România lucrului prost făcut

        Sau cum ne batem joc de noi înșine. Azi am ”doar” trei exemple, trei situații care mă umplu pe de o parte de lehamite și pe de altă parte de un soi de tristețe dar, din păcate, lista e mult mai lungă și vă las pe voi să o continuați.

  • Rampele de acces construite în dorul lelii, făcute probabil cu siguranță doar pentru a obține autorizația de funcționare. Legea 448 din 2006 privind protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap prevede foarte clar locurile de utilitate publică unde este obligatorie construirea rampelor de acces (clădirile de utilitate publică, căile de acces, clădirile de locuit construite din fonduri publice, mijloacele de transport în comun și stațiile acestora, taxiurile și vagoanele de transport feroviar pentru călatori). Gradul  de  înclinare  al  rampei din poza de mai jos  denotă o totală  lipsă  de  empatie  față  de  persoanele  cu  dizabilități  și chiar mai mult, o sfidare  a bunului  simț.  Până  la  urmă  nu  este  vorba doar de cărucioare pentru handicapați  ci și de cărucioare pentru bebeluși cărora le este cu totul imposibil să aibă acces într-o astfel de clădire. Și nu este doar vina constructorului ci și a proiectantului și, mai ales, a celui care a dat aviz pentru o astfel de monstruozitate.  De  nenumărate  ori  rampele  arată  în  halul  ăsta,  de  fapt  în  majoritatea  cazurilor  sunt  impracticabile  iar noi rămânem cu legea… Legea care este o barieră peste care sar dulăii, pe sub care trec cățeii și în fața căreia se opresc numai boii. Adică noi.
  • Toaletarea delirantă a arborilor în fiecare primăvară. Copacii se taie și se retează (dacă s-ar putea, chiar din rădăcini) de niște neaveniți, muncitori incompentenți care sunt angajați fără a avea nici cea mai vagă noțiune de grădinărit sau horticultură.  Probabil  sunt  plătiți  la  metrul liniar de crengi tăiate,  altfel  nu-mi  explic  dorința  delirantă  de  a-și  folosi  drujbele  într-un  exces  de  zel  demn  de  filmele  horror.  Pot  să  pun  zeci  de  poze  în  care  coroana  arborilor  a fost  definitiv  compromisă  sau,  mai  rău,  copacii  s-au  uscat  complet,  așa  cum  se  vede  în  poza  din  dreapta.  Din  bezna  cărei  minți bolnave a ieșit  oare o astfel  de  lucrare  făcută  în  dușmănie?
  • Colectarea selectivă a gunoaielor și reciclarea, operațiune impusă de Uniunea Europeană. Doar că degeaba încearcă uniunea să ne demonstreze că planeta asta se duce de râpă dacă nu avem grijă de ea și degeaba ne avertizează că am ajuns în al doișpelea ceas, la gradul de nesimțire de care dăm dovadă, le putem arăta oricând că noi suntem mai tari și că facem tot ce ”vrea mușchii noștri”. Iar amenzile pe care probabil le vom căpăta cât de curând se vor plăti tot din taxele și impozitele colectate de la noi, muritorii de rând. Cum să pui o singură pubelă de un metru cub la 200 de apartamente? Dar, în același timp,  bifa de pe raportul final există: avem colectare selectivă a deșeurilor? da, să trăiți, raportăm că am executat! Somnul nepăsării naște monștri.

        Când vezi astfel de cazuri, îți vine să spui că nu suntem în stare de nimic și, evident te întrebi de ce în alte părți se poate și la noi nu. De ce în alte țări nu ți-e groază să mergi la poștă să trimiți un pachet, de ce înmatricularea unei mașini se face online iar numerele îți vin la ușă, de ce, dacă știi că ai asigurare medicală îți poți programa telefonic o consultație la medic fără să aștepți ore în șir la coadă, în picioare, în condiții greu de imaginat chiar și pentru un om sănătos așa cum se întâmplă zi de zi la registratura Spitalului oncologic? De ce nu reușim să ne ridicăm din cloaca în care ne complacem de atâta amar de vreme? De putut se poate, avem exemple ca cele de aici când vedem că turismul medical a devenit o opțiune pentru mulți străini care vin la noi în țară nu doar pentru prețurile mai mici ci și pentru profesionalismul medicilor, nu doar pentru probleme stomatologice ca acum câțiva ani ci și pentru chirurgie estetică sau chiar generală (de exemplu riscuri de hernie). Însă tot ceea ce este bun și eficient aparține sistemul privat. Chiar și amărâții care adună din gunoaie pet-urile de plastic ca să-și facă bani de-o pâine fac o treabă mai bună decât cei însărcinați cu reciclarea și care au fost înzestrați cu mare tam-tam cu pubele, tomberoane, afișe și semnalizatoare, creîndu-li-se (probabil pe bani europeni) sloganuri mobilizatoare.

        Din păcate, nimic sau aproape nimic din ceea ce ține de sistemul de stat nu funcționează cum trebuie și atâta timp cât noi toți aruncăm vina pe ceva abstract, lucrurile vor continua să se desfășoare în exact aceeași manieră.

Share This:

Citește mai mult

Sare-albastră, sare-albastră, totuși este scump în lume

        Trebuie să recunosc că am căzut și eu în capcana publicității conformându-mă trendului inițiat de cercetătorii cu studii publicate exclusiv pe Facebook și, în urmă cu câțiva ani, am cumpărat mult lăudata sare roz de Himalaya,  cea mai pură sare din lume, starea ei fiind menținută timp de milioane de ani de stratul gros de gheață care a ferit-o de poluare. Și, cum a stat ea de-a lungul erelor geologice ferită de intemperii, a ajuns acum o alternativă ”sănătoasă” la sarea obișnuită pe care o avem cu toții la masă. Afirmația asta, oarecum de bun simț deși nu este demonstrată științific, ar mai fi cum ar fi, dar articolele care vin să susțină că structura celulară a acestei sări înmagazinează ”energie vibrațională” sau că sarea roz previne bolile cardiovasculare și că reduce semnele îmbătrânirii, m-au trezit la realitate și mi-am dat seama că am cumpărat o mare minciună. Un rezultat al campaniilor de marketing concretizat într-o râșniță de sticlă cu o formă frumoasă, cu cristale roz care arată bine pe raftul din bucătărie (și în pozele de pe Instagram) dar care exact aceeași utilitate și același gust ca sarea din salina orașului în care m-am născut și care, cel puțin în zona unde locuiesc, se găsește gratis.

        Din fericire am trecut de mult de faza de oameni ai peșterilor și ca să ne procurăm sarea zilnică nu mai suntem nevoiți să rășpălim blocul de sare care se întinde sub pământ în aproape toată zona Ardealului. Mergem frumușel la orice magazin unde cu doi lei cumpărăm un kil de sare sau, dacă vrem ceva mai trendy-flendy, luăm o cantitate mai mică ambalată frumos într-un flacon cu găurele în capac și gata de a fi presărată peste mâncarea din farfurie.

        De câte ori văd râșnița mea cu sare roz de Himalaya mă gândesc ce naivă (ca să nu spun fraieră) am fost lăsându-mă înșelată de campaniile influencerilor care promovau niște aberații greu de înghițit de cineva care are pretenția că își folosește judecata proprie atunci când vine vorba de descoperiri senzaționale. Adică eu.

        Cum se zice, am pus o dată botul, a doua oară nu-l mai pun. Sărorologii au ajuns acum la un cu totul alt nivel, unul de importanță mai mare, mai tare și cu niște beneficii atât de fantastice de stă mâța-n coadă. Tocmai ce am văzut în magazine flaconașe cu sare albastră de Persia, o sare  celebră pentru culoarea ei unică (asta e adevărat) și  un gust deosebit, ușor dulce (cmon, sare dulce??) și aromă puternică și pregnantă. Ca o paranteză, vă spun eu că dacă scapi prea multă sare în oală, indiferent ce culoare ar avea sarea, aroma devine înfiorător de pregnantă 🙂 Verificat pe propria piele.

        Sarea albastră de Persia este delicioasă (chiar așa??) și este indicată în dietele vegane. De ce ar fi recomandată veganilor, asta nimeni nu poate să precizeze cu exactitate dar bag seama că sarea albă, țărănească, plictisitoare și lipsită de orice finețuri conține probabil urme de ouă sau lapte. Altă explicație nu am însă partea cu adevărat șocantă vine atunci când vezi prețul: 25,99 adică 26 de lei suta de grame. Sau două milioane șase sute kilu’ pe înțelesul celor care încă socotesc pe stil vechi. Iar prost e ăla care dă, nu ăla care cere.

        Era să pic jos când am văzut prețul dar n-am făcut-o pentru că mi-am dat seama că totuși există și alte variante ”sănătoase” de sare pentru bugete mai strâmtorate. Cum ar fi sarea neagră de Himalaya.

        E drept că fiind neagră e mai urâțică, dar ca beneficii nu e cu nimic mai prejos decât verișoara roz-bombon sau prietena bleu-ciel. La fel ca suratele, și sarea neagră e mai curată și mai nutritivă decît ceea ce se găsește în ocnele din România, e naturală, organică și nerafinată, e extrasă din mine virgine unde poluarea nu a ajuns sub nicio formă și conține minerale în formă pură cristalizate înainte de mezozoic. Desigur, dacă ții la sănătate și dacă vrei să devii o versiune mai bună a ta, va trebui să renunți la toate porcăriile de snacksuri sau chipsuri sărate în mod clasic și să alegi variantele mai scumpe, sărate în culorile curcubeului. Nu garantez rezultatele dar un pic de hipstăreală încă n-a omorât pe nimeni.

Share This:

Citește mai mult

Nu o să ne facem bine niciodată

        Vineri la prânz. În stația de autobuz așteaptă doar câteva persoane, cu mult mai puține decât de obicei. Cu ocazia sărbătorilor prelungite multă lume e plecată din oraș iar elevii sunt încă în vacanță. O pustietate care e binevenită după agitația și tropotul ultimei perioade. E o zi frumoasă de primăvară întârziată cu soare blând, eu tocmai am ieșit de la serviciu și aștept autobuzul să mă duc acasă. Scrollez ecranul telefonului în timp ce, din când în când, trag cu coada ochiului să văd cât mai am de așteptat. Nu mult, autobuzul pe jumătate gol apare în depărtare iar eu îmi bag telefonul în poșetă și mă pregătesc de urcare.

        De obicei urc pe ușa din față dar de data asta renunț pentru că în fața mea un domn la optzecișiceva de ani, cu cârje sub ambele brațe, se pregătește să facă același lucru. Cu siguranță are nevoie de mai mult timp și loc de manevră pentru a se urca în autobuz așa că mă îndrept spre ușa din mijloc. Sunt multe locuri libere drept pentru care mă instalez pe un scaun din spate și îmi scot înapoi telefonul continuînd să citesc articolul din Dilema Veche. Nu trec însă de primele două rânduri când larma și freamătul din partea din față mă fac să ridic ochii.

        Autobuzul încă n-a plecat din stație iar șoferul, pe care îl văd doar din spate, gesticulează nervos cu mâinile în aer aplecându-se când peste volan, când peste balustrada de protecție strigând ceva din care nu înțeleg mare lucru. Devin curioasă și mă concentrez un pic ca să disting apoi cum, cu vocea din ce în ce mai stridentă și uitându-se către ușa din față, zbiară în toată regula  ți-am spus că vine peste cinci minute, ce nu înțelegi?! Jos, pe trotuar, bătrânul cu cârje încearcă să se asigure că a înțeles bine: Sigur vine altul? Daa, de câte ori să-ți mai spun omule, vine mașina aia cu trepte mai late, unde vrei să urci aici? Apoi, dându-și ochii peste cap, no, niii mă și la ăsta, nu cu una, cu două cârje și vrea să se plimbe cu autobzul!! pfff… Între timp, două doamne apărute în ultimul moment îl împing pe bătrânul care se mișca prea încet din dreptul ușii și urcă în viteză în autobuz. Se uită cu nepăsare la nenorocitul rămas în stație și își văd în continuare de ale lor.

        Vreau să mă ridic și să fug în față să-l ajut pe om să urce. N-ar avea nevoie decât de un pic de sprijin dar năucită de scena la care tocmai am asistat nu apuc să o fac la timp și autobuzul se urnește din loc. Nimeni nu schițase vreo intenție de ajutor. Nimeni nu mișcase un deget, nimănui nu-i păsase că omul n-a putut să urce. Mă doare sufletul și mă cuprinde o tristețe neagră ca norii aducători de furtună. Cu un aer absent, adus de spate și abia târșâindu-și picioarele, omul în cârje face pași înceți înapoi spre trotuar. Umilit, singur și neajutorat își va încerca șansa la următorul autobuz. Poate va avea noroc. Sau poate nu.

        Împietrită și încă în stare șoc îmi continui călătoria. În dreptul bisericii toți cei din autobuz își fac semnul crucii de câte trei ori. E ziua Izvorului tămăduirii, zi de sărbătoare în Săptămâna luminată.

        N-o să ne mai facem bine niciodată. Și nimeni nu va veni să ne salveze din mocirla în care trăim.carje

Share This:

Citește mai mult

Cerșetorii de primăvară

        Primăvara a explodat prin parcuri deschizând lalele roșii ca focul, pomii sunt grei de flori iar oamenii care au purtat toată iarna negru au renunțat la paltoanele greoaie și cizmele butucănoase și au trecut brusc la pasteluri, eșarfe imprimate și încălțăminte deschisă la culoare. Încrâncenarea din priviri și gesturi pare că s-a mai diminuat iar tristețea nu mai este atât de evidentă ca la -15 grade. Se apropie Paștile și asta se simte nu doar din fețele vesele pe care le întâlnești mai des decât în urmă cu două luni, ci și din numărul de cerșetori de toate rangurile care stau cu mâna întinsă la fiecare colț de stradă. Pentru că, da, de sărbători suntem mai buni (sau doar ne prefacem pentru a ne crea o imagine) și sperând că o parte din păcate ni se vor șterge cu buretele, băgăm mâna în buzunar atunci când ne ies în cale cerșetorii.

        Unii sunt amărâți, vai de capul lor, bătrâni cu pielea tăbăcită de soare, tremurând din toate încheieturile, cu riduri adânci pe față și cu mâini zbârcite, stând ghemuiți fără să scoată un cuvânt și având doar un carton sprijinit de bordura trotuarului pe care, cu litere îngroșate cu pixul, apare un mesaj agramat ce ar trebui să stârnească mila trecătorilor. Uneori scot portofelul și le dau câțiva lei de-o pâine deși știu că, cel mai probabil, în spatele suferinței lor se află un șacal care gestionează sume importante din banii adunați pe stradă. Alteori, când am mai mult timp și dispoziție filantropică, intru în patiserie și le cumpăr o felie de pizza sau un corn de care, nu știu de ce, mi se pare că nu sunt atât de încântați dar nu știu cum altfel să procedez.

        Copiilor în schimb nu le dau bani niciodată pentru că sunt prea mici să le cunoască valoarea. Le dau ceva doar dacă se nimerește să am la mine un baton dulce sau ceva de ronțăit. Dar nu despre copiii cerșetori și nici despre bătrânii lipsiți de șansă vreau să vorbesc azi ci despre cei în toată puterea vârstei care și-au făcut din milogeală un stil de viață. Despre țiganca ce stă cu copilul atârnat de piept de cel puțin cinci-șase ani (evident, în fiecare an este alt bebeluș) și care strigă după mine doamnă, doamnă, dă-mi și mie de-o pită, dumnezo’ să-ți dea sănătate, despre individul îmbrăcat ponosit care duhnește a alcool și care abordează pe toată lumea cerând o țigare, despre femeia care tocmai a ieșit din spital și nu are bani pentru biletul de autobuz care să o ducă acasă și despre tânăra care are șase frați mai mici și cărora le-a ars casa. Sau le-a luat-o apa, în funcție de anotimp. Tipologii diferite, povești diferite, aceeași esență.

        Niciunul dintre ei nu întreabă dacă ai ceva de lucru. Niciunul nu pare în căutarea unui job mărunt, ceva cât de mic din care să câștige 10 lei. Dacă ar putea face ceva pentru tine, dacă nu ai auzit de-un loc de muncă, dacă ar putea da cu mătura, dacă ar putea săpa o grădină, dacă ar putea spăla un geam sau o ușă. Nu întreabă asta,  așa ceva nu intră în calcul, nu are legătura cu realitatea pe care o trăiesc, nu este pentru ei, nu își imaginează un astfel de stil de viață. Să te scoli în fiecare zi la ora șase??

        Și nu vorbesc aici doar despre cerșetorii percepuți în marele stil clasic, cei de stradă care au existat în toate timpurile și de care aproape nicio societate nu poate să scape ci și despre cerșetorii în accepțiunea modernă, sutele de mii de paraziți care stau pe ajutoare sociale de ani de zile. Cei care trăiesc la limita subzistenței pentru că sunt prea leneși ca să facă altceva, orice altceva în afară de a fuma și de a bea cafea de la aparatul cu fise. Cred că nu trece săptămâna să nu văd la televizor cazuri în care oameni de afaceri disperați aleargă după muncitori pe care să îi angajeze. Și nu găsesc deși există sate întregi de șomeri, șomeri cu acte care nu se dau jos din pat pentru salariul minim pe economie plus bonuri de masă, plus transport asigurat la locul de muncă. Oameni în puterea vârstei, sănătoși tun, de cele mai multe ori fără nicio calificare, dar cu fumuri în cap și cu o aroganță direct proporțională cu micimea minții, oameni care nu lucrează de ani de zile și totuși trăiesc.

        Întotdeauna s-a găsit o soluție pentru ei. Iar soluția vine de la fraierii care muncesc din greu și care plătesc cele mai mari taxe din Europa pentru a trage după ei o armată de leneși. Fraierii care lucrează în disperare și țin cu dinții de un job bine plătit deși de multe ori sunt nevoiți să facă ore suplimentare pe care (unii) angajatori nu le recunosc, nu le pontează și nu le plătesc (dacă sunteți cumva în această situație, aflați răspunsul la multe întrebări legate de acest subiect, aici). Fraierii care după ce plătesc impozit pe salariu, contribuții de asigurări sociale și asigurări sociale de sănătate rămân doar cu ceva mai mult de jumătate de bani în mână. Și după asta urmează runda a doua, adică impozitele pe casă, pe mașină, pe teren, rovinieta și altele.

        Totuși, dacă stau să mă gândesc un pic, nici să cerșești nu e chiar ușor. Să stai cu mâna întinsă pe ploaie, vânt, zăpadă, arșiță, caniculă, pe orice timp doar ca să nu te angajezi, să stai pe străzi cu anii și să faci orice altceva în afară de a freca menta și a tăia frunze la câini  nu e pentru oricine. E doar pentru cei cărora mișcatul unui deget le produce oboseală cronică. Pentru restul celorlați, care nu cred în proverbul Munca a mai ucis oameni, lenea niciodată, există soluții ca cele de aici.

        Pe la voi cum stă treaba? Au apărut cerșetorii de Paști? sau de primăvară să le spunem?

workers-501396_1280

Share This:

Citește mai mult

Toaletarea cu drujba

        Unul din trendurile primăverilor trecute, toaletarea copacilor cu drujba, continuă în forță și anul acesta. Cu puteri noi, cu utilaje noi, dar cu aceiași oameni hotărâți să curețe din rădăcini orice potențială urmă de înmugurire, treaba merge ca pe roate. În mai toate orașele țării toaletarea se face după ureche și zelul exagerat al muncitorilor transformă rapid aleile ce ar fi putut deveni în curând oaze umbroase în trunchiuri ciuntite care riscă să se usuce. Copacii, falnici odată, devin în câteva minute tulpini morbide creînd un aspect apocaliptic, trist și urât.

        Cu vârful tăiat razant în dușmănie, uneori mi se pare că se integrează perfect între vechile blocuri comuniste, la fel de teșite și lipsite de aspirații ca aproape tot ceea ce ne înconjoară.pom

         Blocuri retezate și copaci retezați, peisaj trist la fel ca oamenii îngândurați care se plimbă pe aleile improvizate încercînd să ocolească, în funcție de anotimp, noroaiele clicoase sau colbul uscat al arșiței caniculare.

        Vara care va veni în curând ne va găsi din nou cu gâturile uscate, căutând o linie de umbră pe care, după masacrul arborilor, nu o vom întâlni decât la adăpostul betoanelor. N-o să pricep niciodată dușmănia în care se ”toaletează” copacii în România și pe care n-am întâlnit-o nicăieri în afara țării.

        Înțeleg că există cazuri în care copacii sunt bătrâni și prezintă pericolul de a se răsturna la o furtună puternică și sunt perfect de acord că trebuie tăiați. Tăiați cu totul, dar nu mutilați. Înțeleg că sunt oameni cărora nu le convine ca în fața geamului să aibă un copac imens care nu lasă nicio rază de soare să intre în casă. La fel, sunt de acord să taie copacul făcând loc luminii dar nu să lase cioturi inestetice.

        Sunt de acord și cu ”toaletarea” propriu zisă pentru că știu că există soiuri de arbori  cărora trebuie să li se taie ramurile din când în când pentru a da o anumită formă coroanei. Rețineți însă cele două cuvinte de bază în cadrul acestei operațiuni: formă și coroană. Cioplirea făcută de neaveniți și retezara cu drujba pentru a nu mai pierde timpul cu fiecare ramură în parte este o crimă împotriva naturii și un atentat asupra sănătății populației. Am văzut mult prea mulți arbori care după o astfel de toaletare s-au uscat definitiv și am văzut prea multe parcuri și locuri de joacă pentru copii care efectiv nu au nicio utilitate în zilele de vară când temperatura ajunge la 40 de grade și nu ai unde te ascunde de razele ucigașe ale soarelui.

        Meltenii cu ceafa lată ciuntesc fără milă (și fără cele mai elementare cunoștințe de horticultură) tot ceea ce le pică în cale. Copacul de mai jos, pe care îl știu de ani buni, se revărsa în cascade de flori roz la fiecare început de primăvară și era mai mare încântarea să-l privești. Coroana lui înflorită concura fără putință de tăgadă cu cireșii japonezi pe care îi vedem pe internet și cu care japonezii se mândresc, și pe bună dreptate, atât de mult. Anul trecut i s-au retezat cu barbarie toate crengile înmugurite și peste vară abia, abia dacă i-au crescut cu timiditate și cu mare stăruință câteva rămurele fragede. Anul acesta, pe când să dea mugurii în floare, l-au mutilat din nou cu răutatea și încrâncenarea celor cu gaură neagră în loc de suflet. Din chinul vieții care se pare că i-a rămas totuși în sevă, copacul a izbutit să dea un mic semn de viață, dovadă că e greu de învins. Dar cât de trist șiu de nevolnic arată acum micuțele flori agățate cu disperare de firul vieții ca un condamnar la o boală grea…copac ciuntit

        Distrugem tot ce e frumos, ne ducem viața între asfalt, pietriș și betoane, trăim în blocuri decapitate și ne desfătăm privirile cu tulpini uscate, ne asfixiem în autobuze cu geamurile închise etanș să nu ne tragă curentul, ne îmbrăcăm în bluze de plastic și pantofi de cauciuc și ne purtăm bebelușii înfășurați în pături și cu căciuli pe cap în mijlocul verii. Iar apoi ne mirăm că nu avem relaxarea, vioiciunea și detașarea străinilor care, desigur, o duc mai bine ca noi pentru că au mai mulți bani. Dar nu totul ține de bani și de cele mai multe ori bucuriile mici ale vieții n-au nicio legătură cu asta.

        Probabil însă că, prin absurd, dacă vreo administrație a domeniului public din orice oraș din România ar prelua străzile din Barcelona, în cel mai scurt timp ar transforma La Rambla într-o stradă cu copaci din care n-ar rămâne decât trunchiurile chelioase raportând apoi cu mândrie încheierea cu succes a lucrărilor de toaletareLa Rambla

Share This:

Citește mai mult