Ceaiul cu miros de cârnați

        8 ani din viața mea am mâncat la cantină. În liceu am stat la internat și masa la cantină era inclusă în program iar apoi următorii patru ani de facultate, la București, nu prea aveam alternative fiind perioada ceaușistă când prin magazinele alimentare bătea vântul. În lunile în care îmi vindeam cartela (pentru că stând în cămin era obligatoriu să cumperi și masa la cantină) mă trezeam adesea că în afară de pâine cu muștar nu aveam nimic altceva. Nu că la cantină ar fi fost lux dar, de bine, de rău, era ceva pe masă. O ciorbă mizerabilă, un pireu de cartofi cleios, un gris cu lapte fără sirop și nelipsita pâine neagră și tare care se dădea la discreție dar nimeni n-o voia. Nu era deloc bună mâncarea dar de cele mai ori o mâncam pentru că nu aveam încotro. Din câte îmi aduc aminte, o singură dată m-am oripilat și m-am ridicat de la masă lăsând totul pe tavă când la micul dejun am primit pe lângă ceaiul făcut din zahăr ars și esență de rom, un soi pește prăjit sau fiert de nici nu știu cum să-l descriu. Cert este că era plin de oase. Nu aveai ce să alegi din el. Sau ”ei” că erau mai mulți 🙂 Primisem vreo 5-6 peștișori de mărimea unui deget, cu cap, ochi și coadă care miroseau a baltă și a nămol.

        Am făcut introducerea asta nu ca să mă plâng ci doar ca să înțelegeți cum de am ajuns să nu fac niciodată mofturi la mâncare și să mănânc orice fără să fac indigestii sau să am probleme de orice altă natură. Sigur că am și eu preferințele mele și apreciez o bucățică bună dar, în principiu, nu refuz nimic din ceea ce este comestibil exceptând excentricitățile din alte culturi cum ar fi insectele, viermii sau alte ciudățenii dar deja aici intrăm în altă poveste și nu vreau să divaghez.

        Astăzi însă este vorba despre un ceai. Un ceai negru Twinings cumpărat de soțul meu dintr-un supermarket din Anglia, deci nimic extrordinar sau neobișnuit sau nemaiîntâlnit. Mi-a spus doar că lui nu i-a plăcut deloc ceea ce nu m-a mirat având în vedere că el preferă ceaiurile de fructe, ușoare și dulci așa că mi-am însușit toată cutia.twinings

        Smoky știam că însemnă ”afumat”, lapsang habar n-aveam ce e dar cum până acum n-am întâlnit niciun sortiment de la Twinings care să nu-mi placă, mi-am zis că trebuie nepărat să-l încerc. Salted-caramel, care suna la fel de ciudat, o combinație cu ceai verde, îmi plăcuse la nebunie deși avea un vag iz sărat.

        Aseară mi-am adus aminte de el și înainte să mă bag în pat am pus apa la fiert și am scos un pliculeț frumos colorat pe care l-am aruncat în cana de iarnă, adică cea pe care sunt desenați niște reni în relief 🙂 Primul semnal ciudat a venit când am turnat apa fierbinte peste pliculețul din cană  iar fiu-meu m-a întrebat de ce miroase a cârnați în bucătărie. Nu era niciun cârnaț, era aroma de afumătură a ceaiului meu și, drept să zic, nu era deloc apetisantă. L-am lăsat doar 3 minute pentru că așa scria pe ambalaj. Dacă l-aș fi lăsat mai mult aș fi avut a really smoky cup ceea ce nu îmi doream pentru că aroma ce se împrăștiase deja peste tot îmi dădea de gândit.

        Vă jur că ceva mai rău nu am gustat în viața vieții mele. Nu pot să descriu gustul pentru că nu a fost neapărat amar deși cam într-acolo bătea. Un fel de amar amestecat cu astringent, sălciu și, din păcate, extraordinar de pregnant pentru că am luat doar o gură dar gustul s-a întins mult mai încolo de papilele gustative. L-am simțit cu tot corpul și pe interiorul obrajilor, și pe gât în jos și chiar până în stomac. Ca să nu mai spun de mirosul pe care nu mai reușeam să mi-l scot din nas. Aproape mi-a venit să vărs, eu cea care mă lăudam că pot să mănânc orice. L-am aruncat pe tot în chiuvetă și mi-am făcut în regim de urgență un ceai verde cu mango care să-mi taie greața apoi am căutat pe internet să văd ce porcărie mai e și asta.

        Lapsang souchong este un ceai negru care provine din China, dar nu de oriunde din China ci numai dintr-o anumită regiune de munte și anume Wuyi. Se diferențiază de alte tipuri de ceai și datorită soiului dar în primul rând datorită modului de uscare a frunzelor care în mod tradițional se strâng în coșuri de bambus care apoi se afumă cu lemn de pin, pin care cică îi oferă o aromă deosebită. E drept, tocmai am văzut, deosebită de tot ce am încercat până acum 🙂 Culmea este că prețul acestui ceai este pe zi ce trece din ce în ce mai mare din cauza creșterii cererii. Se pare totuși că unora le place acest ceai și tocmai am citit  că era ceaiul preferat al lui Winston Churchill dar asta nu mă miră prea tare, parcă mi-l și imaginez cu trabucul în colțul gurii inspirând atât fumul real cât și cel dizolvat în apă. Până la urmă nu știu dacă soiul plantei contează chiar așa de mult ci doar faptul că uscarea se face prin afumare ceea ce îi conferă acel gust înspăimântător pentru un profan ca mine.

        Voi ați auzit până acum de ceaiul ăsta? L-ați încercat, v-a plăcut, l-ați cumpăra dacă l-ați vedea în magazin? Eu nu știu dacă o să am o a doua tentativă deși parcă un pic îmi pare rău că nu am încercat să pun și un strop de lapte.twinings2

Share This:

3 păreri despre “Ceaiul cu miros de cârnați

  1. Oribil. Pentru mine orice ceai are gust de apa calda. Dar ce ai scris imi aminteste de o dată cand fiul si-a comandat ceai verde la o cafenea (in Germania). Avea gust de pește, dar chelnerita sustinea sus si tare ca asta e gustul de ceai verde.

    1. Mie imi place ceaiul si de 4-5 ani beau cel putin o cana de ceai verde pe zi. Fara zahar si fara lapte dar e adevarat ca de obicei imi cumpar in combinatie cu ceva fructe (mango si ananas sun preferatele mele).

  2. E sanatos ceaiul verde, eu beam într-o vreme aromatizat cu lamaie.
    Dar fiul nu e cu de-astea aromatizate, el bea ceaiuri-ceai, nu din pliculete, deci stia ce gust ar fi trebuit sa aiba. Poate ar fi prins la mine ce zicea chelnerita, desi cam bizar sa aiba gust de peste.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *