imag4959

De ce să fii bun când poți să fii rău?

         Ieri, 1 noiembrie, a fost Luminația. Nu știu dacă se poate numi sărbătoare dar cu siguranță este o zi specială în care cu toții (sau cel puțin așa aș vrea să cred) ne gândim mai intens, mai cu drag și cu mai multă nostalgie la cei dragi plecați dintre noi. Cimitirele devin vâlvătăi de lumină reflectând lumânările aprinse pe morminte iar crizantemele de toamnă se revarsă în valuri trecând din coșurile florăreselor în brațele celor care le cumpără pentru a le dărui sufletelor trecute dincolo. Se spune că în această noapte sufletele morților vizitează lumea celor vii. E un mit provenit din cultura celtică, adus de către catolicii de pe alte meleaguri în vestul țării noastre și primit cu brațele deschise de către cei care locuiau aici. Obiceiul de a veni în preajma rudelor și prietenilor adormiți cu flori și lumânări a prins ușor pentru că e o sărbătoare frumoasă și un moment de reculegere iar imaginea cimitirului iluminat oferă câteva clipe de liniște și aducere aminte departe de agitația zilnică.

        Pe scurt, ar trebui să fie o zi a reconcilierii, a împăcării cu sinele, a zi în care principiile de bază ale creștinismului, bunătatea, iertarea și iubirea aproapelui, să fie puse pe cea mai înaltă treaptă iar diferențele dintre oameni să se estompeze până la dispariția ultimei granițe. Dar, nu… Hotărârea și determinarea unor încrâncenați cărora li se pare că această sărbătoare nu este ”autentică” te duce cu gândul la lipsa de viziune și deschidere a întunecatului ev mediu.

      Nu-mi vine să cred că încă există slujitori ai unei biserici care se declară tolerantă, care îndeamnă oamenii să ignore această zi. Și de ce? Pentru că nu este tradițional românească. Stau însă și mă întreb dacă este tradițional românesc să te târăști în patru labe prin noroaie sau pe pietre ascuțite ca să pupi niște icoane sau să-ți freci portofelul de sfinte moaște în speranța de a-l umple cu cât mai mulți bani. Sau dacă este tradițional românesc să fii primul la campionatul de pupat moaște. De când oare în asta constă credința?

        Un preot din zona mea și-a îndemnat enoriașii să nu meargă la cimitir în ziua de 1 noiembrie. Ce? noi nu avem sărbătorile noastre? De ce să le ținem pe ale altora? Un astfel de discurs mi se pare mai mult decât rea-voință, este de-a dreptul răutate, ciudă și frustrare. Iar răutatea merge mână în mână cu prostia.  Noi, adică ăia mari și tari care nu ne corcim cu nimeni, ne vom comemora morții în altă zi, în prima sâmbătă din noiembrie numai să nu mergem deodată cu cei de alte  religii împreună la cimitir. Cu o astfel de atitudine arțăgoasă, să mă mai mir că în secolul XXI încă se iscă războaie din motive religioase?

        Sigur că nu toți preoții ortodocși au făcut asta, nu generalizez, unii chiar au fost la cimitir și au oficiat slujbe în memoria celor morți dar e trist că încă există indivizi cu mintea înfundată care au putere de influență și care își folosesc capacitățile negând dezvoltarea liberă și firească a relațiilor dintre oameni. Ridică bariere imaginare între persoane care conviețuiesc împreună într-o bună vecinătate când, de fapt, diferențele sunt atât de mici. Uneori acestea sunt aproape inexistente dar este suficient să apară un astfel de  ”lider”  care în virtutea inerțiilor dogmatice să impună puncte de vedere intolerante și totul se duce de râpă. Din păcate, datorită poziției pe care o au, acești înalți funcționari bisericești reușesc să împartă lumea în două. Și uite așa, cei care au ales să urmeze sfaturile prea înțeleptului, prea fericitului și prea cuviosului prelat nu s-au mulțumit doar să stea acasă pe fundul lor ci chiar au început să propage ideea că de Luminație nu trebuie aprinse lumânări. Oare ce urmează? să ne luăm la harță pe tema asta? De fapt tata a primit deja un telefon în care a fost apostrofat pentru gestul de a aprinde o lumânare la mormântul mamei în ziua de 1 noiembrie…imag4959

Share This:

Citește mai mult

bulldog

Bună dimineața. Cu zâmbet sau fără?

        Azi am chef de clasificări și o să vă povestesc despre categoriile de oameni pe care îi întâlnesc în fiecare dimineață pe drumul pe care îl fac de acasă până în stația de autobuz. Pe cei necunoscuți îi scot din ecuație pentru că nu prezintă interes din punct de vedere al subiectului abordat: salutul. O să mă concentrez doar pe ceilalți cu care mă cunosc și cu care mă salut. Sau așa ar trebui.

        O parte mă salută, pe alții îi salut eu. Nu m-a interesat niciodată cine e primul care dă binețe, nu am așteptat să fiu eu cea salutată și nici nu mi-a căzut steaua din frunte dacă am spus eu prima bună ziua. În codul  bunelor maniere există reguli care impun uzanțe clare în funcție de vârsta, sexul sau funcția celor care se intersectează pe stradă, le cunosc foarte bine și le respect atunci când vine vorba ca eu să fiu cea atentă la detalii. Dacă m-aș întâlni cu unul dintre profesorii mei din liceu cu siguranță aș face orice ca să mă observe și l-aș saluta oricât de mare ar fi distanță de la care m-ar putea vedea. Din păcate lucrul acesta se întâmplă din ce în ce mai rar pentru că unul câte unul pleacă dintre noi.

       În schimb dacă mă întâlnesc cu cineva mult mai tânăr sau cineva care ar trebui să-mi arate un așa zis ”respect” nu îmi iau o morgă importantă așteptând să mă salute și dacă îl văd eu prima, rostesc vorbele magice că doar nu mă doare gura. Dar nu despre asta vreau să vorbesc, despre cel care e primul și cel care răspunde. Vreau să aflu dacă sunt singura care a observat că oamenii se împart, și de această dată, în categorii diferite care se separă între ele ca uleiul de apă.

        Mi se pare normal, de bun simț, o dovadă de respect, de civilizație, de politețe, spuneți-i cum vreți, ca atunci când saluți pe cineva să schițezi un mic zâmbet. Măcar cu ochii dacă nu cu toată fața. Eu cel puțin așa fac dar nu întotdeauna mi se răspunde la fel. Prin urmare prima categorie e a celor care salută dar care sunt de o sobrietate de zici că tocmai au fost instalați pe viață într-un scan de ministru plenipotențiar. Îngaimă un bună dimineața cu o față sobră, linsă și distinsă de nu-ți mai trebuie să-i întrebi de sănătate și încerc să trec pe lângă ei cu viteza luminii că altfel îmi stric tot zen-ul.

        Urmează apoi cei care nu mă văd și, deci, nu mă salută. Trec pe lângă mine de parcă aș fi din sticlă transparentă, invizibilă în lumina soarelui. Și nu doar că nu mă văd (mi se întâmplă și mie uneori să nu fiu atentă la ce se întâmplă în jurul meu) dar nici nu mă aud când îi salut eu. Nu spun nimic, nu răspund nimic și trec pe lângă mine cu o privire ațintită prin mine de parcă aș fi o fantomă. Ăștia nu sunt mulți dar nu sunt de neglijat și n-o să mă pot obișnui vreodată cu felul lor de a fi. Genul cum îi mutul mai voinic nu mi-a plăcut niciodată și reprezintă dovada clară a lipsei de educație. Sau, mai degrabă, lipsa bunului simț.

        Ultima categorie, și cea care mă deranjează cel mai tare, este cea a bulldog-ilor. Și ca să fim înțeleși, vorbim de oameni nu de câinii care sunt absolut adorabili.

bulldog
foto vetstreet.com

        Cei care îmi răspund, dar nu înainte de a-mi arunca o privire ca cea din poza de mai sus. Se dovedește încă o dată că o imagine face cât o mie de cuvinte altfel nu știu cum aș putea exprima scârba, lehamitea și sictirul care se revarsă prin toată mimica feței lor atunci când oamenii aceștia sunt deranjați de un simplu  bună dimineața rostit în apropiere. Cel mai probabil este faptul că ei știu că trebuie să răspundă pentru a păstra normalitatea relațiilor dar sunt oripilați de faptul că i-am deranjat. Și mă urăsc pentru asta. Și mi-ar da cu ceva în cap numai să tac și să nu-mi mai vadă zâmbetul și bucuria că a început o nouă zi frumoasă.

        Știu să respect tristețea cuiva și recunosc o privire îndurerată, văd de departe când cineva are o zi proastă și umblă îngândurat cu corăbiile scufundate dar acreala unei mutre îmbufnate zi de zi și răceala unei voci continuu morocănoase  mă deprimă complet și ajung uneori să îmi doresc mai degrabă să umblu prin pustietate decât să mă mai întâlnesc cu astfel de personaje ursuze. Zâmbiți, oameni buni, și o să vedeți că imediat vă veți simți mai bine!

Share This:

Citește mai mult

IMAG4009

10 lucruri care nu-mi plac

        Nu știu ce m-a apucat să fac lista asta dar probabil mi se trage de la canicula care îmi dă o stare de disconfort și ca întotdeauna când ceva mă deranjează îmi vin în minte numai lucruri negative. De fapt nici nu am chiar atât de multe dar tot am găsit să înșir câteva.

  1. Clătitele. Nu mai știu pe nimeni căruia să nu-i placă și cu toate astgea nu înțeleg de ce lumea se dă în vânt după aluatul acela copt doar pe jumătate. Mănânc și eu o clătită, două, ocazional, dar fără nicio plăcere. Eu personal n-am făcut niciodată clătite și din partea mea ar putea să dispară pentru totdeauna că nu le-aș simți lipsa.
  2. Muzica dată la maxim la nunți. Și nu doar la nunți ci la orice petrecere. Să fii la o nuntă nu e același lucru cu a te duce în club sau la discotecă unde nu ai altceva de făcut decât să te zbânțui toată noaptea pe ritmuri tembele care se repetă la infinit. Poate vrei să mai schimbi o vorbă cu vecinul de masă, poate vrei să mai cunoști oameni noi sau poate vrei să-i ceri chelnerului să-ți umple paharul fără să fii nevoit să urli ca să te audă. Urăsc să fiu răgușită trei zile după câte o noapte de super distracție în care bașii mi-au spart creierul.
  3. Grătarele făcute la ”iarbă verde”. Am trecut de faza asta, de fapt cred că niciodată n-am fost chiar entuziasmată de astfel de ieșiri dar mă lăsam dusă de val. Și de anturaj :) Să mă duc la naiba-n praznic cu o mie de bagaje, castroane, tacâmuri, șervețele, cărbuni și încă o jumate’ de bucătărie înghesuită în potbagaj… nu e de mine. Să ce? să gătesc ferindu-mă de muște și albine iar în jurul meu totul să fie lipicios? No, thanks. E adevărat că îmi place și mie o bucățică suculentă de carne friptă dar am destui prieteni care au astfel de grătare și cuptoare de grădină și dacă mă invită la ei în curte, este minunat. Dacă nu, prefer să stau acasă și să mănânc ce se poate face pe aragaz. Avem o familie de prieteni cu care ne întâlnim destul de des și pe terasa lor pavată cu granit petrecem seri minunate de vară fără să fie nevoie să ocolesc câte o balegă de vacă așa cum se mai întâmpla când ieșeam la iarbă verde pe Valea Arieșului. Pentru mine ieșirile la munte înseamnă drumeții în natură și nicidecum chiolhanuri.
  4. Rochiile, bluzele, fustele, orice haine care au asimetrii. De exemplu nu-mi plac rochiile cu un umăr gol deși am văzut actrițe superbe pășind pe covorul roșu cu haine create de designeri celebri având astfel de asimetrii. M-am tot gândit de ce nu-mi plac și mi-am dat seama că am preluat această idee ciudată de la mama. Pe ea am tot auzit-o, de când eram mică, repetând acest lucru și am preluat din mers părerea ei fără să știu cu exactitate de ce. Puterea educației :) Nu mai pot să mă schimb acum.
  5. Toamna. Pentru mine este cel mai urât anotimp iar frunzele care se îngălbenesc și cad din copaci mă deprimă total. Toate lucrurile rele din viața mea s-au întâmplat toamna iar zilele care se scurtează văzând cu ochii mă aduc la disperare. Nu-mi place bruma, nici ploaia, nici ceața și nici facturile la gaz care încep să crească :)
  6. Unghiile decorate excesiv cu sclipici, floricele, dungi, fundițe, pietricele, gâze și fluturi. Mi se par prea încărcate, nu fac mâna frumoasă și sunt de un gust îndoielnic. Nu-mi plac nici unghiile foarte lungi, cele foarte ascuțite mă fac să mă gândesc la cotoroanțe iar cele tăiate drept și crescute peste limite arată ca lopețile. Sau ca vâslele :) Nu mă înțelegeți greșit, și eu îmi vopsesc unghiile și îmi plac toate culorile dar, ca de obicei, ce e prea mult, strică.

    unghii
    foto JennyClaireFox
  7. Statul la plajă. Nu mi-a plăcut niciodată să mă coc la soare și, pe vremuri, când nu știam atâtea despre efectul nociv al radiațiilor, mă chinuiam să zac pe nisip în speranța obținerii unui bronz cât mai intens că așa era moda, să te întorci de la mare negru tuciuriu. Acum sunt fericită că a trecut acest trend și că, la sfârșitul verii, nu fac notă discordantă cu pielea mea nebronzată.
  8. Culoarea vișinie. Puteți să-i spuneți grená, bordo sau marsala că tot dracul ăla este și oricum îmi stă îngrozitor de rău cu ea. Nu am și nici nu voi avea vreodată o haină culoarea asta.
  9. Amestecurile de condimente. De ce să cumperi amestecuri atunci când, atât de ușor, ai putea pune din fiecare așa cum îți place ție? Condimente pentru friptură. Condimente pentru pește. Pentru cârnați, pentru sarmale, pentru ciorbe… ce-s alea? Nu mai bine pun eu cât cimbru vreau, cât mărar am chef și cât tarhon îmi place? Azi am văzut o râșniță cu sare și chilly. În ce proporție erau amestecate, asta numai cel care a avut această idee genială ne poate spune. Iar condimentele pentru varză m-au dat gata. De când le-am văzut, sunt pregătită pentru orice, chiar și pentru apariția condimentelor pentru dovlecei :) Sau pentru broccoli. IMAG4009
  10. Medicamentele. Normal, o să-mi spuneți că nimănui nu-i plac medicamentele dar am mari îndoieli în  această privință. Cunosc o grămadă de oameni care la cel mai mic semn de răceală se îndoapă cu paracetamol, algocalmin, sirop de tuse, nurofen și încă enșpe mii de pastile al căror prospect îl știu pe de rost. Și au stocuri din fiecare în casă. Eu cred că ăstora le place să ia medicamente. Mie nu-mi place să iau nimic, mi-e frică de efectele adverse și nu iau decât dacă sunt absolut nevoită.

        Îmi doresc să nu se simtă nimeni ofensat citind despre lucrurile care nu-mi plac mie. S-ar putea, de fapt sunt sigură, că există o mulțime de oameni cărora nu le plac hainele mele sau cum îmi fac eu părul, ce cărți citesc sau cum scriu. Sau cum îmi fac eu unghiile :) Sunt oameni care nu suportă pisicile iar eu le ador. Până la urmă este o chestiune de gusturi și, din fericire, nu suntem cu toții la fel dar atâta timp cât ne respectăm unii pe alții n-ar trebui să ne deranjeze opțiunile celor din jur. Voi aveți o astfel de listă? care sunt primele trei lucruri care vă vin în minte atunci când vă gândiți la ceva ce nu vă place?

Share This:

Citește mai mult

Nepolitețuri grave

        Astăzi mi s-au întâmplat atâtea lucruri urâte și am dat peste atâta mitocănie că am fost nervoasă de la prima oră a dimineții până la momentul de față când am decis să mă răcoresc vărsându-mi oful aici. Mă deranjează oamenii lipsiți de maniere și pe cât posibil încerc să-i ocolesc dar din păcate  de foarte multe ori sunt nevoită să conviețuiesc cu persoane pe care eu nu le-aș fi ales nici într-o mie de ani. Viața însă te pune în aceeași barcă alături de tot felul de specimene. Când vorbesc de bune maniere nu mă refer în niciun caz la finețuri de genul a ști să folosești la masă o mie de tacâmuri sau a fi la curent cu eticheta de la curtea reginei Angliei. Nu, e vorba doar de bun simț și de a ști când să taci în loc să scoți porumbelul pe gură. Pe scurt și foarte sintetic iată care sunt cele mai nepoliticoase lucruri pe lângă care am trecut tangențial sau mi s-au întâmplat mie personal azi și care m-au călcat pe nervi. Toate într-o singură zi.

  1. Telefoanele care sună în mijlocul unei ședințe sau în timpul unui spectacol.
  2. Cei care răspund la aceste telefoane ca și când ar fi singuri pe lume nepăsându-le de  cei din jur pe care probabil îi consideră doar figurație.
  3. Întrebarea (scuzați-mă dar mi se pare absolut idioată) și pe când un copil?… În afară de faptul că aceasta este o decizie absolut intimă a fiecărui cuplu, v-ați gândit vreodată că oamenii pe care îi întrebați s-ar putea să aibă o problemă de ordin medical care să nu le permită acest lucru? și că poate, deși își doresc nespus un copil, întrebarea voastră nu face altceva decât să răsucească cuțitul în rană?
  4. Întrebarea, la fel de nepotrivită ca cea de mai înainte, Ești însărcinată?? dacă există cel mai mic dubiu care ar putea să indice că burta s-ar datora unei acumulări de grăsime fără nicio legătură cu apariția unui bebe, tăceți din gură (am vrut să spun tăceți naibii din gură dar fiind în postura celui care dă sfaturi de bună purtare nu-mi permit să folosesc un astfel de limbaj :) ), nimic nu este mai jignitor pentru o femeie care a luat în greutate decât să fie pusă în situația de a da un răspuns stânjenitor.
  5. Nu te simți bine? altă întrebare cu tăiș. Ba da, mă simt perfect numai ca arăt ca dracu’ și îți mulțumesc că ai observat asta. Și că mi-ai spus-o… iar asta mă face să mă simt muuuult mai bine. Dacă într-adevăr ceva pare în neregulă cu o persoană poți să reformulezi spunându-i Cum te simți azi? dacă vrei și ești în măsură să o ajuți cu ceva, dacă nu, la fel ca mai înainte, mai bine taci. Discreția este neprețuită!
  6. Mofturile nejustificatre și exprimarea cu obstinență a repulsiei față de un anumit fel de mâncare servit la masă. Dacă nu-ți place ceva, nu te forțează nimeni să înghiți dar să spui că te îngrețoșează ceea ce eu tocmai mânânc cu plăcere mă deranjează teribil.
  7. Poveștile nesfârșite despre copil. Scuze fetelor, mamelor, bunicilor, mătușilor (sau taților, de ce nu?)… știu că aveți acasă o comoară neprețuită și că tot universul vostru se învârte în jurul acesteia dar este greu de suportat o tiradă interminabilă despre ce a spus, ce a făcut, ce a mâncat, cât de deștept, frumos, talentat, cuminte și  cu moț este micuțul. În cea mai mare parte a cazurilor nu interesează pe nimeni dacă a mâncat măr cu biscuit sau banană sau dacă la grădiniță a desenat o casă sau un soare. Dacă interlocutorul vostru nu spune decât da și nu, e cazul să schimbați subiectul.
  8. Vorbitul în șoaptă, unul la urechea celuilalt, de față cu o a treia persoană. Aș spune că asta e un fel de umilire cu intenție și de un prost gust desăvârșit. Dacă vrei să faci pe cineva să se simtă penibil, exclude-l și lasă-l să se simtă în plus.
  9. Pupatul la întâlnirea unui prieten pe care nu l-ai văzut demult (sau poate doar de o săptămână) atunci când are o răceală, gripă, tuse, guturai sau orice altceva care s-ar putea transmite. Cu siguranță nu-mi face nicio plăcere să se repeadă asupra mea un om bolnav și să-mi transfere pe obraz  trei milioane de microbi într-o fracțiune de secundă.
  10. Răspunsul la zâmbet cu o față de buboi copt gata să plesnească. Mereu aud în jurul meu discuții despre cât de civilizați sunt oamenii în alte țări și exact așa este. Primul lucru pe care îl observ când ies din țară este faptul că pe stradă lumea zâmbește, oamenii își zâmbesc unii altora atunci când își dau prioritate, când își întâlnesc privirile din întâmplare, când se grăbesc și depășesc o mamă cu un cărucior sau când îți fac loc să urci în autobuz. Dacă cineva îți zâmbește iar tu nu îi întorci zâmbetul, este o grosolănie și o lipsă de bun simț și nu e cazul să așteptăm să se mai schimbe ceva și la noi.

        Mă opresc aici, lista este mult mai lungă, vă las și pe voi să completați cu ceea ce vă enervează și sper ca mâine să am o zi mai bună :)

Share This:

Citește mai mult

Ați cumpăra o casă executată silit?

      Recunosc că mi s-a întâmplat, și  nu doar o dată, să fac lucruri de care spuneam că nu o să le fac în vecii vecilor. Să mă răzgândesc, să-mi schimb ideile, să aflu elemente noi care să mă facă să-mi schimb deciziile sau pur și simplu să-mi încalc anumite bariere sau principii. Never say never nu e doar un slogan ci poate fi chiar un stil de viață atâta timp cât înseamnă flexibilitate în cel mai bun sens. Și totuși, există praguri pe care cu certitudine nu le voi trece orice s-ar întâmpla.
      Stăteam aseară și pierdeam vremea pe Facebook când văd în newsfeed-ul meu o postare de la o firmă de executări silite care anunța o oportunitate de vânzare  la un preț excelent a unui apartament de nu-știu-câte camere în nu-știu-ce oraș. Bineînțeles postarea era sponsorizată (adică plătită) să apară și primise deja o mulțime de like-uri.
Nu pot să dau like la așa ceva. Nu îmi place ca un executor să vândă locuința cuiva care nu și-a mai putut plăti ratele la bancă. Nu îmi place ca cineva să fie scos afară din casa în care a sperat să-și facă o viață frumoasă și să fie nevoit să vadă cum alții se instalează în cuibul pe care el a fost forțat să-l părăsească.
Nu vreau să fiu rechinul care așteaptă să înșface prada. Nu aș putea să cumpăr o locuință impregnată cu energie negativă, să pășesc cu stângul în noua mea casă și să preiau asupra mea toate relele adunate între pereți. N-aș vrea să mă instalez într-o casă cu rezonanță tristă și să preiau asupra mea atmosfera apăsătoare lăsată în urmă de o familie evacuată.
Cumpărarea unei case o faci, de cele mai multe ori, doar o dată în viață. Sigur că sunt cazuri în care acest lucru se întâmplă de mai multe ori dar oricum nu atât de des încât să îți spui că e doar un episod pasager. Când intri în casa ta cea nouă ai așteptări și visuri și speranțe. Vrei să o aranjezi pe gustul tău, să-i imprimi amprenta personală, să o transformi dintr-o simplă casă în acasă. Iar eu n-aș putea să-mi construiesc fericirea pe tristețea celor care au fost forțați de împrejurări să-și părăsească locuința lăsând-o pe mâna unor străini pentru care nu înseamnă decât niște acte de transcris de pe un proprietar pe altul. Aș vrea ca atunci când îmi cumpăr casa sau apartamentul vânzătorul să fie la fel de bucuros ca mine și să fie o zi fericită pentru ambele părți. Cum s-ar spune, o afacere win-win.
Așa aș vrea să fie pentru mine, așa văd eu lucrurile prin prisma mea dar nu condamn în niciun fel pe cei care aleg altfel. Până la urmă așa e mersul firesc al lumii în care trăim și regulile sunt foarte clare și cunoscute de la început. Nu e nicio ”surpriză” ca cineva care nu-și mai plătește ratele la bancă să fie executat silit. Dacă nu s-ar întâmpla asta, nimeni nu ar mai plăti și ar fi un haos. Trăim într-un sistem organizat, cu legi care trebuie respectate de toată lumea, cu proceduri și fluxuri cărora ne supunem cu toții.
Dar eu am lucrat mulți ani de partea cealaltă a baricadei, într-o bancă, unde am cunoscut multe cazuri disperate și oameni care au plâns cu capul pe biroul meu știind că vor fi dați afară din casă. Oameni care s-au înhămat la mai mult decât puteau duce, oameni care nu au prevăzut că își vor pierde serviciul sau că unul dintre soți va muri înainte de vreme, nu au prevăzut nici crize mondiale și nici nu au știut să calculeze dobânzile uriașe care se plătesc la început. Când văd anunțuri de vânzare la licitație a astfel de case nu pot să nu fac asocierea cu lacrimile, tristețea, frustarea și deznădejdea celor care au pierdut bătălia. N-aș putea călca peste cineva căzut la pământ oricât de atractivă ar fi , din punct de vedere financiar, oferta de vânzare. Vibrația negativă a unei astfel de case m-ar îmbolnăvi cu siguranță.
În afară de asta, mă întreb cum ar fi să lucrez într-o firmă care se ocupă cu așa ceva. Pentru mine ar fi la fel de oribil ca și lucrul într-o firmă de amanet. Deci, nu. Niciodată nu aș face asta.

foto adjacentgovernment.co.uk

 

 

Share This:

Citește mai mult