humus

7 verbe pentru 7 zile #46

         Am avut o săptămână grea, chiar foarte grea și tristă după cum probabil știți din articolul precedent, cel în care vă povesteam că am fost nevoiți să îl eutanasiem pe Jax. Dar viața merge înainte, trecem peste toate și ne vedem de drum indiferent pe cine și ce lăsăm în urmă. Așadar, iată retrospectiva ultimelor zile:

  • Am cumpărat o păpușă pentru Silvia și sper să îi placă la fel de mult cum mi-a plăcut și mie. Procesul de căutare a fost destul de dificil și îndelungat pentru că am avut foarte multe criterii de îndeplinit: să fie de tip bebeluș, să aibă minim 50 de cm, să aibă corpul moale și membrele din silicon, să aibă ochi care se închid, să aibă o greutate comparabilă cu cea a unui copil adevărat, să nu scoată niciun sunet (condiția asta a pus-o maică-sa) și bineînțeles să aibă un preț rezonabil. După ce am stat o săptămână pe ebay și amazon (unde am găsit într-adevăr păpuși superbe dar care costau 4-500 de lei) o colegă m-a trimis la un magazin de jucării la mine în cartier unde spre surprinderea mea am văzut comoara asta fabricată în România la Arădeanca (nu știam că încă mai există fabrica). A costat 72 de lei, este cât un copil de 2-3 luni și în afară de faptul că este îmbrăcată absolut hidos, îndeplinește toate criteriile. Venind cu ea pe stradă cel puțin 5 persoane m-au întrebat de unde am luat-o :)papusa aradeanca
  • M-am indignat văzând că pentru a treia săptămână consecutiv  nu am unde să arunc gunoaiele reciclabile. Tomberoanele sunt mereu pline până la refuz și în consecință lumea aruncă hârtia, metalul și plasticul unde apucă și este enervant și frustrant că după ce o săptămână întreagă îți umpli bucătăria de tot felul de resturi puse pe categorii, la final te trezești că ai făcut-o degeaba. Din păcate e  doar o directivă europeană pe care am bifat-o ca să dea bine și acum ne prefacem că reciclăm. Exact ca și cu rampele de acces pentru cei cu dizabilități, am raportat că avem rampe peste tot și, deși există, în majoritatea cazurilor sunt făcute de-a’n pixu’ pentru că sunt atât de înclinate încât sunt inutilizabile.
  • Am mâncat aproape în fiecare zi humus cu bețigașe din legume. Când mi se pune pata pe ceva parcă nu mă mai pot opri, poate o fi de vină și faptul că abia am ieșit din iarnă și organismul tânjește după crudități dar mi se pare o mâncare excelentă și exact pe gustul meu. Humusul îl cumpăr gata făcut iar legumele sunt în funcție de ce am la îndemână, astăzi de exemplu am avut morcovi, ardei capia și tulpini de țelină aka apio.humus
  • Am început scrapbook-ul pe 2019  ca să nu mai las totul pentru ultima lună a anului. Pentru cei care nu știu, scrapbook este un fel de album de poze dar totuși mai mult decât atât. O carte/album/caiet cu pagini goale în care lipești poze, decupaje din reviste sau ziare, abțibilduri, texte, bilete de avion sau bilete la spectacole, în principiu orice fleacuri care peste ani îți vor aminti momentele frumoase petrecute în perioada respectivă. Mă relaxează enorm să fac asta și îmi place să colecționez amintiri care spun ceva și care nu ocupă mult loc.scrapbook
  • M-am bucurat de primele zile adevărate de primăvară. Cald a mai fost și în ianuarie sau februarie dar acum au înmugurit pomii și se văd vârfuri verzi de frunzulițe, au apărut toporașii (florile mele preferate), păsările ciripesc într-una și curajoșii au trecut la pantaloni scurți. Mi-a făcut plăcere să fac plimbări lungi venind de la serviciu pe jos fără să mă mai scufund în noroaiele specifice iernii.
  • M-am revoltat atunci când o prietenă însărcinată mi-a spus că a fost să își facă programare pentru analizele medicale obligatorii și, ca să le obțină gratuit, a fost programată peste două luni și jumătate. Adică analizele pentru primul trimestru poate să le facă abia spre sfârșitul trimestrului doi! Șocant, știu, plătim cu toții cotizații iar atunci când avem nevoie de consultații sau analize incluse în asigurarea noastră de sănătate apelăm la soluții ca cele de aici. Mi se pare cel puțin ciudat  că nici măcar pentru femeile însărcinate, care întotdeauna au fost prioritare și sunt respectate în orice țară și în orice regim politic nu se găsește o soluție. ”Soluție”, adică bani. De fapt bani sunt numai că nu sunt gestionați așa cum ar trebui. Dacă un set de analize costă 7 milioane mă întreb cât o fi o ecografie de morfologie fetală pe care orice mamă responsabilă ar trebui să o facă.
  • M-am întristat încă o dată și încă într-un fel pentru moartea lui Jax văzând cum ceilalți doi câini (Gina și Patrocle) suferă pentru pierderea tovarășului lor. N-aș fi crezut sau nu știam sau nu mi-am închipuit că vor reacționa astfel. Sunt apatici, nu mai au chef de nimic, nu mai intră deloc în garaj și stau tot timpul nemișcați în curte așteptând să apară Jax de undeva. Este incredibil cum și-au schimbat comportamentul și se vede clar că sunt extrem de afectați. Este normal având în vedere că atâția ani au conviețuit împreună ca cei trei muschetari dar parcă nu-mi vine să cred că, și între ei, câinii au sentimente atât de puternice. Relația cu omul e arhicunoscută dar cea cu semeni de-ai lor este foarte înduioșătoare și nouă pentru mine.

Cam așa a fost săptămâna mea, nu chiar grozavă, sper că la voi a fost mai bine și să mergem înainte, zic.

Share This:

Citește mai mult

pisica

Mitocănia, prostia și răutatea m-au dărâmat complet

        De câteva zile port o tristețe, inexplicabilă pentru unii, perfect în cunoștință de cauză pentru mine. Am o stare în care dezamăgirea pare că m-a copleșit cu totul și entuziasmul a rămas undeva în urmă, la mare distanță de zilele acestea în care mi se pare că am ajuns să mă învârt în niște cercuri în care nu am ce să caut și în care nu mă regăsesc cu nimic. Nu, nu e astenia de primăvară, n-am suferit de așa ceva niciodată iar numele afecțiunii îmi este cunoscut doar din cărți.

        Nu mă obosește primăvara ci comportamentul grosolan, vulgar, bădăran și mojic, răutatea și tupeul adus la rang de nesimțire. Nu mă mai regăsesc în nimic, mi-e groază de diminețile în care trebuie să ies din casă și să mă întâlnesc cu aceleași figuri mohorâte care împung cu privirea, m-am săturat să salut și să nu mi se răspundă sau, în cel mai bun caz, să mi se adreseze un fel de hăhăială scârbită. M-am plictisit să zâmbesc politicos și să primesc la schimb replici cu iz de harță, nu mai pot să inițiez conversații în care doar eu știu despre ce vorbesc.

        Chiar așa, cum oare poți să trăiești pe lumea asta și să fii atât de neinformat și de nepăsător la ce se întâmplă în jur? Cum să nu fi aflat despre atacul armat din Noua Zeelandă, de prăbușirea avionului în Etiopia, de moartea lui Karl Lagerfeld, de protestul #șîeu, cum să nu-ți fi trecut pe la ureche nimic din toate astea? Hai să presupunem că nu ești la curent cu toate știrile din politic, economic, social sau monden, că nu te interesează un domeniu sau altul dar să fii complet pe dinafară cu orice apare în presă sau la televizor sau chiar și pe Facebook, mi se pare stânjenitor. Să fii total neinformat (că de cultură nici nu poate fi vorba) și apoi să ai pretenții de cetățean de onoare, de persoană cu reputație solidă în ierarhia orașului este dovadă clară de lipsă de modestie, asta ca să mă exprim eufemistic.

        Mitocănia, prostia și răutatea m-au dărâmat complet în ultima săptămână. A început postul Paștelui și, coincidență sau nu, răutatea, înverșunarea și lipsa de toleranță se manifestă mai pregnant ca oricând. Nu știu cum se face dar exact cei care se autoproclamă cei mai înfocați păstrători ai tradițiilor, cei care se laudă peste tot cu faptul că respectă cu sfințenie regulile de alimentație austeră, uită total de curățenia sufletească. Degeaba mănânci doar frunze, semințe și pâine goală dacă gândurile vin în stoluri negre, vorbele spumegă furios și nu faci nicio faptă care să te înalțe sufletește.

        Știu persoane din categoria credincioșilor cu condică de prezență la biserică care n-ar da un ban pentru cineva aflat în dificultate nici să le pici cu ceară pentru că așa le sunt ”principiile” de viață. Dar nu doar că le știu pe aceste persoane dar uneori  prezența lor mă sufocă și din păcate, prin natura împrejurărilor, nu am cum să mă disociez de ele. Le simt ca pe buruienile care năpădesc vara după ploaie acoperind cu verdele lor înșelător florile firave ce nu-și mai pot scoate capul în lumină. Nu dau bani și gata, decretează cu emfază și orgoliu chiar dacă pungile le sunt doldora de arginți și nu fac economie atunci când listele lor de cumpărături încep cu ochelari scumpi și se termină cu genti dama sofisticate.

        Nu dau bani din principiu, nu dau o mână de ajutor pentru că le pică steaua, nu au compasiune pentru că fiecare își merită soarta, nu cedează pentru că nu sunt fraieri și nu tolerează nimic din ceea ce alții ar face altfel. Mi-e greu tare zilele astea când parcă prea s-au suprapus toate. Discuțiile de mahala, glumele triviale, certurile ascuțite, trântitul de uși, pufniturile și pufăielile mă omoară cu zile.pisica

Share This:

Citește mai mult

london-590114_640

Ce îmi place în Anglia

        Long time, no see adică nu ne-am văzut pe aici de ceva vreme și un pic mi-a fost dor. Nu tare, pentru că am avut totuși o vacanță frumoasă fiind  plecată pe meleaguri englezești. Și nu doar destinația m-a încântat ci și compania în care am fost: Cristina cu fetițele. Am avut deci un 1 și 8 Martie cum nu se poate mai pe gustul nostru iar un cadou mai potrivit nici că se putea.

        Ce-mi place mie mult în Anglia, exceptând locurile turistice, este relaxarea pe care o vezi la oamenii de pe stradă. Sau la cei pe care îi întâlnești în magazine, în autobuze, în restaurante și, de fapt, cam peste tot. Nimeni nu pare a se grăbi, nimeni nu aleargă, nimeni nu țipă și nimeni nu e nervos. Sau poate că mai sunt nervoși cu capsa pusă dar își țin frustrările în frâu și nu își varsă supărările pe necunoscuții care le-ar putea apărea întâmplător în cale. Regulile de politețe sunt sfinte și nu sunt încălcate niciodată.

        Stau uneori la coadă la casă la supermarket și mă tot minunez cum de cei care așteaptă nu își pierd răbdarea când văd că cel care tocmai a ajuns să plătească, începe să își caute cu un calm indescriptibil portmoneul în toate buzunarele iar după ce într-un final îl găsește, pornește o altă căutare după cardul de fideliltate cu care adună puncte. Și pe când crezi că a terminat, își aduce aminte că mai are nevoie de o plasă. Alt bon, altă căutare, altă buzunăreală. Abia apoi dă să plece. Dar se mai întoarce totuși să întrebe de promoția care începe de mâine iar casierul îi dă toate amănuntele care îl interesează subliniindu-i cu pixul pe pliant punctele esențiale. Apoi îl întreabă dacă îi mai poate fi de folos și cu altceva. Ah, da, omul nostru mai are o nelămurire. Sau mai multe. Dar nimeni, nimeni din cei care așteaptă la coadă nu dă din picioare sau să pufnească pe nas sau să dea alte semne de nerăbdare ca să nu mai spun că nimănui nu i-ar trece prin cap să vocifereze ceva de genul hai tataie mai repede că ne prinde moartea aici sau mișcă-te cucoană că am înțepenit de când așteptăm să plătești. Replici care mie îmi sună foarte cunoscut nu doar de la Carrefour-ul din Militari ci și de la Auchan-ul din Cluj.

        În autobuze este exact aceeași situație, nimeni nu se grăbește. Nici șoferul și nici pasagerii și abia după ce mașina a oprit complet în stație și s-a lipit de bordură lumea se ridică alene de pe scaune și se îndreaptă spre ușă de parcă ar avea tot timpul din lume. Și cred că îl au pentru că așa s-au obișnuit, să nu alerge ca descreierații ca să ajungă cu două minute mai repede la serviciu, la școală sau la piață.

        Pentru orice fleac, dacă îți ies o jumătate de pas în față, dacă intră înaintea ta în lift, dacă te depășesc pe stradă, dacă te ating din greșeală, auzi la tot pasul sorry, sorry, sorry și evident nu lipsește zâmbetul aferent. O politețe care uneori pare dusă la extrem dar care, mie cel puțin, îmi face mare plăcere. Și cred că tot politețea și bunul simț îi face pe englezi să nu se mire la nimic din ceea ce văd pe stradă, să nu comenteze și să nu se holbeze dacă cineva face altceva decât semenii.

        Poți să te îmbraci cu orice îți trece prin minte, să-ți pui poșeta în cap, să te înfășori în cearceafuri colorate, să-ți pui trei belciuge în nas, două în limbă și să-ți capsezi urechile cu bolțuri, nimeni nu are treabă cu tine și nici nu te face să te simți inconforatbil uitându-se mai lung sau mai ciudat. Pur și simplu, atâta timp cât nu îi deranjezi pe cei din jur,  te lasă în pace să trăiești fericit în lumea ta. Am văzut la un moment dat o fată care probabil își făcea poze pentru Instagram altfel nu îmi explic de ce stătea lungită pe stradă în cele mai ciudate poziții deși afară ploua destul de tare. Lumea o ocolea cu grijă ca să nu îi strice cadrele și nimeni, dar absolut nimeni nu dădea dovadă de vreo curiozitate bolnavă, nicio hlizeală, nicio chicoteală, niciun comentariu sau fluierătură cum am văzut de-atâtea ori și cu care, din păcate, sunt atât de obișnuită.

        Pe de o parte este vorba de politețe și bună creștere iar pe de altă parte este vorba de toleranță, acceptându-i pe cei din jur așa cum sunt fără să credem că doar principiile și reperele noastre sunt normale și corecte. Ne mănâncă prea mult grija altora iar pentru unii asta devine chiar centrul de interes al propriei vieți. Nu pot să uit imensa controversă creată în jurul unei vloggerițe românce care în urmă cu câteva luni a postat pe contul ei de Facebook o fotografie în care apare neepilată. Niște picioare păroase la care românii s-au turat maxim de parcă toate bunicile din neamul lor ar fi utilizat întreaga viață un epilator IPL. Vezi, Doamne, acum erau cuprinși de scârbă, milă, dezgust și toți știau cum trebuie să arate feminitatea.

        În Anglia poți să apari cu păr crescut în palme și pe tălpi că n-o să doară pe nimeni capul și nu o să te constrângă nimeni să îți faci o anumită imagine după standarde impuse. Vrei să te integrezi în marea masă, bine, vrei să faci opinie separată, la fel de bine. E o alegere individuală. Interesul, sau mai bine spus, grija ar putea apărea doar atunci când în urma epilării ți-ar apărea bube pe corp (à propos, dacă vă interesează aveți aici totul despre boala numita foliculita).

        Și nu exagerez deloc când menționez grija și empatia care există pentru toți cei care suferă de anumite boli sau care s-au născut altfel. Răsfoiam site-ul de la Marks & Spencer (un lanț celebru de magazine foarte cunoscut în Marea Britanie) și mare mi-a fost mirarea să văd că există haine create pentru copii care au nevoie de ”ajutor special”. Adică haine pentru copii cu dizabilități, copii care sunt imobilizați la pat sau care stau în cărucioare și care sunt foarte greu de îmbrăcat mai ales când deja au 13-14 ani, nu mai sunt bebeluși și sunt tot mai greu de ”manevrat”, ca să spun așa. Rochițe speciale, body-uri speciale, pantaloni legați pe laterale, tricouri cu nasturi la spate toate acestea într-o colecție al cărei nume spune tot: Easy Dressing.

        Toleranța, calmul, politețea, bunul simț, răbdarea, zâmbetul, respectul și toată atmosfera aia tihnită în care nu există stress mă fac, ca după fiecare vizită, să iubesc Anglia de fiecare dată mai mult. london-590114_640

Share This:

Citește mai mult

crispy strips

7 verbe pentru 7 zile #45

        Sper ca acesta să fie rezumatul ultimei săptămâni de iarnă iar ziua de mărțișor să aducă primăvara adevărată. Deocamdată însă, după gerul de astă noapte și ninsoarea de acum două zile, mă întreb de ce am desfăcut bradul :)

  • Am donat 10 lei pentru wikipedia și deși nu am făcut acest lucru pentru prima oară după ce am primit emailul de confirmare m-am simțit jenată că am dat atât de puțin. Am primit un fel de thank you note care a reușit să mă atingă direct la inimă deși nu făcusem mare lucru. Nu trece zi să nu caut ceva pe wikipedia și informațiile pe care le găsesc acolo sunt aur curat iar când știu că cineva s-a  străduit și a depus atâta timp și efort să adune pe înțelesul tuturor informații pe care altfel, să le fi căutat într-o bibliotecă ar fi luat luni de zile, mi se pare că o mică donație este o dovadă de bun simț.
  • Am fost la un concert de pian, un mini concert mai degrabă, care s-a chemat Classic Unlimited și unde s-au cântat piese clasice într-un loc total neconvențional ca de altfel toate locurile pe unde s-a desfășurat turneul. În orașul meu spectacolul s-a ținut într-o fabrică de bere veche de trei sute de ani, acum dezafectată. Nu vă lăsați înșelați de aparențe, sala a fost plină dar poza pe care am făcut-o este dinaintea începerii spectacolului care a durat vreo două ore. Două ore plăcute, cu muzică bună întreruptă între piese de explicațiile și poveștile de viață ale talentatului pianist Bogdan Vaida.concert
  • M-am gândit zi și noapte la Ducesa, o cățelușă care așteaptă de trei ani în adăpost să fie adoptată. Trei ani! Știu că sunt zeci, chiar sute de cazuri asemănătoare  dar uneori ți se pune pata fără să știi de ce pe un câine pe care îl simți mai aproape decât toți ceilalți. Ducesa, care seamănă perfect cu Jax, rottweilerul nostru,  are un caracter blând și iubește oamenii însă nu interacționează prea bine cu alți câini și acesta este motivul pentru care nu am luat-o la noi în curte unde ar fi fost greu să se adapteze (și poate chiar periculos). Avem deja alți trei câini unde ierarhia este demult stabilită și din păcate nu orice intrus este bine primit. Animalele nu țin cont de reguli sociale.
  • Am cumpărat un borcănel de icre de hering pentru că mi se făcuse poftă și nu mai mâncasem de mult iar când am ajuns acasă m-a lovit realitatea drept în moalele capului. Uitasem complet că mixerul meu s- stricat înainte de Crăciun și deci urma să fac salata de icre mestecând la nesfârșit cu lingura de lemn. Nu știu când și cum am ajuns atât de comodă dar mi se pare o muncă de sisif să stai și să mesteci cu mâna la maioneză sau să bați albușele spumă, drept urmare am băgat icrele în congelator până la găsirea unei soluții automatizate, am deschis laptopul și mi-am îndreptat atenția aici.
  • Am descoperit o rețetă extraordinar de simplă de crispy strips, după părerea mea mai bună decât la KFC. Se taie pieptul de pui fâșii subțiri iar acestea se ung cu pesto și eventual, dacă vă place mâncarea picantă, cu pastă de ardei iute, apoi se dau prin pesmet și se pun pe hârtie de copt în tavă. Se dau la cuptor pentru 20-30 de minute și gata. Calde sunt delicioase dar mie îmi plac mai mult după ce se răcesc pentru crusta care devine și mai crocantă. Nu trebuie deloc ulei pentru că este suficient uleiul pe care sosul pesto îl are în compoziție, nu reprezintă prăjeală deci sunt sănătoase iar pentru copiii mici (desigur fără ardei iute) reprezintă o mâncare ușor de ”manevrat” ca să spun așa. crispy strips
  • M-am hotărât să desființez din nou cuierul din hol. Ani de zile nu am avut cuier în hol (decât în debara) din simplul motiv de a nu aduna hainele claie peste grămăda și de a da un aspect de dezordine direct de la intrarea în casă. Cei ai casei eram obișnuiți cu acest lucru însă musafirii erau un pic nedumeriți atunci când le luam paltoanele din brațe și le duceam undeva fără ca ei să le mai vadă :) Acum vreun an m-am pricopsit însă cu un cuier pom, foarte frumos, nimic de zis, un cuier vintage in stilul art deco pe care l-am proțăpit lângă ușa de la intrare. Mare greșeală! De atunci e plin de geci, jachete, bluze, fulare și căciuli, arată ca o movilă de haine și din curburile frumoase ale lemnului lăcuit nu se mai vede aproape nimic. Trebuie să-i găsesc cuierului un alt loc unde să latura estetică să vină în fața celei funcționale așa că dacă aveți vreo idee de amenajare hol, nu vă sfiiți să-mi spuneți.
  • Am văzut un film, The Young Victoria (Tânăra Victoria) și mi-a plăcut mult de tot. Filmul nu este nou, este din 2009, și înfățișează primii ani de domnie ai Reginei Victoria a Marii Britanii. De fapt se concentrează mai mult pe povestea de dragoste a tinerei și tumultoasei Victoria cu Albert, vărul său primar, cu care se va căsători și cu care se va înțelege perfect până la moartea prematură a acestuia la vârsta de 42 de ani. Rolul Victoriei este jucat de Emily Blunt, actriță pe care eu am văzut-o prima dată în Diavolul se îmbracă de la Prada, ea fiind acolo personajul oarecum negativ (adică ”aia rea”). În ambele filme face niște roluri minunate iar pentru rolul din acest film a fost nominalizată la Globul de aur în 2010.

        Cam așa mi-a trecut mie săptămâna, nimic spectaculos și nimic surprinzător dar nici nu-mi doresc să mi se întâmple ceva waw. Câteodată un pic de monotonie face bine. Voi cu ce vă lăudați?

Share This:

Citește mai mult

butoaie

Dacă nu e posibil să moară doar capra vecinului, atunci să moară toate caprele

        Scăndălău mare ieri când am ajuns acasă. În fața blocului, de fapt, în spate pentru că pe acolo intrăm noi, un vecin se certa cu femeia de serviciu ca la ușa cortului. Am vrut să evit implicarea și să mă fofilez ca și când nu aș fi observat nimic așa că mi-am luat o mină preocupată și m-am îndreptat glonț înspre scara mea ca și când n-aș fi auzit și n-aș fi văzut nimic. Vezi-ți de treabă, speranțele mi-au fost spulberate când mi-am auzit numele strigat și bunul simț m-a făcut să mă opresc. Nu știu cum se face că deși nu mai sunt administator al blocului de 20 de ani, sunt percepută ca un mediator al conflictelor și ca o persoană care găsește soluții la orice problemă apărută în sânul micii noastre comunități. Aș vrea să mă simt flatată pentru acest lucru însă din păcate nu face altceva decât să mă enerveze.

        Ăștia doi se certau pe motiv că vecinul meu nu mai vrea să plătească cei 8 lei pe lună pentru femeia care face curățenie pe scară și în jurul blocului și încerca să delimiteze aria care îi aparține și de care de acum înainte vrea să se ocupe singur. Adică să-și măture singur în fața ușii și să își spele cu mopul bucata lui din scările de acces. Inutil să mai spun că atâta timp cât face parte din asociația de proprietari (și legea îl obligă la asta) trebuie să se supună hotărârilor adoptate de majoritate. Iar majoritatea a votat că are nevoie de o persoană care să mențină curățenia și că nu vrem ca fiecare dintre noi să măturăm trei metri pătrați de alee și opt trepte și să spălăm 40 de centimetri pătrați de geam.

        Poate părea ciudat modul în care vecinul meu se gândea să facă economii dar după câte aberații am auzit de când locuiesc aici, nimic nu mă mai miră. Mi-am dat seama că trăiesc între niște ciudați chiar din primul am în care m-am mutat în blocul care tocmai se dăduse în folosință. Era totul nou și oarecum sec pentru că nu exista nici urmă de verdeață, ca în orice loc în care tocmai se desfășurase un șantier. Încă nu apucase să crească nicio plantă printre resturile de moloz așa că un domn cu inițiativă plantase câțiva butași de viță de vie pe lângă peretele blocului. La una din primele ședințe de bloc a venit cu întrebarea dacă vecinii ar fi de acord ca el să tragă niște sârme pe care să le ancoreze la etajul întâi pentru ca vița de vie să se poată cățăra și astfel, în câțiva ani,  să avem un fel de paravan umbros pentru zilele calde de vară. Toată lumea părea de acord până când un alt vecin a întrebat ce soi de vie este. Proprietaul butașiloe i-a răspuns, nu mai știu ce și nici nu are importanță. Dar, zice curiosul, soiul ăsta face mulți struguri? Daa, da, dintr-o viță din asta în zece ani aduni cel puțin 50 de kilograme și-a lăudat omul marfa. Și ce-o să facem cu strugurii? Ce să facem? îi adunăm și facem vin, am și zdrobitor, am și teasc, mă ocup eu de toate, și-a luat angajamentul vecinul viticultor de ocazie. Bine, bine, și al cui o să fie vinul? cum îl împărțim? că suntem cu toții proprietari pe pământul aferent construcției.

        Inițial am crezut că e o glumă. Cum o să împărțim vinul pe care probabil o să-l facem peste 10 ani din plăntuțele care acum abia dădeau doi muguri chinuiți. Dar ceilalți nu au luat-o ca o glumă și au ieșit la înaintare cu diverse procente și cote părți privind damigenele ce urmau să ne umple beciul. Au început să discute în contradictoriu și să prezinte diverse cazuri în care asociați în afaceri s-au despărțit din cauza faptului că nu avuseseră stabilit de la început modul de repartizare a profitului. Precedente cu conflicte, certuri și despărțiri. Mă uitam la ei și nu-mi venea să cred că oameni în toată firea au luat-o în halul ăsta pe arătură. Bineînțeles că nu s-a ajuns la niciun rezultat final care să fie pe placul tuturor și concluzia a rămas în coadă de pește. În primăvara următoare locul s-a betonat astfel încât niciunul dintre noi să nu dea ospețe cu mai mult vin decât vecinii de palier. Dacă nu e posibil să moară doar capra vecinului, atunci să moară toate caprele.

        Dar cât circ a fost tot în perioada aia când a fost vorba să ne punem cutie postala. Fiecare voia alt model și toate li se păreau prea scumpe, prea mari sau prea mici, prea late, prea urâte, prea colorate, prea ușor de desfăcut, prea greu de montat, prea, prea, prea! Eram administrator și am crezut că o iau razna pentru că nu puteam nicicum să-i împac pe toți. Noroc cu o mătușă de-a mea care stătea cu mine pe scară și care a luat problema în mână cumpărând 8 cutii poștale identice (adică atâtea câte apartamente sunt pe scară) și a pus piciorul în prag fără atâta tura-vura. Le-a montat la intrare, le-a numerotat, a pus lacăt pe fiecare iar apoi a scos banii de la fiecare locatar, nu chiar punându-le pistolul la tâmplă dar cred că nici multe nu mai avea :) Uneori e necesar să-ți impui punctul de vedere altfel nu o mai scoți la capăt. Pe scara cealaltă nu s-a ajuns niciodată la un consens și fiecare apartament are alt model, dacă vezi peretele pe care sunt montate cutiile poștale îți vine s-o iei la fugă. Una e mai mare, alta mai mică, una albastră, două maro, pe una scrie numărul apartamentului cu alb, pe alta e lipită doar o mică etichetă, una stă mai sus, alta e agățată mai jos… într-un loc e lipsă că omul a zis că lui nu-i scrie nimeni, zici că e un tablou abstract pictat de un schizofrenic aflat pe patul de moarte. Arată rău de tot dar reprezintă perfect simbioza dintre locatari.

        Aceeași lipsă de toleranță și de încăpățânare dusă la extrem am întâlnit-o și atunci când am adus în discuție instalarea unei centrale termice comune care ar fi fost o soluție cu un randament mult mai mare decât în cazul centralelor de apartament. Am renunțat însă înainte de a începe pentru că imediat după ce am deschis gura, fiecare voia altă temperatură și altă dată calendaristică de pornire a centralei toamna. Așa că ne-am retras cu toții în propriile carapace, ne-am tras fiecare alte rânduri de țevi prin case și ne-am focusat pe următoarea problemă: împrospătarea zugrăvelii de pe casa scării.

        Asta era musai s-o facem, nu mai mergea că unu’ vrea și altu’ ba pentru că scara arăta ca după bombardament. Totul a mers lin, am găsit firma (vorba vine ”firma”, de fapt niște țigani care la sfârșit ne-au furat o grămadă de lucruri din beci și din uscător), am cumpărat materialele, am stabilit data și apoi, pe când să începem, ne-am dat seama că nu înțelegem asupra culorii. Câte capete, atâtea culori și nuanțe de zici că urma să decorăm sala mare de bal de la Versailles. Până la urmă am căzut la înțelegere: un fel de portocaliu deschis cu tentă de piersică, culoare cu nume pompos care până la urmă s-a dovedit un roz cât se poate de banal. Mie, drept să spun, nu mi-a plăcut deloc când am văzut cum a ieșit dar cel puțin arăta curat și proaspăt. Cum urcam însă scările spre apartamentul meu de la etajul patru era să leșin când am văzut peretele de la trei vopsit în altă culoare. Dacă vecina a vrut bej, apoi bej a fost și să nu-i spună nimeni ei cum să își vopsească peretele ei. Jumătate din perete e bej, jumătate roz :)

        Greu tare cu traiul în comun deși, de fapt, avem atât de puține de împărțit. Într-o zi am asistat la o scenă care din nou m-a lăsat pe gânduri legate de empatia, toleranța și gradul nostru de civilizație. Şi vorbesc doar de vecini, nu de persoane total necunoscute cu care n-ai nici în clin nici în mânecă. Pe aleea de la intrarea în bloc staționa o dubiță de la o firmă de curierat. Staționa, deci nu parcase acolo de ieri, și avea motorul pornit, semn că urma să plece. Un vecin antreprenor, patron la mai multe firme,  își comandase niște chestii mai voluminoase de aici și avea nevoie de cinci minute să le descarce. După viteza cu care se mișca nu cred că ar fi avut nevoie de mai mult de cinci minute însă un alt vecin făcea ca toți dracii în spate pentru că nu putea ieși cu mașina. Striga, se agita, mai dădea un claxon și spumega ca o balenă în eprubetă. I-am povestit lui fi-miu ce văzusem şi nu s-a mirat deloc ba mi-a confirmat că exact aşa i se întâmplă şi lui dacă parchează lângă scară cât să urce un minut în casă. În secunda doi îl sună nebunu’ că vrea să iasă din garaj cu maşina, chit că e doişpe noaptea sau cinci dimineaţa. Să-şi mute maşina că poate are vreo urgenţă deşi niciodată maşina noastră n-a stat acolo mai mult de câteva minute. Şi nici nu l-a blocat vreodată cu adevărat dar omul stă vigilent cu ochii pe geam :)

        Traiul la bloc se dovedește a nu fi întotdeauana ușor.butoaie

 

 

 

Share This:

Citește mai mult