După ce ani de zile am crezut că am pierdut rețeta originală, am reușit, prin intermediul unei rude, adică o verișoară a mamei care locuiește în Alba Iulia, să o redescopăr. Iar acum fac supa asta foarte des, nu neapărat pentru că este extrem de ieftină ci pentru că îmi place mult de tot iar gustul îmi amintește cu mult drag de zilele fericite ale copilăriei când bunica mea gătea dumnezeiește din orice avea la îndemână. Locuiam împreună și ea era cea care gătea pentru toată familia și tot ea era cea care stabilea meniul pentru întreaga săptămână. Deși pe vremea aia nu exista conceptul de mâncare ”nesănătoasă”, pentru că până la urmă ceea ce băgăm în noi este totuși comestibil, privind în urmă îmi dau seama că până am plecat de acasă, tot ceea ce am mâncat s-ar încadra astăzi în ceea ce se cheamă un stil de viață sănătos.
Nu mâncam nimic congelat, legumele erau toate din grădină, ouăle de la găinile din curte, nimănui nu-i trecea prin cap să înlocuiască untul cu margarină, mezeluri cumpăram o dată pe lună când aveam musafiri (dar ce bun era parizerul acela care nu avea E-uri și pe care trebuia să-l consumăm în două zile altfel se altera), chipsuri nu existau, pufuleții încă nu se inventaseră, pateul de ficat era făcut în casă iar conservele se mâncau doar în excursii în timp ce siropul de vișine cu apă minerală era mai bun decât orice cola postdecembristă. Orele de masă erau sfinte și nu simțeam nevoia să ronțăiam nimic între mese. Când mâncam stăteam la masă, pe scaun, vorbind unii cu alții și nu ne uitam la televizor. Singura masă care nu se supunea acestor reguli era ojina din zilele de vară când, în timpul vacanțelor, bunica ne făcea câte o felie de pâine unsă cu unt și gem și ne dădea drumul pe stradă în șleahta de copii care alergau bezmetic, fiecare cu pita lui în mână.
Miercurea şi vinerea, fără excepţie, fără comentarii şi fără mofturi se mânca de post iar una din mâncărurile mele preferate era supa de chimin, o supă care după ce bunica mea a murit (când eu aveam 16 ani) a dispărut cu totul din meniul nostru. M-am bucurat să regăsesc reţeta la noi în familie pentru că, deşi am căutat pe internet, ceea ce am găsit a fost departe de ceea ce vag, îmi aminteam eu. Adică ce îmi aminteam? Doar două lucururi: că în supă nu erau niciun fel de legume şi că avea consistenţa uşor mai subţire decât a unei supe creme. Am refăcut reţeta, mi-a ieşit exact aşa cum o ştiam şi o să vă spun imediat cum se face, nu înainte de un mic disclaimer: supa se găteşte cu rântaş deci standardele alimentaţiei “corecte” sunt oarecum încălcate.
Încep cu ingredientele, puţine la număr, ieftine de tot şi care se găsesc în orice frigider adică un pliculeţ de chimin (1 leu), o ceapă (50 de bani), 2 linguri de făină, 2 linguri de ulei şi un sfert de linguriţă de boia dulce (doar pentru culoare). Toate astea mai fac 30-40 de bani. Apa şi sarea nu o mai pun la socoteală că trebuie să scriu prea multe zerouri în faţă. Oricum, patru porţii de supă costă sub 2 lei dar e adevărat că deasupra va trebui să presărăm nişte crutoane de pâine ceea ce va ridica puţin preţul final. 
Ceapa întreagă (dar evident curăţată de coajă) se pune la fiert împreună cu chiminul zdrobit cu dosul unui cuţit ca să iasă mai bine aroma din el (o linguriţă per persoană) şi tot pentru o porţie se pun cam 700 de ml de apă. Se pune aşa de multă apă pentru că se lasă la fiert o oră şi apa va scădea destul de mult (aproximativ la jumătate). După ce a fiert bine şi toată bucătăria s-a umplut de mirosul inconfundabil de chimin, care à propos, îmi aduce aminte de copiii mei când erau bebeluşi şi le făceam ceai de chimin că aşa ne spunea doctorul (acum cică nu mai e bun), supa se strecoară printr-o sită deasă ca să nu treacă seminţele. În oala în care a fiert supa, se pune uleiul, făina şi boiaua şi se face un pic de rântaş care se stinge treptat cu supa strecurată. Şi gata 🙂 Adică, nu chiar, pentru că după cum spuneam, ne mai trebuie nişte crutoane de pâine pe care să le punem deasupra.
Desigur crutoanele se prepară în casă din pâine uscată tăiată cubuleţe şi băgată la cuptor dar eu am descoperit în Kaufland nişte crutoane cu gust de usturoi sau verdeţuri aromatice pe care le vedeţi în poză şi care sunt absolut de-li-cioa-se! Ridică preţul supei mele dar merită fiecare bănuţ.
Îmi place supa asta de mor şi ca de fiecare dată când descopăr ceva pe gustul meu, tot aia îmi vine să mănânc aşa că presimt că vedeta iernii va fi supa de chimin. Şi chiar dacă din vară mi-am pregătit un congelator plin cu tot felul de legume din piaţă şi mi-am imaginat ce fel de supe-creme o să-mi fac în zilele geroase de iarnă, zarzavaturile mele se pare că mai au de aşteptat. Deci, ce părere aveţi, cum vi se pare supa mea? ştiu că este imposibil să aveţi o altă reţetă mai simplă dar aş vrea să ştiu dacă şi voi faceţi supă de chimin şi dacă da, cum anume.
