100post

Am ajuns la 100 !

         Happy, happy, joy, joy !! adică pe românește param-pam-pam ! Dacă vă vine să credeți, am ajuns la articolul cu numărul 100 și asta în doar șase luni de când am blogul. Când am început să scriu nu știam la ce să mă aștept și nici nu credeam că o să mă prindă atât de tare microbul. Nu credeam că numărul de cititori o să crească de la o zi la alta, nu credeam că articolele mele vor naște dezbateri și nu-mi imaginam că o să primesc felicitări de la oameni pe care nu i-am văzut în viața mea. Poate par lucruri mărunte dar mie mi-au adus bucurii și satisfacții nesperate. 100 e un număr rotund așa că merită să sărbătoresc și cum s-a nimerit ca postarea să pice într-un weekend prelungit, cu atât mai bine.
         Drept care și prin urmare voi bea un pahar de șampanie bere cu ocazia celor trei sărbători: Sfântul Andrei (nume deja consacrat la mine în familie), Ziua Națională și, at last but not least , al 100-lea articol. Trebuie să recunosc că gusturile mele nu sunt atât de aristocratice ca ale familiilor regale pe care le admir și nici nu vreau să par altceva decât sunt. De aceea aleg berea în locul oricărei alte băuturi. Cel mai probabil că nu o să vedeți niciodată la vreo petrecere simandicoasă invitații plimbându-se cu berea în mână ci doar cu pahare înalte cu picior în care se alintă două degete de vin sau șampanie. Așa se sărbătorește în high class, știu asta din filme.  Dar mie îmi place berea și nici nu prea am de-a face cu petreceri sofisticate la care se cere un dress-code.  Punct.
         Îmi place berea blondă, berea neagră, berea nefiltrată, berea fără alcool,  berea radler, berea strong, berea cu fructe și cam tot ceea ce poartă acest nume. Să nu vă imaginați însă că beau bere în fiecare zi, dar la o ieșire cu prietenii sau o sărbătoare aceasta este băutura pe care o aleg de fiecare dată.  Cel mai tare și mai tare dintre toate tipurile de bere  îmi place Tuborg Christmas Brew , berea pe care o cunosc de 14 ani deja. Dacă vă întrebați cumva, să știți că eram majoră și în urmă cu 14 ani :)))) Chiar foarte majoră.
         Mi-aduc perfect aminte cum s-a lansat atunci această marcă: sub ideea unei surprize mult așteptate și care nu trebuia dezvăluită sub nici o formă înainte de o anumită data (nu mai țin minte exact dar parcă a fost vorba de 1 decembrie).  Cu câteva zile înaintea lansării oficiale, în magazinele alimentare au apărut niște cutii imense, învelite în hârtie albastră și legate cu o fundă mare sub forma unui cadou. Nimeni nu știa ce ascunde cadoul dar toată lumea era curioasă. Eu, cel puțin, ardeam de nerăbdare mai ales că aveam o prietenă care, deși deținea un magazin, nu a vrut să strice surpriza și m-a lăsat să mă coc până în ultima clipă. Am fost printre primii cumpărători de Tuborg Christmas și a fost dragoste la prima vedere. Mă rog, la prima degustare.
         Pe vremea aceea aveam niște prieteni foarte apropiați cu care ne-am petrecut multe seri împreună așteptând Crăciunul la un pahar de Tuborg Christmas Brew cu lumânărele aprinse pe masă și ascultând colinde. De fapt am așteptat sărbătorile în același fel mai mulți ani la rând până când ei s-au mutat în Canada. Chiar ar trebui să-i întreb dacă în Canada ei găsesc această bere. Oricum, la noi în casă tradiția deja s-a format și cu o lună înaintea Crăciunului nu mai bem decât Tuborg Christmas. Rețeta a fost inventată în 1981 de către maestrul berar Per Krieger Lassen (un danez, evident, pentru că de acolo vine Tuborg) prin amestecarea a trei tipuri de beri distincte. Ce să spun, a nimerit-o maestrul fix pe gustul meu :)  Berea are o culoare brun-roșcată (dar nu are același gust cu berea brună ci are o aromă de lemn dulce, adică #ChristmasTaste ) și un conținut de 5.6% alcool, adică #CristmasBrew , dar asta cred că știați deja.
         Anul acesta Tuborg Christmas Brew s-a lansat în România pe data de 7 noiembrie și, ca de obicei, este în ediție limitată. Așa că dacă vreți să fiți siguri că o să o aveți de sărbători pe masă eu zic să nu vă lăsați pe ultima sută de metri.
 
         Revenind la oile noastre, adică ale mele, astăzi voi sărbători 3-în-1 cu o bere cu etichetă albastră (albastrul m-a umplut de bucurie luna asta, dacă înțelegeți ce vreau să spun), cu o prăjiturică și cu mult entuziasm. Sper să mi se alăture și muzele ca să cântăm împreună pentru că mie nu-mi mai iese melodia asta din cap :)
         De Crăciun fii mai bun, fii adevărat,
         Spune da, nu spune nu, la Tuborg Christmas Brew!

         De Anul Nou fă-ți un cadou, fii mai personal,
         Și tu, și tu, și tu, și tu bea Tuborg Christmas Brew!

         E albastră bine, așa cum îți convine
         Dacă bei din ea n-o mai poți lăsa
         E un pic mai tare, e ispititoare,
         Daca bei un strop din ea o vei ține tot așa…

         Hai o luna împreună să ne bucurăm
         De sărbători hai și tu, bea Tuborg Christmas Brew
         Un, Doi, Trei poți să bei, mai avem destul,
         Și la anul vom avea Tuborg Christmas Breeeeeeeeew !!!!!!

 
Happy Anniversary !

Share This:

Citește mai mult

header_vechi

10 motive pentru care să participi la SuperBlog

         Era într-o zi de sfârșit de septembrie, o sâmbătă în care nu aveam nimic de făcut decât să stau să pierd vremea pe internet. Și chiar asta făceam, cu o cafea în față și cu pisica torcând alături, răsfoiam tacticos blogurile la care eram abonată fără să găsesc prea multe noutăți. Aproape nimeni nu apare cu articole noi în weekend. Am intrat pe Viața de la Zero , un blog pe care-l descoperisem de curând prin intermediul unui comentariu lăsat pe alt blog (cum se fac înlănțuirile de obicei) și am găsit un articol scurt prin care autoarea anunța că depășise o dilemă, aceea de a se înscrie sau nu la un concurs numit SuperBlog. O ajutase să ia decizia un articol al Danei Lalici dar nu îi pomenea numele ci doar făcea o trimitere către un ”aici”.
         Am intrat și eu pe acel ”aici”  și am ajuns pe un alt blog care se numea Sexul slab și care avea desenate în antet două tipe: o sexy Marilyn în varianta modernă și o Juanita în costum de baie pozând într-o poziție provocatoare. Mi-am zis că e vreun blog de piți și am ieșit la fel de repede precum am intrat fără să citesc nici un rând. Se pare că în acel moment intuiția mea feminină a funcționat ca nuca-n perete. Ulterior am descoperit cu adevărat acest blog care îmi place tare mult, care nu are nicio legătură cu superficialitatea și mi s-a reconfirmat faptul că aparențele înșeală iar prejudecățile ne omoară. 
         Am trecut mai departe și m-am uitat la câteva filmulețe pe YouTube apoi am verificat magazinele online preferate. Nimic nou. Plictiseală maximă. Îmi rămăsese totuși ceva în minte legat de concursul de bloguri și am mai intrat o dată pe articolul cu pricina. De data asta m-am redirecționat spre pagina concursului să văd despre ce era vorba.
          SuperBlog îi spunea și era deschis oricui. După toate aparențele chiar și mie care aveam blogul doar de patru luni. Cu toate că pe pagina concursului erau menționați mai mulți parteneri media, până atunci eu nu auzisem de această competiție. Am început să mă gândesc la participare deși habar n-aveam despre ce este vorba cu adevărat. Înțelesesem doar că trebuie să scrii articole pe teme date. Atunci încă nu știam ce e acela un advertorial. Dar nu numai că nu știam, nici măcar nu îmi trecuse vreodată cuvântul pe la ureche. Și nici ce e acel page rank la care se făcea referire în articol. Dar, de fapt, nici nu mă interesa. Sigurul lucru care îl vroiam de la acest concurs era să văd unde mă clasez pe piața blogging-ului din România și ce feedback primesc. Făceam ceva ce nu avea nici cea mai mică legătură cu meseria mea. Nu mai scrisesem un rând de pe vremea scrisorilor puse în plic și aruncate în cutia poștală. A doua zi m-am înscris la SuperBlog.

         Nu-mi vine să cred că cele două luni cât a durat concursul au zburat atât de repede. A fost una dintre cele mai interesante experiențe pe care le-am trăit și am trecut prin stări emoționale pe care nu le-am mai simțit din adolescență. Am așteptat notele cu sufletul la gură ca pe vremea primelor teze, m-am bucurat, m-am enervat, am sperat, m-am simțit frustrată, descurajată apoi din nou optimistă și am luat-o de la capăt cu fiecare probă. A fost mai greu decât mă așteptam dar simt că am căpătat o experiență la care nu aș fi ajuns de una singură nici într-un an de zile.
         Dacă ar fi să recomand acest concurs aș face-o dând o listă de motive bine definite. Publicitatea euforică sau campaniile spumoase nu mă caracterizează și nu aș putea să compun poezioare infantile, să cânt, să mă prind în horă îmbrăcată în costum național, să pup moaște sfinte sau să impart pixuri și calendare cu sigla SuperBlog. În schimb pot să vă dau 10 motive pentru care merită să participați la un astfel de concurs:
         1  Experiența câștigată. Sună clișeistic dar realmente pe parcursul competiției evoluezi de la o probă la alta învățând din propriile greșeli și nu numai. Ajungi să cunoști stiluri de scris total diferite de al tău și la care nu te-ai fi gândit niciodată că cineva le-ar putea aborda într-un articol publicitar.
          2 Mulțumirea pe care ți-o dă un loc doi sau trei sau chiar zece în clasament. Să mă explic. Spre deosebire de alte concursuri de blogging unde se anunță doar câștigătorii (restul fiind nimic), aici ai ocazia să vezi pe ce loc te-ai plasat și să te bucuri, de exemplu,  că ai scris mai bine decât alți 145 de participanți. Chiar dacă nu ai câștigat nimic material, rezultatele probei nu împart articolele doar în două: câștigătoare și restul turmei. Nu, aici fiecare are o poziție bine stabilită și pe care încerci să o aduci cât mai sus. Nota primită este un feedback foarte clar.
         3 Premiile puse în joc nu sunt de ici, de colo. Sunt premii consistente oferite de sponsori, obiecte valoroase sau chiar premii cash. Când auzi că poți câștiga propria greutate în brânză sau 200 de euro cash faci pe dracu-n patru să-ți etalezi tot talentul și creativitatea. Ca să nu mai spun de proba finală care este recompensată cu un premiu care ar satisface și cel mai orgolios participant: posibilitatea de a deveni blogger partener la următoarea ediție a concursului.
         4 Oamenii pe care îi cunoști în grupul format pe Facebook. Chiar dacă nu te vezi cu ei față în față ajungi să îi simpatizezi și chiar să legi prietenii. Sau e prea mult spus prietenii ? Cred că nu.
         5 Acest concurs te scoate din rutina zilnică și alergând după luminița de la capătul tunelului uiți de monotonia servici-acasă, servici-acasă. Simți că trăiești.
         6 Bucuria pe care ți-o oferă o notă mare e un sentiment plăcut care îți aduce zâmbetul pe buze și care îi face pe cei din jur să se întrebe, uneori cu o oarecare gelozie, ce ți s-a întâmplat.
         7 Dorința mobilizatoare de a scrie mai bine după eșecul suferit la vreo probă la care nu ai fost pe gustul juriului. Nervii, supărarea și furia unor 75 de puncte te ambiționează mai tare să arăți ce poți iar faptul că la următoarea probă jurizată de aceleași persoane primeștit 90 de puncte îți arată că, la nevoie,  știi să-ți adaptezi stilul și chiar să-l îmbunătățești.
         8 SuperBlog îți testează limitele. Uneori te scoate din zona de comfort cerându-ți să scrii despre subiecte pe care nu le-ai fi abordat în viața vieții tale și îți dă termene limită strânse obligându-te să scrii sub presiunea timpului ceea ce uneori e foarte greu. Dar la sfârșitul concursului vei constata cu mândrie că ești un om care face față provocărilor și stima de sine va fi sus de tot.
        9 Ți se confirmă încă o dată că subiectivitatea guvernează lumea. Ceea ce îți place ție nu înseamnă că place tuturor și invers dar asta e partea frumoasă a vieții: diversitatea.
        10 Satisfacția lucrului bine făcut ca să folosesc o expresie la modă în aceste zile pentru că da, este o satisfacție extraordinară să te numeri printre finaliști, să știi că ai avut puterea de a nu abandona maratonul și că ai găsit resursele interioare de a merge mai departe chiar și atunci când totul părea că merge pe dos.

         Acesta a fost ultimul articol scris pentru SuperBlog 2014.

Share This:

Citește mai mult

12-days

7 zile, 7 lacuri

         De curând am aflat și eu  că sărbătoarea Crăciunului nu s-a ținut dintotdeauna pe data de 25 decembrie. În primele trei secole de creștinism această sărbătoare era ținută pe data de 6 ianuarie, adică de Bobotează, când se celebra nașterea, botezul și primul miracol al lui Isus (toate trei în aceeași zi). Adevărul este că nici una din Evanghelii nu dă indicii despre data exacta a nașterii lui Isus  dar se știe că sărbătorile de la  începuturile creștinismului s-au suprapus cu anumite sărbători păgâne cum ar fi celebrarea datelor de naștere ale zeilor.
         Una dintre cele mai populare în Roma antică celebra pe data de 25 decembrie nașterea Soarelui neînvins (Dies Solis Invicti Nati, Deus Sol Invictus), ca simbol al renașterii soarelui și alungării iernii. La un moment dat creștinii au abandonat celebrarea nașterii Domnului pe data de 6 ianuarie și au adoptat data de 25 decembrie, fiind evidentă legătura dintre renașterea soarelui și nașterea lui Cristos căruia i se spunea în acea perioadă Lumina lumii.
         Datorită acestei schimbări de dată, în tradiția anglo-saxonă sărbătorii Crăciunului i-au rămas dedicate 12 zile  cuprinse între 25 decembrie și 5 ianuarie, ajunul Bobotezei (vechea dată) iar perioada poartă numele de Christmastide. Sunt sigură că toți ați auzit colindul ”The Twelve Days of Christmas” care apare ca fundal sonor în toate filmele americane de Crăciun, se cântă la radio și într-o mulțime de reclame. Colindul e așa de popular la americani și la englezi cum este la noi ”O, ce veste minunată”.
         Deci carevasăzică unii sărbătoresc 12 zile în continuu. Noi, doar 7, că și aici mai avem de lucrat. Săptămâna dintre Crăciun și Anul Nou e liberă pentru foarte multă lume. Pentru unii în mod oficial, pentru alții neoficial, dar, ca de obicei,  cu toții ne descurcăm. Șapte zile libere una lângă alta !
         Mă întreb dacă e o coincidență sau nu (înclin să cred că nu) dar Farmec  a lansat paleta de  lacuri Farmec Collection 2014 care conține exact 7 nuanțe noi, câte una pentru fiecare zi de sărbătoare. Sunt culori care se asortează cu iarna de afară,  mai îndrăznețe și mai viu colorate decât rozurile leșinate potrivite pentru ținutele business pe care le purtăm tot restul anului.
         Fiecare culoare are un nume (și nu un număr) și toate numele sunt simpatice, nici nu știu de unde le-au scos. Să vi le arăt mai îndeaproape:
         Toate îmi plac și le-aș vrea pe toate. Dacă stau și mă gândesc un pic, e o dorință care nici nu e așa de greu de îndeplinit. O ojă pe site-ul Farmec costă 4,47 lei ceea ce înseamnă că toată colecția ar costa 31 de lei. Mai puțin decât o ojă de la o firmă de fițe pe care dai  35-40 de lei  și care nu e cu nimic mai bună decât fermecatele noastre autohtone. Acuma… nu că mă apucă pe mine sentimente de patriotic beauty în preajma lui 1 Decembrie dar folosesc ojele brandului Farmec de când mă știu, mai precis de când m-a lăsat mama să-mi fac unghiile prima oară :) . Paranteză: pe vremea mea nu era voie să mergi la școală cu unghiile vopsite. Am închis paranteza. Și cum vă spuneam, nu am avut lacuri de unghii care să fie mai rezistente decât cele de la Farmec deși sunt o mare devoratoare de cosmetice.  
         Deci, dacă le-aș avea pe toate șapte,  mi-aș vopsi unghiile altfel  în fiecare zi din cele șapte de zile de sărbătoare:
         25 decembrie – Fiind ziua lui Moș Crăciun – Evident Santa’s Here
         26 decembrie – Trebuie să mă asortez cu verdele bradului – Tree’s Rock
         27 decembrie – E ziua Sfântului Ștefan, merg la o onomastică și It’s Freezing Out There 
         28 decembrie – Ce-ar fi să-mi scot prietenii la o plimbare la munte: Go Get Them, Girl
         29 decembrie – O să fiu prințesă pentru o zi și o să mi se spună Your Highness
         30 decembrie – Să ne tragem un pic sufletul înainte de noaptea dintre ani: Honey, I’m Home
         31 decembrie – Noaptea de Revelion – Enjoy Your Dark Side

         Îmi place foarte mult această ultimă nuanță și așa zisa parte întunecată (dark side) e de fapt plină de farmec. M-am hotărât să port o astfel de manichiură (și inelele asortate) pentru că în noaptea de Revelion orice extravaganță este permisă. Cui nu-i place, să ridice mâna sus. Nu văd pe nimeni făcând asta deci se aprobă în unanimitate. Mulțumesc :)
         Acum mai vreau doar să vă dau niște detalii tehnice, niște tips and tricks, care pe mine m-au ajutat foarte mult de-a lungul timpului în întreținerea unghiilor. Aveam niște unghii extrem de fragile și care se exfoliau ceva de groază și orice am încercat nu m-a ajutat nimic până când am descoperit Loțiunea cu vitamina B5 (produsă tot de Farmec).
 
         Când am început să o folosesc (în urmă cu 3-4 ani) m-am dat pe unghii în fiecare seară timp de două săptămâni. Nu necesită timp de uscare (ca și o ojă) pentru că este o soluție vag uleioasă care merge jos la simpla spălare pe mâini. După două-trei săptămâni deja se vedeau rezultatele și de atunci nu mi s-au mai exfoliat unghiile. Sigur că o folosesc în continuare deși nu zilnic.  Aplic un strat înainte de a mă da cu ojă (în loc de base-coat) și astfel tratamentul rămâne pe suprafața unghiei sub  ojă. Lacul ține perfect și nu am observat să se ciobească mai repede din cauza tratamentului. Bonus: având acel strat protector, unghiile nu mi se îngălbenesc din cauza culorilor închise. Acesta este un tratament minune care costă 8 lei și pe care îl recomand 100%.
         Deci la mine rămâne cum am stabilit pentru noaptea de Revelion – Enjoy your dark side. Preferata voastră care este ?
 

         Acest articol a fost scris pentru SuperBlog 2014.

Share This:

Citește mai mult

1186202_570069339721133_1221360446_n

Scurta viață a lui Tom

         Pe Tom l-am adus acasă într-o seară caldă de mai. O prietenă îmi spusese că are lângă bloc un motănel de vreo două luni care se ascunde în tufișuri și trăiește doar din mila oamenilor inimoși. Rămăsese singurul din cei patru frați, ceilalți trei fiind mâncați de câinii vagabonzi lihniți și ei de foame. Lanțul trofic este dur și mama natură pare uneori nemiloasă.
         M-am dus să-l caut și să văd ce pot face pentru el. Prietena mea mă rugase insistent să-i caut un plasament pentru că ea urma să plece din oraș pentru câteva luni și nu vroia să-l lase de izbeliște. A fost suficient să fac psss-psss de câteva ori și de sub gardul viu s-a ivit un ghemotoc roșcat care a început să toarcă de cum am pus mâna pe el. L-am luat în brațe, el s-a lipit de mine și m-am hotărât instantaneu să-l duc acasă. L-am pus ușurel pe bancheta din spate a mașinii pe o haină care zăcea acolo. Aveam de mers doar câteva minute care am crezut că nu se mai sfârșesc. Pisoiului i-a fost atât de frică în mașină, l-a apucat așa o disperare încât s-a izbit de toate geamurile încercând să fugă. Cred că nu-și dădea seama ce e aceea sticlă și bietul de el se lovea cu capul la fiecare salt. Realmente am crezut că o să se sinucidă dar în momentul în care s-a oprit motorul s-a liniștit brusc și a redevenit calm.
         Mângâindu-l în timp ce-l țineam în brațe am intrat cu el în curte. N-am apucat să fac decât câțiva pași când s-a încordat dintr-odată și a zbughit-o pe bolta viței de vie unde s-a agățat cu toate lăbuțele de sârmele pe care se sprijineau lăstarii . N-am știut ce l-a apucat și trăgeam cu putere de el fiindu-mi teamă să nu-l rănesc când am observat, prin gard, cum câinele vecinilor se uita în sus. Deci ăsta era motivul panicii ! Văzuse câinele înaintea mea.
         Până la urmă am reușit să-l dau jos, s-a liniștit și a părut fericit să bea lapte și să mănânce un pic de salam. A început să inspecteze noul teritoriu, s-a hotărât că îi convine și a rămas la noi în curte. Era o dulceață de pisoi, jucăuș de la prima oră a dimineții, fără mofturi la mâncare și fără nici un fel de fițe. S-a împrietenit cu toate găinile și cu câinele vecinilor, apoi l-a acceptat cu bucurie pe motănelul numărul doi (Alpi) pe care l-am salvat din uscătoria unui bloc unde îl închisese cineva fără apă și mâncare. Deci acum aveam nu una, ci două pisici aproape identice deși nu erau rude între ele. Tom e cel mare și Alpi e ăla micu:
Tom și Alpi
         Abia așteptam să vin acasă de la servici să mă joc cu mâțele. Oricât de stresată veneam, oricât de obosită eram, toate durerile îmi treceau pe loc când ele îmi săreau în poală și își dădeau drumul la tors. Tom parcă îmi era un pic, un pic mai drag pentru că avea obiceiul să mă lingă pe mână, exact ca un câine. Și avea o limbuță așa de aspră, ca un șmirghel. Erau adorații mei și îi răsfățam în fiecare zi cu bunătăți pentru pisici. Parcă eram obsedată, îmi umplusem Facebook-ul cu pozele lor și numai despre ei mai vorbeam, exact că mămicile exaltate la primul copil.
Pisicile aristocrate
         Așa a trecut toată vara până într-o zi… O zi sumbră când m-a sunat tata să-mi spună că pe Tom l-a călcat o mașină… M-am înnegrit toată…Nu se poate, mă gândeam că e o confuzie și speram că oricât de grav ar fi, veterinarul tot ar putea să-l salveze. Nu, din păcate, Tom a murit pe loc, a avut o singură viață și nu nouă ca pisicile din desenele animate. Nu știu de ce mașina care a trecut nu l-a ocolit sau de ce nu a frânat la timp. De fapt știu. Mi-a spus vecinul meu care a asistat la toată scena. Șoferul era cu ochii în jos, scria ceva pe telefon. Poate un sms sau poate un email. Nu avea viteză mare dar nu a fost atent. Pe strada noastră trece o mașină din an în paști, e o străduță de cartier, cu un singur sens, printre case. Nu este o stradă cu trafic intens și totuși sms-ul i-a distras atenția de la drum pentru câteva secunde sau poate doar fracțiuni. Exact atunci când putea să facă diferența dintre a strivi un suflețel nevinovat sau a-l ocoli.
         Am fost distrusă și am plâns până am obosit. Cine are un animal știe ce înseamnă asta. Probabil unii vor spune să mă bucur că nu a fost un copil în locul pisoiului. Bine că nu a fost dar nu pot să mă bucur. Sigur că aș da viața tuturor pisicilor din lume în schimbul vieții unui copil dar gândul acesta nu îmi aduce nici o alinare. Atunci și acolo a fost jucăria mea vie pe care o iubeam nespus și accidentul putea să nu se fi întâmplat dacă șoferul nu era cu ochii pe mobil. Probabil că era genul care nu ar fi tăiat o găină dacă i-ai fi pus cuțitul în mână, s-ar fi ferit să vadă sânge… și atunci de ce oare atâta lipsă de responsabilitate ? De ce să conduci periculos și să treci cu mașina peste o pisică doar ca să-i spui unui prieten ne vedem diseară sau ne auzim la opt sau anunță-i și pe restul sau ceva la fel de puțin important sau deloc urgent. Un sms de acest gen putea să mai aștepte până se oprea mașina în parcare. De fapt orice sms poate să aștepte dacă cel care îl scrie este la volan.
         Conform statisticilor  77% dintre adulţii de peste 25 de ani sunt foarte încrezători în abilităţile lor de a scrie mesaje sau email-uri şi de a conduce în acelaşi timp. Din păcate această încredere absurdă face ca  23% din numărul total de accidente dintr-un an să fie cauzate de utilizarea telefonului la volan.
         Evident că aceste accidente nu le includ pe cele de genul celor relatate de mine mai sus. Dar sunt convinsă că fiecare dintre voi vede zilnic la televizor tragediile de pe șoselele din România iar exemplul pe care l-am dat, pe mine m-a afectat profund și m-a umplut de tristețe. Moartea lui Tom m-a lovit direct în inimă.
         De aceea am privit cu mare admirație preocuparea Toyota pentru siguranța rutieră și comportamentul responsabil la volan. Pe unde trece (și trece pentru că are operațiuni în peste 170 de țări), Toyota nu înseamnă doar cea mai mare companie producătoare de mașini din lume ci înseamnă și implicarea în mediul și structurile locale. Campania “Don’t Text and Drive!” (adică nu da sms-uri în timp ce conduci) atrage atenția asupra numărului îngrijorător de accidente rutiere cauzate de utilizarea telefonului mobil la volan.
         În cadrul acestei campanii Toyota a organizat în luna iunie un experiment ai cărui protagoniști au fost Dani Oțil și Roxana Ciuhulescu (ambii mari pasionați de mașini). În timp ce conduceau, au experimentat folosirea sms-urilor la volan (cu o mână conduceau, cu cealaltă scriau sms-uri răspunzând fanilor), având de depăşit diverse piedici și obstacole  precum drumul în lucru, trecerea de pietoni, drum îngustat și alte chestii  care pot apărea oricând pe carosabil în viața reală. Fiecare dintre cei doi şoferi a avut în dreapta sa un jurnalist auto, pe post de copilot, cu rolul de a evalua traseul parcurs de aceştia și erorile comise. Și cum credeți că s-au descurcat cei doi maeștri ? Rău. Rău de tot. Pentru că atenția le-a fost îndreptată către telefon au făcut greșeli evidente în timpul condusului oricât de multă experiență au. Dacă vreți să vedeți cum au decurs lucrurile, aveți aici filmarea experimentului.
         Atât mesajul campaniei cât și concluziile experimentului sunt foarte clare . O clipă de neatenție din cauza unui sms poate duce la tragedii adevărate și nu doar la moartea unei pisici. Dar n-am vrut să vă indispun prea tare spunându-vă povestea unui băiețel de patru ani care a murit din aceeași cauză cu Tom al meu în timp ce se juca pe stradă. Pe lespedea de mormânt bunicii i-au așezat tricicleta mult iubită…
         Așa că… Please, please, please Don’t text and drive! Sau, în traducere liberă (dar absolut liberă), lasă naibii telefonul când conduci!
         Acest articol a fost scris pentru SuperBlog 2014. Povestea lui Tom este 100% reală.

Share This:

Citește mai mult

anger

Furia – emoție primară

         De curând am aflat niște lucruri la care nu m-am gândit niciodată și asta pentru că nu îmi place să teoretizez ceea ce mi se pare că vine de la sine. Există însă profesii care cu asta se ocupă. Clasificarea sentimentelor (emoțiilor) umane a apărut, cel mai probabil, atunci când oamenii de știință, mai exact
psihologii, aveau de întocmit lucrări de licență, masterat sau
doctorat sau pur și simplu vroiau să-și facă publice cercetările. Astfel ei au ajuns la concluzia că
doar câteva dintre emoțiile noastre sunt primare, restul derivând din
combinația acestora în diverse proporții.
         După unii există
șase emoții de bază: bucuria, iubirea, frica, dezgustul, furia
și tristeţea.
         Celelalte, cum ar fi rușinea, gelozia,
vina, mândria, invidia, optimismul sau multe altele zice-se că ar fi
sentimente secundare. Așa o fi… deși în mintea mea sunt la
fel de importante toate și împreună formează personalitatea
fiecăruia dintre noi.
         Exprimarea sentimentelor nu se oprește
în fața barierelor de limbă și indiferent de culoarea pielii,
expresia feței arată clar ce simțim chiar dacă de
cele mai multe ori încercăm să ascundem ceea ce se petrece în interiorul nostru.
Societatea modernă ne îndeamnă în mod direct sau indirect să ne
suprimăm emoțiile de bază, în special cele negative, iar acest
lucru duce la frustrări care, acumulate în timp, conduc de multe ori
la alienare și chiar la depresie.
         Să luăm un exemplu de emoție de
bază: furia.  Într-un moment sau altul oricare dintre noi am simțit
că începem să fierbem în interior și că ne apucă pandaliile.
Ne enervăm pentru că simțim că cineva este împotriva noastră,
că ni s-a făcut o nedreptate sau s-a petrecut ceva care nu meritam
să ni se întâmple.
sursa foto: www.bostonmagazine.com
         Tot psihologii spun, și aici le dau
mare dreptate, că uneori aceste supărări pot fi sănătoase conducând la ceva bun: ne scot din starea de amorțeală și
ne împing să luăm atitudine. Exprimarea furiei poate fi benefică iar faptul că ni se întâmplă să fim instabili emoțional arată că suntem ființe vii și nu roboți. Totul este să știm să ne controlăm nervii
astfel încât să putem face schimbări pozitive în viața noastră.
Pierderea controlului și agresivitatea ies din calcul.
         Ușor de spus, greu de făcut. Cum să
ne exprimăm furia față de șef, față de un profesor sau față
de un părinte? Regulile comportării în societatea actuală ne
îndeamnă să ne reprimăm astfel de sentimente și atunci le
ascundem sub o coajă subțire care pleznește în momentul în care
ajungem acasă iar tot sacul cu supărări se revarsă, din păcate,
asupra copilului sau asupra partenerului de viață.
         În general sunt considerată o
persoană calmă deși am și eu ca toți oamenii momente în care
îmi vine să sparg ceva. Nu am făcut-o niciodată dar trântitul
ușii simt că mă eliberează instantaneu :) Poate fi vorba de ușa
de la frigider, ușa de la mașină sau o ușă de încăpere. Nu e
frumos dar e sănătos. Și în cazul meu ajută.
         O altă metodă mai puțin instinctivă care m-a ajutat de câteva ori (mai exact
de două) a fost transpunerea gândurilor mele în cuvinte scrise.
Eram furioasă pe șef, mă simțeam nedreptățită și situația
se înrăutățea de la o zi la alta. Nu reușeam să am un dialog pentru că
pe de o parte el era genul de om care nu avea răbdare să asculte și,
pe de altă parte, prin viu grai eu nu puteam structura problemele la
fel ca în scris. Și atunci i-am trimis un email politicos, decent
și bine gândit în care îmi expuneam motivele de supărare și frustrare. Totul s-a rezolvat de pe o zi pe alta. Bineînțeles
că nu am scris la furie, cum la fel evit să vorbesc la furie. Un pic
de așteptare n-a dăunat nimănui, niciodată.
         Unul din principiile mele este că
furia nu trebuie întreținută, din păcate are nevoie de extrem de puțin
combustibil ca să se întețească peste limita suportabilității.
Mi se pare suficient (și eficient) să-i spun unui coleg care mă
agasează ce anume mă deranjează la el ( de exemplu ”îmi
displace profund faptul că râzi de fiecare dată când sunt
îngrijorată de pisica mea” ). Nu știu de ce nouă românilor ne
place să ascundem faptul că suntem supărați. Ne întreabă cineva
dacă suntem supărați iar răspunsul vine aproape de fiecare dată
la fel: nuuu, n-am nimic. Nu, pe naiba. Cred că ar trebui să
recunoaștem acest lucru fără să fie necesar să dăm amănunte
dacă nu ne simțim confortabil.

         Apoi nu ar trebui să încercăm
continuu să îi convingem pe cei din jur să fie de acord cu punctul
nostru de vedere. Nu toți oamenii gândesc la fel. Și ar trebui să
nu mai vorbim tot timpul despre ceea ce ne-a supărat. Dacă ne
readucem mereu în minte supărarea, acest lucru nu va face altceva decât
să îi dea forțe proaspete în loc să o atenueze.
         Și, at last but not least , cel mai important mi se pare să ne găsim locul într-o comunitate de
oameni pozitivi.  Haterii nemulțumiți și care urăsc pe
toată lumea nu ne fac bine și ar trebui să ne îndepărtăm de ei.  Avem o singură viață (asta în cazul în care nici unul dintre noi nu este vreo felină cu nouă vieți) și nu trebuie să lăsăm ca furia să ne conducă. Suntem făcuți astfel încât NOI trebuie să deținem controlul.
         Acest articol a fost scris pentru SuperBlog 2014.

Share This:

Citește mai mult