3 zile în Cornwall – UK

        De când tot merg în Anglia am avut ocazia să cunosc cât de cât partea rurală a țării și pot să spun cu mâna pe inimă că m-am îndrăgostit de aceste zone, de casele vechi de sute ani dar perfect funcționale, de liniștea drumurilor de țară pe care arareori trec mașini, de iarba veșnic udă și de oamenii care își plimbă câinii și care îți dau binețe și îți zâmbesc politicos chiar dacă se vede de la o poștă că nu ești de-al locului. Cu fiecare excursie pe care o fac descopăr locuri din ce în ce mai frumoase și de fiecare dată mi se pare că mai mult de atât nu se poate dar cu toate astea incredibila natură continuă să mă surprindă mereu și mereu.

        Ultima excursie pe care am făcut-o a fost la început de ianuarie și deși am avut reticențe având în vedere că eram în plină iarnă, tot ce am văzut m-a umplut de bucurie. Am fost în Cornwall, o regiune în partea de sud-vest a Angliei, cunoscută pentru plajele spectaculoase și falezele marine de o frumusețe incredibilă. Nu am ajuns în Land’s End, cel mai vestic punct al ţării pentru că în doar trei zile nu apuci să străbaţi prea mult dar sper ca într-o bună zi să revin în Cornwall pentru că sunt încă multe de văzut şi explorat.

cornwall UK map

        Am dormit la un airbnb în Boscastle şi cred că am făcut una dintre cele mai bune alegeri de când mă cazez în sistemul acesta. Am stat într-o căsuţă de poveste construită de vreo două sute de ani, cel mai cosy loc pe care l-am văzut vreodată. Când am ajuns zgribuliţi de pe drum, în casă ardea focul în şemineu, mirosea plăcut a lemn iar gazda noastră, o englezoaică get beget, încă frumoasă la cei 65-70 de ani şi cu o siluetă de invidiat ne-a aşezat la masă şi ne-a făcut un ceai negru în care a pus lapte fără să poată concepe că un om întreg la cap ar putea bea ceaiul fără lapte 🙂 Ne-a povestit de toate şi ne-a făcut să ne simţim ca acasă sau, mai degrabă, ca în vizită la cineva foarte drag din familie. Camera noastră avea o mică bibliotecă şi în puţinul timp pe care l-am petrecut acolo aş fi vrut să răsfoiesc toate cărţile pentru că, uitându-mă după titluri, nu era una să nu mă intereseze.airbnb

        Punctul central al excursiei noastre a fost lunga plimbare pe coastă, pe malul Oceanului Atlantic între Boscastle şi Tintagel, traseu despre care m-am documentat o grămadă înainte de a pleca deşi ulterior s-a dovedit a nu fi fost necesar pentru că era aproape imposibil să te rătăceşti. În Tintagel există ruinele unui castel, poate e mult spus castel, mai degrabă o cetate sau fortificaţie datând de prin secolele IV-V  care se presupune a fi aparţinut legendarului rege Arthur. Unii istorici susţin însă că Arthur nici măcar nu a existat însă mie nu îmi place să cred asta. Arthur, Merlin şi Cavalerii Mesei Rotunde au fost personajele copilăriei mele la care visam cu drag iar Un yankeu la curtea regelui Arthur de Mark Twain am citit-o pe nerăsuflate şi nu doar o singură dată. N-aş fi crezut atunci că o să ajung ziua în care să mă plimb în ţinutul Camelot dar uite că dacă ai puţintică răbdare uneori visele devin realizabile. cornwall

         Am avut noroc de vreme bună. Bună dacă ne raportăm la aşteptările noastre, nu a plouat deloc şi am putut să ne plimbăm în fiecare zi. E adevărat că nu am văzut soarele dar ţinând cont că eram în Anglia, nici nu e de mirare. Am filmat mult şi am făcut un video cu excursia noastră, e drept că mi-a ieşit un pic cam lung, 22 de minute, dar oricât m-am străduit să-l scurtez, n-am reuşit mai mult de atât. Şi cum o imagine face cât o mie de cuvinte, vă invit să-l vedeţi.

Share This:

Read More

Muza inspirației stă la coadă la Mega

        Nu știu dacă ați auzit de Mihai Vasilescu sau mai bine spus de blogul lui Mihai Vasilescu. Este unul dintre blogurile pe care le citesc zilnic pentru că tipul are un gen de umor care pe mine mă binedispune instantaneu și chiar dacă nu întotdeauna sunt pe aceeași lungime de undă cu el, în general rezonez bine la scriitura lui. Are opinii foarte bine conturate, este tranșant și nu o dă cotită la niciun fel de subiect iar sintagma politically correct cu siguranță îl lasă rece. Nu pentru el s-a inventat. Deci dacă cineva este gras îl numește gras (eventual adăugând câteva epitete picante) și nu o să spună niciodată că este o persoană cu ”dezechilibru de greutate”. Dacă un tip pe stradă îl enervează, o să spună despre el că este idiot și nu că  ar avea ”tulburări de ordin comportamental”, dacă scrie despre un ”cetățean de etnie romă” o să-i spună țigan și gata. Înțelegeți ideea, are limba slobodă și nu se încurcă în finețuri de salon.

        Mie îmi place enorm cum scrie pentru că are talent cu carul, are umor și reușește să surprindă scene de viață din mici dialoguri auzite în metrou, din schimburi de priviri văzute pe stradă, din gesturi aparent neînsemnate sau din cuvinte nespuse dar ghicite printre rândurile unui comentariu. Este mare iubitor de pisici și pe lângă cele de acasă are două foste orfeline, acum adoptate, pe care le ține la birou: Suzana și Vasile, pisici ale căror poze apar frecvent pe Facebook înspre deliciul cititorilor. Cu toate laudele și admirația mea s-ar putea însă ca blogul lui să nu fie your cup of tea (cum zice englezul) pentru că la capitolele politică, religie, parenting, obezitate și încă altele sensibile, lucrurile se încing de multe ori și nu există menajamente pentru cei de altă părere. Prin menajamente înțelegând limbajul acceptat în standardele actuale ale Uniunii Europene 🙂

        Omul ăsta are marele har de a scrie despre orice cu o ușurință incredibilă. Eu cred că dacă cineva i-ar spune uite, vezi punctul ăla negru de pe perete, scrie câteva rânduri despre el, în juma de oră´ ar veni cu trei variante: un eseu filosofic pe patru pagini, o scrisoare de intenție atașată unui cv depus pentru postul de zugrav și un articol de critică elitistă a unei posibile și neînțelese opere de artă. Să aleagă clientul, în funcție de ce își dorește. Nu e ușor să scoți cuvintele din piatră seacă iar inspirația nu vine la comandă și mai ales, nu vine la oricine. Pentru asta, îl invidiez.

        Mereu m-am întrebat de unde îi vin atâtea idei, de unde le mai scoate și cum face să aibă zilnic un subiect din care să scoată ceva amuzant. Habar n-am, însă ceea ce am observat este că multe din articolele de pe blogul lui Vasilescu pornesc de la întâmplări petrecute la coadă la megaimaj și am dedus că este magazinul în care el își face micile cumpărături zilnice – țigări, ceaiuri, covrigi sau mâncare pentru mâțe. Atâtea dialoguri ridicole și replici acide venite de la specimene ciudate, de la  cupluri trecute de prima,  a doua și a treia tinerețe în care el stă cu privirea plecată în timp ce ea îl bombardează cu reproșuri, hipsteri cu gleznele la vedere și geantă din material textil, pițipoance manufacturate din cap până-n picioare, mămici de parc cu vaste cunoștințe în materie de copii  și mame soacre care vorbesc tare la telefon despre ultima metodă de a face rântașul. Toate, dar toate se întâmplă la coadă la mega și de aici inepuizabila sa sursă de inspirație.

        Uneori, mai în glumă, mai în serios, îmi mai trecea prin minte că sunt defavorizată neavând Mega Image (și, implicit, nici coadă la mega) la mine în oraș. Neavând magazinul, nu apăreau nici întâmplări amuzante și nici dialoguri absurde de la care să pornesc o poveste. Dar, cum viața mi-a dovedit de nenumărate ori, dacă ai puțintică răbdare, toate vin la timpul lor, de vreo două luni s-a deschis exact lângă blocul meu primul mega din oraș. Spun primul pentru că astea apar ca ciupercile după ploaie și e posibil ca în curând să se întâmple ca-n București unde nu cred că există stradă fără măcar un shop&go. Toate bune și frumoase, magazinul arată super, e curat, are pâine proaspătă și pui rotisat la orice oră, este deschis până seara târziu chiar și duminica așa că dacă am uitat să cumpăr sare, hârtie igienică, șampon sau balsam de par, îndată îmi iau geaca peste bluza de pijama și într-un minut sunt acolo. Singura mea problemă este că oamenii de acolo se mișcă atât de repede și sunt atât de eficienți încât niciodată nu se face coadă 🙂 Așa că deocamdată, în ceea ce privește blogul meu, totul rămâne ca înainte. Pe Mihai Vasilescu îl găsiți aici.mega

Share This:

Read More

Mi-am depus CV-ul

        Și nu glumesc deloc pentru că am găsit jobul care, în cazul în care îl voi primi, îmi va schimba viața. Chiar dacă este pentru o perioadă determinată și, mai exact, pentru trei luni, aș fi în stare să renunț la actualul loc sigur și oarecum călduț și să pornesc în aventura vieții mele în însorita Italie. Am aflat de job de unde altundeva dacă nu de pe Facebook, locul unde știrile apar de multe ori chiar înainte de a fi publicate în ziare. Este vorba despre un proiect sponsorizat de airbnb, platformă de care sunt de-a dreptul îndrăgostită pentru multele şi superbele experiențe pe care mi le-a oferit, deci din start mi-a sunat bine.

        Pentru a salva Grottole, un sat cu doar 300 de locuitori din sudul Italiei care există încă din paleolitic iar acum este în pericol de dispariție, airbnb împreună cu un ONG au venit cu ideea de a resuscita turismul în localitate și, nu pot să zic că au scos la concurs, dar caută patru doritori care să se mute aici în vara lui 2019 și să trăiască timp de trei luni precum localnicii. Aceștia vor locui în case tradiționale și vor petrece timp alături de săteni pentru a deprinde olăritul, recoltarea mierii de albine, producția uleiului de măsline și prepararea pastelor italiene autentice. Toate astea se vor întâmpla în prima lună apoi, în perioada următoare, cei patru vor fi gazde pentru turiști și îi vor învăța toate meșteșugurile pe care le-au deprins în timpul trainingului iar veniturile astfel obținute vor fi reinvestite în comunitatea italiană.

Nu știu care sunt criteriile de selecție dar, în orice caz, nu este necesară cunoașterea limbii italiene. În formularul de înscriere erai chestionat doar despre nivelul stăpânirii limbii engleze ceea ce am bifat cu succes. În rest trebuia doar să spui de ce îți dorești jobul, cum crezi că te va afecta, ce îți va aduce și, mai ales, ce te pricepi să faci. Iar când angajatorii voiau să afle ce  știi să faci , se refereau la hobby-uri, la dexterități manuale sau talente artistice și în niciun caz nu îi interesa că la jobul actual faci tabele în excel sau întocmești contracte de vânzare-cumpărare.

        După ce am parcurs toți pașii și am trimis formularul am căzut un pic pe gânduri. Întrebările la care tocmai răspunsesem împreună cu filmul despre sfârșitul lumii la care mă uitasem cu o seară înainte m-au făcut să mă întreb câţi dintre noi am fi în stare să supravieţuim în condiţiile în care toată structura civilizaţiei pe care ne întemeiem traiul de zi cu zi s-ar prăbuşi brusc. Să presupunem că ne-ar lovi un cataclism natural şi ar trebui să o luăm de la zero cu agricultura, cu meşteşugurile, cu prepararea mâncării şi cu tot ceea ce implică viaţa unei familii. Concret, ce aş şti eu să fac? Prin grădină, nu mare lucru iar de ogor habar n-aş avea. Nu ştiu cum stă treaba cu cerealele, când se seamănă, când se recoltează sau ce lucrări trebuie efectuate. Nu ştiu să construiesc o casă deşi chiar dacă poate la pereţi m-aş descurca, cu siguranţă la acoperiş m-aş împotmoli. Lista cu ce nu ştiu să fac e lungă rău dar cred totuşi că până la urmă mi-aş găsi utilitatea.

        Ştiu să împletesc sau să tricotez, spuneţi-i cum vreţi, deşi nu mi-am mai exersat talentul de 20 de ani cel puţin, asta până zilele trecute. Mi-am cumpărat de curând un pulover senzaţional, model pe care mi-l doream de mult, alb, pufos și cu ”opturi”, în engleză i se spune cable-knit dar în românește nu știu 🙂 L-am luat de pe internet şi avea mânecile mult prea lungi însă mi-a plăcut atât de mult încât nu m-am îndurat să-l trimit înapoi. Drept urmare m-am ambiționat și am zis să-i scurtez mânecile, operațiune nu tocmai simplă și destul de meticuloasă pentru că trebuie luat ochi cu ochi în sensul invers de tricotat normal și refăcute manșetele. Nu intru în amănunte tehnice, cert este însă că operațiunea mi-a reușit foarte bine ceea ce m-a făcut să mă umflu în pene. Atunci cînd vezi că din mâinile tale iese ceva concret, satisfacția e foarte mare.

        Revenind la Italia, abia aștept să învăț să fac paste tradiționale și ulei de măsline. Și neapărat roșii uscate la soare 🙂 Asta ar însemna să mă mut în străinătate și să-mi schimb complet viața așa cum n-aș fi crezut că o s-o fac vreodată. Să renunț la parcursul liniar, la stabilitate și previzibil pentru ceva total necunoscut și să încep un nou capitol. Până la urmă n-aș fi singura care lasă totul în urmă încercându-și norocul pe alte meleaguri deși marea majoritate a celor care își iau lumea în cap căutând un job in strainatate, se duc la ceva mai bine definit. Se documentează din articole ca cele de aici și apoi știu exact ce pași trebuie urmați. Eu, deocamdată, nu știu decât că dacă această oportunitate mi se va deschide, o să o înșfac precum o pradă. Mă simt complet pregătită. pasta

 

Share This:

Read More

Cum mi-am petrecut revelionul

        N-am mai fost la un revelion pe stil vechi, adică din acela cu masă festivă, musafiri, sclipici, paiete, muzică și dans de nu mai știu când… dar să tot fie vrei cinșpe ani de atunci. De când cu moda artificiilor și a concertelor în mai toate orașele țării, la atât s-a limitat și distracția noastră și, drept să spun, nu mi s-a părut un lucru rău, ba din contră, să te culci la ora unu și în ziua de Anul Nou să fii proaspăt ca bradul a fost cum nu se poate mai reconfortant. Deci nu cluburi, nu restaurante, nu mahmureală, doar un pahar de șampanie sub cerul liber și înghețat iar apoi hop la Cabana Plăpumioara.

        Anul acesta sau, de fapt, anul trecut dacă vorbim de ultimul revelion, lucrurile au stat puțin altfel deși a fost lucrul la care m-am așteptat cel mai puțin. N-am mai fost niciodată plecată din țară de anul nou și, într-un fel, eram curioasă cum decurg lucrurile pe alte meleaguri deși cu deschiderea imensă a internetului nu prea ai cum să te aștepți la nu știu ce suprize. Totul este previzibil. La un moment dat mi-a trecut prin cap să-i propun lui C. să mergem în noaptea de revelion la Londra în Trafalgar Square, celebra piață de unde transmit toate televiziunile modul în care englezii pășesc în noul an admirând cu ochii la cer jocurile de artificii. Dar nici Trafalgar Square nu mai e ce-a fost de când punctul de atracție principal a devenit London Eye unde, by the way, ca să stai pe stradă ca simplu muritor în noaptea de revelion trebuie să plătești o taxă de 10 lire.

        Ca să petreci la restaurantele din zonă rezervările se fac cu câteva săptămâni înainte iar meniul costă în medie undeva la 75 de lire dar, să ne înțelegem, nu la fițe ci la cele basic. Iar când spun ”meniu de revelion” în niciun caz să nu vă imaginați că e ceva similar cu restaurantele din România unde noaptea decurge după scenariul de nuntă: poftiți la masă, poftiți la dans, poftiți la masă, poftiți la dans… iar apoi reluăm de la momentul zero. Nu. Când rezervi masa de revelion ai două opțiuni: early dining, adică ți se servește masa între ora 7 și 9 seara sau dining package standard, când mânânci între 9:30 și 11:30 că doar și chelnerii ăia sunt oameni și n-o să lălăie toată noaptea 🙂 Trei feluri adică un aperitiv micuț, un fel principal și o prăjitură. Iar masa-masă, și aici vorbesc despre piesa de mobilier, îți este rezervată doar pentru cele două ore. În rest, pentru băuturile de după, te duci în zona de bar unde funcționează regula primul venit-primul servit. Mai există posibilitatea să îți cumperi în avans un voucher pentru băuturi (20-30 de lire), voucher care îți asigură accesul înapoi în restaurant după ce spectacolul de artificii se va fi încheiat dar oricum după miezul nopții nu se mai servește mâncare nicăieri.

        Bine, n-am făcut nimic din toate astea însă m-am documentat ca să știu exact la ce să mă aștept în cazul în care ne-am fi hotărât să petrecem revelionul într-un astfel de stil. N-am făcut-o în primul rând din cauza transportului. În general este dificil să mergi la Londra cu mașina pentru că te costă parcarea mai mult decât benzina dar, în afară de asta, în noaptea de revelion o mulțime de străzi sunt închise circulației. Ar fi trebuit deci să mergem cu trenul, însă tren înapoi nu am fi avut decât la ora 9 dimineața și unde să stai până atunci? Restaurantele se închid cel târziu la ora 3 chiar dacă e noaptea de revelion pentru că, se pare, englezii nu sunt la fel de petrecăreți precum noi. Sau poate pentru că a doua zi mulți dintre ei lucrează? În orice caz, în unu ianuarie toate magazinele sunt deschise și marea majoritate a lor au program normal. Am crezut că voi fi printre puținii vizitatori rătăciți în mall în ziua de 1 ianuarie dar, nici vorbă, puhoaiele de clienți se revărsau în valuri de nestăvilit. Începuse o nouă tură de reduceri 🙂orar

        Dar am divagat complet de la subiect și în loc să povestesc ce am făcut, am întins-o cu ce aș fi putut face. Deci, ce am făcut? Pe scurt, am petrecut în cel mai tradițional stil românesc la 3000 de km de casă. Între români, cu muzică românească, salată de boeuf, chiftele, cârnați, murături, zacuscă, sarmale, țuică de prune, vinuri romanesti, și bancuri cu Ceaușescu, Bulă și Viorica. Prietenii soțului meu și-au pus casa la dispoziție și ne-au invitat și pe noi alături de alte cunoștințe iar în total am fost vreo 10 persoane, asta fără să numărăm copiii care nu știu cum se făcea că de câte ori apăreau în zonă mi se părea că sunt tot alții 🙂 Și nu, nu era de la băutură pentru că nu am băut decât un delicios păhărel de lichior de cafea.  La ora zece seara am ieșit în curte și am aprins artificii – doar după ora României intrasem deja în noul an. Nu am fost singurii defazați față de fusul orar, polonezii din curtea vecină făcând același lucru cu veselie și prietenie între popoare. Peste o oră, deci la 11, pe stradă s-au auzit din nou pocnituri dar de data asta nu știu ce nație sărbătorea. Poate ceva sârbi, unguri sau slovaci. La 12 am ieșit, evident, cu toții pentru cele mai frumoase și puternice artificii, un fel de concurs între vecini unde câștigători au fost toți spectatorii. Apoi, pe la ora 1, ne-am conformat obiceiului locului și ne-am culcat iar a doua zi am urmărit, așa cum fac de 25 de ani încoace, Concertul Filarmonicii din Viena, deci exact ca acasă.

        Nimic spectaculos, nimic fancy, nimic ieșit din comun și totuși a fost un revelion frumos de care cu siguranță îmi voi aminti cu drag peste ani. La voi cum a fost? memorabil sau nici nu s-a simțit?artificii

Share This:

Read More

Ceaiul cu miros de cârnați

        8 ani din viața mea am mâncat la cantină. În liceu am stat la internat și masa la cantină era inclusă în program iar apoi următorii patru ani de facultate, la București, nu prea aveam alternative fiind perioada ceaușistă când prin magazinele alimentare bătea vântul. În lunile în care îmi vindeam cartela (pentru că stând în cămin era obligatoriu să cumperi și masa la cantină) mă trezeam adesea că în afară de pâine cu muștar nu aveam nimic altceva. Nu că la cantină ar fi fost lux dar, de bine, de rău, era ceva pe masă. O ciorbă mizerabilă, un pireu de cartofi cleios, un gris cu lapte fără sirop și nelipsita pâine neagră și tare care se dădea la discreție dar nimeni n-o voia. Nu era deloc bună mâncarea dar de cele mai ori o mâncam pentru că nu aveam încotro. Din câte îmi aduc aminte, o singură dată m-am oripilat și m-am ridicat de la masă lăsând totul pe tavă când la micul dejun am primit pe lângă ceaiul făcut din zahăr ars și esență de rom, un soi pește prăjit sau fiert de nici nu știu cum să-l descriu. Cert este că era plin de oase. Nu aveai ce să alegi din el. Sau ”ei” că erau mai mulți 🙂 Primisem vreo 5-6 peștișori de mărimea unui deget, cu cap, ochi și coadă care miroseau a baltă și a nămol.

        Am făcut introducerea asta nu ca să mă plâng ci doar ca să înțelegeți cum de am ajuns să nu fac niciodată mofturi la mâncare și să mănânc orice fără să fac indigestii sau să am probleme de orice altă natură. Sigur că am și eu preferințele mele și apreciez o bucățică bună dar, în principiu, nu refuz nimic din ceea ce este comestibil exceptând excentricitățile din alte culturi cum ar fi insectele, viermii sau alte ciudățenii dar deja aici intrăm în altă poveste și nu vreau să divaghez.

        Astăzi însă este vorba despre un ceai. Un ceai negru Twinings cumpărat de soțul meu dintr-un supermarket din Anglia, deci nimic extrordinar sau neobișnuit sau nemaiîntâlnit. Mi-a spus doar că lui nu i-a plăcut deloc ceea ce nu m-a mirat având în vedere că el preferă ceaiurile de fructe, ușoare și dulci așa că mi-am însușit toată cutia.twinings

        Smoky știam că însemnă ”afumat”, lapsang habar n-aveam ce e dar cum până acum n-am întâlnit niciun sortiment de la Twinings care să nu-mi placă, mi-am zis că trebuie nepărat să-l încerc. Salted-caramel, care suna la fel de ciudat, o combinație cu ceai verde, îmi plăcuse la nebunie deși avea un vag iz sărat.

        Aseară mi-am adus aminte de el și înainte să mă bag în pat am pus apa la fiert și am scos un pliculeț frumos colorat pe care l-am aruncat în cana de iarnă, adică cea pe care sunt desenați niște reni în relief 🙂 Primul semnal ciudat a venit când am turnat apa fierbinte peste pliculețul din cană  iar fiu-meu m-a întrebat de ce miroase a cârnați în bucătărie. Nu era niciun cârnaț, era aroma de afumătură a ceaiului meu și, drept să zic, nu era deloc apetisantă. L-am lăsat doar 3 minute pentru că așa scria pe ambalaj. Dacă l-aș fi lăsat mai mult aș fi avut a really smoky cup ceea ce nu îmi doream pentru că aroma ce se împrăștiase deja peste tot îmi dădea de gândit.

        Vă jur că ceva mai rău nu am gustat în viața vieții mele. Nu pot să descriu gustul pentru că nu a fost neapărat amar deși cam într-acolo bătea. Un fel de amar amestecat cu astringent, sălciu și, din păcate, extraordinar de pregnant pentru că am luat doar o gură dar gustul s-a întins mult mai încolo de papilele gustative. L-am simțit cu tot corpul și pe interiorul obrajilor, și pe gât în jos și chiar până în stomac. Ca să nu mai spun de mirosul pe care nu mai reușeam să mi-l scot din nas. Aproape mi-a venit să vărs, eu cea care mă lăudam că pot să mănânc orice. L-am aruncat pe tot în chiuvetă și mi-am făcut în regim de urgență un ceai verde cu mango care să-mi taie greața apoi am căutat pe internet să văd ce porcărie mai e și asta.

        Lapsang souchong este un ceai negru care provine din China, dar nu de oriunde din China ci numai dintr-o anumită regiune de munte și anume Wuyi. Se diferențiază de alte tipuri de ceai și datorită soiului dar în primul rând datorită modului de uscare a frunzelor care în mod tradițional se strâng în coșuri de bambus care apoi se afumă cu lemn de pin, pin care cică îi oferă o aromă deosebită. E drept, tocmai am văzut, deosebită de tot ce am încercat până acum 🙂 Culmea este că prețul acestui ceai este pe zi ce trece din ce în ce mai mare din cauza creșterii cererii. Se pare totuși că unora le place acest ceai și tocmai am citit  că era ceaiul preferat al lui Winston Churchill dar asta nu mă miră prea tare, parcă mi-l și imaginez cu trabucul în colțul gurii inspirând atât fumul real cât și cel dizolvat în apă. Până la urmă nu știu dacă soiul plantei contează chiar așa de mult ci doar faptul că uscarea se face prin afumare ceea ce îi conferă acel gust înspăimântător pentru un profan ca mine.

        Voi ați auzit până acum de ceaiul ăsta? L-ați încercat, v-a plăcut, l-ați cumpăra dacă l-ați vedea în magazin? Eu nu știu dacă o să am o a doua tentativă deși parcă un pic îmi pare rău că nu am încercat să pun și un strop de lapte.twinings2

Share This:

Read More