no-1532826_640

7 lucruri pe care sa NU le spui niciodată atunci când ceri o mărire de salariu

        Venind aseară de la București am nimerit în avion lângă două fete care au purtat tot timpul drumului o discuție aprinsă despre situația din firma la care lucrau. Am ascultat fără să vreau și fără să fiu neapărat interesată de subiect dar era imposibil să nu le aud fiind cu urechea la câțiva centimetri de ele. Din câte am înțeles, lucrau într-un mare lanț de supermarketuri și erau cam nemulțumite de cât câștigau. Intenționau să ceară o mărire de salariu și se tot socoteau ele ce și cum să spună atunci când vor ajunge în fața șefului. Drept să spun m-am îngrozit auzindu-le dar mi-a fost jenă să intervin în discuție. Cine eram eu să le dau sfaturi? Aici însă îmi vine ușor să scriu, e teritoriul meu și mă simt confortabil mai ales că de-a lungul timpului am avut de multe ori puterea de a lua astfel de decizii pentru oamenii pe care i-am coordonat. M-am situat de ambele părți ale baricadei și nu de puține ori am avut, așa cum se spune, pâinea și cuțitul în mână. Iată deci ce nu ar trebui să spui niciodată atunci când ceri o mărire de salariu:

  1. Știu că nu e momentul… Într-adevăr, momentul în care ceri mărirea de salariu este elementul cheie, tind să cred că este cel mai important lucru. Dacă firma în care lucrezi este pe un trend ascendent, deschide noi puncte de lucru și are vânzări care cresc de la lună la lună, deci dacă este cum s-ar spune pe val, înseamnă că este momentul oportun și sfatul meu este să bați fierul cât e cald. Dar dacă, în schimb, apar zvonuri privind reduceri de personal sau rapoartele indică scăderi de profit nu are rost să începi vreo negociere pentru că, în afară de faptul că nu ai șanse, riști să pari ridicol fiind în afara problemelor firmei și atât de rupt de realitate.
  2. Lucrez deja de un an… sau de doi, nu contează, ideea e că șeful tău cunoaște cu siguranță momentul în care te-ai angajat și nu are nevoie de un calendar. Are deja unul fie pe birou, fie pe perete, fie măcar în telefon așa că nu are rost să începi discuția cu ceva absolut irelevant. În afara cazului în care era prevăzută renegocierea contractului după, să zicem, primul an, faptul că ai lucrat pe o anumită poziție o anumită perioadă de timp nu înseamnă absolut nimic.
  3. Nu mi s-a mai mărit salariul de când… Când încerci să convingi pe cineva că merită să investească în tine nu ar trebui să începi prin a te plânge. Pângăcioșii sunt enervanți. Ar fi bine să te concentrezi pe punctele tale forte și pe ceea ce te face să fii important ca angajat, să scoți în evidență lucrurile pozitive și să nu lași să răzbată negativismul prin tonul tău.
  4. Am făcut tot ceea ce mi s-a cerut să fac… Așa, și? Prin definiție, o mărire de salariu înseamnă că ai făcut ceva în plus față de sarcinile curente. Cu siguranță, șeful o să te întrebe de ce crezi că meriți mai mulți bani iar dacă nu ai o explicație mai bună decât am făcut ceea ce îmi scria în fișa postului, atunci ai o problemă. Creșterile salariale sunt pentru cei cu performanțe adevărate și cu rezultate excelente, în niciun caz pentru mediocri.
  5. Am nevoie de o mărire de salariu pentru că am probleme personale… Da, știu că pare incredibil, dar există și așa ceva. Oricât de multă simpatie ar simți șeful pentru persoana ta, nașterea unui copil, îmbolnăvirea cuiva din familie sau creșterea îngrozitoare a ratei la bancă nu sunt motive de creștere a salariului. Firmele nu sunt societăți filantropice.
  6. Am auzit că X-ulescu are un salariu mai mare decât mine… Niciodată, dar absolut niciodată să nu faci această greșeală care nu va avea alt efect decât să te pună în postura unuia care apleacă urechea la bârfe. E o atitudine de mahala și chiar dacă în realitate așa este, nu ai de unde să știi cum și-a negociat X-ulescu salariul. Acum însă este vorba de tine, concentrează-te pe calitățile tale și nu te plânge de altcineva. În plus, este foarte posibil ca menționându-i numele, să îi aduci un mare deserviciu colegului și să provoci o atmosferă neplăcută de tensiune și invidie în cadrul biroului. Îmi pare rău să-ți spun dar în afară de faptul că toți se vor uita urât la tine nu vei obține nimic altceva.
  7. Dacă nu primesc un salar mai mare îmi dau demisia… Aruncarea mănușii e o abordare îndrăzneață și totodată riscantă. E adevărat ca s-ar putea ca uneori (foarte rar) să funcționeze dar în caz contrar, dacă ameninți să ieși definitiv pe ușă dacă nu obții o majorare, fii pregătit să faci ceea ce ai spus. În caz contrar, dacă doar ai blufat, orice pârghie de negociere viitoare este pierdută din start și practic vei fi considerat un mare mincinos (ceea ce nu este departe de adevăr).

        Indiferent de abordarea pe care o alegi, atunci când ceri o mărire de salariu este important să fii pregătit și stăpân pe situație mai ales atunci când vine vorba de cifre. Iar cum începând cu anul acesta s-au modificat o mulțime de termeni în ceea ce privește calculele (așa zisa revoluție fiscală), ar fi bine să te duci cu temele făcute. Dacă arunci un ochi aici, o să știi exact cât să ceri astfel încât ambele părți să fie mulțumite iar dacă te uiți aici poate o să-ți reconsideri strategia de negociere. Oricum ar fi,  mie nu-mi rămâne decât să-ți urez mult succes!

Share This:

Citește mai mult

iarna

Tristeți de iarnă

        Ninge. Deși iarna e spre sfârșit e prima ninsoare pe care o văd anul acesta. Mă uit pe geam la zăpada care cade greu și tumultos acoperind întinderile plate care se contopesc cu cerul nelăsând să se întrevadă nimic din linia orizontului. Stau pironită pe un scaun în trenul care aleargă pe șine zdruncinându-se din când în când ca și când s-ar poticni în mici obstacole nevăzute. Zgomotul se repetă sacadat și obsesiv precum un cântec de leagăn ascultat la nesfârșit. Îmi aduc aminte de titlul unei melodii, Glasul roților de tren, fără însă să-mi aduc aminte linia melodică sau versurile cântecului. Frânturi de amintiri împrăștiate ca cioburile unei oglinzi sparte, crâmpeie de aduceri aminte ascunse în sertarele minții care ies învălmășite la iveală în cele mai neașteptate momente și locuri. Ca acum.

        În tren e cald și liniște. Prea multă liniște. Nimeni nu vorbește și cel mai probabil nimeni n-ar auzi dacă ai avea vreo tentativă de a deschide o conversație în sistemul old school. Toți au căști în urechi în timp ce ochii le sunt ațintiți spre ecranele telefoanelor sau ale laptopurilor deschise pe măsuțe. O mare de oameni într-o mare de lumi. Fiecare cu universul propriu care nu se întrepătrunde cu cel al vecinului de banchetă. Sunt singura care mă uit pe geam. Ninge din ce în ce mai tare. Din goana trenului fulgii cad oblic dar asta e doar o iluzie. Aș putea să explic cum cele două viteze, ale trenului și ale fulgilor, fiind mărimi vectoriale, se compun rezultând direcția și sensul pe care le percepe ochiul uman dar asta cu siguranță nu ar interesa pe nimeni. Fizica a fost întotdeauna știința mea preferată dar nu mi-a folosit la nimic. Am înțeles fenomenele în desfășurarea lor, le-am interpretat, le pot descrie, analiza și transpune pe hârtie în termeni matematici dar totul se oprește aici. Fizica nu m-a ajutat să înțeleg sensul lumii, nici nu poate să-mi explice când a început timpul și spațiul , încotro ne îndreptăm și ce se întâmplă după marea noastră trecere. Întrebări grele care apar în momente de cumpănă și pe care apoi, în iureșul  rutinei zilnice, le punem deoparte până la următoarea mare fractură.

        Sunt îngândurată și tristă. Am pierdut pe cineva drag din familie, un unchi pe care l-am iubit și care m-a iubit cu adevărat. Am simțit asta dintotdeauna fără să fie nevoie de cuvinte. Sau poate au fost și cuvinte dar nu le-am dat importanță.  Certitudinile sunt rare și prețioase și nu vin din vorbe și nici din câmpuri electromagnetice care ar putea fi explicate prin legi ale fizicii. Când știi că te poți baza cu adevărat pe ceva sau cineva ești în stare să muți munții din loc. Astăzi șchiopătez. S-a mai rupt o verigă groasă din lanțul familiei care devine din ce în ce mai scurt.

        Trenul înaintează neobosit prin ninsoarea din ce în ce mai deasă. Stau nedezlipită de geam încercând să ghicesc conturul munților pe care îi știu ascunși după perdeaua de fulgi și negură dar nu reușesc să le văd crestele. De fapt nu se vede nici măcar cerul, totul e alb și înmuiat în zăpadă ca într-o mare căldare în care s-au amestecat toate. Prin fața ochilor mi se perindă în goană când peisaje superbe cu păduri de basm și poieni în care tronează căpițe de fân, când maluri de apă împânzite de tone de gunoaie de plastic. Când alb, când negru, când frumos, când urât, întocmai ca o călătorie cu trenul vieții. În zodiacul de azi mi-a apărut că mi se oferă șansa unei călătorii. Așa a fost dar, vai, ce tristă și dureroasă călătorie mi-a fost dată… Am o greutate pe suflet și un bolovan în stomac iar mintea mi-e plină de gânduri bizare care zboară încotro vor ele. Îmi pare că în imensitatea lumii nimic nu mai are importanță și totuși în fiecare gară în care trenul oprește, călătorii se agită urcând sau coborând, alergând după încă o zi pe pâmântul care continuă să se învârtă ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat. Îi observ de departe ca și când nu aș face parte dintre ei și îmi îndrept din nou privirea spre pădure. Zăpada care se lovește de geamul trenului curge moale transformându-se ușor în picuri de apă, lacrimi nestăvilite ale unui cer îndepărtat și gol. Las tristețea să mă cuprindă și nu simt nevoia să mă scutur de ea lăsând-o să mi se scurgă firesc prin toată ființa. Mâine poate va fi mai bine sau cel puțin așa se arată aici.iarna

Share This:

Citește mai mult

gramatica

Îi corectați pe cei care fac greșeli de ortografie?

        Din fericire (sau nu?) am prins vremurile în care încă se mai scriau scrisori și cum întotdeauna mi-a plăcut să scriu mă gândesc cu nostalgie la anii în care stăteam cu orele în papetării să aleg plicuri și hârtie de scris sau la coadă la poștă să cumpăr timbre colorate. Luam câte 20 odată și îmi aduc aminte de trecerea bruscă de la 55 de bani, cât costa un timbru pentru o scrisoare simplă, la 2 lei. Eram în primul an de facultate și  pentru mine, cea care scriam cel puțin o epistolă pe zi, lovitura a venit din plin. Capitolul timbre ocupa un loc important în bugetul meu datorită corespondenței bogate cu o mulțime de foști colegi de liceu. Fetele, la fel ca mine, boboace rămase la facultățile din Cluj iar băieții servind patria în anul de armată obligatorie.

        În marea lor majoritate scrisorile pe care le primeam nu erau nici pe departe încercări literare ci mai degrabă se asemănau cu postările de azi de pe Facebook. Prietenii îmi spuneau pe unde au mai dat check-in, cui au dat unfriend, cu cine au intrat într-o relationship… aceleași mărunțișuri de acum dar sub o altă formă. Fraze scrise cu stiloul și mult mai rar cu mai puțin elegantul pix, rânduri înșirate pe o coală de hârtie împăturată în patru care apoi era pusă  într-un plic ce sfârșea aruncat într-una din cutiile poștale cu care erau împânzite toate orașele. Nu concepeam ca cineva din anturajul meu să nu scrie corect, să facă greșeli de gramatică sau să nu fie în stare să lege o propoziție în mod coerent iar greșelile grosolane de ortografie ieșeau din orice discuție. Pur și simplu nu toleram ideea de a nu ști când se scrie ma sau m-a, la sau l-a, sau ori s-au iar regulile care stabilesc un i sau doi sau chiar trei, mi se păreau la mintea cocoșului. Atât de simple și clare încât era imposibil să le încalci. Eram intransigentă și nu făceam compromisuri iar un bilețel care a avut două greșeli flagrante în trei rânduri primit de la un admirator l-a scos din lista potențialilor iubiți cât ai zice pește. Ortografia eronată îmi zgâria retina și îmi provoca repulsie. Ce să spun? La 18 ani totul este fie alb, fie negru iar nuanțele de gri apar mult mai târziu. Se petrecea ceva de genul știi să scrii, ești acceptat în club, nu știi, adio pentru totdeauna! Fără cale de mijloc și fără mediocități.

        Între timp lucrurile, ca multe alte patimi din jurul și din interiorul meu s-au mai domolit. N-aș vrea să credeți acum că am ajuns să nu mai pun preț pe scrierea corectă, ba din contră, impresia pe care mi-o lasă cineva se formează în mare parte și din modul în care scrie, însă m-am îmblânzit. Nu că aș fi mai tolerantă, nu că am ajuns să fac compromisuri dar caut să fiu mai blândă și să găsesc circumstanțe atenuante celor care nu știu să scrie corect din punct de vedere gramatical. Îmi pun întrebări, fac analogii, compar copilăria mea fericită cu cea a copiilor care nu merg la școală când se topesc zăpezile pentru că le intră apa în cizme, mă gândesc la cei care nu vin cu zilele la școală din cauza bătăilor încasate de la părinți, la cei care fug de acasă în toiul nopții strângând-o pe mama de mână în timp ce tatăl cu mintea îmbibată în alcool dă cu scaunele de pereți. Indiferent de generație, cu toții am avut astfel de colegi la școală. Celor mai mulți nu le cunoșteam problemele de acasă, de fapt nici nu ne păsa, copiii nu au astfel de gânduri și nici nu e datoria lor să aibă grija altora, dar cazurile acestea există și din păcate, după cum se arată lucururile, vor exista încă mult timp de acum înainte.

        Nu mai judec pe nimeni pentru lipsa învățăturilor elementare pentru că nu știu de unde vine cauza și mă gândesc că dacă cineva nu scrie corect nu înseamnă neapărat că a fost un leneș și un delăsător la școală. Poate n-a avut nicio șansă în viață. Nu vreau să sune dramatic, chiar dacă uneori este, și ca să fie clar, aici ”dau binecuvântarea” doar celor care duc o viață obișnuită și nicidecum celor care s-au cățărat pe scara socială (sau chiar universitară) sărind peste etapele firești și instalându-se în posturi mult peste nivelul lor. Nu am nici cea mai mică urmă de înțelegere pentru agramații cu doctorate și nu există nicio scuză pe lume care să nu le știrbească poleiala la care s-au ajuns pe nedrept. E o categorie aparte și nu intră în discuția de azi.

        Azi e despre cei care își exprimă în scris părerile, uneori cu timiditate, alteori cu aplomb, e despre cei care vor să-și audă vocea în online dar nu știu să scrie corect și fac grave greșeli care deranjează. Pe unii mai puțin, pe alții mai mult, unii trec cu vederea în timp ce alții îi pun la punct cu ton răstit. FB post

        Acesta e un comentariu la o postare mai veche de-a mea în care cineva și-a spus părerea așa cum s-a priceput. Cu multe, foarte multe greșeli. M-a surprins însă reacția, mai bine spus modul, în care cineva care a poposit în același loc i-a corectat cuvintele. Răspicat, rece și fără eleganță. Puteam și eu și probabil încă 5000 dintre cei care au văzut postarea să îi atragă atenția în public sau în privat dar nu au făcut-o. Având în vedere că exprimarea, chiar și așa cu două greșeli la fiecare cuvânt scris era una decentă, cred că un pic de delicatețe n-ar fi dăunat nimănui. Vigilența dusă la extrem mi se pare uneori prost înțeleasă și dacă această luare de atitudine aș vedea-o și pe stradă atunci când, de exemplu, cineva aruncă o hârtie pe jos, poate că nu m-ar deranja sarcasmul împărțit cu nonșalanță de cavalerii limbii române. Dar până una-alta rămân la ideea că politețea trebuie să primeze. Sau nu? Poate ar trebui să ne arătăm știința în orice circumstanțe?

Share This:

Citește mai mult

hygge

Conceptul Hygge sau fericirea din lucrurile mărunte

        Cred că nu a existat generaţie care să nu fi aflat la şcoală cât de specială, deosebită, muzicală, unică şi fără asemănare e limba română, motiv de a ne împăuna aşa cum numai noi ştim să o facem. Mi-aduc perfect aminte cum unul din argumentele supreme aduse în favoarea teoriei superiorităţii graiului mioritic era lipsa corespondentului cuvântului dor în alte limbi. Dar ce spun eu în alte limbi? Practic în nicio limbă de pe pământ  nu mai există cuvântul dor, deci,  cel puţin din acest punct de vedere, al unicităţii, trebuia să fim pe podium. Asta am învăţat la şcoală, asta am crezut până când, încet, încet şi pas cu pas am pătruns în subtilităţile limbii engleze iar apoi în cele ale limbii franceze. Am constatat şi spun sincer cu reală surprindere că aceste două limbi au, ambele, un fond lexical cu mult mai mare decât al nostru şi, în mod evident, există o mulţime de cuvinte intraductbile.

        Unul dintre acestea este cosiness și este unul dintre preferatele mele. Nu poţi să traduci cosiness printr-un singur cuvânt pentru că nu are echivalent în română dar este  acea stare de confort care exprimă căldura plăcută a unui cămin, atmosfera liniştită, calmă şi relaxantă care te învăluie atunci când te simţi bine. E un cuvânt în engleză, foarte des folosit, pe care noi pur şi simplu nu îl avem. Îl avem pe dor dar nu-l avem pe cosiness. Şi cât de bine e ca atunci când intri la tine în casă să te întâmpine o atmosferă cosy :) Poate părea ciudat dar mie, la fel de mult cum îmi place să călătoresc, îmi place şi să stau acasă. Să stau, da? Nu să spăl vase, nu să fac şmotru, nu să zugrăvesc pereţi sau să fac ordine în debara ci pur şi simplu să-mi întind picioarele pe un fotoliu, să citesc o carte bună, să văd un film sau să ascult muzică în surdină. Dacă stau să mă gândesc un pic cred că cele mai relaxante zile de concediu au fost cele în care am lenevit acasă mutându-mă dintr-o cameră în alta. Dar ce urât sună lenevitul ăsta pe lângă (din nou) intraductibilul lounging around :)

        Danezii, despre care se spune că sunt cel mai fericit popor din lume, au un cuvânt, hygge, oarecum sinonim cu englezescul cosiness dar care înseamnă mai mult decât o simplă stare de bine şi de confort. Hygge este un concept care adună în el plăcerile simple prin care viaţa de zi cu zi devine o bucurie, casele mai primitoare și oamenii mai fericiți. Hygge este specific stilului de viață danez care înseamnă sentimente pozitive, bunăstare, confort, ospitalitate, respectul pentru cei din jur, dragostea pentru natură și, nu în ultimul rând, lipsa aspirațiilor lacome. Am fost o singură dată în Danemarca și am văzut cu ochii mei stilul lor de viață care este într-adevăr diferit de orice altceva am mai văzut prin Europa. Ar fi oare greu să importăm și noi principiile lor? O să-mi dau singură răspunsul: nu greu, ci imposibil :) Suntem mult prea diferiți.

        Cu toate astea, de multe ori în serile de iarnă încerc să recreez atmosfera pe care am întâlnit-o în nordul îndepărtat în urmă cu mulți ani, atmosferă care mi-a rămas întipărită în suflet și pe care îmi doresc să o reîntâlnesc într-o bună zi. Ce fac pentru asta? Simplu, mă înconjor de lucruri care îmi fac plăcere. De exemplu mă lipesc de calorifer, mă acopăr cu păturica mea roz și pufoasă, îmi pun pisica pe picioare (de fapt nu trebuie s-o pun eu, vine ea singură) și mă uit la un episod din The Crown. Dar înainte de a da play mă învăluiesc într-un parfum de casa, unul pentru care am dispoziție în ziua respectivă. În perioada asta aleg de obicei între scorțișoară și vanilie sau mai am o lumânare tot de la Yankee Candle, Snowflake Cookie se numește, care miroase înnebunitor a prăjituri tocmai scoase din cuptor. E o iluzie evident pentru că eu nu fac niciodată prăjituri dar până la urmă toți ne hrănim cu iluzii :) lumanari

        Pasiunea pentru lumânări am căpătat-o în timpul acelei călătorii în Danemarca. Era la început de februarie și nopțile în apropierea cercului polar erau încă extrem de lungi, se lumina târziu și deja pe la ora trei începea să se întunece iar la patru era beznă deplină. În schimb oriunde mergeam vedeam lumânări aprinse în ferestre, în holurile instituțiilor, pe mesele restaurantelor, pe tejghelele micilor magazine și chiar în sălile de așteptare ale cabinetelor medicale. Când spun peste tot, exact așa să vă imaginați. Nu exista căsuță care să nu aibă pe pervazul ferestrei lumânări strălucitoare care pâlpâiau vesel invitându-te parcă să le treci pragul. Geamurile luminate festiv dădeau un aer de sărbătoare oricărei străzi și deși vremea era mizerabilă nimic nu părea mohorât. De fapt nici nu existau motive pentru așa ceva. Oamenii se bucurau de ceea ce aveau, de o cină cu prietenii, de o conversație plăcută, de o glumă bună, de intimitatea unei cafenele și nu visau la cai verzi pe pereți. Vedeau întotdeauna partea plină a paharului și nu sufereau după avuții nemăsurate. Trăiau simplu și modest, fără ifose nefondate și nelalocul lor.

        M-am întors atunci acasă cu bagajul de cală burdușit cu o mulțime de sfeșnice de toate mărimile și culorile (multe luate din magazine second-hand), o grămadă și mai mare de lumânări și un stoc substanțial de parfumuri pentru casa. Le-am cărat de acolo pentru că pe vremea aia în România, deși trecuseră câțiva ani de la revoluție, magazinele continuau să fie pe jumătate goale, lumânări nu se găseau decât la biserică, internetul era aproape necunoscut iar comerțul online încă nu se născuse. În orice caz tot ce am cumpărat atunci din Danemarca în materie de lumânări parfumate și pentru care am fost atât de încântată, găsesc acum într-o ofertă de o sută de ori mai mare pe www.aoro.ro și credeți-mă că profit mereu de această oportunitate :)

        Hygee a devenit un fenomen care a început să crească de la o zi la alta pe scară planetară deși cuvântul, și de altfel conceptul în sine, există de sute ani. Ideea de bază este acceptarea și recunoașterea sentimentelor trăite și simțite în momentul prezent.  Adică azi. Exact în seara aceasta. Poți să fii de unul singur, cu prietenii sau cu familia, poți să fii acasă sau în afara ei dar numitorul comun este arta de a crea intimitate fie cu propria-ți persoană fie cu cei dragi din jurul tău. Iar eu asta o să fac imediat, doar să mai scriu încă trei rânduri.

        O să-mi fac un ceai cu aromă de portocală, o să-mi pun alături o farfurioară cu turtă dulce, o să sting lumina din tavan și o să las doar veioza apoi o să deschid una dintre cele trei cărți pe care le am pe noptieră în timp ce o să ascult ticăitul ceasului vechi de 50 de ani și bineînțeles o să aprind una din lumânările parfumate care mă duc cu gândul la îndepărtatele mări ale nordului pe care se întrezăresc ca prin ceață străvechi corăbii vikinge…hygge

 

Share This:

Citește mai mult