bread-making-1039261_640

Ce ți-e și cu stilul ”tradițional”

        Uneori trendurile introduse de mamele astea moderne (primele din istoria omenirii care își cresc copiii după principii sănătoase) mă disperă cu totul. Cu siguranță de când au fost copiii mei mici au apărut multe lucruri bune și s-au făcut descoperiri în beneficiul bebelușilor, dar pretențiile hipsterești ale expertelor în parenting depășesc de multe ori puterea mea de înțelegere.

        ”Pe vremea mea” nu erau inventate scutecele de unică folosință, pamperșii adică. Sau poate erau, dar ce știam noi, cei care ne petreceam diminețile la coadă la lapte și ne drămuiam pâinea pe care o luam pe cartelă… În fine, cel mai greu lucru atunci când erau copiii mici mi se părea spălatul zilnic al scutecelor și nu doar al scutecelor ci și al pantalonașilor și salopetelor pentru că orice pipi se solda cu schimbatul din cap până în picioare. Uneori se udau și păturica și cearceaful  ca să nu mai spun de accidentele cu numărul doi care mă aduceau în pragul disperării. Am crezut că n-o să se mai termine în veci perioada aia.

        Când am văzut prima dată un pampers m-am gândit că cel care le-a inventat a fost un geniu și dacă era după mine, îi dădeam un premiu Nobel. Mi s-a părut o idee genială, a doua ca importanță după descoperirea curentului electric și în consecință, nici să mă taie, nu pot pricepe de ce ar alege o mamă din ziua de azi să revină la scutecele textile. Dar, dacă vă vine să credeți, există femei care au ales să folosească în continuare cârpele. Și nu este vorba de un caz singular ci putem vorbi chiar de un curent în acest sens. Argumentele cu ecologia și planeta Pământ care trebuie protejată mi se par ridicole atâta timp cât pentru spălarea scutecelor de pânză se folosește detergent iar cele legate de bani nu mi se par suficient de puternice punând în balanță confortul și liniștea mamei.

        Timpul este cel mai prețios cadou pe care îl poate primi cineva și orice îți face viața mai ușoară este ca o gură de aer proaspăt.  Eu, cel puțin, asta îmi doresc cel mai mult, să am timp liber în care să mă pot bucura de viață, să citesc, să mă plimb, să văd un film bun, să stau la taclale cu prietenii, să nu mă grăbesc niciodată, să îmi permit un weekend de leneveală și să nu mai simt presiunea orelor care fug prea repede. E atât de reconfortant să îți petreci zilele într-un mod plăcut și să nu fii nevoit să te înhami la treburi care îți răpesc ore prețioase cum ar fi spălat zilnic de scutece…Ca să nu mai zic de munci cu hei-rupul gen pus zacuscă pe iarnă în cantități industriale sau cohălit în bucătărie înainte de sărbători până la epuizare.

        E adevărat că nu mă dau în vânt după gătit dar chiar nu îi înțeleg pe cei care își petrec toamna întreagă punând zeci de borcane cu dulceață și tone de bulion. Eu nu aș sta  să mestec ore nesfârșite în oala cu zacuscă sau în cazanul cu magiun când viața trece pe lângă mine ca un vis, când într-o clipire de ochi se perindă o generație întreagă și anii cei mai frumoși zboară ca vântul. Mi-aduc perfect aminte de perioada când prin magazinele alimentare bătea vântul și într-adevăr atunci contextul era cu totul altul fiind nevoit  să te pregătești pentru iarnă mai ceva ca o furnică. Sau, mai drăguț spus, ca o veveriță care își umple scorbura cu alune. Cumpăram câte 50 de kile de vinete pe care ne apucam să le coacem la prima oră a dimineții, apoi le piguleam fierbinți până îmi ieșeau ochii din cap și le adunam într-un vailing care părea că nu se va umple niciodată. Nu aveam congelator așa că vinetele se puneau în borcane care apoi se dădeau la dunst și trecea bine de miezul nopții când terminai cu toate. A doua zi erai leșinat de nu-ți mai trebuia nimic.

        Slavă Domnului că am terminat cu asta. Acum mai pun două-trei punguțe în congelator, așa de poftă și cam atât. Ce rost ar avea când se găsește mâncare pe toate gardurile și putem alege în fiecare zi altceva, când toată iarna atât piața cât și supermarketurile sunt pline de legume și fructe proaspete? Sigur că sunt aduse de pe alte meleaguri, sigur că nu au același gust ca vara, sigur că unele dintre ele sunt probabil modificate genetic dar nu mi-am propus să mănânc doar bio și nici nu mi-am impus niciun fel de regim alimentar sănătos. Mă obosește căutarea continuă și prețioasă a alimentelor încadrate în tiparele așa zișilor specialiști în nutriție apăruți peste noapte și obsesia de a verifica/ măsura/ evalua orice bagi în gură. Mănânc echilibrat și asta îmi e de ajuns pentru că nu-mi face nicio plăcere să-mi pierd timpul cu activități doar pentru a mă mândri cu ceva făcut în casă.

        Cunosc o mulțime de oameni care în fiecare toamnă cumpără cantități impresionante de struguri. Înțeleg să-ți faci propriul vin dacă ai via în spatele casei dar să devii producător de vin din struguri cumpărați mi se pare peste mână. Oferta de vinuri online este uriașă și printr-un simplu click poți alege orice sortiment, de la sec la super dulce, alb, roșu, rosé și ce-o mai fi existând că nu mă pricep așa bine la vinuri și nici nu mă dau în vânt după ele. Am în schimb o reteta de cocktail Margarita cu care mi-am impresionat toți musafirii :)

        Știu că fiecare om are hobby-urile sale și știu că suntem foarte diferiți dar asta cu reîntoarcerea la stilul de viață așa zis tradițional nu o înțeleg. Adică să prepari totul în gospodărie și să cumperi cât mai puțin din dorința de a trăi așa cum o făceau bunicii noștri care, vai de capul lor, greu trebuie să le fi fost. Asta dacă, bineînțeles, nu erau cumva moșieri. Ai mei nu au fost și munceau de dimineața până seara. Doar ca să facă pâinea cea de toate zilele o luau de la zero în fiecare an începând de la arat, semănat grâu, treierat apoi dus la moară și măcinat ca să nu mai spun câtă muncă era pentru făcut un cuptor de pâine o dată pe săptămână. Iar acum, după ce am ajuns la comoditatea de a trânti pe masă pâinea gata feliată să mă întorc, chiar și parțial, înapoi în timp? În vecii vecilor n-o să-mi iau aparat de făcut pâine. Și cu asta să-mi pierd vremea? O fi bună pâinea proaspătă, nu zic nu, dar pentru mine nu merită efortul. bread-making-1039261_640

         Voi cum stați cu timpul liber? Ce credeți, merită efortul de a face mai mult de cinci borcane de zacuscă și două de dulceață de gutui? Merită să faci zece cozonaci odată și trei tăvi de prăjituri iar în ziua de Crăciun să nu-ți mai poți ține ochii deschiși de somn?

Share This:

Citește mai mult

IMG_20171110_220956_resized_20171110_105810301

Ce poți face cu 9 lei

  • Poți cumpăra un balsam de buze de la Nivea. Cel clasic, albastru, fără aromă de căpșuni, cireșe sau vanilie și fără culoare e preferatul meu și cred că nu-mi lipsește din portfard de vreo 10 ani sau de când a apărut în România. IMG_20171110_220956_resized_20171110_105810301
  • Sau ai putea să iei un deodorant Rexona. Bun, eficient și fără să lase urme albe pe haine. La Lidl e cea mai bună ofertă.
  • Ai putea lăsa 9 lei în cutia milei de la biserică așa cum sunt unii care o fac duminică de duminică. Pentru niște sfeșnice aurite sau pentru un alt rând de odăjdii preoțești.
  • Tot 9 lei costă și două drumuri dus-întors cu autobuzul până în centru. Știu, e mai scump decât în București dar transportul nu e subvenționat în toate orașele.
  • Cu 9 lei ai putea să-ți iei 11 țigări dar ar fi păcat. Nu mai bine dai banii ăia pe o cutie de ciocolățele cu mentă? Nu scrie pe ele After Eight dar sunt la fel de bune.IMG_20171110_220730_resized_20171110_105725376
  • Tot 9 lei e un kilogram  de ardei că, de, a venit iarna și s-au scumpit din nou. Iar vinetele tot pe acolo sunt, la fel și roșiile cherry.
  • Ai putea să bei o bere în oraș cu 9 lei dar  nu chiar în orice oraș ci în unul mai mic, așa ca Turda de exemplu. Cu cât e  mai mare orașul, cu atât berea e mai scumpă. Sau ai putea să bei o cafea dar în niciun caz la Starbucks pentru că acolo nu găsești sub 15 lei.
  • Sau, pur și simplu, ai putea uita că ai 9 lei și să-i găsești după un timp în buzunarul de la blugi sau într-o poșetă pe care n-ai mai purtat-o de mult.
  • Cu 9 lei ai putea să… Dar o să vă spun după ce veți citi povestea de aici. E o poveste care se termină cu bine dar este foarte tristă, ca orice poveste în care un copil se îmbolnăvește de cancer. Și pentru copii la fel de grea ca și boala însăși, sau poate chiar mai mult, e frica de singurătate și disperarea că vor rămâne singuri pe un pat de spital fără mama care să-i țină de mână. Cu 9 lei ai putea să ajuți un părinte care stă zi și noapte pe un scaun lângă patul copilului bolnav. Scopul acţiunii, care se numește MagicHome, este de a strânge fonduri pentru a investi într-un centru pentru părinţii care au copii bolnavi de cancer. Un centru aflat lângă spital unde oamenii să se odihnească măcar un pic, să se spele și să-și gătească ceva pentru a putea înfrunta o nouă zi. În MagicHome-ul viitor, cel pentru care se strâng acum bani, vor putea fi găzduiţi mulţi astfel de părinţi. 30 de persoane vor putea fi găzduite 360 de zile pe an. Vor fi voluntari, vor fi terapeuţi care să vorbească cu părinţii. Este vorba de o casă situată lângă Fundeni, care are trei etaje şi pe fiecare nivel va fi câte un apartament cu patru camere. Este suficient să trimiteţi un sms la numărul 8844 cu cuvântul MAGIC pentru a face acest refugiu, care nu va fi exclusiv pentru părinţi, ci şi pentru copii. De foarte multe ori sunt copii care vin la tratament şi care, de exemplu, astăzi au de făcut trei analize, iar peste trei zile au de făcut alte analize. Unde să se ducă în tot acest timp?

        Eu am trimis acest sms de cum am aflat de proiect (vedeți print screenul de mai jos) și mă bucur că există oameni care își consumă energia în astfel de campanii. Donația este lunară și o puteți opri oricând cu un alt sms fără costuri suplimentare. Vă doresc tuturor să nu cunoașteți boala și să aveți gândul împăcat pentru că ați avut o clipă de generozitate.
Screenshot_20171108-133249

 

Share This:

Citește mai mult

IMG_20171108_160116_resized_20171108_091947544

De ce dau românii ”atenții”?

        Și nu vorbesc acum de clasica șpagă pe care o denunțăm, o ostracizăm dar pe care tot noi o întreținem ci de micile atenții pe care le oferim drept recunoștință pentru că cineva ne-a făcut un serviciu. De ce oare ne simțim obligați să dăm cadouri doar pentru că cineva și-a făcut datoria și a bifat niște puncte care îi erau trecute în fișa postului și pentru care oricum primește salariu? Am fost învățați că așa se face, că e bine să fim ținuți minte și  că poate o să mai avem nevoie pe viitor de aceleași servicii. Sau poate ne gândim ca data următoare să nu mai stăm la coadă și să fim serviți înaintea celorlați sau poate vrem să ni se rezolve problema pe loc și  să nu mai fim chemați a doua oară. Sau poate ni se pare că normalitatea este ceva excepțional iar atunci când cineva este amabil  considerăm că ne-a făcut un favor  depășindu-și atribuțiile de serviciu iar noi ne simțim obligați să-i răsplătim zâmbetul cu o atenție.

        Mi s-a întâmplat și mie. Și mi s-a întâmplat să fiu în ambele ipostaze, adică și să dau, dar și să primesc. Ieri dimineață așteptam autobuzul în stație când s-a apropiat de mine o doamnă micuță, mi-a adresat un salut stingher și fără alte cuvinte dar cu un zâmbet pe buze mi-a întins o ciocolată mică. A, nu, mulțumesc am sărit eu imediat refuzând să iau bucățica de Kinder. A insistat. O dată, de două ori, de trei ori. Te rog, te rog, ia-o că e foarte bună. Mă simțeam deja inconfortabil în fața rugăminților așa că i-am mulțumit, am prins ciocolata cu vârfurile degetelor de la mănușă  și am băgat-o în buzunar.IMG_20171108_160116_resized_20171108_091947544        Ne-am urcat în același autobuz, eu pe ușa din spate, ea pe la mijloc parcă ferindu-ne una de alta și asta a fost tot. O cunoșteam din vedere, știam cine este pentru că face parte din aceeași generație cu mine și dacă bine țin minte am fost colege de școală în clase paralele. N-o mai văzusem de 20-30 de ani până deunăzi când ea a avut treabă în instituția unde lucrez. Foarte curios, deși trecuse atâta amar de timp, ne-am recunoscut reciproc. Era puțin dezorientată și am ajutat-o să scrie o cerere. ”Ajutat-o” e mult spus, i-am spus doar ce trebuie să cuprindă cererea și unde trebuie să o ducă. Atât și nimic mai mult. Mi-a luat 3 minute sau poate chiar mai puțin dar sunt convinsă că s-a simțit datoare să mă recompenseze ca și când acel simplu mulțumesc n-ar fi fost suficient. Practic mi-a dat acea ciocolățică, o așa zisă atenție, pentru că am băgat-o în seamă.

        Îmi place să tratez oamenii exact așa cum aș vrea să fiu eu tratată și lucrul acesta mi-l spun în fiecare dimineață. Cu amabilitate, cu dorința de a rezolva și de a duce lucrurile la bun sfârșit. Recunosc că modul acesta de abordare s-a lipit de mine în anii petrecuți în bancă unde orice client trebuia să plece mulțumit. Unde lucrez acum problemele sunt mult mai diversificate și mai complexe iar multe dintre ele nu au rezolvare  (sau cel puțin nu în perioada imediată) dar o vorbă bună, o dovadă de compasiune și un zâmbet nu costă nimic. Să observi când un om intră în birou și să-ți ridici ochii din hârtii consider firesc și normal iar uneori, credeți-mă, și atât e suficient.

        Mă lovesc zi de zi de atâția amărâți cu o mulțime de probleme și pentru care venirea iernii echivalează cu o catastrofă și n-am cum să-i ajut. Așa cum se spune că banul la ban trage, cred că și sărăcia atrage după sine mai multă sărăcie, mizerie și foame. Și multă violență. Din păcate se întâmplă de multe ori ca oamenii ăștia să nu se lase ajutați. Pur și simplu trăiesc și acționează împotriva lor înșiși și nu profită de mâna de ajutor care li se întinde. De exemplu la mine în oraș autoritățile le-au construit un fel de case din containere unde de bine, de rău, aveau un acoperiș deasupra capului. Dar nu știu de ce minimizez efortul spunând ”un fel de case” pentru că, de fapt, erau case în toată regula. Sigur ați văzut și voi o astfel de casa din container, nu neapărat în zonele sărace ci in cele mai neașteptate locuri. (Eu am văzut prima dată în București, în Centrul Vechi și înăuntru era amenajat un magazin M·A·C, brand care n-are nici în clin nici în mânecă cu sărăcia din moment ce un ruj la ei costă bine peste o sută de lei). La început casele astea erau curate, aveau geamuri termopan, erau conectate la curent electric și la apă și aveau încălzire. E drept că băile erau comune dar aveau dușuri cu apă caldă și mașini de spălat. După ce ai trăit o viață întreagă în case de chirpici și ai dormit pe cartoane mucegăite lângă groapa de gunoi a orașului, diferența era de la cer la pământ.

        Oamenii erau mulțumiți și cu toate astea în câțiva ani s-a distrus tot. Și când spun tot, imaginați-vă un uragan care a măturat totul în cale. Au rămas doar niște stâlpi de susținere, câteva table îndoite, țevi ruginite și șobolanii care mișună nestingheriți pe sub fostele podele. Nu se mai poate locui acolo sub nicio formă. E ca și când ai sta sub cerul liber. Distrugerile n-au venit din afară ci de la ei, din interiorul micii comunități care locuia acolo. Acum cei care au rămas (din nou) pe drumuri caută cu disperare soluții să treacă iarna. E adevărat că statul dă ajutoare pentru încălzire dar pentru asta trebuie să dovedești că ai un domiciliu, că ai încheiat un contract de chirie, că te încălzești cu sobe pe gaz sau cu lemne. Trebuie să ai, cum zic ei, ceva la mână iar oamenii ăștia nu au nici măcar acte de identitate. Și culmea, din sărăcia lor lucie mi s-a întâmplat să mi se ofere o plăcintă cu brânză! Atențiile astea sunt oare înscrise în ADN-ul nostru, al celor care trăim pe plaiurile mioritice? Altfel cum oare de oricine, indiferent de poziția socială sau starea materială  simte că este de datoria sa să ofere mici cadouri celor cu care interacționează aflându-se de o parte și de alta a unui ghișeu?

        Plăcinta, spre deosebire de ciocolată, nu am luat-o. Și nu pentru că mâna care mi-a întins-o nu mai văzuse apa și săpunul de multă vreme ci pentru că pur și simplu știam că oricare dintre copiii femeii respective s-ar fi bucurat cu adevărat să mănânce ceva cald. Ieșea cu totul din discuție un astfel de cadou.

        În final trebuie să recunosc că mi s-a întâmplat și mie, și nu doar o dată, să procedez la fel. Ultima oară am dat o cutie de After Eight unei funcționare de la poștă care este întotdeauna extrem de serviabilă adică exact așa cum ar trebui să fie oricine lucrează acolo. Deci i-am dat-o pentru că se comporta normal iar normalitatea a devenit ceva ieșit din comun. Când credeți că se va termina cu obiceiurile astea aduse probabil de la curtea sultanului?

Share This:

Citește mai mult

IMG_20171106_171533_resized_20171106_062918742

Cât de greu e să zugrăvești o bucătărie?

        Ce-ați crezut, că am murit?  nu, nu, n-am muritu‘, numaun pic m-am hodinitu’… :) De fapt versurile astea nu se prea potrivesc că numai de odihnit nu mi-a ars. E drept că zilele astea mi-am tras un pic sufletul de la scris, în schimb am lucrat prin casă. Ineficient și în gol dar tot muncă se cheamă.

        Începutul aproape se pierde în negura îndepărtată a vremurilor, mai exact în luna iunie când, la întrebarea lui fii-miu ce-mi doresc de ziua mea, l-am surprins răspunzându-i că de data asta o să sar peste clasica replică nu am nevoie de nimic, dar îți mulțumesc oricum și, dacă tot m-a întrebat, i-am spus că m-aș bucura dacă mi-ar schimba geamul de la fosta cămară cu unul de termopan. În urmă cu ceva ani făcusem o reorganizare a apartamentului și am desființat cămara (una dintre cele mai bune decizii ever) pe care am înglobat-o atunci în bucătărie. Nu știu de ce și cum s-a întâmplat de ferestruica a rămas cu aceeași ramă veche și urâtă de lemn  dar de atunci încoace mi-am dorit mereu să o schimb. Să primești cadou o ramă de geam pare ciudat dar până la urmă, de ce nu? Decât o poșetă roșie, o bluză din care mai am vreo trei, o ramă de fotografii care să zacă într-un sertar sau o vază pe care să nu mai am unde o pune, mai bine ceva util. Zis și făcut. De fapt, mai mult zis :)

        Pe la începutul lui august îl întreb eu pe Vladul meu ce se aude cu geamul. Vaaaai, am uitat de geam, zice, adică am dat comanda dar am uitat să întreb dacă e gata iar cei de la firmă nu m-au sunat. Îți spun mâine. Mâine s-a făcut săptămâna următoare. Apoi, pe când deja nu mai speram, îmi spune într-o seară când s-a întors de la serviciu: L-am sunat pe ăla cu geamul (patronul) dar e plecat în concediu și numai când se întoarce mi-l face. Bine, zic, cum am așteptat atâta, mai stau câteva zile că n-o fi foc. Da, da, dar să știi că ăsta s-a dus în Mallorca la niște prieteni și stă acolo două luni. Două luni?? Pfuai, ce bine e să fii patron…

        Și cu asta am îngropat gândul cu geamul și cadoul și alte bălării. Mi-am scos ideea din minte mai ales că nu țineam morțiș să mă apuc de renovări. Toate bune și frumoase  până vinerea trecută când seara, în timp ce mă uitam la Vocea României, îmi spune copilul bine că mi-am adus aminte, mâine dimineață la opt vine ăla să monteze geamul. Asta da surpriză :) Bineînțeles că n-a venit la opt și a venit la zece și a venit așa cum vin meseriașii mioritici, total nepregătit. Bine, poate exagerez un pic, a venit pe jumătate pregătit. Avea clește dar n-avea ciocan, avea poloboc dar n-avea ruletă, avea șuruburi dar nu se potriveau piulițele, avea silicon sanitar dar nu avea nu știu ce spumă și tot așa. Dacă eram doar eu acasă, sigur n-ar fi terminat de montat geamul atâtea i-au lipsit. Noroc cu băiatul meu care are o grămadă de scule în garaj și împreună, după cinci luni de așteptare și vreo oră de lucru efectiv, au reușit cumva să finalizeze operațiunea. În orice caz, făcând o extrapolare, de acum înainte eu n-o să mă mai întreb niciodată de ce durează atât de mult construirea unei autostrăzi :) IMG_20171106_171533_resized_20171106_062918742

         Buuuun, și după ce m-am văzut eu cu sacii-n căruță m-am gândit că ar fi momentul oportun să zugrăvesc bucătăria. Meseriașul mi-a spus că în două-trei zile, după ce se întărește spuma, vine să refacă pervazul geamului și că este dispus să se ocupe și de zugrăvit. M-am bucurat să împușc doi iepuri dintr-odată numai că două-trei zile s-au făcut patru, apoi cinci și socoteala de-acasă nu s-a mai potrivit deloc cu cea din târg. Din a șasea zi omul ăsta nu mi-a mai răspuns la telefon așa că am trecut la planul b. Adică am căutat pe altcineva și, sincer vă spun, am găsit cu foarte mare greutate. Nu mai sunt zugravi, toți au plecat în Spania. Mai văd și eu prin filme că americanii își zugrăvesc singuri locuința, că pun o folie pe podea și apoi doar se distrează cu trafaletul și culorile pe pereți dar la mine figura asta nu se potrivește deloc. Eu mereu am pereții crăpați, mereu se cojește câte un colț de tavan, tot timpul trebuie  îndreptat ceva, apar fisuri pe la îmbinări bașca acum trebuia reparat și conturul geamului așa că ieșea complet din discuție să mă apuc eu însămi de o astfel de lucrare. Așadar și prin urmare m-am înțeles cu zugravul de care vă ziceam și acesta mi-a spus că vine luni să înceapă lucrul.

        Duminică am scos tot din bucătărie, am golit dulapurile, am mutat frigiderul, am demontat suporturile de tigăi, rafturile de condimente, șinele cu cârlige, rolele de șervețele, tot, tot. În afară de ecou n-a mai rămas nimic în bucătărie. În două zile a spus că termină. Când am văzut că luni n-a venit deloc era să mă ia cu leșin. Marți m-am bucurat când am văzut că s-a golit juma’ din sticla de amorsă, asta însemnând că ceva s-a lucrat deși de văzut încă nu se vede nimic. Îmi dă ghes o undă de pesimism atunci când îmi aduc aminte că în curând va  trebui să refac traseul instalației de gaz… Numai când mă gândesc câte proiecte, schițe, măsurători, avize și autorizații îmi vor trebui mă ia cu amețeală, darmite să mai și găsesc apoi niște meseriași profesioniști. Îmi pun la modul cel mai serios întrebarea dacă nu e mai simplă varianta unor boilere electrice. De fapt, clar, de simplă e mai simplă dar  nu-mi dau seama cât de rentabilă și eficientă este.

        Rămâne să mă mai socotesc dar acum trebuie să pregătesc rapid ceva de cină. Paste all’arrabiata. Mă duc pe balcon să caut un pachet de spaghete, că parcă acolo le-am dus. Am văzut că borcănelul cu oregano e pe bibliotecă iar roșiile pasate sunt pe undeva printr-o cutie, sub strecurători. Dacă găsesc și  praful de chilli, sunt eroină. Urați-mi succes. IMG_20171106_171655_resized_20171106_062918150

Share This:

Citește mai mult

conv

Eu sunt dumneavoastră. Tu ești tu

        Se zice că în viață nimic nu e doar alb sau negru și că de cele mai multe ori există infinite nuanțe de gri. Cu toate astea aș putea să împart cu ușurință oamenii în două categorii foarte clar delimitate și care nu se întrepătrund mai deloc: cei care din prima clipă tutuiesc pe toată lumea și cei care păstrează distanța folosind apelativul dumneavoastră chiar și după ani lungi de relație. În ceea ce mă privește știu sigur că fac parte din a doua categorie.

        Să te adresezi cuiva pe numele mic poate însemna, cel puțin teoretic vorbind, egalitate și prietenie, înseamnă că pornești de pe poziții egale și dă impresia de familiaritate. În limba engleză lucrurile sunt simple, you fiind atât tu cât și dumneavoastră, pe când în română  granița între familiaritate și impolitețe este evidentă. Cu toții ați auzit, și cred că destul de frecvent, oameni tineri adresându-se unora cu mult mai în vârstă cu fraze de genul Ce faci, tataie, cobori la următoarea? sau în piață, unor femei de la țară Cu cât dai pătrunjelul? sau ceapa sau roșiile? În niciun caz asta nu se dorește a fi o atitudine prietenoasă ci o abordare prin care în mod intenționat  se vrea ca cel din față să rămână într-o postură inferioară. De ce? doar pentru că poate e îmbrăcat mai prost sau pentru că pare un om mai simplu? Sau pentru că te servește la masă? Chiar dacă e foarte tânăr, eu îi spun chelnerului dumneavoastră și cred că asta este o formă de respect pentru munca lui. Să te adresezi cu tu în anumite situații este clar o formă de desconsiderare și o aroganță de neam prost.

         Am făcut o introducere lungă ca să ajung la ceea ce mă irită cel mai tare. La situațiile în care deși eu mă adresez în mod formal cu dumneavoastră mi se răspunde cu tu prin prisma superiorității funcției. De exemplu în fața unui șef nou, în fața unui organ de control sau a vreunui reprezentant al unei instituții unde ești nevoit să te căciulești pentru a-ți rezolva o problemă. Tu, om cu bun simț și cu cei șapte ani de-acasă vorbești politicos în mod firesc și te trezești tutuit fără nicio reținere de unul urcat pe piedestalul trecător al funcției. Fără niciun drept de apel ești coborât pe scara socială ca nu cumva să uiți unde te afli și cine deține puterea. Este o lipsă crasă de respect și care provine, sunt convinsă, dintr-o educație precară. Iar lipsa educației suprapusă peste un ego care stă să crape duce la astfel de situații care lasă un gust amar.

        Am avut de-a lungul carierei șefi care coordonau nu un departament ci juma’ de Europă și am întâlnit oameni care pe lângă că aveau origini aristocrate mai stăteau și pe un munte de bani dar toți de un bun simț desăvârșit. Unii au preferat să păstreze distanța formală și au rămas la dumneavoastră dar majoritatea au avut o atitudine relaxată făcând primul pas prin a spune că preferă să ne tutuim. Dar chiar dacă le-am spus pe numele mic asta nu a scăzut cu absolut nimic din respectul față de ei și indiferent cum ne-am adresat unii altora am făcut-o de pe poziții de egalitate. Respectul și admirația se câștigă și nu pot fi impuse. Se pare însă că asta nu înțelege oricine. conv

Share This:

Citește mai mult