mici

Nu vreau ca micul să fie simbolul nostru național

        Aș vrea să-l cunosc și eu pe cel care a creat dialogurile din reclama pentru Penny în care un personaj din Las Fierbinți (nu știu cum îl cheamă că nu mă uit la serial) decretează, în stilul caracteristic al românului care le știe pe toate, că ”Micul trebuie să fie simbolul nostru național și ar trebui ca anul ăsta să fie pus pe drapel”. De ce anul ăsta? Pentru că anul acesta sărbătorim 100 de ani de la Marea Unire.

        Cred că Regina Maria, al cărei jurnal l-am citit și recitit încercând să ghicesc și ceea ce n-a spus printre rânduri, s-ar întoarce în mormânt auzind cum este luată în derizoriu cauza pentru care a luptat atât și care până la urmă s-a împlinit dar cu niște sacrificii uriașe. Marea Unire, un vis care a străbătut întreaga noastră istorie, a fost plătită cu o jertfă enormă și n-ar trebui să uităm asta niciodată. Dar ce spun eu ”să uităm” când probabil jumătate din cei care vor sărbători cu mare fast la 1 Decembrie nici măcar nu știu ce vor sărbători, adică ce s-a întâmplat atunci. Dacă nu știau ce reprezintă ziua de Paști deși mergeau în fiecare duminică la biserică la ce să te aștepți să-și mai aducă aminte de ceva ce au învățat acum mulți ani la școală? și asta dacă nu cumva au lipsit la lecția respectivă.

        Cum serbăm noi Centenarul, dacă nu-ncingând grătarul? acesta a fost sloganul compus la limita (de jos) a creativității de o firmă de publicitate care cu sigurață a luat bani serioși pentru că și clientul nu e trichi-flichi-srl. Penny e un lanț de supermarketuri care se respectă. Mai lipsea o râgâială de bere scoasă de un burtos îmbrăcat într-un maiou întins să crape, eventual tolănit pe o canapea și spârgând semințe în fața televizorului iar spectacolul era complet. Sărbătorim 100 de ani de grătare unsuroase și mici înecați în muștar cu un lamulțean strigat încât să acopere manelele ce se revarsă din boxele date la maxim?? La atât se rezumă esența poporului român? Am rămas siderată în fața acestei reclame care după mine este de un prost gust desăvârșit. mici

        Să nu credeți însă că mă dau fițoasă și că la micul dejun nu mânânc decât icre negre iar la prânz somon fumé stropit cu șampanie. Nu, îmi plac și mie micii, îmi place berea (e drept că o prefer pe cea cu lămâie) și din când în când mănânc cu plăcere un grătar bun de porc. Sunt un om ca toți oamenii, nu fac nazuri și îmi place veselia festivalurilor. Urăsc însă lipsa de decență, mârlănia, proasta creștere și mai ales lipsa de respect pentru lucrurile pe care le consider importante pentru noi ca nație. Nu mi se pare firesc ca orice sărbătoare să o transformăm într-un chiolhan, nu mi se pare normal ca un eveniment de amploarea centenarului să nu fie asociat cu cuvinte ca solemnitate și demnitate. Să-ncingem grătarul în onoarea celor care și-au dat viața?? Atâta ne duce capul? Să molfăim doi mici cu muștar de Tecuci și-o bere la pet? De câte ori trec cu mașina mergând de la Cluj la București, și văd cimitirul eroilor înainte de intrarea în Predeal, cruce lângă cruce, băieți tineri, aproape toți sub 30 de ani morți în primul  război mondial, mă înfior la gândul celor petrecute atunci. Dar poate sunt eu prea sensibilă…

        Avem atâtea locuri frumoase, impresionante, superbe, magnifice și lista superlativelor ar putea continua, de ce să nu le scoatem pe astea în față atunci când vine vorba de a sărbători Unirea și de ce să ne agățăm din nou și din nou de serbări gen zilele orașului în care clișeul cu sfârâitul grătarelor mă zgârie rău la urechi? De ce să punem pe tapet localități gen Las Fierbinți în care trei sferturi din populație e plecată în Italia și Spania iar sfertul care a rămas își duce veacul la cârciuma din sat îmbătându-se zi de zi pe caiet? De ce nu vedem și ceea ce e frumos în țara asta?

        Cetatea Poenari, adevărata cetate a lui Vlad Țepeș, Sighișoara – singura cetate medievală din Europa care încă este locuită, Cetatea Râșnov – intens promovată în ultimii ani, Alba Iulia – orașul în care trăiești pe viu o lecție de istorie, Castelul Corvinilor – cu renumele său de cel mai bântuit castel european, Castelul Peleș care nu mai are nevoie de nicio descriere și multe, multe altele care au intrat mai nou în circuitul turistic cum ar fi Castelul Karoly din Carei, o bijuterie arhitecturală recent restaurată.

        Locuri frumoase sunt, trebuie să avem doar ochi să le vedem. Și să le facem cunoscute. Și cât de simplu este acum să faci orice fel de video astfel încât să ajungă la cât mai multă lume! În urmă cu 20 de ani o filmare de sus se făcea doar din elicopter și pentru asta aveai nevoie de o căruță de bani, pe când acum, cu astfel de mini drone de pe gnex.ro, până și un neprofesionist ca mine are material de filmat cât vrea el. Chiar mă bate gândul să-mi îmbunătățesc vlogurile de călătorie cu o astfel de tehnică. Și îmi mai iau cu Cristi două trotinete electrice ca să ne putem strecura pe oriunde și să nu mai fim nevoiți să apelăm la transportul în comun și ne putem declara echipă de filmare. Ce simplu a devenit totul! Când mă gândesc la ”carele de reportaj” care erau cât o garsonieră pe roți ca să poată transmite un eveniment în direct (plus o armată de operatori) nu-mi vine să cred că au ajuns acum la dimensiunea unui telefon  pe care orice copil de zece ani știe să-l folosească și să facă live în orice moment :)

        Aș vrea ca lucrurile să se schimbe, să ne arătăm în primul rând nouă înșine că avem o țară frumoasă și că ne respectăm valorile. Că nu râdem noi de noi. Aș vrea să se termine cu campaniile cu mici, grătare și muzică proastă, aș vrea să țintim în sus și să ne (re)descoperim noi ca popor. Iar dacă vreți să vedeți penibilitatea tristă de care vă spuneam, e mai jos:

Share This:

Citește mai mult

judecator

Ce-au mai debitat judecătorii români

        De cele mai multe ori cand dau peste un subiect așa zis sensibil, chiar dacă mă inflamez pe moment, amân să scriu pe blog iar până a doua zi îmi trece elanul creator și patosul se evaporă în neant. Sau nu mi se mai pare de interes, sau găsesc circumstanțe atenuante și justificări, sau mă înmoi toată că așa mi-e firea și mă gândesc că nu cunosc tot miezul problemei și decât să fac rău cuiva mai bine tac din gură.

        În seara asta însă am auzit o știre care m-a dat gata. Nu-mi vine să cred că poate să existe atâta imbecilitate pe lume și, cu atât mai mult, venită din partea unor judecători.

       Facts -cum zic americanii în filmele lor cu avocați pledând dezinvolt în săli de judecată:  În septembrie anul trecut un polițist aflat la volanul mașinii personale, în timpul său liber, provoacă un accident. Nu foarte grav, o tamponare cu o altă mașină și fără a face victime. Ca norocu’ pentru că fiarele se repară, oamenii mai greu. Problema e că polițistul băuse și asta s-a constatat pe loc, la proba cu etilotestul rezultatul fiind de 1,16 mg/l alcool pur în aerul expirat. Deci clar, infracțiune. Chiar dacă omul este polițist nu e nimic ieșit din comun, până la urmă meseria nu schimbă caracterul sau apucăturile. Cu toții am văzut preoți pedofili, medici criminali (și aici nu mă refer la malpraxis), asistenți maternali care torturează copii așa că un polițist infractor e floare la ureche.

        Apoi, ca în orice alt caz similar (nemușamalizat) urmează toate etapele procesului iar în urmă cu câteva zile se dă sentința: zece luni de închisoare cu amânarea aplicării pedepsei pe un termen de supraveghere de doi ani. OK, nu m-ar fi încălzit cu nimic să știu că omul intră în pușcărie. Deci până aici nu e nimic senzațional dar partea șocantă abia acum urmează pentru că sentința zice în continuare următoarele: Impune inculpatului obligaţia de a nu conduce nicio categorie de autovehicule cu excepţia celor de serviciu.

        Stați așa că nu am înțeles. Adică nu mai are dreptul să conducă Dacia, Opelul sau whatever are acasă în garaj dar se urcă în continuare la volanul mașinilor cu girofar?? Adică omul e un infractor dar numai în timpul liber și în afara sediului de poliție?? Când ajunge la serviciu e din nou curat ca lacrima?

         Câtă logică are judecătorul care a emis o asemenea inepție sau cât de tâmpită poate să fie legea care să permită astfel de elucubrații? Sau e vorba de o combinație mortală între cele două?

        Mai mult ca sigur prima voastră reacție va fi una de genul așa ceva nu e posibil dar dacă nu mă credeți sau aveți îndoieli, verificați pe net. Cazul s-a întâmplat la Târgu Jiu iar polițistul se numește Cristian Bordeajudecator

Share This:

Citește mai mult

capra

Să moară capra vecinului. Varianta online.

        Nu ești român adevărat dacă nu cunoști expresia Să moară și capra vecinului, eventual în varianta mai violentă în care verbul a muri este înlocuit cu a crăpa. Asta pentru că nu ar fi de ajuns ca animalul să moară lent, să se stingă cu zile ci, pentru satisfacția maximă și garantată a vecinilor roși de invidie, moartea ar trebui să intervină subit și agresiv astfel încât șocul dispariției caprei să vină la pachet nu doar cu supărare ci, dacă se poate, și cu o mare doză de disperare pentru un spectacol complet.

        Nu știu dacă în alte limbi mai există acest proverb sau dacă este o caracteristică românească dar înclin spre varianta b. Ca popor, avem depline drepturi de autor asupra acestei sintagme și există exponenți care au vrut chiar să aducă îmbunătățiri substanțiale propunând să se meargă pe ideea de a omorî întreaga turmă sau, mai radical, omorând vecinul pentru a-i lua capra. De ce să-i meargă bine vecinului dacă mie îmi merge prost? De ce el să aibă succes și eu nu? De ce să râdă și să fie fericit când corect ar fi să ne scăldăm amândoi în aceeași lume mizeră? De ce să nu îi tragem în jos pe cei care au reușit să se ridice, de ce să nu le punem piedici, de ce să nu le dorim răul? Dacă eu am pățit, să pățească și ei. Toți. Numai mie să mi se întâmple toate??

        Îi miros de departe pe cei cu o astfel de gândire și, pe cât pot, îi evit. Spun pe cât pot pentru că uneori este imposibil să îi înlătur cu totul. Uneori îi regăsesc între colegii de serviciu, între prieteni ai prietenilor, între cunoștințe cu care sunt nevoită să întrețin legături, în mediul online sau chiar în familie.  Energia lor negativă are efecte devastatoare asupra mea și orice întâlnire cu asasinii de capre mă indispune zile la rând. Unii încearcă să se ascundă în spatele unor măști care mimează bunătatea creștină alții, într-o sinceritate brutală,  nici măcar nu se mai sfiesc să-și arate colții. Să zicem, prin reducere la absurd,  că aș avea o mică, foarte mică, infimă doză de înțelegere pentru invidia provocată de faptul că vecinul are o mașină de zece ori mai scumpă decât a ta sau că își permite vacanțe în Maldive în timp ce tu obții cu greu bilete prin sindicat să mergi o săptămână la Căciulata dar cum naiba să-ți fie ciudă că sunt unii care se bucură de ceva ce văd la televizor?? Da, exact, am trăit s-o văd și pe asta. Să te roadă invidia, să-ți crească tensiunea și să ți se înnegrească cerul gurii pentru că cei din anturajul tău au bucurii simple în timp ce tu nu reușești decât să-ți auto-înveninezi propria viață. Înainte de meciul Simonei Halep din finala Australian Open s-a trezit unul din lista mea de prieteni să-și exprime liber sentimentele:FB

        Deci marea lui dorință era să nu câștige Simona nu pentru că ar fi pierdut un pariu sau  pentru că ar fi fost admiratorul numărul unu al lui Caroline Wozniacki sau pur și simplu că asta o fi fost vară-sa de care noi nu știam, nuuuu, să piardă Simona numai pentru ca să nu se bucure ăialalți. Dușmanii adică. Presupușii dușmani, ”fanii de ultimă oră”. M-am simțit lezată și atacată în același timp. Aș fi făcut parte dintre cei care s-ar fi bucurat dacă Simona ar fi câștigat. Din păcate n-a fost să fie așa.

        S-a bucurat în schimb prietenul meu pentru că nu m-am bucurat eu. Sună aiurea, știu, dar mi se confirmă încă o dată că oamenii sunt de multe feluri. capra

Share This:

Citește mai mult

veterinar

Meserii pe care nu le-aș alege niciodată

        Se spune că dacă în viață alegi să faci ceea ce îți place nici n-o să simți că muncești. Cred însă că se întâmplă foarte, foarte rar acest lucru și că pasiunea suprapusă perfect peste meseria practicată reprezintă un noroc pe care îl are doar un mic procent din marea masă a celor care sunt nevoiți să aibă un job din care să își poată plăti facturile. Departe de ideea că oamenii merg cu lehamite la serviciu, știu cu siguranță că marea majoritate nu sunt chiar entuziasmați lunea dimineața când se întrevede o nouă săptămână de muncă la orizont. Cu toate astea ne facem cu toții treaba zi de zi, uneori ne place mai mult, alteori mai puțin dar nu avem încotro. Mergem înainte pentru că avem nevoie de bani. Orice muncă merită respect și susțin cu tărie că nu există muncă înjositoare chiar dacă uneori cădem de foarte sus. Când ești nevoit, faci orice ca să supraviețuiești și nu-ți mai permiți să strâmbi din nas dar nu despre această ipostază vreau să vorbesc azi ci despre meserii mai mult decât respectabile dar care mie mi se par îngrozitor de greu de făcut.

  1. Organizator de evenimente. În primul rând știu că este imposibil să mulțumești pe toată lumea și indiferent cât te-ai strădui tot se vor găsi cârcotași care să comenteze pe marginea alegerii florilor, a luminilor sau a meniului și întotdeauna vor fi nemulțumiți de program sau de întârzieri. În al doilea rând este vorba de nivelul de stres pe care îl induce un astfel de job. Nu doar termenul limită ci și multitudinea de factori imprevizibili care nu pot fi controlați pot duce la nereușita (ca să nu folosesc cuvântul eșec) întregului eveniment. Am văzut, și nu doar o dată, persoane cu un astfel de job care au clacat în fața isteriilor clienților. Este dificil să lucrezi în permanență sub presiune, să încerci să fii calm atunci când vulcanul explodează sub tine, să fii mediator, negociator și să împaci o sută de capre cu o mie de verze.
  2. Agent de vânzari. Dacă îmi este ceva urât în viață, asta este. Să vând. Unii se nasc cu abilități de vânzător, le vine firesc să își prezinte marfa, să o laude, să îți propună schimburi avantajoase, știu să îți prezinte beneficiile, să scoată în evidență avantajele (inexistente de multe ori) și nu le tace gura până nu ajung la rezultatul scontat. Eu nu am un astfel de talent nativ și, deși am învățat tehnici de vânzare care m-au scos la un bun liman, tot nu îmi place să vând. Dar ce spun eu că nu îmi placeUrăsc să vând iar faptul că (mai ales) în ultimii ani lucrați în bancă am fost nevoită să bag pe gât clienților tot felul de produse și servicii de care aceștia nu aveau neapărat nevoie m-a făcut să detest și mai tare meseria de vânzător de orice fel.
  3. Medic veterinar. Poate părea ciudat pentru că iubesc enorm animalele atât pe cele cu blană cât și pe cele cu pene (e drept că după cele cu solzi nu mă dau în vânt) dar dacă ar trebui să lucrez într-o clinică veterinară cred că aș fi bolnavă tot timpul și cu siguranță aș cădea în depresie. Fac orice să ajut un animal în suferință și mi-aș da ultima bucățică de pâine unui câine flămând dar suferința blănoșilor mă impresionează atât de puternic încât realmente îmi pierd somnul. Nu trebuie neapărat să văd un animal rănit sau abuzat, îmi este de ajuns să văd un cal slab care este nevoit să tragă la o căruță încărcată că mi s-a dus liniștea pentru o zi întreagă. Mă afectează mult prea tare ochii triști ai necuvântătoarelor și nu mă pot imagina petrecându-mi viața între dureri și suferințe neînțelese.
  4. Kinetoterapeut. Cred că așa se numește cel care face masaj. Bine, știu că acestă meserie înseamnă mult mai mult decât atât. Kinetoterapeutul este un  fel de expert  care, în urma unei evaluări funcționale a pacientului îi alcătuiește un program individualizat de recuperare fizică. Până aici, din punctul meu de vedere, totul mi se pare ok, specialistul având rolul de a supraveghea efectuarea exercițiilor sau a diverselor proceduri cum ar fi electrostimularea musculara. O meserie care presupune cunoștințe medicale și câțiva ani de studiu. ”Problema” mea apare atunci când vine vorba de masaj. Nu aș putea să fac masaj unei persoane necunoscute, să mă apropii de pielea ei, să îi frământ mușchii spatelui în palme, să îi simt sângele pulsând lângă venele mele și, în principiu, să stau atât de aproape de cineva complet necunoscut, indiferent dacă e femeie sau bărbat. Nu mă pot imagina făcând una ca asta (și nici să tund sau să pieptăn pe cineva nu-mi place). Și, probabil, sunt una dintre puținele persoane care nu suportă nici să i se facă masaj :)
  5. Cântăreț la nunți, botezuri, revelioane și orice fel de alte evenimente. Sigur că aici este vorba de ceva pur ipotetic pentru că talentul meu muzical tinde spre zero daaaaar… și dacă aș avea vocea lui Whitney Houston tot îngrozitor mi s-ar părea să pierd nopțile în zgomotul infernal de la toate aceste petreceri. Mi se pare un chin greu de suportat înfruntarea gălăgiei care face să îți vibreze toate măruntaiele timp de 10 ore și asta weekend de weekend. Când aud cum bubuie bașii din boxele uriașe amplasate strategic în spatele mesenilor, când simt  cum mi se izbesc în coșul pieptului sutele de decibeli ca valurile furtunoase de stânci, mi se ascut toate instinctele primare care îmi spun să fug cât mai repede din locul pe care îl percep ca pe un pericol pentru integritatea mea. Cred că este frumos să faci din cântat o meserie, sunt sigură că este mai plăcut să ții în mână un microfon decât să răsfoiești dosare dar mi se pare cumplit de greu să-ți petreci viața într-un nivel de zgomot mult peste limita suportabilului.

        Cred că acestea sunt top 5 meserii pe care nu le-aș alege niciodată deși, repet, am tot respectul pentru cei care le practică dar, pur și simplu, mie nu mi se potrivesc și poate tocmai din acest motiv mi se par foarte grele. Sunt sigură că fiecare dintre voi aveți sau ați avut gânduri similare așa că vă aștept în comentarii. Sunt chiar curioasă :) veterinar

Share This:

Citește mai mult

kickbox

Spre limita umanității

        Unul dintre cele mai urâte lucruri care se întâmplă pe lumea asta este violența. Nu suport violența sub nicio formă și când spun asta nu arunc doar vorbe în vânt ca să mă aflu în treabă vorbind așa cum, de exemplu, spun unii că nu suportă înmormântările. Serios?? Dar există oare cineva care să meargă cu plăcere la astfel de evenimente triste? Cu siguranță, nu, dar suntem nevoiți să participăm din respect nu doar pentru cel care s-a dus ci și pentru familia înconjurată de durere. Cortegiile funerare, uneori chiar de sute de oameni, sunt formate aproape în totalitate din persoane care nu suportă înmormântările.

        În ceea ce privește violența, dacă întrebi pe (aproape) oricine o să-ți răspundă că nu e bună, că o detestă și că nu o suportă dar cu toate astea dacă te uiți într-o sală unde se desfășoară o gală de box, nu ai unde să arunci un ac iar campionatele de K1 au încasări de milioane de dolari. În timp ce în ring oameni tineri, viguroși, cu trupul perfect sculptat se mutilează reciproc învinețindu-și ochii, mulțimea urlă în delir avidă de durere și sânge. N-o să înțeleg niciodată de ce în timp ce luptele de cocoși sau câini sunt declarate ilegale iar organizatorii pedepsiți cu închisoare, luptele violente dintre oameni sunt încurajate și au atât de mulți susținători. N-am nimic împotriva kickboxingului ca metodă de fitness, atâta timp cât omul dă cu picioarele și pumnii într-un sac de nisip, n-are decât să transpire până la loc comanda dar atunci când energia se dezlănțuie negativ rupând ficatul sau splina omului din față care nu a reușit să pareze la timp loviturile, totul începe să devină lipsit de logică.

        Cum se poate numi sport o formă de agresivitate în care cineva își pune viața în pericol și, mai mult decât atât, atentează la integritatea fizică a adversarului lovindu-l cu sete fără cea mai mică urmă de omenie? Că de compasiune nici nu poate fi vorba când tu vezi că cel în care lovești e deja desfigurat, cu fața plină de sânge și abia mai ținându-se pe picioare dar tu, puternic și ațâțat de ovațiile spectatorilor continui să cari la pumni cu nemiluita cu singura dorință de a-l vedea la pământ definitiv.

        Mă întreb ce-o fi în sufletul mamelor sau soțiilor celor care intră în ring, cât din durerea luptătorilor (sau combatanților, nici nu știu cum să le spun) iau asupra lor și cum le intră cuțitul în inimă la fiecare lovitură. Nici în coșmarurile mele cele mai urâte n-aș vrea ca băiatul meu să ajungă vreodată într-o astfel de ipostază și l-am auzit chiar și pe Leonard Doroftei, cel care a cunoscut gloria boxând, spunând același lucru despre cei doi băieți ai lui. Să vezi cum în ring intră un om tânăr, perfect sănătos, într-o stare fizică de invidiat, cu fiecare mușchi lucrat la milimetru și  peste câteva minute iese  tumefiat, plin de vânătăi și sânge, este peste puterea mea de înțelegere. Uneori iese pe picioarele lui, alteori pe targă, atât de zdrobit și de nenorocit încât ajunge să fie material de studiu în centrele de recuperare pentru procedurile de fizioterapie. Fără glumă. Căutam pe internet un cabinet sau un specialist în masajul de drenaj limfatic pentru o cunoștință care a suferit o operație de cancer la sân și știam că procedura asta i-a făcut mult bine surorii mele (dar și dacă sunteți o persoană sănătoasă, simplul drenaj limfatic vă ajută să vă recuperati mai repede dintr-o răceală sau să scăpați mai ușor de oboseală) când am descoperit că există clinici care își fac reclamă pe seama recuperărilor de succes ale celor care ies varză dintr-o meci de kickbox full-contact.kickbox

        Sunt conștientă că orice sport practicat aduce după sine posibilitatea accidentărilor și cu cât nivelul de performanță este mai ridicat, cu atât probabilitatea unei traume grave crește. Dar una este să faci o ruptură de menisc la patinaj, să-ți fisurezi tendonul lui Ahile sărind la groapa cu nisip sau chiar să te trezești din greșeală cu o gheată cu crampoane în ceafă pe terenul de fotbal și cu totul altceva este ca un zdrahon de o sută douăzeci de kile să-ți fractureze intenționat maxilarul. Consider că sunt sub limita umanității și dacă ar fi după mine eu aș scoate în afara legii aceste sporturi aducătoare de moarte.

 

 

Share This:

Citește mai mult