salata de broccoli

Cea mai simplă și rapidă rețetă de salată cu broccoli

        Foarte tare îmi place broccoli dar nici nu e de mirare având în vedere că întotdeauna mi-au plăcut și conopida și guliile și varza, chiar și varza de Bruxelles de care, când eram mică, cultivam în grădină. Adică toate legumele din familia cruciferelor (brasicaceelor) – asta am scos-o de pe sfântul google :) De broccoli am auzit foarte târziu, abia după revoluție. Pe vremea când copiii mei erau bebeluși le dădeam doar morcovi, spanac și suc de mere iar când eram eu mică încă se recomanda, am văzut asta cu ochii mei într-o carte cu sfaturi pentru creşterea copiilor, ca hrana celor mici să includă neapărat crenvurști și șuncă de Praga ceea ce astăzi ar fi de neimaginat.

        Nici nu știu cum atâtea generații am supraviețuit fără nutrienții care abundă în  broccoli, fără aportul de vitamina C și vitamina K, extrem de necesară pentru o bună circulație sanguină, dar și fără fibrele solubile și insolubile, care ajută la reducerea valorilor colesterolului din sânge. Asta ca să nu mai spun de magneziu și calciu, cele două minerale conținute în procente însemnate în broccoli și care contribuie la reglarea tensiunii arteriale. Deci despre broccoli, numai de bine și nu doar din punct de vedere medical ci, după părerea mea, și din punct de vedere al gustului care mie îmi place foarte mult. Drept urmare, de când am descoperit această legumă nu trece nicio săptămână fără să fac o salată sau o supă cremă. Uneori îl mănânc doar fiert la abur şi apoi dat puţin prin unt şi este excelent şi aşa. Azi însă, după o plimbare forțată prin vremea asta câinoasă cu vânt și zăpadă, am făcut o salată, o salată care se face foarte rapid, în maxim 15 minute, şi o să împărtăşesc reţeta asta simplă cu voi. E foarte colorată și ridică moralul în așteptarea primăverii.

        Deci. Pentru că orice frază de mare importanță începe cu un ”deci”, să vedem ingredientele: un broccoli (evident), câţiva morcovi mici (baby carrots – mai mult pentru culoare decât pentru gust), un pic de telemea, două ouă fierte tari iar pentru sos două linguri de maioneză şi un iaurt. Dacă nu vreţi maioneză (deşi diluată cu iaurt devine foarte uşoară) puteţi să faceţi orice sos vinaigrette pe gustul vostru dar în acest caz nu mai  garantez reușita.ingrediente

         De obicei folosesc broccoli crud dar cum de data asta nu am găsit la Lidl, am luat o pungă congelată. E chiar mai simplu pentru că e gata curățat și desfăcut în buchețele. În afară de asta eu oricum nu am nici cea mai mică problemă în a folosi legume congelate așa că am desfăcut punga și am turnat-o direct în oală. Atât broccoli cât și morcovii îi fierb la abur cu puțină sare  într-un vas cu găuri care se introduce într-un alt vas pe fundul căruia se pun 2-3 cm de apă (un vas pe care l-am luat de la IKEA și de fapt este destinat fierberii pastelor). Funcționez pe stil vechi și habar n-aveam că există aparate ca cele de aici care fac totul mai simplu. Cu toate că gătitul este ultimul hobby din lume de care m-aș agăța, îmi place să trag cu ochiul din când în când la noutățile și gadget-urile de bucătărie cum ar fi acestea. Cine știe, poate în adâncul meu există totuși un instinct neadormit din vremea matriarhatului.

        Legumele le fierb  6-7 minute astfel încât să rămână al dente și să nu se facă fleașcă iar ouăle în vreo 10 dar asta cred că știe oricine. Brânza, cam 100 de grame la un broccoli, se taie cubulețe iar ouăle se taie felii, apoi se aranjează toate în mod artistic într-un bol de sticlă pentru un efect vizual de mare impact. Din loc în loc se pune câte o linguriță de sos (nu mult, să nu ne înecăm în maioneză) și asta e tot. Știu că nu pare nu-știu-ce, de fapt nici nu e mare filosofie, dar credeți-mă că aceste patru ingrediente combinate au un gust divin și țin de foame mai ceva ca o friptură. Ca să nu mai spun că într-o seară mohorâtă ca cea de azi ajung să mă binedispună ceea ce vă doresc și vouă :)salata de broccoli

Share This:

Citește mai mult

P8010572

De ce m-aş muta într-un bordei

        În primul rând vreau să vă spun că bordeiul nu e ceea ce am învățat la școală sau cel puțin ceea ce se  spunea pe vremea mea, cum că bordeiul ar fi locuința sărăcilor, o locuință primitivă, insalubră și îngropată în pământ, un fel de vizuină în care doar cei mai umili dintre umili își duceau zilele amărâte. Am crescut cu ideea asta nedând  importanță subiectului și întotdeauna mi-am imaginat bordeiele ca fiind un fel de gropi acoperite cu crengi sau alte acoperișuri improvizate, ceva în genul adăposturilor pe care și le încropesc triburile africane. Departe de adevăr această mare ignoranță!

        Am avut șocanta surpriză să văd pentru prima dată un bordei ”în carne și oase” în urmă cu patru ani când am vizitat  Muzeul Satului din București (unul dintre cele mai frumoase muzee văzute de mine ever). Este într-adevăr o locuință  îngropată sau semiîngropată, este acoperit cu paie și lut și există dovezi că acest tip de adăpost a apărut încă din neolitic. A dispărut cu totul în prima jumătate a secolului XX. În bordeiele oltenești pereții interiori se sprijină pe un schelet de lemn de stejar iar încăperile sunt dispuse sub formă de floare, la mijloc aflându-se vatra în jurul căreia se aduna toată familia în zilele lungi de iarnă. Pentru realizarea pereților și a șarpantei era necesară o importantă cantitate de lemn ceea ce duce la concluzia ca aceste locuințe nu erau ale celor tocmai săraci, pentru construcția lor fiind necesară o cantitate aproape dublă de lemn față de cea utilizată pentru construcția unei case obișnuite situată deasupra solului.

        Când în vara lui 2014 am intrat într-un bordei, tot ceea ce am avut în minte legat de acest cuvânt s-a spulberat pe loc. Nu doar că față de canicula de afară aerul dinăuntru era răcoros și respirabil dar am simțit o vibrație specială, un vibe frumos și m-am imaginat imediat locuind acolo. Vara, un loc răcoros, iarna cald și ferit de vifornițele de afară.P8010572

        De atunci mă tot gândesc cât de mult mi-ar plăcea un bordei pe care să-l folosesc pe post de casă de vacanţă sau chiar ca reşedinţă permanentă. Ideea unei case de vacanţă în adevăratul sens al cuvântului nu m-a atras niciodată cu adevărat. Nu mă vă mergând în acelaşi loc în fiecare weekend şi prefer de departe să explorez şi să descopăr locuri noi la de fiecare dată. Dar un bordei aşa cum am văzut la Muzeul Satului mi se pare un loc extraordinar de fain în care să te încarci de energie şi în care să te conectezi cu natura. Realmente deja când păşeşti prin gârliciul de la intrare ca să ajungi în odaia principală simţi cum te rupi cu totul de lumea exterioară, de tot freamătul şi zbuciumul betoanelor şi de toţi indivizii pe care eşti nevoit să-i suporţi în preajmă zi de zi.

        În România locuinţele neconvenţionale sunt încă destul de rare, sau cel puţin nu ştiu eu de existenţa lor, dar prin alte părţi ale lumii oamenii sunt total deschişi la orice ar presupune o astfel de construcţie ecologică pentru că până la urmă este o casă ecologică. Nu presupune fundaţii şi nici materiale plastice iar pentru încălzire un termosemineu pe peleti ar rezolva problema în doi timpi şi trei mişcări. La fel şi pentru apa caldă, un instant pe gaz nu ar fi mare lucru de montat. Din acela care merge pe GPL.  Ideea e că bordeiul meu nu ar trebui să fie racordat la niciun fel de reţea de gaze sau apă sau curent electric astfel încât să nu depind de niciun astfel de furnizor. Şi presupun că nici autorizaţie de construcţie nu mi-ar trebui având în vedere că bordeiul este oarecum demontabil. Până acum am avut parte doar de scepticism din partea tuturor celor cărora le-am împărtăşit această idee. Absolut toată lumea m-a descurajat, mi-a zis că nu se poate şi mi-a tăiat orice elan. Nici nu știu ce cântărea mai mult în balanță, impedimentele de ordin tehnic sau ideea de a intra sub pământ în loc de a face o casă pe care să o etalezi în toată splendoarea.

        Mă uit adesea la emisiuni care prezintă tot felul de locuințe, unele somptuoase care costă zeci de milioane de dolari, altele aflate în Manhattan gen capsulă în care nu este loc decât de un pat, altele improvizate în remorci de tir sau în containere ascunse în adâncul unei păduri și din toate poți să te inspiri și să furi zeci de idei. Am observat că sunt mai degrabă atrasă de spațiile mici în care totul este funcțional și cozy decât de spațiile ample cu livinguri de sute de metri pătrați. Prefer căldura unor grinzi de lemn decât înălțimea unor tavane boltite și mă atrage mai mult foșnetul pădurii decât gresia din jurul unei piscine azurii. Nu mi-aș decora bordeiul în stil rustic pentru că nu mă atrag deloc nici blidele nici scoarțele nici prosoapele agățate pe pereți, ci aș organiza un interior modern și confortabil în care să mă simt bine și care să fie plăcut ochiului. Nu am eu o imaginație prea bogată când vine vorba de design  dar dacă văd ceva care-mi place, cu siguranță rețin ideea.

        Deci, dacă ar fi să iau totul de la zero, să-mi schimb complet stilul de viață, să mă mut unde văd cu ochii și să renunț la trecut, o locuință gen bordei ar fi tot ce mi-aș dori. Sau aveți voi o propunere mai bună?

 

Share This:

Citește mai mult

no-1532826_640

7 lucruri pe care sa NU le spui niciodată atunci când ceri o mărire de salariu

        Venind aseară de la București am nimerit în avion lângă două fete care au purtat tot timpul drumului o discuție aprinsă despre situația din firma la care lucrau. Am ascultat fără să vreau și fără să fiu neapărat interesată de subiect dar era imposibil să nu le aud fiind cu urechea la câțiva centimetri de ele. Din câte am înțeles, lucrau într-un mare lanț de supermarketuri și erau cam nemulțumite de cât câștigau. Intenționau să ceară o mărire de salariu și se tot socoteau ele ce și cum să spună atunci când vor ajunge în fața șefului. Drept să spun m-am îngrozit auzindu-le dar mi-a fost jenă să intervin în discuție. Cine eram eu să le dau sfaturi? Aici însă îmi vine ușor să scriu, e teritoriul meu și mă simt confortabil mai ales că de-a lungul timpului am avut de multe ori puterea de a lua astfel de decizii pentru oamenii pe care i-am coordonat. M-am situat de ambele părți ale baricadei și nu de puține ori am avut, așa cum se spune, pâinea și cuțitul în mână. Iată deci ce nu ar trebui să spui niciodată atunci când ceri o mărire de salariu:

  1. Știu că nu e momentul… Într-adevăr, momentul în care ceri mărirea de salariu este elementul cheie, tind să cred că este cel mai important lucru. Dacă firma în care lucrezi este pe un trend ascendent, deschide noi puncte de lucru și are vânzări care cresc de la lună la lună, deci dacă este cum s-ar spune pe val, înseamnă că este momentul oportun și sfatul meu este să bați fierul cât e cald. Dar dacă, în schimb, apar zvonuri privind reduceri de personal sau rapoartele indică scăderi de profit nu are rost să începi vreo negociere pentru că, în afară de faptul că nu ai șanse, riști să pari ridicol fiind în afara problemelor firmei și atât de rupt de realitate.
  2. Lucrez deja de un an… sau de doi, nu contează, ideea e că șeful tău cunoaște cu siguranță momentul în care te-ai angajat și nu are nevoie de un calendar. Are deja unul fie pe birou, fie pe perete, fie măcar în telefon așa că nu are rost să începi discuția cu ceva absolut irelevant. În afara cazului în care era prevăzută renegocierea contractului după, să zicem, primul an, faptul că ai lucrat pe o anumită poziție o anumită perioadă de timp nu înseamnă absolut nimic.
  3. Nu mi s-a mai mărit salariul de când… Când încerci să convingi pe cineva că merită să investească în tine nu ar trebui să începi prin a te plânge. Pângăcioșii sunt enervanți. Ar fi bine să te concentrezi pe punctele tale forte și pe ceea ce te face să fii important ca angajat, să scoți în evidență lucrurile pozitive și să nu lași să răzbată negativismul prin tonul tău.
  4. Am făcut tot ceea ce mi s-a cerut să fac… Așa, și? Prin definiție, o mărire de salariu înseamnă că ai făcut ceva în plus față de sarcinile curente. Cu siguranță, șeful o să te întrebe de ce crezi că meriți mai mulți bani iar dacă nu ai o explicație mai bună decât am făcut ceea ce îmi scria în fișa postului, atunci ai o problemă. Creșterile salariale sunt pentru cei cu performanțe adevărate și cu rezultate excelente, în niciun caz pentru mediocri.
  5. Am nevoie de o mărire de salariu pentru că am probleme personale… Da, știu că pare incredibil, dar există și așa ceva. Oricât de multă simpatie ar simți șeful pentru persoana ta, nașterea unui copil, îmbolnăvirea cuiva din familie sau creșterea îngrozitoare a ratei la bancă nu sunt motive de creștere a salariului. Firmele nu sunt societăți filantropice.
  6. Am auzit că X-ulescu are un salariu mai mare decât mine… Niciodată, dar absolut niciodată să nu faci această greșeală care nu va avea alt efect decât să te pună în postura unuia care apleacă urechea la bârfe. E o atitudine de mahala și chiar dacă în realitate așa este, nu ai de unde să știi cum și-a negociat X-ulescu salariul. Acum însă este vorba de tine, concentrează-te pe calitățile tale și nu te plânge de altcineva. În plus, este foarte posibil ca menționându-i numele, să îi aduci un mare deserviciu colegului și să provoci o atmosferă neplăcută de tensiune și invidie în cadrul biroului. Îmi pare rău să-ți spun dar în afară de faptul că toți se vor uita urât la tine nu vei obține nimic altceva.
  7. Dacă nu primesc un salar mai mare îmi dau demisia… Aruncarea mănușii e o abordare îndrăzneață și totodată riscantă. E adevărat ca s-ar putea ca uneori (foarte rar) să funcționeze dar în caz contrar, dacă ameninți să ieși definitiv pe ușă dacă nu obții o majorare, fii pregătit să faci ceea ce ai spus. În caz contrar, dacă doar ai blufat, orice pârghie de negociere viitoare este pierdută din start și practic vei fi considerat un mare mincinos (ceea ce nu este departe de adevăr).

        Indiferent de abordarea pe care o alegi, atunci când ceri o mărire de salariu este important să fii pregătit și stăpân pe situație mai ales atunci când vine vorba de cifre. Iar cum începând cu anul acesta s-au modificat o mulțime de termeni în ceea ce privește calculele (așa zisa revoluție fiscală), ar fi bine să te duci cu temele făcute. Dacă arunci un ochi aici, o să știi exact cât să ceri astfel încât ambele părți să fie mulțumite iar dacă te uiți aici poate o să-ți reconsideri strategia de negociere. Oricum ar fi,  mie nu-mi rămâne decât să-ți urez mult succes!

Share This:

Citește mai mult

iarna

Tristeți de iarnă

        Ninge. Deși iarna e spre sfârșit e prima ninsoare pe care o văd anul acesta. Mă uit pe geam la zăpada care cade greu și tumultos acoperind întinderile plate care se contopesc cu cerul nelăsând să se întrevadă nimic din linia orizontului. Stau pironită pe un scaun în trenul care aleargă pe șine zdruncinându-se din când în când ca și când s-ar poticni în mici obstacole nevăzute. Zgomotul se repetă sacadat și obsesiv precum un cântec de leagăn ascultat la nesfârșit. Îmi aduc aminte de titlul unei melodii, Glasul roților de tren, fără însă să-mi aduc aminte linia melodică sau versurile cântecului. Frânturi de amintiri împrăștiate ca cioburile unei oglinzi sparte, crâmpeie de aduceri aminte ascunse în sertarele minții care ies învălmășite la iveală în cele mai neașteptate momente și locuri. Ca acum.

        În tren e cald și liniște. Prea multă liniște. Nimeni nu vorbește și cel mai probabil nimeni n-ar auzi dacă ai avea vreo tentativă de a deschide o conversație în sistemul old school. Toți au căști în urechi în timp ce ochii le sunt ațintiți spre ecranele telefoanelor sau ale laptopurilor deschise pe măsuțe. O mare de oameni într-o mare de lumi. Fiecare cu universul propriu care nu se întrepătrunde cu cel al vecinului de banchetă. Sunt singura care mă uit pe geam. Ninge din ce în ce mai tare. Din goana trenului fulgii cad oblic dar asta e doar o iluzie. Aș putea să explic cum cele două viteze, ale trenului și ale fulgilor, fiind mărimi vectoriale, se compun rezultând direcția și sensul pe care le percepe ochiul uman dar asta cu siguranță nu ar interesa pe nimeni. Fizica a fost întotdeauna știința mea preferată dar nu mi-a folosit la nimic. Am înțeles fenomenele în desfășurarea lor, le-am interpretat, le pot descrie, analiza și transpune pe hârtie în termeni matematici dar totul se oprește aici. Fizica nu m-a ajutat să înțeleg sensul lumii, nici nu poate să-mi explice când a început timpul și spațiul , încotro ne îndreptăm și ce se întâmplă după marea noastră trecere. Întrebări grele care apar în momente de cumpănă și pe care apoi, în iureșul  rutinei zilnice, le punem deoparte până la următoarea mare fractură.

        Sunt îngândurată și tristă. Am pierdut pe cineva drag din familie, un unchi pe care l-am iubit și care m-a iubit cu adevărat. Am simțit asta dintotdeauna fără să fie nevoie de cuvinte. Sau poate au fost și cuvinte dar nu le-am dat importanță.  Certitudinile sunt rare și prețioase și nu vin din vorbe și nici din câmpuri electromagnetice care ar putea fi explicate prin legi ale fizicii. Când știi că te poți baza cu adevărat pe ceva sau cineva ești în stare să muți munții din loc. Astăzi șchiopătez. S-a mai rupt o verigă groasă din lanțul familiei care devine din ce în ce mai scurt.

        Trenul înaintează neobosit prin ninsoarea din ce în ce mai deasă. Stau nedezlipită de geam încercând să ghicesc conturul munților pe care îi știu ascunși după perdeaua de fulgi și negură dar nu reușesc să le văd crestele. De fapt nu se vede nici măcar cerul, totul e alb și înmuiat în zăpadă ca într-o mare căldare în care s-au amestecat toate. Prin fața ochilor mi se perindă în goană când peisaje superbe cu păduri de basm și poieni în care tronează căpițe de fân, când maluri de apă împânzite de tone de gunoaie de plastic. Când alb, când negru, când frumos, când urât, întocmai ca o călătorie cu trenul vieții. În zodiacul de azi mi-a apărut că mi se oferă șansa unei călătorii. Așa a fost dar, vai, ce tristă și dureroasă călătorie mi-a fost dată… Am o greutate pe suflet și un bolovan în stomac iar mintea mi-e plină de gânduri bizare care zboară încotro vor ele. Îmi pare că în imensitatea lumii nimic nu mai are importanță și totuși în fiecare gară în care trenul oprește, călătorii se agită urcând sau coborând, alergând după încă o zi pe pâmântul care continuă să se învârtă ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat. Îi observ de departe ca și când nu aș face parte dintre ei și îmi îndrept din nou privirea spre pădure. Zăpada care se lovește de geamul trenului curge moale transformându-se ușor în picuri de apă, lacrimi nestăvilite ale unui cer îndepărtat și gol. Las tristețea să mă cuprindă și nu simt nevoia să mă scutur de ea lăsând-o să mi se scurgă firesc prin toată ființa. Mâine poate va fi mai bine sau cel puțin așa se arată aici.iarna

Share This:

Citește mai mult

gramatica

Îi corectați pe cei care fac greșeli de ortografie?

        Din fericire (sau nu?) am prins vremurile în care încă se mai scriau scrisori și cum întotdeauna mi-a plăcut să scriu mă gândesc cu nostalgie la anii în care stăteam cu orele în papetării să aleg plicuri și hârtie de scris sau la coadă la poștă să cumpăr timbre colorate. Luam câte 20 odată și îmi aduc aminte de trecerea bruscă de la 55 de bani, cât costa un timbru pentru o scrisoare simplă, la 2 lei. Eram în primul an de facultate și  pentru mine, cea care scriam cel puțin o epistolă pe zi, lovitura a venit din plin. Capitolul timbre ocupa un loc important în bugetul meu datorită corespondenței bogate cu o mulțime de foști colegi de liceu. Fetele, la fel ca mine, boboace rămase la facultățile din Cluj iar băieții servind patria în anul de armată obligatorie.

        În marea lor majoritate scrisorile pe care le primeam nu erau nici pe departe încercări literare ci mai degrabă se asemănau cu postările de azi de pe Facebook. Prietenii îmi spuneau pe unde au mai dat check-in, cui au dat unfriend, cu cine au intrat într-o relationship… aceleași mărunțișuri de acum dar sub o altă formă. Fraze scrise cu stiloul și mult mai rar cu mai puțin elegantul pix, rânduri înșirate pe o coală de hârtie împăturată în patru care apoi era pusă  într-un plic ce sfârșea aruncat într-una din cutiile poștale cu care erau împânzite toate orașele. Nu concepeam ca cineva din anturajul meu să nu scrie corect, să facă greșeli de gramatică sau să nu fie în stare să lege o propoziție în mod coerent iar greșelile grosolane de ortografie ieșeau din orice discuție. Pur și simplu nu toleram ideea de a nu ști când se scrie ma sau m-a, la sau l-a, sau ori s-au iar regulile care stabilesc un i sau doi sau chiar trei, mi se păreau la mintea cocoșului. Atât de simple și clare încât era imposibil să le încalci. Eram intransigentă și nu făceam compromisuri iar un bilețel care a avut două greșeli flagrante în trei rânduri primit de la un admirator l-a scos din lista potențialilor iubiți cât ai zice pește. Ortografia eronată îmi zgâria retina și îmi provoca repulsie. Ce să spun? La 18 ani totul este fie alb, fie negru iar nuanțele de gri apar mult mai târziu. Se petrecea ceva de genul știi să scrii, ești acceptat în club, nu știi, adio pentru totdeauna! Fără cale de mijloc și fără mediocități.

        Între timp lucrurile, ca multe alte patimi din jurul și din interiorul meu s-au mai domolit. N-aș vrea să credeți acum că am ajuns să nu mai pun preț pe scrierea corectă, ba din contră, impresia pe care mi-o lasă cineva se formează în mare parte și din modul în care scrie, însă m-am îmblânzit. Nu că aș fi mai tolerantă, nu că am ajuns să fac compromisuri dar caut să fiu mai blândă și să găsesc circumstanțe atenuante celor care nu știu să scrie corect din punct de vedere gramatical. Îmi pun întrebări, fac analogii, compar copilăria mea fericită cu cea a copiilor care nu merg la școală când se topesc zăpezile pentru că le intră apa în cizme, mă gândesc la cei care nu vin cu zilele la școală din cauza bătăilor încasate de la părinți, la cei care fug de acasă în toiul nopții strângând-o pe mama de mână în timp ce tatăl cu mintea îmbibată în alcool dă cu scaunele de pereți. Indiferent de generație, cu toții am avut astfel de colegi la școală. Celor mai mulți nu le cunoșteam problemele de acasă, de fapt nici nu ne păsa, copiii nu au astfel de gânduri și nici nu e datoria lor să aibă grija altora, dar cazurile acestea există și din păcate, după cum se arată lucururile, vor exista încă mult timp de acum înainte.

        Nu mai judec pe nimeni pentru lipsa învățăturilor elementare pentru că nu știu de unde vine cauza și mă gândesc că dacă cineva nu scrie corect nu înseamnă neapărat că a fost un leneș și un delăsător la școală. Poate n-a avut nicio șansă în viață. Nu vreau să sune dramatic, chiar dacă uneori este, și ca să fie clar, aici ”dau binecuvântarea” doar celor care duc o viață obișnuită și nicidecum celor care s-au cățărat pe scara socială (sau chiar universitară) sărind peste etapele firești și instalându-se în posturi mult peste nivelul lor. Nu am nici cea mai mică urmă de înțelegere pentru agramații cu doctorate și nu există nicio scuză pe lume care să nu le știrbească poleiala la care s-au ajuns pe nedrept. E o categorie aparte și nu intră în discuția de azi.

        Azi e despre cei care își exprimă în scris părerile, uneori cu timiditate, alteori cu aplomb, e despre cei care vor să-și audă vocea în online dar nu știu să scrie corect și fac grave greșeli care deranjează. Pe unii mai puțin, pe alții mai mult, unii trec cu vederea în timp ce alții îi pun la punct cu ton răstit. FB post

        Acesta e un comentariu la o postare mai veche de-a mea în care cineva și-a spus părerea așa cum s-a priceput. Cu multe, foarte multe greșeli. M-a surprins însă reacția, mai bine spus modul, în care cineva care a poposit în același loc i-a corectat cuvintele. Răspicat, rece și fără eleganță. Puteam și eu și probabil încă 5000 dintre cei care au văzut postarea să îi atragă atenția în public sau în privat dar nu au făcut-o. Având în vedere că exprimarea, chiar și așa cu două greșeli la fiecare cuvânt scris era una decentă, cred că un pic de delicatețe n-ar fi dăunat nimănui. Vigilența dusă la extrem mi se pare uneori prost înțeleasă și dacă această luare de atitudine aș vedea-o și pe stradă atunci când, de exemplu, cineva aruncă o hârtie pe jos, poate că nu m-ar deranja sarcasmul împărțit cu nonșalanță de cavalerii limbii române. Dar până una-alta rămân la ideea că politețea trebuie să primeze. Sau nu? Poate ar trebui să ne arătăm știința în orice circumstanțe?

Share This:

Citește mai mult