Există locuri, oameni și povești care ne-au trecut prin viață și de care ne leagă amintiri frumoase, a căror amprentă ne-a rămas în inimă pentru totdeauna și de care uneori ne este dor până la lacrimi. Trăim momente în care am da orice să revedem cu ochii minții zilele fericite pe care le-am trăit cu intensitatea de care doar adolescența e capabilă, să simțim din nou tumultul valurilor de zâmbete și râsete care măturau în calea lor grijile și neîmplinirile mărunte care se iveau pe ici pe colo ca la orice început de drum și să ne repunem în starea de atunci măcar pentru un moment de respiro.
Am câteva amintiri dragi închise sub pleoape de ani de zile pe care încă le simt vii și în cele mai mici amănunte ca și când s-ar fi întâmplat ieri. Una dintre acestea este ”practica” agricolă din ultimul an de liceu care deși catalogată (și pe bună dreptate), o tâmpenie comunistă, a fost ca un fel de excursie și n-am considerat-o nicidecum o corvoadă sau o muncă sub demnitatea mea. Din cele două săptămâni petrecute pe dealul Feleacului nu mai țin minte decât distracția, voia bună și micile flirturi petrecute în livada de meri.
În fiecare dimineață plecam pe jos din curtea liceului și urcam dealul în ritm de plimbare călcând pământul moale de pe marginea șoselei unde mașinile treceau din când în când departe de aglomerația zilelor de acum. Toamna prindea contur în toate culorile pământului iar câmpurile cu brândușe translucide se întindeau de ambele părți ale drumului în timp ce noi chicoteam veseli despre ale noastre, despre facultățile la care aveam să mergem și despre planuri de viitor. Profesorii care ne însoțeau nu păreau nefericiți nici ei, cred că luau lucrurile așa cum veneau și chiar dacă probabil nu le convenea ca în loc să stea la catedră aveau de supravegheat niște adolescenți rebeli care se ascundeau printre pomi numai să nu fie puși la muncă, nu făceau o tragedie din absurditatea situației. Cum am spune acuma, gândeau pozitiv, erau tineri și ei și vedeau partea plină a paharului.
În livada tinereții și viselor de la început zilele însorite de toamnă treceau ușor și plăcut. Nu ne omoram cu munca iar merele imense, dulci și aurii făceau deliciul tuturor. Fugeam râzând printre rândurile nesfârșite de pomi care își îndoiau ramurile încărcate de roade până la firul ierbii și ne tupilam după stivele imense de lăzi pline de mere Ionatan unde ne întindeam pe spate privind cerul lipsit de nori care păstra încă albastrul verii. Din când în când îl auzeam pe administratorul livezii, un ungur tânăr cu mustăcioară neagră și ochi spălăciți, cum se plângea dirigintelui nostru că elevii din tizenkéto A (XII A) a fost obraznic și ascuns de el. Dar cui îi păsa? Zilele treceau frumos, merele, de bine, de rău se culegeau iar noi plecam acasă cu buzunarele și gențile încărcate cu fructe uriașe cum n-am mai văzut de atunci.
Ieri soră-mea mi-a trimis o poză pe whatsapp. O imagine dezolantă cu niște uscături în prim plan, cu câteva grămezi de crengi chircite căzute la pământ, cu mușuroaie de cârtițe și cu smocuri de buruieni crescute haotic printre pomii căzuți și îngenuncheați în umilință. Ultimii rămași în picioare din livada falnică și mândră de altădată păreau contorsionați dureros și, lipsiți de orice podoabă, se străduiau să arate că încă rezistă. Ramurile golașe și urâte, nepăstrând nimic din frumusețea de odinioară, se ridicau a rugăciune către cerul ce parcă își întorsese privirea de la dezastrul pe care nepăsarea și lipsa de interes au transformat o minune a naturii într-un peisaj sumbru. Cine, cine a lăsat să se întâmple una ca asta și de ce?
Aș fi vrut să nu văd niciodată imaginea de mai jos și cred că în unele locuri, cele pe care le-am iubit, e bine să nu ne mai întoarceam niciodată. Uneori dezamăgirea e de neîndurat. De-acum înainte nu voi mai putea să-mi amintesc verdele livezii, bucuria și încântarea de atunci fără să simt vântul rece și sfidător care a transformat tărâmul binecuvântat într-un peisaj apocaliptic. 
Mi-era teamă ca cei de 
