vă expuneți opiniile, aș vrea să aud ce aveți de spus în privința uniformelor, un alt subiect pe care l-am discutat în mica (dar lungaaa) noastră călătorie. Întâi de toate o să vă spun părerea mea: îmi plac și mi-au plăcut întotdeauna uniformele. Clar ca bună ziua. Nu m-a deranjat niciodată să port uniforma școlară, asta începând chiar de la grădiniță când îmi aduc perfect aminte cu câtă mândrie am mers în prima zi cu șorțulețul albastru cu guleraș alb și fundă roșie la gât, demonstrând lumii întregi că sunt deja un copil mare ieșit din bebelușie.

        Uniforma de pionier mi s-a părut frumoasă și, chiar dacă nu le înțelegeam pe deplin semnificația, eu și prietenele mele ne străduiam să adunăm cât mai multe insigne pe care să le purtăm în piept ca pe niște decorații. La liceu sarafanul bleumarin nu mi-a ”îngrădit” niciodată feminitatea așa cum aud uneori persoane care se plâng de frustrările de acest gen. E adevărat că am avut parte de un liceu cu profesori de excepție care nu au pus niciodată aspectul fizic înaintea capacităților intelectuale. Exista o anumită lejeritate din acest punct de vedere și dacă în locul cămășii albastre îți puneai un tricou nimeni nu comenta nimic, la fel cum n-am auzit niciodată vreun profesor să facă observație vreunei eleve că are fusta prea scurtă sau prea lungă sau că nu are bentiță pa cap (recunosc, cordeluța mi s-a părut o tâmpenie căreia nu i-am văzut niciodată rostul).

        Când lucram la bancă a apărut la un moment dat zvonul că se vor introduce uniforme, cămașă și sacou pentru toți cei din front office. Pfff… nu vă spun câtă disperare  și ce panică s-a produs… cum să fim toți îmbrăcați la fel? ca pe vremea comuniștilor! De unde și până unde e asociată uniforma cu comuniștii, habar nu am pentru că în Anglia, care n-a văzut picior de comunist decât la televizor, toate, dar toate școlile, au uniformă. E simplu și pentru părinți, e simplu și pentru copii, uniforma conferind un  sentiment de apartenență sau chiar de mândrie în cazul unei școli bune.

        Mai nou am observat o tendință în rândul medicilor de a renunța la halatul alb, un simbol care oferă statutul și prestanța acestei meserii de o grămadă de vreme. Unii spun că vestimentația tradițională este asociată cu injecțiile și cu alte proceduri dureroase dar și cu veștile proaste și că halatul sperie pacienții. Alții, dimpotrivă, susțin că astfel de halate medicale oferă credibilitate și profesionalism în timp ce ținutele colorate scad prestanța în fața pacienților. Există un adevăr pe undeva, de curând am fost într-o clinică stomatologică și la un moment dat, în timp ce așteptam pe hol, a apărut o tânără într-o costumație roz cyclam poate un pic prea excentrică pentru gustul meu. Am fost convinsă că este uniforma personalului care se ocupă de curățenie și nu era deloc așa. Tipa era chiar doctoriță și mi-am dat ulterior seama după discuția pe care a purtat-o cu un pacient. Nu aș spune că am prejudecăți dar totuși în mintea mea s-au întipărit câteva preconcepții greu de înlăturat și, departe de mine să afirm că ar exista meserii mai puțin onorabile, presupun că nici unui medic nu i-ar plăcea să fie confundat cu femeia de serviciu.

        Dar trecând de medici și de halatele lor, care nu sunt chiar o uniformă în adevăratul sens al cuvântului, să luăm cazuri mai simple cum ar fi însoțitorii de zbor, șoferii de autobuz sau vânzătorii din anumite magazine care imediat arată altfel atunci când poartă uniforma specifică. Chiar și un mecanic auto cu salopeta pătată de vaselină oferă un sentiment de încredere și de profesionalism atunci când se prezintă în fața clientului costumat corespunzător. Am văzut patroni de service auto care lucrau cot la cot cu angajații îmbrăcați în pulovere rupte, lungite și deșirate la coate, cu pantaloni răriți în genunchi de ziceai că sunt homeleși și nu oameni cu o afacere prosperă. Când se prezintă unul din ăsta în fața ta oare îți mai vine să îi lași mașina pe mână? Sunt atâtea locuri în care, cu o sumă de nimic, ar putea să-și facă salopete de lucru brodate fie cu  numele firmei, fie cu un mesaj drăguț încât pur și simplu nu înțeleg de ce sunt atât de nepăsători. Până la urmă vorba aia cu haina face pe om se aplică și în astfel (sau mai ales) în astfel de cazuri.

        De uniformele militare, formale sau mai puțin formale, nu mai spun nimic. Nici nu are rost. Doar uitați-vă la poza de mai jos și să aud că aveți tupeul să spuneți că nu vă plac. De uniforme, zic :)uni

Share This:

Citește mai mult