livada

Livada tinereții și a viselor de început

        Există locuri, oameni și povești care ne-au trecut prin viață și de care ne leagă amintiri frumoase, a căror amprentă ne-a rămas în inimă pentru totdeauna și de care uneori ne este dor până la lacrimi. Trăim momente în care am da orice să revedem cu ochii minții zilele fericite pe care le-am trăit cu intensitatea de care doar adolescența e capabilă, să simțim din nou tumultul  valurilor de zâmbete și râsete care măturau în calea lor grijile și neîmplinirile mărunte care se iveau pe ici pe colo ca la orice început de drum și să ne repunem în starea de atunci măcar pentru un moment de respiro.

        Am câteva amintiri dragi închise sub pleoape de ani de zile pe care încă le simt vii și în cele mai mici amănunte ca și când s-ar fi întâmplat ieri. Una dintre acestea este ”practica” agricolă din ultimul an de liceu care deși catalogată (și pe bună dreptate), o tâmpenie comunistă, a fost ca un fel de excursie și n-am considerat-o nicidecum o corvoadă sau o muncă sub demnitatea mea. Din cele două săptămâni petrecute pe dealul Feleacului nu mai țin minte decât distracția, voia bună și micile flirturi petrecute în livada de meri.

        În fiecare dimineață plecam pe jos din curtea liceului și urcam dealul în ritm de plimbare călcând pământul moale de pe marginea șoselei unde mașinile treceau din când în când departe de aglomerația zilelor de acum. Toamna prindea contur în toate culorile pământului iar câmpurile cu brândușe translucide se întindeau de ambele părți ale drumului în timp ce noi chicoteam veseli despre ale noastre, despre facultățile la care aveam să mergem și despre planuri de viitor. Profesorii care ne însoțeau nu păreau nefericiți nici ei, cred că luau lucrurile așa cum veneau și chiar dacă probabil nu le convenea ca în loc să stea la catedră aveau de supravegheat niște adolescenți rebeli care se ascundeau printre pomi numai să nu fie puși la muncă, nu făceau o tragedie din absurditatea situației. Cum am spune acuma, gândeau pozitiv, erau tineri și ei  și vedeau partea plină a paharului.

        În livada tinereții și viselor de la început zilele însorite de toamnă treceau ușor și plăcut. Nu ne omoram cu munca iar merele imense, dulci și aurii făceau deliciul tuturor. Fugeam râzând printre rândurile nesfârșite de pomi care își îndoiau ramurile încărcate de roade până la firul ierbii și ne tupilam după stivele imense de  lăzi pline de mere Ionatan unde ne întindeam pe spate privind cerul lipsit de nori care păstra încă albastrul verii. Din când în când îl auzeam pe administratorul livezii, un ungur tânăr cu mustăcioară neagră și ochi spălăciți, cum se plângea dirigintelui nostru că elevii din tizenkéto A (XII A) a fost obraznic și ascuns de el. Dar cui îi păsa? Zilele treceau frumos, merele, de bine, de rău se culegeau iar noi plecam acasă cu buzunarele și gențile încărcate cu fructe uriașe cum n-am mai văzut de atunci.

        Ieri soră-mea mi-a trimis o poză pe whatsapp. O imagine dezolantă cu niște uscături în prim plan, cu câteva grămezi de crengi chircite căzute la pământ, cu mușuroaie de cârtițe și cu smocuri de buruieni  crescute haotic printre pomii căzuți și îngenuncheați în umilință. Ultimii rămași în picioare din livada falnică și mândră de altădată păreau contorsionați dureros și, lipsiți de orice podoabă, se străduiau să arate că încă rezistă. Ramurile golașe și urâte, nepăstrând nimic din frumusețea de odinioară, se ridicau a rugăciune către cerul ce parcă își întorsese privirea de la dezastrul pe care nepăsarea și lipsa de interes au transformat o minune a naturii într-un peisaj sumbru. Cine, cine a lăsat să se întâmple una ca asta și de ce?

        Aș fi vrut să nu văd niciodată imaginea de mai jos și cred că în unele locuri, cele pe care le-am iubit, e bine să nu ne mai întoarceam niciodată. Uneori dezamăgirea e de neîndurat. De-acum înainte nu voi mai putea să-mi amintesc verdele livezii, bucuria și încântarea de atunci fără să simt vântul rece și sfidător care a transformat tărâmul binecuvântat într-un peisaj apocaliptic. livada

Share This:

Citește mai mult

canapea

Incompetența de la mic la mare. Sau de la A la Z

        De multă vreme (adică nu chiar așa de multă, vreo lună să tot fie) vreau să scriu despre o campanie mincinoasă organizată de o firmă mare, serioasă, o firmă ce are vânzări în 75 de țări și de care cu siguranță ați auzit și voi pentru că produsele sale, mai exact untul, se găsesc în toate supermarketurile. Despre Lurpak e vorba, o companie daneză care s-a înființat în urmă cu mai bine de o sută de ani și care de atunci nu face altceva decât să crească și să se dezvolte. Probabil că nici nu este foarte greu acest lucru având în vedere că ceea ce produce este de o calitate excelentă, un unt gustos, cremos, cu culoarea aia naturală cum numai untul adevărat o are, ce mai, un unt apreciat de orice client și care a cucerit rând pe rând noi teritorii. Și uite-așa Lurpak a ajuns și în țărișoara noastră. Dar având în vedere concurența acerbă din orice domeniu, oricât de bune ar fi produsele sau serviciile unui brand, tot are nevoie de publicitate pentru a ieși în față și a se face remarcat.

        Iar Lurpak a urmat exact pașii pe care îi face orice companie care stă în rândul lumii și și-a deschis pagină pe Facebook (@LurpakRomania) și cont pe Instagram (lurpakro). Sunt follower pe ambele profile pentru că, v-am spus, îmi plac foarte mult produsele lor chiar dacă sunt cam scumpicele. Dar ca să-i urmăresc, nu costă nimic. Astfel am aflat de un mic concurs organizat pe Instagram cu scopul de a crește numărul de fani, concurs în care trebuia să postezi o rețetă preparată de tine în care să apară și poza unei cutii de Lurpak Lighter (un fel de margarină de-a lor foarte, foarte bună).

        Premiile erau, aș putea spune ”simbolice” și mai degrabă le-aș numi articole promoționale, adică 100 de cuțite de unt, 20 de șorțuri de bucătărie și 3 seturi de cuțite profesionale. Caca-maca., practic ceva aproape fără valoare.  Nu aveam nevoie de niciun cuțit și cu atât mai mult de un șorț pe care să-l mut dintr-un loc în altul dar cu toate astea am citit regulamentul concursului și m-am înscris. De drag. Printre altele, regulamentul prevedea până și ora la care vor fi afișate rezultatele! Mi-aduc aminte că m-am gândit atunci,  măi, se vede că sunt danezi și au corectitudinea și precizia în sânge dacă dau până și ora la care anunță câștigătorii! Mi-a scăpat însă un mic amănunt. Lurpak nu era chiar Lurpak ci mai avea o codiță, un ro mic și nevinovat adăugat la sfârșit, nu știu dacă motiv de mândrie națională sau nu care cumva să uităm că s-ar putea să existe derapaje de la ceea ce înseamnă corectitudine. Acum după ce m-am lămurit cum au stat treburile cu ”concursul” știu sigur că e vorba de varianta b.

        Unu la mână, anunțarea câștigătorilor s-a făcut după vreo trei zile față de data anunțată inițial și, doi la mână, premiile s-au împuținat brusc. A apărut o listă cu 20 de câștigători. Nu scria ce au câștigat, erau doar felicitați. Sau nu? Parcă totuși, nu. Fiind 20, am dedus că ăștia ar trebui să fie fericiții cu șorțurile :) Printre ei era și Cristina mea care  a întrebat ce anume a câștigat dar așa cum ați răspuns voi, la fel au răspuns și cei care se ocupă de social media la Lurpak. Adică nimic. Tot nimic mi-au răspuns și mie când am întrebat unde sunt restul câștigătorilor. Au trecut trei săptămâni de atunci și încă aștept precum Penelopa deși intuiția sau, mai degrabă, experiența românismelor îmi spune s-o las baltă. Regulamentul a dispărut și cuțitele la fel. A rămas doar contul de Instagram care merge mai departe cu, probabil, același ”specialist” în social media. Unu’ care ia bani pentru treaba asta. Ia bani pentru că răspunde urmăritorilor, adică potențialilor clienți, pentru că ține legătura cu ei, pentru că le zâmbește virtual și pentru că cei de la firma mamă probabil habar n-au ce incompetent și-au instalat în funcție.

        Nu e vorba de premii, nu e vorba de un cuțit de doi lei ci e mult mai mult de atât. Poate dacă ar fi fost vorba de un premiu substanțial, ar fi fost mai multe voci care s-ar fi făcut auzite, poate s-ar fi scandalizat lumea și ar fi ieșit un pic de circ dar așa, pentru un cuțit, dai din mână a lehamite și mergi mai departe. E vorba de principii și e vorba de profesionalism care, în cazul acesta, lipsește cu desăvârșire și rămâne doar indolența și nepăsarea crasă. Este definiția clară a incompetenței unui angajat care stă pe Instagram frecând menta.lurpak insta

        Acesta este un exemplu mic și neînsemnat dar faptele astea mărunte și aparent lipsite de importanță se adună unele lângă altele și împreună devin o forță exact ca un bulgăre de zăpadă care o ia la vale. Azi un incompetent pe Insta, mâine un funcționar la poștă, apoi un plictisit la un call center, o vânzătoare isterică, un instalator care face treaba de mântuială și un profesot care ia nota 2,7 la examenul de titularizare. Și apoi ne mai mirăm că Veorica, aflată în sesiune parlamentală, nu e în stare nici măcar să citească corect, dapăi să înțelegă discursurile scrise de consilierii săi.

        Zilele trecute citeam pe HotNews că Ministerul Educației a dat-o în bară cu manualul de geografie pentru clasa a VI-a, manual aprobat de Editura Didactică și Pedagogică. În manualul nou apărut Turnu Măgurele este greșit poziționat pe hartă, în locul Drobetei-Turnu Severin.  Marea Moartă este plasată greșit, în loc de Marea Roșie. Harta politică a lumii nu reprezintă Sudanul de Sud, deși a devenit țară independentă din 2011… dar, stai așa, pe cine naiba interesează dacă sudanezii sunt independenți sau nu? sau unde se află Marea Moartă? ce, parcă americanii știu unde este România? Lasă că merge și așa, ca să ajungi cineva în Ro, nu îți trebuie multă școală. Ba aș spune că dimpotrivă. Ideea este că (din nou!) cei care au gândit cartea nu sunt (poate) dintre cei mai competenți în domeniu, ca să nu mai spun de reprezentantul mediului universitar specializat în geografie care a dat aviz științific favorabil. Ăștia suntem, cu ăștia defilăm.

        Ce-i drept, și jurnaliștii de la HotNews sar cu gura pe Minister dar oare au verificat informația conform căreia s-ar fi tipărit 1.600.000 (un milion șase sute de mii!!) de exemplare din acest manual? că așa s-au hazardat cu informațiile pe site-ul lor. Sunt oare atâția copii de 12 ani? mai mult de un milion jumate’?? Extrapolând, asta ar însemna că în școlile generale ar fi aproape 13 milioane de elevi. C’mon… E aberant dar cine știe, poate cartea era parțial destinată exportului.

        Voiam să închei aici dar mi-a zgâriat urechea ceva și o singură chestie vă mai spun înainte să mă opresc cu exemplele. Merge radioul (Europa FM) și rulează spotul acela cu băutul de lichide, îl știe toată țara că deja a intrat în folclor: pentru o viață sănătoasă consumați zilnic cel puțin doi litri de lichide. Serios?? Ce să înțeleg prin lichide? băuturi carbogazoase cu o tonă de zahăr? sau bere? că și berea e tot lichid. Să vezi ce sănătoasă aș fi după doi litri de bere pe zi, într-o lună aș da în alcoolism. Dar hai să zicem că lumea se prinde că alcoolul nu e sănătos și nu trebuie băut în cantitate de doi litri pe zi, dar poate sunt unii care sunt convinși că e ok să bea suc. 2 litri de suc pe zi, de luni până duminică. Cola și Fanta. Dacă așa zice la radio… lichide, frate, li-chi-de. Păi treabă e asta? campanie de informare formată dintr-o frază, o singură frază, și aia scrisă aiurea… Cine a gândit-o? vreo somitate în materie de nutriție? Vreun competent absolvent de două facultăți și trei masterate? Era greu de spus pentru o viață sănătoasă consumați zilnic cel puțin doi litri de APĂ? 

Share This:

Citește mai mult

ursulet

300 de lei costă vaccinul gratuit

        Nu o să deschid discuția pro și contra vaccinare. Fiecare le știe pe-ale lui și să convingi un antivaccinist că imunizarea este una dintre intervenţiile cele mai de succes la nivel mondial în domeniul sănătăţii publice e ca și cum ai încerca să convingi un psd-ist că pe Soros îl doare-n fund de ce se întâmplă în România. Discuțiile în gol nu-și au rostul iar cine e fan Olivia Steer n-are decât să se încline în fața eminenței sale care susține că rujeola nu există și că vaccinarea s-a făcut din „motive sinistre”. Sau că orice formă de cancer mamar trece de la sine dacă este lăsat in pace, că pneumonia se tratează prin masaje cu uleiuri esențiale sau alte baliverne pe care acum nu mi le aduc aminte dar care au condus totuși la premiul obţinut pentru rolul său activ în societate la „Gala Femeilor care Dăruiesc Sănătate”. Doar trăim în țara tuturor… și aici, în loc de puncte, puncte, completați cu ce vreți voi. Mie îmi vin în minte numai cuvinte urâte.

        Cred, deci,  că v-ați dat seama că sunt provaccinare și că orice argument mi-ați aduce nu o să-mi schimbați părerea. Singurele teorii pe care le accept sunt cele emise de medici adevărați și cum încă nu am întâlnit niciunul care să interzică vaccinarea, mai am de așteptat. Așa zisele studii și cercetările pseudo științifice publicate pe internet sau în reviste de care nu am auzit niciodată, mă lasă rece. Așa cum atunci când îmi fac o casă apelez la un constructor, când vreau să mă tund mă duc la frizer, când mi se strică mașina merg la mecanic, tot la fel, cînd e vorba de sănătate întreb un medic nu o prezentatore de știri. Știu că par (și de fapt chiar sunt) vehementă în ceea ce susțin dar azi  sunt supărată, intrigată și aș spune chiar șocată. Vă spun imediat și de ce.

        Vaccinurile pe care le-am făcut mi-au folosit pentru că am fost scutită de neplăcerile unor boli pe care astfel le-am evitat iar copiii mei, la fel. Am ajuns acum la gradul trei, la nepoți carevasăzică, și din fericire, nimeni din familie nu a aderat la curentul antivaccinare deci, din acest punct de vedere, n-aș avea motive de îngrijorare.

        Silvia a trecut de câteva etape deja și cred că până la 6 ani nu mai are de făcut niciun vaccin. Cea mică, Ruxandra, a început și ea schema de vaccinare și azi, la 4 luni adică, trebuia să facă etapa a doua din vaccinul Hexacima (pentru difterie, tetanos, pertusis, hepatita B, poliomielita și boli infecțioase provocate haemophilus influenzae). După cum îi spune numele, 6 boli grave. Dar, surpriză! medicul de familie nu avea vaccinul. Și nu-l avea pentru că ”nu este pe stoc”. Degeaba avem Plan Național de Vaccinare, dacă vaccinurile obligatorii pentru copii nu se găsesc. Adică se găsesc, dar pe bani. La Regina Maria costă 300 de lei. E scump, chiar foarte scump și nu mulți își permit să-l cumpere iar până la urmă și cei care și l-ar permite, de ce să scoată bani din propriul buzunar când toate tratamentele alocate copiilor sunt gratuite? Probabil pe ideea asta marșează și statul care nu decontează vaccinurile obligatorii pe care părinții le-au cumpărat. Vrei să faci vaccin? așteaptă, nene! îți dau când am.

        În acest timp Ministerul Sănătății se plânge de campaniile antivaccinare și de panourile publicitare cu astfel de sloganuri care au început să apară pe te miri unde. Adică se miră doar ăia de au închiriat spațiile și pereții și cică nu știau pentru ce. Până la urmă suntem o țară liberă (sau așa ne place să credem) iar libertatea cuvântului este garantată. Dar așa e moda la români, ne plângem de ce fac alții și nu ne uităm în ograda proprie că noi nu facem nimic. Oricum cei care sunt contra sunt mult mai activi și agresivi decât autoritățile care o lălăie cu legea vaccinării de câțiva ani deja iar în tot acest timp părinții care vor să-și vaccineze copiii nu o pot face pentru că serurile lipsesc.

        Azi nu avem vaccinul, reveniți peste o lună și jumătate, așa i-a spus azi doctorița fiicei mele. E oare așa de simplu să revii? Eu, cu mintea mea formată în reguli matematice și fizice concrete și exacte, mă gândesc că cei care au conceput schemele de vaccinare nu le-au pus așa, la plesneală. Adică în momentul în care au stabilit că bebelușul se vaccinează la vârsta de 2 luni iar etapa următoare e  la 4 luni au făcut acest lucru pe baza unor studii și a unor statistici, pe bază de observații, experimente sau mai știu eu ce protocoale au în spitale. Nu au stat la o cafea și au trântit un calendar după cum pica ziua de Paști în anul respectiv sau după cum aveau programat concediul. Orice medicament se dă după o prescripție clară: dimineața, la prânz și seara și niciun doctor nu o să-i spună pacientului  dacă seara vi se termină pastilele, nu-i nimic, așteptați până săptămâna viitoare când bagă iar la farmacia din colț.

        Vaccinurile sunt ca un fel de antrenament pentru sistemul imunitar iar dozele și perioadele în care se fac nu sunt stabilite întâmplător. Se pare însă că, din nou!, principiul las’ că merge și așa, funcționează perfect. Nu-mi place deloc când cineva este nepăsător la sănătatea copiilor mei și uită de importanța unor acte medicale care ar trebui să fie în topul priorităților. De ce nu se găsește vaccinul? O criză a producătorilor nu poate fi invocată din moment ce în farmaciile private nu există această problemă, rămâne deci să credem că achizițiile nu au fost făcute la timp și că estimările nu au fost corecte iar asta se numește incompetență. Pe pielea și pe banii noștri.

Share This:

Citește mai mult

mici

Nu vreau ca micul să fie simbolul nostru național

        Aș vrea să-l cunosc și eu pe cel care a creat dialogurile din reclama pentru Penny în care un personaj din Las Fierbinți (nu știu cum îl cheamă că nu mă uit la serial) decretează, în stilul caracteristic al românului care le știe pe toate, că ”Micul trebuie să fie simbolul nostru național și ar trebui ca anul ăsta să fie pus pe drapel”. De ce anul ăsta? Pentru că anul acesta sărbătorim 100 de ani de la Marea Unire.

        Cred că Regina Maria, al cărei jurnal l-am citit și recitit încercând să ghicesc și ceea ce n-a spus printre rânduri, s-ar întoarce în mormânt auzind cum este luată în derizoriu cauza pentru care a luptat atât și care până la urmă s-a împlinit dar cu niște sacrificii uriașe. Marea Unire, un vis care a străbătut întreaga noastră istorie, a fost plătită cu o jertfă enormă și n-ar trebui să uităm asta niciodată. Dar ce spun eu ”să uităm” când probabil jumătate din cei care vor sărbători cu mare fast la 1 Decembrie nici măcar nu știu ce vor sărbători, adică ce s-a întâmplat atunci. Dacă nu știau ce reprezintă ziua de Paști deși mergeau în fiecare duminică la biserică la ce să te aștepți să-și mai aducă aminte de ceva ce au învățat acum mulți ani la școală? și asta dacă nu cumva au lipsit la lecția respectivă.

        Cum serbăm noi Centenarul, dacă nu-ncingând grătarul? acesta a fost sloganul compus la limita (de jos) a creativității de o firmă de publicitate care cu sigurață a luat bani serioși pentru că și clientul nu e trichi-flichi-srl. Penny e un lanț de supermarketuri care se respectă. Mai lipsea o râgâială de bere scoasă de un burtos îmbrăcat într-un maiou întins să crape, eventual tolănit pe o canapea și spârgând semințe în fața televizorului iar spectacolul era complet. Sărbătorim 100 de ani de grătare unsuroase și mici înecați în muștar cu un lamulțean strigat încât să acopere manelele ce se revarsă din boxele date la maxim?? La atât se rezumă esența poporului român? Am rămas siderată în fața acestei reclame care după mine este de un prost gust desăvârșit. mici

        Să nu credeți însă că mă dau fițoasă și că la micul dejun nu mânânc decât icre negre iar la prânz somon fumé stropit cu șampanie. Nu, îmi plac și mie micii, îmi place berea (e drept că o prefer pe cea cu lămâie) și din când în când mănânc cu plăcere un grătar bun de porc. Sunt un om ca toți oamenii, nu fac nazuri și îmi place veselia festivalurilor. Urăsc însă lipsa de decență, mârlănia, proasta creștere și mai ales lipsa de respect pentru lucrurile pe care le consider importante pentru noi ca nație. Nu mi se pare firesc ca orice sărbătoare să o transformăm într-un chiolhan, nu mi se pare normal ca un eveniment de amploarea centenarului să nu fie asociat cu cuvinte ca solemnitate și demnitate. Să-ncingem grătarul în onoarea celor care și-au dat viața?? Atâta ne duce capul? Să molfăim doi mici cu muștar de Tecuci și-o bere la pet? De câte ori trec cu mașina mergând de la Cluj la București, și văd cimitirul eroilor înainte de intrarea în Predeal, cruce lângă cruce, băieți tineri, aproape toți sub 30 de ani morți în primul  război mondial, mă înfior la gândul celor petrecute atunci. Dar poate sunt eu prea sensibilă…

        Avem atâtea locuri frumoase, impresionante, superbe, magnifice și lista superlativelor ar putea continua, de ce să nu le scoatem pe astea în față atunci când vine vorba de a sărbători Unirea și de ce să ne agățăm din nou și din nou de serbări gen zilele orașului în care clișeul cu sfârâitul grătarelor mă zgârie rău la urechi? De ce să punem pe tapet localități gen Las Fierbinți în care trei sferturi din populație e plecată în Italia și Spania iar sfertul care a rămas își duce veacul la cârciuma din sat îmbătându-se zi de zi pe caiet? De ce nu vedem și ceea ce e frumos în țara asta?

        Cetatea Poenari, adevărata cetate a lui Vlad Țepeș, Sighișoara – singura cetate medievală din Europa care încă este locuită, Cetatea Râșnov – intens promovată în ultimii ani, Alba Iulia – orașul în care trăiești pe viu o lecție de istorie, Castelul Corvinilor – cu renumele său de cel mai bântuit castel european, Castelul Peleș care nu mai are nevoie de nicio descriere și multe, multe altele care au intrat mai nou în circuitul turistic cum ar fi Castelul Karoly din Carei, o bijuterie arhitecturală recent restaurată.

        Locuri frumoase sunt, trebuie să avem doar ochi să le vedem. Și să le facem cunoscute. Și cât de simplu este acum să faci orice fel de video astfel încât să ajungă la cât mai multă lume! În urmă cu 20 de ani o filmare de sus se făcea doar din elicopter și pentru asta aveai nevoie de o căruță de bani, pe când acum, cu astfel de mini drone de pe gnex.ro, până și un neprofesionist ca mine are material de filmat cât vrea el. Chiar mă bate gândul să-mi îmbunătățesc vlogurile de călătorie cu o astfel de tehnică. Și îmi mai iau cu Cristi două trotinete electrice ca să ne putem strecura pe oriunde și să nu mai fim nevoiți să apelăm la transportul în comun și ne putem declara echipă de filmare. Ce simplu a devenit totul! Când mă gândesc la ”carele de reportaj” care erau cât o garsonieră pe roți ca să poată transmite un eveniment în direct (plus o armată de operatori) nu-mi vine să cred că au ajuns acum la dimensiunea unui telefon  pe care orice copil de zece ani știe să-l folosească și să facă live în orice moment :)

        Aș vrea ca lucrurile să se schimbe, să ne arătăm în primul rând nouă înșine că avem o țară frumoasă și că ne respectăm valorile. Că nu râdem noi de noi. Aș vrea să se termine cu campaniile cu mici, grătare și muzică proastă, aș vrea să țintim în sus și să ne (re)descoperim noi ca popor. Iar dacă vreți să vedeți penibilitatea tristă de care vă spuneam, e mai jos:

Share This:

Citește mai mult

judecator

Ce-au mai debitat judecătorii români

        De cele mai multe ori cand dau peste un subiect așa zis sensibil, chiar dacă mă inflamez pe moment, amân să scriu pe blog iar până a doua zi îmi trece elanul creator și patosul se evaporă în neant. Sau nu mi se mai pare de interes, sau găsesc circumstanțe atenuante și justificări, sau mă înmoi toată că așa mi-e firea și mă gândesc că nu cunosc tot miezul problemei și decât să fac rău cuiva mai bine tac din gură.

        În seara asta însă am auzit o știre care m-a dat gata. Nu-mi vine să cred că poate să existe atâta imbecilitate pe lume și, cu atât mai mult, venită din partea unor judecători.

       Facts -cum zic americanii în filmele lor cu avocați pledând dezinvolt în săli de judecată:  În septembrie anul trecut un polițist aflat la volanul mașinii personale, în timpul său liber, provoacă un accident. Nu foarte grav, o tamponare cu o altă mașină și fără a face victime. Ca norocu’ pentru că fiarele se repară, oamenii mai greu. Problema e că polițistul băuse și asta s-a constatat pe loc, la proba cu etilotestul rezultatul fiind de 1,16 mg/l alcool pur în aerul expirat. Deci clar, infracțiune. Chiar dacă omul este polițist nu e nimic ieșit din comun, până la urmă meseria nu schimbă caracterul sau apucăturile. Cu toții am văzut preoți pedofili, medici criminali (și aici nu mă refer la malpraxis), asistenți maternali care torturează copii așa că un polițist infractor e floare la ureche.

        Apoi, ca în orice alt caz similar (nemușamalizat) urmează toate etapele procesului iar în urmă cu câteva zile se dă sentința: zece luni de închisoare cu amânarea aplicării pedepsei pe un termen de supraveghere de doi ani. OK, nu m-ar fi încălzit cu nimic să știu că omul intră în pușcărie. Deci până aici nu e nimic senzațional dar partea șocantă abia acum urmează pentru că sentința zice în continuare următoarele: Impune inculpatului obligaţia de a nu conduce nicio categorie de autovehicule cu excepţia celor de serviciu.

        Stați așa că nu am înțeles. Adică nu mai are dreptul să conducă Dacia, Opelul sau whatever are acasă în garaj dar se urcă în continuare la volanul mașinilor cu girofar?? Adică omul e un infractor dar numai în timpul liber și în afara sediului de poliție?? Când ajunge la serviciu e din nou curat ca lacrima?

         Câtă logică are judecătorul care a emis o asemenea inepție sau cât de tâmpită poate să fie legea care să permită astfel de elucubrații? Sau e vorba de o combinație mortală între cele două?

        Mai mult ca sigur prima voastră reacție va fi una de genul așa ceva nu e posibil dar dacă nu mă credeți sau aveți îndoieli, verificați pe net. Cazul s-a întâmplat la Târgu Jiu iar polițistul se numește Cristian Bordeajudecator

Share This:

Citește mai mult