noi trei

7 verbe pentru 7 zile #42

        Săptămâna aceasta a fost despre fete: Cristina și fetițele ei care au venit la mine pentru o vacanță de două săptămâni, timp în care sper să apucăm să facem tot ceea ce ne-am propus încă din vară. Intenții bune avem numai că planurile de acasă nu se potrivesc întotdeauna cu cele din târg mai ales atunci când copiii sunt atât de mici și adorm atunci când nici nu te aștepți sau, din contră, sunt mai treji decât iepurii atunci când ar trebui să doarmă. Din acest punct de vedere Silvia a fost foarte clară și ne-a informat că ea nu mai vrea să doarmă niciodată. Deci:

  1. Ne-am drăgălit în fiecare seară și las imaginile să vorbească. Observați, sper, cât suntem de asortate :)noi trei
  2. Am tuns pisica la un cabinet veterinar unde se execută și această operațiune de ”înfrumusețare”. Mi-era un pic groază că nu o să stea și o să se agite iar asistenta chiar m-a întrebat dacă e nevoie să o sedeze dar nu a fost cazul. Atât de liniștită a stat mâța la tuns încât eu cred că de-a dreptul i-a plăcut. I-a lăsat păr doar pe cap și pe vârful codiței dar deja, după trei zile, se vedea deja cum a început să-i crească la loc. Având în vedere că un tuns costă 65 de lei, mă gândesc serios să-mi cumpăr o mașină de tuns și să o aranjez eu de acum înainte. (Trebuie o mașină specială pentru blănoși pentru că cele de oameni nu fac față).
  3. Am comandat un tort Doboș la cineva care se ocupă ocazional cu așa ceva, o doamnă din mâinile căreia ies adevărate minunății culinare, delicii dulci cum numai la mama acasă am mai mâncat și acesta nu este doar un clișeu ci este chiar ”pe bune”. De când mama nu mai este printre noi nu am mai mâncat un Doboș adevărat din acela cu foi subțiri ca hârtia și cu crustă de zahăr ars deasupra de să te lingi pe degete. Rețeta o am și eu, tăvile speciale mi-au rămas moștenire dar drept să spun nu prea cred că mă voi apuca vreodată de o muncă atât de migăloasă.
  4. Am reușit ca anul acesta să nu cumpăr nimic de Black Friday. Vorbesc de ăla românesc pentru că cel original, importat din SUA, încă nu a fost așa că țineți-mi pumii să mă pot abține în continuare. De fapt nici nu știu dacă e vorba de ”abținut” ci de faptul că nu știu exact dacă am sau nu cu adevărat nevoie de anumite obiecte.
  5. M-am bucurat să văd că fetițele nu au frică de animale și că nu se isterizează atunci când se apropie un câine de ele. Și nici părinții lor nu au frici nejustificate legate de boli care ar putea apărea în cazul în care copilul pune mâna pe câinele din curte sau acesta îl linge pe mână.caini
  6. M-a surprins Silvia cu conștinciozitatea cu care se spală pe dinți în fiecare seară și pentru acest lucru nu pot decât să o felicit pe maică-sa care i-a inoculat de mică importanța acestui lucru. E adevărat că într-o lume în care abundența de produse din magazine este copleșitoare  alegerea periutei de dinti electrice  nu a fost o decizie ușoară ci a trebuit să fie bine documentată dar ținând seama de recomandările de aici se pare că până la urmă alegerea a fost bună.
  7. Nu am citit nimic. Nici filme nu am văzut dar nu e de mirare având în vedere copilărimea care a roit în jurul meu în permanență și știu că o să am vreme de o să mă satur după ce vor pleca înapoi la București.

        Cam așa mi-a trecut mie săptămâna cu zilele scurgându-se cu o viteză amețitoare. Luni dimineața m-am uitat la ceas și când m-am uitat a două oară, stupoare maximă, era deja vineri seara! Și pentru voi trece la fel de repede timpul? Sau doar eu am intrat într-o dimensiune paralelă?

Share This:

Citește mai mult

covor bacau

Verde crud. De-i plastic, nu tre’ să-l ud.

        Eticheta made in România ar trebui să fie motiv de mândrie, nu? că doar cu câtă bucurie  ne aruncăm la orice ocazie să cântăm din toți rărunchii noi suntem români, noi suntem aici pe veci stăpâni… Câteodată însă, în loc să-mi exalte mândria națională, stau și mă crucesc când văd chestii produse, create, fabricate, manufacturate, gândite, îmbunătățite  sau inventate de compatrioții mei. Și, din păcate, de multe ori nu e nimic de semnalat în sensul bun al cuvântului. I-ați văzut pe tembelii ăia din Slatina care au cioplit copacii la rădăcină ca să poată monta ornamentele comandate de primărie? Atâta i-a dus capul… dacă arborii nu încăpeau, au pus mâna pe bardă și au cioplit tulpinile care nu se încadrau în tipar fără să se gândească o clipă că dacă tai scoarța de jur împrejurul copacului, acesta se usucă. Dacă îmi aduc bine aminte, lucrul acesta l-am învățat la școală în clasa a treia. Sau poate a patra? copaci-ciopliti

        Sigur că prima întrebare ar fi la ce folosește acoperământul metalic din jurul pomului dar, după cum se știe, arta nu are nevoie de explicații. După știrea asta, din punct de vedere al protejării mediului, cei din Bacău par niște mici copii față de olteni. Să vedeți ce idee le-a venit autorităților din orașul de baștină al soțului meu: să înlocuiască spațiul verde cu mochetă care imită iarba. Motivul, simplu și eficient: „Se păstrează mereu verde și nu necesită tundere”. Și, aș mai adăuga eu, nu necesită nici udare. Se întreține cu mopul :) A, și să nu uit, covorul trântit pe scuarurile din Bacău este ignifug, deci dacă sunt aruncate mucuri de țigară nu va lua foc. Se prinde cu cleme, nu are nevoie de îngrijiri speciale și trotuarul arată ca sala de așteptare de la oficiul poștal de la buna’ din sat. Mai lipsesc niște carpete cu răpirea din Serai puse pe spătarul băncilor iar tabloul este complet. Am intrat în Europa pe ușa din față. Cu buldozerul. covor bacau

        Nu știu vouă, dar mie mi se pare că arată horror. De un kitsch dus la extrem și credeți-mă că nu am idei preconcepute despre plantele artificiale deși pe vremuri nu puteam să le văd în fața ochilor. Știu însă de ce. Pentru că erau extrem de nereușite și parcă îți strigau în față că sunt false, pentru că le vedeai de la o poștă îmbinările și culoarea ne-naturală, pentru că din loc în loc ieșeau din codițe capete de sârmă, pentru că erau grosolane, nefinisate și țepene . Mi-am schimbat părerea într-un concediu când timp de o săptămână am udat o plantă din aceea cu frunze groase (suculentă parcă îi zice) care stătea fain frumos într-un ghiveci de ceramică pe măsuța din balcon. Cu o zi sau două înainte să plecăm acasă am răsturnat ghiveciul și surpriză! nu s-a împrăștiat niciun pic de pământ… iar eu am constatat cu stupoare că planta de care avusesem grijă era artificială :) Era atât de reușit realizată încât și dacă îi pipăiai frunzele nu-ți dădeai seam pentru că până și perișorii de pe dos se puteau simți ca un puf.

        Și tot la Barcelona (că acolo s-a petrecut faza) am văzut apoi terase împrejmuite cu gard viu artificial de stătea mâțu-n coadă. Nu mi-aș fi dat seama de asta nici într-o mie de ani dar cum deja mi se aprinsese un beculeț în cap, pe unde mergeam nu mă mai bazam doar pe ochi ci și pe simțul tactil așa că pipăiam orice frunzuliță îmi ieșea în cale ca să le verific autenticitatea.

        Știu că sunt unii dintre voi care vor spune că, spre  deosebire de cele artificiale, o plantă naturală îți aduce, în afară de plăcerea estetică, și satisfacția de a vedea cum crește datorită îngrijirii, îți aduce bucuria de a vedea cum se dezvoltă, cum înflorește și cum se transformă în fiecare zi. Am trăit-o și pe asta, mă apucase și pe mine pasiunea la un moment dat dar pe urmă a devenit din ce în ce mai complicat pentru că la fiecare plecare nu aveam cui să le las în îngrijire. Am luat decizia să renunț complet la toate plantele din casă atunci când, după ce am lipsit trei zile, am găsit yucca pe care o aveam de câțiva ani, făcută fâșii-fâșii și împrăștiată în tot apartamentul. Se pare că în lipsa noastră mâța se plictisise de moarte. Nu mi-a părut rău pentru că iubesc mai mult creaturile cu blană decât pe cele cu frunze iar soțul meu s-a bucurat și el: de acum înainte nu vor mai avea unde să se ascundă țânțarii :)

        La momentul actual nu am nicio plantă în casă și parcă simt nevoia de ceva verde. De mult mă tot pregătesc să iau ceva și am tot amânat dar acum mă bate serios gândul să trec la acțiune. Ce părere aveți despre plantele de aici?

 

Share This:

Citește mai mult

eyes-304338_640

Tu eşti Mircea?

        Am un vechi prieten și când spun ”vechi” înseamnă zeci de ani de când ne cunoaştem (gizăs, când a trecut vremea??) care de ceva timp s-a apucat de gătit. E pasiunea lui și îl înțeleg, cu atâtea emisiuni culinare unde se explică totul pas cu pas, cu atâtea mirodenii care au apărut în ultima vreme și pe piața românească, e foarte tentant să încerci rețete noi sau, de ce nu, chiar să creezi preparate inedite.

         Mircea, pentru că așa îl cheamă, face experimente aproape în fiecare seară și pe la ora zece când deja mi-e foame dar nu aș mai mânca atât de târziu din motive de dietă, postează pe Facebook poze cu fripturi rumenite, pilafuri colorate, mămăliguțe aburinde și sărmăluțe înecate în smântână. Asta atunci când alege să gătească tradiţional pentru că de multe ori o ia spre alte meleaguri cum ar fi cele mexicane sau chinezeşti ceea ce uneori poate fi chiar mai apetisant. Ziua şi rețeta sau, mai bine spus, seara şi reţeta. Înghit în sec, îi dau like și îi urez poftă bună de fiecare dată iar apoi noaptea visez doar plăcinte și cataifuri turcești :) Îmi place pasiunea lui Mircea pentru gătit şi îl admir pentru perseverenţă mai ales că eu nu excelez în acest domeniu.

        Într-o zi eram la cumpărături în Kaufland, plictisită maxim că plecasem de acasă fără listă, și mă uitam pe rafturi gândindu-mă ce sărăcie să mai pun în coș. La un moment dat, puțin mai departe, îl văd în fața mea pe Mircea care se mișca și el la fel de agale ca mine. Cu nelipsita lui geacă de blugi, cu părul grizonat și tuns scurt și cu mersul inconfundabil l-am recunoscut imediat chiar dacă îl vedeam doar din spate. Am grăbit pasul și l-am ajuns din urmă bucuroasă să schimb două vorbe cu el mai ales că nu ne întâlnisem de mult. Încă nu mă observase când am ajuns în dreptul lui așa că m-am aplecat puțin peste umăr și, în loc de salut, l-am întrebat direct, cu o voce ce ascundea oarece subînțelesuri: În seara asta ce faci de mâncare?

        Când s-a întors cu faţa către mine, am paralizat instantaneu. Nu îmi mai aduc aminte dacă sângele mi s-a urcat la cap sau mi s-a scurs în pământ dar știu că ultimii stropi care îmi mai rămăseseră în vene nu îmi ajutau deloc creierul să gândească ce mi se întâmplă. Tipul care se holba la mine nu era Mircea şi, clar, nu înţelegea gluma din programul meu. Era un domn respectabil care se uita siderat la o doamnă care îi făcea un soi de avansuri cel puţin ciudate acostându-l fără jenă şi pe nepusă masă. Eu, cel puţin la fel de şocată ca el, simţeam cum mi se aprind obrajii şi îmi creşte temperatura iar capul stă să-mi explodeze. Am făcut feţe-feţe trecând de la stacojiu la verde-albastru, am îngăimat nişte scuze neinteligibile şi am plecat de acolo cât m-au ţinut picioarele fără să mă mai uit înapoi. Cred că în viaţa mea nu m-am simţit mai penibil şi deşi acuma îmi vine să râd, atunci am simţit că mă ia cu leşin.

        Faza nu s-a întâmplat recent, să tot fie vreun an de când am comis-o, dar drept să spun abia acum am prins curaj să o povestesc. Pentru că e de poveste, nu? eyes-304338_640

Share This:

Citește mai mult

sleeping mask

7 verbe pentru 7 zile #41

        N-am avut o săptămână de vis dar atâta timp cât am ajuns întreagă la bun sfârșit, zic să nu mă plâng. Nici de cutremurul de astă nopate nu am ce să spun pentru că, din fericire, la noi nu s-a simțit nimic.

  • Am printat pozele din Canada. Eu zic că nu e rău și că am lălăit-o doar 4 luni timp în care nu am uitat ce era mai important și cred că selecția pe care am făcut-o este corectă, adică am ales 60 de poze din cele câteva mii pe care le-am făcut în disperare. Încă îmi sunt proaspete ideile pentru scrapbooking (un mod de a pune pozele în albume intercalate cu diverse alte amintiri: bilete de avion sau de intrare la obiective turistice, frunze uscate, chitanțe, vederi, desene și orice alte suveniruri de acest gen). Sunt sigură că o să iasă ceva super drăguț și când va fi gata acest proiect o să îl prezint aici cu toate amănuntele iar asta sper să se întâmple înainte de Crăciun.
  • Mi-am cumpărat o mască pentru dormit. Una nouă pentru că cea pe care o aveam s-a rupt și s-a destrămat pe la margini dar asta nu înseamnă altceva decât că am folosit-o extrem de mult. Da, nici mie nu-mi vine să cred că am ajuns să mi se strice măștile de dormit însă acest lucru denotă faptul că îmi sunt foarte utile. De când am descoperit sistemul de a dormi cu masca pe ochi (să tot fie vreo zece ani de atunci) nu mă mai pot despărți de ea. Nu pot dormi cu lumina aprinsă, dar ce spun eu ”cu lumina aprinsă”, nu pot dormi nici dacă intră o mică rază pe gaura cheii :) Cu o astfel de mască însă zici că sunt în criptă și poa’ să fie soarele sus pe cer că nu mă deranjează. sleeping mask
  • Am cusut toți nasturii care lipseau de la toate hainele din dulap. Mi-a luat vreo două ore dar la sfârșit am avut un sentiment de satisfacție de zile mari. Nu înțeleg de ce mi se descos atât de ușor nasturii de la toate hainele pe care le port chiar dacă sunt noi nouțe (și nu doar nasturii care sunt expuși la uzură ci și cei decorativi!). Se pare că acest lucru nu mi se întâmplă numai mie ci este un fenomen general la noi în casă și probabil ține de paranormal. Nu știu de ce mi-e atât de urât să cos nasturi și de ce amân de fiecare dată cât pot de mult…
  • Am aflat ca factorul de protecție solară pe care îl regăsim într-o mulțime de creme de față, ca să nu mai spun de loțiunile special create în acest scop, are  potențial cancerigen. Și am aflat asta chiar din gura unui medic, mai exact Adina Alberts care este chirurg estetician și care are o mică rubrică la un post tv unde comentează ocazional trăsăturile și intervențiile estetice pe care și le fac vedetele. Zice doamna doctor că nu ar trebui să folosim aceste creme de protecție solară și dacă totuși vrem să ne bronzăm, să respectăm orele de expunere la soare adică până la ora 10 dimineața și după ora 5 dupămasa.
  • Am dat ceasul înapoi cu o oră, adică am trecut la ora de iarnă. Bine, nu doar eu, ci noi toți :) Se discută intens în Parlamentul European despre reevaluarea regimului schimbării orei pentru că se pare că majoritatea țărilor din uniune doresc eliminarea acestei practici. În afara UE mai multe țări precum Rusia, Turcia, Belarus sau Islanda au renunțat la modificarea orei. Ceea ce mă intrigă pe mine este faptul că eu personal n-am nicio părere clară despre acest lucru și pur și simplu nu pot să spun dacă îmi place sau nu că se schimbă ora sau dacă aș prefera ca acest lucru să înceteze. Dacă ar trebui să merg la vot pentru asta, realmente  nu aș ști ce să votez. Foarte rar mi se întâmplă acest lucru și mă simt cumva aiurea că nu am argumente să-mi dau părerea indiferent de ce parte m-aș poziționa.
  • Am trecut la parfumurile de iarnă. Păi nu? Dacă oficial e iarnă, am scos artileria grea adică iubitele mele parfumuri Gucci. Flora este unul din marile mele îndrăgosteli și deși atât numele cât și descrierea pe care i-o face producătorul spun că este un parfum floral, mie mi se pare mai degrabă unul sintetic, foarte cald, feminin și complex iar pe pielea mea persistă incredibil de mult. Nu exagerez deloc dacă spun că în păr îl simt și după două-trei zile. Îmi plac parfumurile de mor și cred că aș putea dormi în Sephora așa de mult îmi place să tândălesc pe acolo. Din cauza asta prefer să merg singură pentru că nimeni nu are răbdare să stea după mine așa de mult timp, poate doar Cristina dar acum ea e acum ocupată cu piticele. Ultima oară am colindat în magazin vreo două ore și am zăbovit destul de mult la raftul cu parfumuri Cartier, acesta fiind un brand pe care nu prea îl știu. Nu îl știu înseamnă că nu recunosc cu ochii închiși parfumurile lor, nu că nu aș fi auzit de el până acum :)gucci
  • Am auzit de încă un caz revoltător de malpraxis și s-a întâmplat chiar în cazul președintelui Iohannis care a fost  operat la umăr deși îl durea în cot! E preluată de pe Facebook, mi se pare că au scos-o cei de la kmkz.ro și mi se pare absolut genială. Dacă e ceva cu care mă mândresc cu adevărat prin faptul că sunt româncă, apoi acela e simțul umorului :)

        Aș fi vrut să mai spun una-alta dar dacă am zis 7, mă opresc la 7 :) Restul rămâne pe săptămâna viitoare dar până atunci am două mari curiozități: care este parfumul vostru preferat pentru iarnă și ce părere aveți despre trecerea în fiecare an la ora de vară?

Share This:

Citește mai mult

agassi

Unde v-ar plăcea să călătoriți în timp: în trecut sau în viitor?

        Zice Wikipedia: Tunelul Timpului (cu titlul original The Time Tunnel) este un  serial  știintifico-fantastic TV realizat de către  Irwin Allen și difuzat între anii 1966-1967 în Statele Unite și la începutul anilor ’70 în România (pe  TVR) și, adaug de la mine, normal că pe TVR că doar era singurul canal pe vremea aia. Ce sec sună și totuși cât mi-a încântat copilăria filmul ăsta! Eram foarte mică și încă înțelegeam atât de puțin din viață (nu că acum aș înțelege prea multe), nu aveam noțiunea infinitului și cu atât mai puțin a timpului iar singura întrebare pe care mi-o puneam era de ce nu putem călători în timp așa cum se întâmpla în serialul pe care îl așteptam cu sufletul la gură în fiecare duminică dupămasa. Dacă sunteți curioși cum arăta un SF realizat în anii 60, găsiți toate episoadele pe YouTube.

        Cei doi protagoniști se întorceau când în urmă cu câteva secole, când doar pe vremea propriilor bunici, dar cel mai mult îmi plăcea când se trezeau în viitor și descopeream alături de ei invenții care astăzi par banale gen ”videotelefon” sau telecomenzi :) Apoi, pe la 11-12 ani am citit cartea lui Mark Twain, Un yankeu la curtea regelui Arthur, în care un american călătorește involuntar în timp și se trezește în Anglia, la curtea lui Arthur unde este luat prizonier. Aici însă, datorită cunoștințelor pe care le avea (mai înaintate cu două secole), lumea îi atribuie puteri magice și astfel devine o persoană foarte respectată și are o mare contribuție la dezvoltarea ținutului Camelot. Nu este o carte pe care criticii literari să o includă într-o listă gen ”50 sau 100 de cărți de citit într-o viață” însă pentru mine rămâne unul dintre romanele care m-au influențat, care au avut un mare impact asupra libertății mele de gândire și care mi-a dat uriașe aripi imaginației.

        Și de atunci, de la lectura acestei cărți, visez să călătoresc în timp și mă imaginez în toate epocile cu bune și cu rele. Cred, de fapt sunt aproape sigură, că prima dată m-am teleportat la curtea regelui Franței fiind contemporană cu cei trei muschetari și nici nu e de mirare pentru că am îndrăgit la nebunie romanele lui Alexandre Dumas. Bineînțeles că dacă aș fi trăit în acea epocă aș fi fost bogată, m-aș fi învârtit în anturajul reginei și aș fi purtat rochii somptuoase și bijuterii bătute cu pietre prețioase. Nici prin cap nu mi-ar fi trecut să fi fost o biată spălătoreasă cu mâinile muncite și locuind în periferiile insalubre ale Parisului.

        Am visat și la Egiptul antic dar, la fel, undeva sus de tot pe scara socială, eventual vecină de apartament cu Nefertiti și nu sclavă muncind din greu în agricultura de pe malurile Nilului, m-am întors în timp și în epoca de glorie a vikingilor unde am cam suferit de frig și sigurătate având în vedere că femeile nu participau la nicio expediție și mi-a plăcut enorm să trăiesc în anii 40-50 când rockn‘ roll-ul  făcea ravagii. Mereu mă imaginam purtând fustele acelea largi care se înfoiau la fiecare pas, ciorapi cu dungă pe mijloc și ruj roșu intens de dimineața până seara. Observați, cred, că nu mă aflu în România primilor ani de comunism cu deportări, naționalizări și arestări în miez de noapte ci undeva în lumea liberă unde fericirea sfârșitului de război acoperă urmele lăsate inevitabil de acesta. Coafurile din perioada aceea mi se par adorabile cu buclele perfect aranjate, cocuri chignon sau tunsori bob cu onduleuri tapate și încărcate de fixativ. Nu știu cât erau de practice (bănuiesc că efortul era considerabil pentru obținerea look-ului zilnic) dar de arătat, arătau perfect. Iar bărbații, cu tunsorile lor îngrijite și aspectul spilcuit, la fel . Toate figurile din vremea aia sunt atât de clasice și parcă au trecut așa de ușor testul timpului… nimic forțat, nimic ridicol, nimic cu care azi să ai senzația că nu ai putea ieși din casă fără să se holbeze lumea după tine pe stradă.

        Nu același lucru aș putea să spun despre moda și coafurile anilor 80 cu toate că atunci am trăit pe bune și chiar la intensitate maximă. Sunt anii care îmi sunt cei mai dragi dar când îmi amintesc cum se pieptănau băieții de pe ”vremea mea” mă pufnește râsul și oricâtă simpatie aș avea pentru Agassi, tot mi se pare că arată ciudat cu chica aia atârnând pe spate. Nu că fetele ar fi fost mai breze dar parcă lor li se permit mai ușor anumite excentricități :)agassi

        Și dacă tot am atins subiectul, mă întreb cât va mai dura moda cu barbă la bărbați pentru că, trebuie să recunoaștem, începând de la vlădică la opincă, (aproape) toată lumea poartă barbă. Și nu din aia de trei zile, ci, mai nou, una crescută bine. Mie nu-mi displace chiar dacă uneori aș prefera să mai văd și altceva decât aceleași fețe acoperite sub care nu mai distingi mare lucru deși unora le stă chiar foarte bine. Greșesc? Priviți mai jos și încercați să mă contraziceți :)barba        Mi-era teamă ca cei de aici să nu intre în faliment dar atâta timp cât există o întreagă literatură de specialitate cu trucuri si sfaturi pentru barbierit, se pare că afacerea e încă la adăpost sigur.

        Revenind la călătoria în timp azi mi-ar plăcea să zbor undeva în viitor și să mă trezesc peste 30 de ani cu toată familia la o masă mare unde să văd ce vor fi ajuns cu toții. Piticuțele astea mici probabil vor fi având deja copiii lor iar eu voi face cunoștință cu încă multe alte persoane, foarte înrudite cu mine, dar care azi încă nici măcar nu s-au născut.

        Voi unde v-ați uita? către cei care s-au dus și poate nici nu i-ați cunoscut vreodată sau, la fel ca mine, curiozitatea vă mână spre viitor?

Share This:

Citește mai mult