Timpul nu vindecă toate rănile

        Generația mea și-a format gusturile în fața televizorului, ascultând radioul și, desigur, citind. Dar televizorul, înainte de a se transforma în oribilul mijloc de propagandă ceaușistă, ocupa un loc important și reprezenta divertismentul din fiecare seară fie că urmăream un film bun, fie că așteptam un nou episod dintr-un serial polițist sau că eram absorbiți de documetarele absolut încântătoare ale Teleenciclopediei. Aseară, auzind cu totul întâmplător melodia de generic de la Telecinemateca m-a cuprins un val de nostalgie și amintirile copilăriei m-au cotropit inundându-mi simțurile și făcându-mă să-mi doresc să dau timpul înapoi măcar pentru o oră, cât să mai apuc să mă așez turcește pe covorul gros din fața televizorului așteptând să înceapă Forsyte Saga.

        Nu știu cât înțelegeam, eu și sora mea, din acel serial dar știu că mama și bunica erau pasionate de acțiune, de personaje, de decoruri și de tot ceea ce însemna atmosfera autentică a unui film englezesc și toată familia aștepta cu nerăbdare fiecare episod. În cameră era liniște și pace, soba de teracotă emana o fierbințeală plăcută, bunica stătea în fotoliu în timp ce eu mă sprijineam de una din părțile laterale iar siguranța că nu mi se poate întâmpla nimic rău îmi dădea o seninătate pe care nu am mai simțit-o niciodată după ce am crescut. Credeam că viața e nesfârșită și anii împreună nu se vor termina vreodată și niciodată nu mi-a trecut prin cap să mă întreb cum ar fi dacă?…

        Dacă mama nu ar mai fi… ce gând stupid care să-mi înnoreze inima și să-mi înnegrească gândurile. Cum să nu mai fie când tot universul meu se termina acolo unde ajungea grija ei și mângâierile și cuvintele calde, cum să nu mai fie locul în care mă întorceam ori de câte ori mă loveam sau mă poticneam într-o dezamăgire sau aveam de înfruntat un eșec? Mama cu vocea ei caldă și calmul mai larg decât oceanele lumii, cum să nu mai existe? Nici acum, după mai bine de trei ani de când a devenit o amintire, mintea mea nu cuprinde grozăvia gândului că nu o să o mai văd niciodată și că anotimpurile se vor scurge fără ca ea să le simtă iar rana din sufletul meu nu e nici mai mică, nici mai puțin adâncă pe măsură ce trec anii.

        Îmi pare rău după fiecare clipă irosită, după fiecare amânare, după toate cuvintele pe care nu le-am spus și după toate bucuriile pe care nu am mai apucat să i le fac. Am amânat de pe o zi pe alta crezând că timpul e nesfârșit și fără să văd capătul drumului care s-a terminat brusc într-o zi ce mima primăvara deși era abia început de februarie. Aș fi vrut măcar să mai apuce să facă mult visata excursie în Italia cu un tur al vestigiilor Romei despre care citise atât de multe, aș fi vrut să ne mai plimbăm împreună într-o dimineață de vară pe străduțele vechi ale Bucureștiului așa cum am făcut la absolvirea Cristinei, să vedem Lacul lebedelor sau orice alt spectacol de balet în care să strălucească o rusoaică și apoi să încercăm gusturi asiatice într-un restaurant cu pretenții și aș fi vrut să mai stăm măcar de câteva ori în curte la umbra viei mâncând pe săturate înghețată de fructe.

        O să-mi pară rău cât oi trăi că nu i-am cumpărat de Crăciun sau poate de ziua ei lănțișorul de aur pe care și-l dorise cu ardoare în tinerețe văzându-l la gâtul unei mătuși bogate. Mi-a povestit târziu, când era deja trecută bine prin viață, cum, studentă fiind, a fost invitată la teatru de această rudă care ”făcuse rost” de bilete la o premieră de mare succes la vremea respectivă și, înainte de spectacol, s-a dus la ea acasă pentru a merge împreună. Când a ajuns, mătușa și soțul ei erau deja îmbrăcați, pudrați, parfumați și gata de plecare dar, pe când să iasă pe ușă, ea și-a adus aminte că nu-și pusese bijuteriile și s-a întors din drum revenind cu un lanț de aur gros care se unduia peste rochia bleumarin, un lanț cu o lucrătură fină ce părea un șarpe încolăcit. Mi-a spus că ceva mai frumos și mai de bun gust nu văzuse în viața ei și că de atunci, mereu se gândise la acel lanț dar că, tehnic și realistic vorbind, își dădea seama că nu o să aibă așa ceva niciodată. Pentru mine destăinuirea a fost un pic surprizătoare pentru că mama nu era genul care să fie ahtiată după bijuterii și în afară de verighetă nu purta nimic altceva, nici măcar inelușul cu diamant primit de la aceeași mătușă și care la un moment dat mi l-a dat mie.

        Știu că am încercat atunci să scot de la ea mai multe amănunte privind descrierea lănțișorului ca să-mi dau seama exact despre ce era vorba pentru că în capul meu se aprinsese deja o luminiță gândindu-mă ce surpriză extraordinară îi voi face. Ca de obicei mi-a citit gândurile și mi-a luat-o înainte spunându-mi că îmi interzice categoric să cumpăr așa ceva pentru că deja e de domeniul trecutului, că e prea bătrână, că nu mai iese nicăieri, că sunt bani cheltuiți degeaba și că pur și simplu nu își mai dorește. Că toate lucrurile trebuie făcute la vremea lor, altfel își pierd rostul. Nu știu de ce am ascultat-o, nu știu de ce nu am surprins-o măcar cu altceva de aici sau de aici dacă lanțul se dovedise după atâția ani un vis uitat. Cred totuși că s-ar fi bucurat și i-ar fi stat bine chiar dacă pentru mine, copilă fiind, clipsurile cu margarete din plastic pe care le purta vara la mare erau cele mai frumoase bijuterii iar mama, în rochia ei albă de in și cu părul prins în coc, cea mai elegantă femeie de pe faleză.

        Au trecut mai bine de trei ani de când nu i-am mai auzit vocea și am sperat că va fi mai bine în timp. Uneori e, atunci când pentru o fracțiune de secundă uit că s-a întâmplat și îmi aduc aminte să îi spun cu cine m-am întâlnit sau ce am văzut, fleacuri pe care le împărtășean zi de zi, apoi văd casa goală și știu că n-o să-i mai simt niciodată mâinile moi mângâindu-mă pe creștet. Se spune că timpul le vindecă pe toate dar mie timpul nu mi-a adus nici vindecare, nici acceptare. Îmi ascund tristețea și merg mai departe așa cum o face orice copil fără mamă.

        Vă las mai jos genericul de la Telecinemateca așa cum a fost creat în urmă cu exact 50 de ani.

Share This:

Citește mai mult

5 motive pentru care mă bucur că s-a terminat vara

        Poate exagerez puţin, hai să spunem că nu mă bucur că s-a terminat vara ci că a venit toamna. Sună un pic altfel altfel şi, de fapt, îmi plac toate schimbările de anotimp iar toamna aduce cu ea câteva lucruri încântătoare:

  1. Lumânările parfumate care își vor face din nou loc pe măsuţa din sufragerie și ce poate fi mai plăcut decât o casă mirosind dulce a caramel, a scorţişoară sau a prăjituri tocmai scoase din cuptor (deşi n-am mai aprins cuptorul de iarna trecută)? Numai când mă gândesc ce nume frumoase au aromele de lumânări și deja mă binedispun. Am o colecţie măricică de care sunt tare mândră şi cele mai multe lumânări parfumate le am de pe Notino, un site care săptămâna aceasta (adică până pe 29 sept) are o ofertă de neratat, 20% reducere la parfumurile pentru casă folosind codul 20rohome în coșul de cumpărături, ceea ce nu sună rău deloc.
  2. Au dispărut țânțarii, enervanții ăia mici al căror bâzâit îmi transformă neuronii în elastic. Dacă mă supără ceva pe timpul verii, ţânţarii se bat clar pentru primul loc. Și măcar  dacă s-ar hrăni cu grăsime în loc de sânge, poate nu mi s-ar mai părea atât de ticăloși 🙂
  3. Putem să îmbrăcăm (în sfârșit!) puloverele acelea superbe cumpărate în martie la reduceri și pe care nu am apucat să le purtăm pentru că s-a făcut prea cald. Și botinele luate cu reducere de 70%. Şi eşarfele care ne conferă acel look chic… Clar, din punct de vedere vestimentar, toamna aduce infinit mai multe opţiuni.
  4. S-a terminat în sfârșit cu codul roșu de caniculă. Pentru că oricât am iubi căldura, ce-i prea mult, e prea mult. Și la 38 de grade la umbră nu-ți mai arde de nimic. Pe mine mă oboseşte căldura toridă şi nu-mi place deloc să simt cum curge apa pe mine, cum mi se umezeşte părul de la transpiraţie şi cum se lipesc hainele de mine dându-mi o senzaţie continuă de disconfort.
  5. De acum înainte putem din nou savura o băutură fierbinte cum ar fi un ceai cu vanilie. Sau, de ce nu, o cană de vin fiert cu scorțișoară și bucățele de măr. Sau o ciocolată caldă. Totuşi pentru mine ceaiurile rămân pe primul loc şi de când m-am obişnuit cu adevăratul gust de ceai englezesc, cel în care se pune lapte şi pe care la început nu-l puteam suferi, toamna mi se pare o încântare continuă.

        Mai este oare ceva de care am uitat? Vouă de ce vă place toamna? în afară de spectacolul pădurilor care pe mine mă deprimă… din punctul acesta de vedere prefer verdele crud al primăverii care va veni exact peste şase luni 🙂

Share This:

Citește mai mult

Cu gleznuța la vedere

        Nu știu dacă numele Dana Budeanu vă spune ceva, în caz că nu, nu ați pierdut nimic deși femeia e totuși o apariție care stârnește multe controverse la TV. Apare în fiecare zi de luni (cred, nu sunt sigură) în emisiunea Vorbește Lumea de pe ProTV, acolo unde comentează și dă sfaturi esențiale vedetelor în legătură cu ținutele purtate la diverse evenimente. Nu urmăresc emisiunea dar recunosc că, din când în când, o văd în reluare pe YouTube și nu pentru că aș crede sau că ar avea importanță ce debitează ea acolo dar pentru mine e și asta o formă de entertainment. Adevărul e că subiectul ”modă” mă atrage într-o oarecare măsură, aș fi nesinceră să neg acest lucru, și de multe ori îi ascult pe părerologii de meserie chiar dacă aberațiile lor cel mai adesea mă intrigă în loc să îmi confirme (sau nu) propria-mi opinie.

        În urmă cu ceva ani, fără să se cramponeze de vreo urmă de modestie demodată, Dana Budeanu s-a autointitulat stilistul vedetelor dar, chiar dacă afirmația a stârnit polemici și un val de ură, de bine, de rău, creațiile sale au fost purtate cu mare succes de Mihaela Rădulescu și de Andra. Înțelegeți deci că tipa este designer vestimentar și, pe lângă asta,  a scris două cărți, un Manual de stil destinat doamnelor si un Manual de stil gentleman pentru domni. În plus are și un blog pe care e drept că nu a scris nimic de câțiva ani dar ceea ce am văzut acolo în mare măsură mi-a plăcut. Ceea ce vreau să spun este că, deși tipa îmi este antipatică, are creier și nu este vreo tâmpițică de genul fotomodel care și-a deschis casă de modă pe banii vreunui sugar daddy.

        Din păcate cuvintele și le găsește mult mai bine în scris decât atunci când vorbește liber și nu pot pricepe de ce un post cu prestanța protv-ului a pus-o să conducă o rubrică unde trebuie să vină cu replici spontane și unde ar trebui să-i meargă gura non stop. Ce trebuie ea să facă este să comenteze ținutele vedetelor care apar pe ecran, să spună dacă sunt bine sau prost îmbrăcate, dacă outfitul corespunde evenimentului iar dacă nu, ce sugestii ar da și ce sfaturi de viitor are pentru persoana în cauză. Cu siguranță în capul ei ideile se succed rapid una după alta, că doar asta îi e meseria, numai că exprimarea vine tare greu.

        De fiecare dată când o urmăresc aud o frază inteligibilă cap-coadă doar o dată la câteva minute, în rest discursul ei este alcătuit din cuvinte disparate, propoziții începute și neterminate sau expresii simple pe care le-ai putea pune în gura oricărei cucoane de pe stradă: accesorizarea nu este ok sau, dimpotrivă este ok, rochia arată ca un … din asta, înțelegeți ce spun, materialul… cum să spun, nu e cazul… dar…, rochia trebuie să aibă… cum să vă spun, ok?, da, mi-am dat verdictul, au revenit… eu n-am nimic, mi se pare… nu știu, nu înțeleg bijuteriile astea, nu știu, nu-mi dau seama, ăăăă, sper să revină… mă rog, ăăă, da, sunteți într-o eroare totală și… mă rog, sunteți dezinformați, bă, ziceți și voi, da, mă gata, prost! sau da, ești bine dar e o poșetă urâțică, nu-mi amintesc exact dar… stai bine pe… la noi nu se uită neprihănitele, la noi se uită femei care înțeleg. Bă, cele care vă machiați… fiți atente, băi, alo, astea cu lipitori… fără lamé, băi, lăsați băi…, mai pe lejereanu…

        Sunt total de acord cu limbajul colocvial care aduce o notă de familiaritate și o apropiere clară între reporter și telespectatori și nu asta mă deranjează ci lipsa continuității în ceea ce spune. De fapt, tu, ca telespectator, habar nu ai ce vrea să spună și mă întreb de fiecare dată ce caută obsesivul ”nu știu ce să spun” atunci când este chemată într-o emisiune pentru care ar trebui să fie pregătită și să știe exact ce să spună la apariția fiecărei ținute. Că doar de-aia stă un sfert de țară cu gura căscată așteptând părerea ei, să o audă ce are de spus. Deci cam asta se întâmplă la fiecare emisiune. Există totuși mici excepții iar una dintre excepțiile care au devenit virale pe internet s-a produs acum câteva zile când într-un exces de negativism a pornit o tiradă de un amuzament copios, un tir de observații mitraliate împotriva bărbaților care nu poartă șosete și apar cu glezna la vedere atunci când poartă costum sau alte ținute formale. Fiind un lucru care o zgârie atât de rău pe retină, limba i s-a descleștat dintr-odată și blocajul mental care nu o lăsa să-și găsească cuvintele s-a disipat instantaneu dezlănțuindu-se cu patos la adresa acestor masculi:

        ”Puneți-vă șosete, mai băiețeilor! Mai ales la costum! Puneți-vă șosete, terminați-vă cu nudismul la gleznă! Mergeți la nudiști dacă sunteți nudiști, nu faceți nudism pe gleznă… Terminați, nu mai fiți așa de nebuni și de fashioniști și de ce-o-ți fi voi, unde o-ți fi învățat… E o porcărie, măi băieți! Ce-aveți, mă, cu glezna goală?! Nu vă e rușine? Păi voi sunteți bărbați sau ce? Niste marțafoi! Păi nu vă e rușine cu păruțul pe picior la costum, să îți văd gleznuța? Îți scurtezi și pantalonii… Fătălăi, fătălăi! Bă, voi ați văzut mafioți fară ciorapi? Bă, voi credeți că aia sunt handicapați? Mafioții… credeți că sunt niște fraieri sau ce?? Păi dacă vedea un mafiot unul fară ciorapi îl împușca în cap! Băi, voi ați văzut la bărbați blugi colanți? Ce se întâmplă, mă, cu voi? eu înțeleg orice dar să îți iei blugi colanți cu vedere la gleznă …”

        Așa deci, Dana Budeanu asociază masculinitatea cu mafia. Presupun că aia italiană 🙂 Adevărul e că nici mie nu-mi plac bărbații efeminați și cei care au grijă în exces de aspectul lor. Pe de altă parte aș putea să-l am în față pe Einstein însuși, dacă are unghiile negre sau miroase a transpirație s-a dus totul naibii. Este o vorbă care spune că bărbatul trebuie să fie un pic mai frumos ca dracul și sunt total de acord. Dar de la gradul de curățenie  nu se poate face rabat. De fapt, aș merge un pic mai departe decât curățenia recunoscând că îmi place să văd că bărbații au grijă la felul în care arată și că pun preț pe imagine folosind produse cosmetice. Există totuși o limită cu care încă nu sunt obișnuită deși rațiunea îmi spune să-mi văd de treabă și să nu mai judec: bărbații care se machiază și aici nu mă refer la ascunderea sub fondul de ten a unui coș sau a unei pete inestetice ci vorbesc de un machiaj full face așa cum am văzut zilele trecute la un băiat, sales assistant (că nu le place să le spui vânzători deși pe românește tot aia e) în Sephora. Era machiat ca pentru o emisiune televizată, lucru cu care nu sunt obișnuită. Dar dincolo de acest aspect care m-a făcut să mă simt ciudat în prezența lui, băiatul avea cunoștințe vaste în domeniul industriei de beauty și realmente mi-a fost de un real ajutor în recomandările produselor de aici.

        Revenind la gleznuța macho la vedere, ce părere aveți, sunteți de acord cu Dana Bundeanu? e semn de cocălăreală sau e cazul să vedem și în afara cutiei?

Share This:

Citește mai mult

7 verbe pentru 7 zile #50

        N-am mai făcut de mult rezumatul ultimelor zile dar cum a început școala și le-am auzit pe colege plângându-se că iar au copiii aceeași temă care se dădea și acum o sută de ani (compunerea Cum mi-am petrecut vacanța), prin analogie, vă informez astăzi cum mi-am petrecut săptămâna 🙂

  • Am pus castraveți la murat.  Și o spun nu ca să mă laud, pentru că oricum a rămas singura parte din capitolul conserve pe iarnă pe care o mai pun în aplicare dar oricât am căutat, castraveți puși după rețeta familiei nu am găsit nicăieri. Nici măcar ceva asemănător la gust așa că mi-am rupt două ore din viață și am clădit frumos cinci borcane care ne vor ajunge de pe la începutul lui decembrie până prin martie când nimeni nu va mai avea poftă de murături și vom trece din nou pe salată verde.
  • Am cumpărat ceva ce îmi doream de mult tare, un pistol cu lipici 🙂 Mereu am văzut în tutorialele de pe YouTube cât de simplu e să lipești orice dacă ai o astfel de sculă dar nu m-am gândit niciodată că  poate să fie atât de ieftină că dacă știam, nu mai pierdeam vremea cu aracet și lipici de hârtie. L-am găsit în Kaufland, pe rafturile alea puse la mijloc întru tentația clienților, la incredibilul preț de 19,99 lei și n-am stat nicio clipă pe gânduri când l-am pus în coș.
  • M-am enervat și supărat pentru a mia oară pe Poșta Română pentru că mi-a pierdut o scrisoare. De fapt o vedere foarte drăguță cu Catedrala și statuia lui Matei Corvin din Cluj, o vedere vintage pe care am scris un text simpatic și pe care am trimis-o Cristinei care, evident, nu a primit-o. Am avut acest presentiment de când am pus vederea în cutia poștală și se pare că intuiția mea feminină nu a dat greș nici de această dată. Din păcate… aș fi vrut să mă înșel dar sistemul lor este mai mult decât mizerabil.
  • Am aprins prima lumânare parfumată din această toamnă. E una din marile mele plăceri, să am în casă un miros care să mă relaxeze și să îmi dea senzația de confort. Vara stau în permanență cu geamurile deschise, deci nu e cazul, însă de cum apar nopțile reci și diminețile zgribulite mă întorc către mica mea colecție și aleg aroma care mi se potrivește în ziua respectivă. Știu și am auzit de un milion de ori că vaporii au o anumită doză de toxicitate dar chiar nu mă interesează și, de fapt, o mare parte din lumânările mele sunt din ceară de soia (nu din parafină) deci nu intră la categoria pericol fiind naturale. Interesant este că mulți dintre cei care mă avertizează asupra potențialelor pericole ale lumânărilor sunt fumători 🙂 Cu siguranță, adepți ai principiului să faci ce spune popa nu ce face popa.
  • Mi-am spălat toate pensulele de machiaj, lucru care era de mult scadent dar pentru că am procrastinarea (ah, ce îmi place acest cuvânt!) în sânge am lălăit-o la nesfârșit. Nici nu mai țin minte cum era viața mea înainte să aflu (de pe YouTube, bineînțeles) cât de utile sunt aceste instrumente atunci când te machiezi zi de zi. Un set bun de pensule de machiaj face diferența nu numai în aspectul final al feței dar și în confortul psihic al procesului de ”înfrumusețare” aducând, zic eu,  o oarecare doză de răsfăț. Iar când spun set, asta nu înseamnă că pensulele trebuie să fie toate de la același brand ci să fie alese astfel încât să se potrivească fiecărei persoane. Pentru mine machiajul e important și mi se pare că orice femeie arată mai bine dacă își pune un strop de ruj pe buze și un strat de rimel pe gene. Desigur că este o opțiune personală dar eu sunt genul care intră zilnic  aici și mi-e greu să le înțeleg pe cele care sunt adeptele natureleții cu orice preț mai ales atunci când ești sărită bine de 20 de ani.
  • Am mirosit (în sfârșit!) noul parfum al casei Lancôme – Idôle. Parfumul s-a lansat în vara asta și după succesul uriaș cu La vie est belle, fanii l-au așteptat cu sufletul la gură. Sticluța este superbă, extrem de subțire și delicată și sugerează oarecum un iphone (este la fel de plată ca un telefon) însă conținutul nu s-a ridicat nici pe departe așteptărilor mele. După primul puf mi-am dat seama că mirosul îmi este foarte cunoscut și l-am localizat imediat: Célèbre de la Avon. Sigur că nu e chiar identic dar aduce extrem de mult și cu toate că îmi place, aveam alte pretenții de la un astfel de brand și la un astfel de preț.
  • Am început să citesc Radiografia unei mârșăvii judiciare, o carte scrisă de un polițist, acum pensionat, Traian Berbeceanu. Sunt memoriile lui din perioada cea mai neagră a vieții  când i s-au înscenat lucruri pe care credeam că se întâmplă doar în filmele cu mafia italiană. Dar se pare că România bate filmul. Nu este nimic romanțat, ba chiar aș putea spune că deși cartea are un conținut cu multe detalii tehnice, se citește cu sufletul la gură. Este interesant de aflat cum reprezentanții justiției împreună cu serviciile de informații au făcut pact cu diavolul, aka interlopii, pentru înlăturarea lui Berbeceanu de la conducerea Brigăzii de Combatere a Criminalității Organizate. De ce? pentru interesele comune traduse în bani. Mulți bani. Bani murdari.  Asta se întâmpla acum vreo șase ani și probabil vă aduceți aminte de tot tam tam-ul care s-a făcut atunci în presă. Încă nu am terminat cartea dar cu toate astea (și pentru că știu deja finalul) o recomand cu toată căldura celor care au măcar un strop de spirit justițiar.

Verbul săptămânii voastre care a fost?

Share This:

Citește mai mult

Un bilet la film

        Stăteam ieri și frunzăream internetul (aka Facebook) și la un moment dat mi-a apărut în feed un clip al celor de la ABBA. Nu mai știu cine dintre prietenii mei îl postase și deși de obicei nu deschid clipurile muzicale, de data asta mi-era dor să aud ceva din tinerețile mele așa că m-am trezit ascultând cu mare nostalgie The Day Before You Came. O melodie frumoasă cu versuri banale însă perfect integrate în ideea compoziției, o melodie care mi-a plăcut întotdeauna dar pe care nu cred că am mai auzit-o de ani de zile. Și cum stăteam întinsă în pat cu telefonul în mână am avut dintr-odată un flashback, o amintire care mi-a sărit puternic  în față venind dintr-un cotlon al minții pe care nu-l mai scotocisem probabil niciodată.

        Nu știu sigur, nu cred să mi se mai fi întâmplat una ca asta vreodată dar jur că ceea ce mi-am adus atât de brusc aminte să-mi fi revenit din memorie vreodată, măcar o singură dată în aproape patruzeci de ani. Era ceva de care uitasem total și eu însămi mă miram cum de îmi aduc aminte atâtea amănunte din ziua aceea ploioasă în care dezamăgirea și frustrarea mă aduseseră aproape la lacrimi. Era în vacanța de vară, terminasem cu examenul de treaptă și complet eliberată de griji mă întorsesem dintr-o expediție în Apuseni, mai exact din Padiș, expediție care din păcate se dovedise un total fiasco din cauza ploilor care nu încetaseră nici măcar o oră pe parcursul celor șapte zile cât am hălăduit prin munți. Dar ce spun ”ploi”?… de fapt a turnat cu găleata mai tot timpul așa că după ce corturile noastre și ale profesorilor s-au umplut complet de apă și nu mai aveam nici măcar o pereche de chiloți uscați, ne-am adăpostit împreună cu tot grupul în podul unei cabane unde am petrecut cele mai plictisitoare zile din viața mea jucând șeptică și popa prostul 24 de ore din 24.

        Când în sfârșit a apărut autobuzul care urma să ne ducă înapoi la Cluj am crezut că l-am prins pe Dumnezeu de un picior și cu adidașii fleoșcăind, cu hainele murate și cu părul șiroind de apă nu-mi mai doream nimic altceva decât să ajung într-un loc uscat. În Cluj am ajuns cu bine undeva spre seară dar, cum la vremea respectivă nu prea existau multe variante de transport, nu aveam cum să ajung la Turda în aceeași zi așa că am rămas încă o noapte, împreună cu alte două prietene (surori),  la internatul liceului.

        Știam că la cinema Republica rula filmul ABBA și tot orașul era în isterie generală pentru un bilet. Nu intru în amănunte pentru că presupun că toată lumea știe ce însemna un film străin în acei ani când accesul la orice fleac de proveniență occidentală îți aducea satisfacții și bucurii pe care astăzi pur și simplu nu mai ai cum să le înțelegi (iar asta e un lucru bun). Îmi doream extraordinar de tare să văd filmul, eram un fan mai mult decât înfocat al formației, știam toate melodiile, colecționam postere și decupaje din reviste, la toate petrecerile ascultam ABBA și îmi scosesem cu greu versurile pe caiete împodobite cu floricele derulând la nesfârșit banda de casetofon înainte și înapoi până să reușesc să descifrez fiecare frază și fiecare cuvânt cu engleza pe care nu o stăpâneam foarte bine. Prietenele cu care rămăsesem la Cluj erau la fel de pasionate și bineînțeles că toate trei am fi dat orice să vedem filmul. Era ceva între documentar-muzical-artistic cu scene reale din concerte, cu secvențe din backstage, cu interpreții reali ai formației jucând în rolurile principale și cu mult glamour de care, din păcate, în anii cenușii ai comunismului nu aveam deloc parte.

        Bineînțeles că nu am găsit bilete. Bineînțeles că am încercat și la bișnițari și bineînțeles că am sperat și la varianta ”un bilet în plus” dar era absolut imposibil să crezi că mai există cineva care ar vinde. În fața cinematografului erau sute, poate mii de oameni, nu pot să estimez, dar era mulțime compactă așa cum nu se întâmpla să vezi decât la adunările forțate pentru întâmpinarea lui Ceaușescu. M-am întristat, m-am supărat și am zis să plecăm acasă dar fetele cu care eram, surorile adică, s-au uitat la mine ca la o nebună și mi-au zis că ele de acolo nu pleacă fără să vadă filmul și că vor găsi o cale să pătrundă în sală chiar și fără bilet. Și că să rămân cu ele să forțăm intrarea. N-am putut. Aveam atâta conștiință că pur și simplu nu concepeam că aș putea să fac una ca asta adică să intru la film fără să plătesc. Poate nu e potrivit cuvântul ”conștiință”, poate eram doar prea docilă sau prea umilă sau prea fricoasă. Sau poate eram prea proastă și nu știam ce e acela tupeu. Am plecat.

        M-am dus la internat singură, urcând încet și fără niciun chef pe Calea Turzii fiind convinsă că nici prietenele mele nu vor reuși să vadă filmul. Cum să intri fără bilet când toată gloata aia își dorea același lucru??

        Ne-am reîntâlnit peste câteva ore. Intraseră. Așa cum spuseseră, au forțat intrarea și în bulucul care s-a creat când s-au deschis ușile, s-au împins, au dat din coate, și-au rupt hainele, au strigat și s-au înghiontit cu alte sute de oameni dar au reușit să pătrundă. Au stat în picioare dar au văzut filmul pe care mi l-au povestit în cele mai mici amănunte începând de la hainele pe care le purtaseră Agneta și Frida și sclipiciul din păr, până la dialogurile cu managerul trupei și la nebunia din sălile de concerte. Am sorbit fiecare cuvânt și mi-am imaginat fiecare scenă, apoi am rămas cu regretul că mi-a lipsit curajul de a-mi duce cu orice preț dorința la îndeplinire. Că am dat dovadă de o corectitudine umilă care m-a lăsat deoparte, că am renunțat fără luptă la ceva ce îmi doream enorm și că am ales calea simplă a dreptății fără strălucire. Apoi m-am culcat și jur că până ieri nu m-am mai gândit niciodată la episodul acesta, de fapt nici nu știu cum și de unde l-am readus la viață.

        Mă întreb dacă astăzi, cu mintea mea de acum și cu experiențele pe care le-am trăit aș mai face la fel deși sunt sigură că nu. M-am schimbat? poate că da, dar pentru unele lucruri este însă prea târziu.

Share This:

Citește mai mult