butoaie

Dacă nu e posibil să moară doar capra vecinului, atunci să moară toate caprele

        Scăndălău mare ieri când am ajuns acasă. În fața blocului, de fapt, în spate pentru că pe acolo intrăm noi, un vecin se certa cu femeia de serviciu ca la ușa cortului. Am vrut să evit implicarea și să mă fofilez ca și când nu aș fi observat nimic așa că mi-am luat o mină preocupată și m-am îndreptat glonț înspre scara mea ca și când n-aș fi auzit și n-aș fi văzut nimic. Vezi-ți de treabă, speranțele mi-au fost spulberate când mi-am auzit numele strigat și bunul simț m-a făcut să mă opresc. Nu știu cum se face că deși nu mai sunt administator al blocului de 20 de ani, sunt percepută ca un mediator al conflictelor și ca o persoană care găsește soluții la orice problemă apărută în sânul micii noastre comunități. Aș vrea să mă simt flatată pentru acest lucru însă din păcate nu face altceva decât să mă enerveze.

        Ăștia doi se certau pe motiv că vecinul meu nu mai vrea să plătească cei 8 lei pe lună pentru femeia care face curățenie pe scară și în jurul blocului și încerca să delimiteze aria care îi aparține și de care de acum înainte vrea să se ocupe singur. Adică să-și măture singur în fața ușii și să își spele cu mopul bucata lui din scările de acces. Inutil să mai spun că atâta timp cât face parte din asociația de proprietari (și legea îl obligă la asta) trebuie să se supună hotărârilor adoptate de majoritate. Iar majoritatea a votat că are nevoie de o persoană care să mențină curățenia și că nu vrem ca fiecare dintre noi să măturăm trei metri pătrați de alee și opt trepte și să spălăm 40 de centimetri pătrați de geam.

        Poate părea ciudat modul în care vecinul meu se gândea să facă economii dar după câte aberații am auzit de când locuiesc aici, nimic nu mă mai miră. Mi-am dat seama că trăiesc între niște ciudați chiar din primul am în care m-am mutat în blocul care tocmai se dăduse în folosință. Era totul nou și oarecum sec pentru că nu exista nici urmă de verdeață, ca în orice loc în care tocmai se desfășurase un șantier. Încă nu apucase să crească nicio plantă printre resturile de moloz așa că un domn cu inițiativă plantase câțiva butași de viță de vie pe lângă peretele blocului. La una din primele ședințe de bloc a venit cu întrebarea dacă vecinii ar fi de acord ca el să tragă niște sârme pe care să le ancoreze la etajul întâi pentru ca vița de vie să se poată cățăra și astfel, în câțiva ani,  să avem un fel de paravan umbros pentru zilele calde de vară. Toată lumea părea de acord până când un alt vecin a întrebat ce soi de vie este. Proprietaul butașiloe i-a răspuns, nu mai știu ce și nici nu are importanță. Dar, zice curiosul, soiul ăsta face mulți struguri? Daa, da, dintr-o viță din asta în zece ani aduni cel puțin 50 de kilograme și-a lăudat omul marfa. Și ce-o să facem cu strugurii? Ce să facem? îi adunăm și facem vin, am și zdrobitor, am și teasc, mă ocup eu de toate, și-a luat angajamentul vecinul viticultor de ocazie. Bine, bine, și al cui o să fie vinul? cum îl împărțim? că suntem cu toții proprietari pe pământul aferent construcției.

        Inițial am crezut că e o glumă. Cum o să împărțim vinul pe care probabil o să-l facem peste 10 ani din plăntuțele care acum abia dădeau doi muguri chinuiți. Dar ceilalți nu au luat-o ca o glumă și au ieșit la înaintare cu diverse procente și cote părți privind damigenele ce urmau să ne umple beciul. Au început să discute în contradictoriu și să prezinte diverse cazuri în care asociați în afaceri s-au despărțit din cauza faptului că nu avuseseră stabilit de la început modul de repartizare a profitului. Precedente cu conflicte, certuri și despărțiri. Mă uitam la ei și nu-mi venea să cred că oameni în toată firea au luat-o în halul ăsta pe arătură. Bineînțeles că nu s-a ajuns la niciun rezultat final care să fie pe placul tuturor și concluzia a rămas în coadă de pește. În primăvara următoare locul s-a betonat astfel încât niciunul dintre noi să nu dea ospețe cu mai mult vin decât vecinii de palier. Dacă nu e posibil să moară doar capra vecinului, atunci să moară toate caprele.

        Dar cât circ a fost tot în perioada aia când a fost vorba să ne punem cutie postala. Fiecare voia alt model și toate li se păreau prea scumpe, prea mari sau prea mici, prea late, prea urâte, prea colorate, prea ușor de desfăcut, prea greu de montat, prea, prea, prea! Eram administrator și am crezut că o iau razna pentru că nu puteam nicicum să-i împac pe toți. Noroc cu o mătușă de-a mea care stătea cu mine pe scară și care a luat problema în mână cumpărând 8 cutii poștale identice (adică atâtea câte apartamente sunt pe scară) și a pus piciorul în prag fără atâta tura-vura. Le-a montat la intrare, le-a numerotat, a pus lacăt pe fiecare iar apoi a scos banii de la fiecare locatar, nu chiar punându-le pistolul la tâmplă dar cred că nici multe nu mai avea :) Uneori e necesar să-ți impui punctul de vedere altfel nu o mai scoți la capăt. Pe scara cealaltă nu s-a ajuns niciodată la un consens și fiecare apartament are alt model, dacă vezi peretele pe care sunt montate cutiile poștale îți vine s-o iei la fugă. Una e mai mare, alta mai mică, una albastră, două maro, pe una scrie numărul apartamentului cu alb, pe alta e lipită doar o mică etichetă, una stă mai sus, alta e agățată mai jos… într-un loc e lipsă că omul a zis că lui nu-i scrie nimeni, zici că e un tablou abstract pictat de un schizofrenic aflat pe patul de moarte. Arată rău de tot dar reprezintă perfect simbioza dintre locatari.

        Aceeași lipsă de toleranță și de încăpățânare dusă la extrem am întâlnit-o și atunci când am adus în discuție instalarea unei centrale termice comune care ar fi fost o soluție cu un randament mult mai mare decât în cazul centralelor de apartament. Am renunțat însă înainte de a începe pentru că imediat după ce am deschis gura, fiecare voia altă temperatură și altă dată calendaristică de pornire a centralei toamna. Așa că ne-am retras cu toții în propriile carapace, ne-am tras fiecare alte rânduri de țevi prin case și ne-am focusat pe următoarea problemă: împrospătarea zugrăvelii de pe casa scării.

        Asta era musai s-o facem, nu mai mergea că unu’ vrea și altu’ ba pentru că scara arăta ca după bombardament. Totul a mers lin, am găsit firma (vorba vine ”firma”, de fapt niște țigani care la sfârșit ne-au furat o grămadă de lucruri din beci și din uscător), am cumpărat materialele, am stabilit data și apoi, pe când să începem, ne-am dat seama că nu înțelegem asupra culorii. Câte capete, atâtea culori și nuanțe de zici că urma să decorăm sala mare de bal de la Versailles. Până la urmă am căzut la înțelegere: un fel de portocaliu deschis cu tentă de piersică, culoare cu nume pompos care până la urmă s-a dovedit un roz cât se poate de banal. Mie, drept să spun, nu mi-a plăcut deloc când am văzut cum a ieșit dar cel puțin arăta curat și proaspăt. Cum urcam însă scările spre apartamentul meu de la etajul patru era să leșin când am văzut peretele de la trei vopsit în altă culoare. Dacă vecina a vrut bej, apoi bej a fost și să nu-i spună nimeni ei cum să își vopsească peretele ei. Jumătate din perete e bej, jumătate roz :)

        Greu tare cu traiul în comun deși, de fapt, avem atât de puține de împărțit. Într-o zi am asistat la o scenă care din nou m-a lăsat pe gânduri legate de empatia, toleranța și gradul nostru de civilizație. Şi vorbesc doar de vecini, nu de persoane total necunoscute cu care n-ai nici în clin nici în mânecă. Pe aleea de la intrarea în bloc staționa o dubiță de la o firmă de curierat. Staționa, deci nu parcase acolo de ieri, și avea motorul pornit, semn că urma să plece. Un vecin antreprenor, patron la mai multe firme,  își comandase niște chestii mai voluminoase de aici și avea nevoie de cinci minute să le descarce. După viteza cu care se mișca nu cred că ar fi avut nevoie de mai mult de cinci minute însă un alt vecin făcea ca toți dracii în spate pentru că nu putea ieși cu mașina. Striga, se agita, mai dădea un claxon și spumega ca o balenă în eprubetă. I-am povestit lui fi-miu ce văzusem şi nu s-a mirat deloc ba mi-a confirmat că exact aşa i se întâmplă şi lui dacă parchează lângă scară cât să urce un minut în casă. În secunda doi îl sună nebunu’ că vrea să iasă din garaj cu maşina, chit că e doişpe noaptea sau cinci dimineaţa. Să-şi mute maşina că poate are vreo urgenţă deşi niciodată maşina noastră n-a stat acolo mai mult de câteva minute. Şi nici nu l-a blocat vreodată cu adevărat dar omul stă vigilent cu ochii pe geam :)

        Traiul la bloc se dovedește a nu fi întotdeauana ușor.butoaie

 

 

 

Share This:

Citește mai mult

camera cctv

Cine se simte urmărit?

        Citeam deunăzi pe blogul Mirunei de la ”și blondele gândesc” un articol despre alegerea bonei pentru copil, despre criterii, despre experiențe și despre empatia care poate să apară sau nu. Despre cât de greu este să găsești persoana potrivită pe mâna căreia să-ți lași copilul și am fost de acord cu aproape tot ceea ce a scris ea acolo. Spun aproape pentru că un lucru m-a surprins destul de tare, autoarei părându-i-se  ”cumva stânjenitor ca pe femeia pe care o angajezi să stea cu copilul tău să o urmărești prin camere video”. De ce să ți se pară stânjenitor, nu știu pentru că mie nu mi se pare deloc.

        Să mergi pe încredere este minunat însă după câte cazuri am văzut la televizor cu bone sărite de pe fix, mi-am cam pierdut încrederea în umanitate. La început cel puțin, până ajungi să cunoști omul, cred că este mult prea riscant să lași bebelușul fără nicio măsură de prevedere cu o persoană necunoscută chiar dacă persoana în cauză este recomandată de o agenție de plasare. Sau cu atât mai mult, după cum s-a văzut, recomandările date de agenții sunt un fel de apă de ploaie.

        Când Cristina mea a găsit-o pe Flori, doamna care o ajută cu cele două copile, i-a spus de la început că a instalat în casă camere video. Nu le-a ascuns printre flori sau printre cărțile din bibliotecă ci a făcut totul la vedere, pentru transparență totală. Ideea era nu de a o ”prinde” cu ceva pe doamna cu care Silvia urma să își petreacă diminețile, nici să surprindă ipostaze jenante, nici să îi urmărească fiecare mișcare ca la Big Brother ci să vadă cum relaționează cu fetița și cum decurge relația dintre ele. Mi s-a părut soluția ideală pentru că nu au apărut frustrări sau suspiciuni de nicio parte și asupra lui Flori nu a planat prezumția de vinovăție ca și când supravegherea ar fi fost făcută pe ascuns. Din fericire totul a decurs cum nu se poate mai bine iar luna viitoare se împlinesc deja trei ani de când sunt împreună iar Flori este o bonă minunată.

        Dacă stăm să ne gândim un pic, suntem cu toții supravegheați în permanență pentru că aproape nu mai există, cel puțin în marile orașe, intersecție care să nu fie monitorizată video. La mall-uri la fel. În instituții, la fel. Mai nou până și la intrarea în blocuri au apărut în locul vechilor interfoane instalații sofisticate care înregistrează imagini cu fiecare vizitator. Pe vremuri, dar ce spun eu ”pe vremuri” pentru că de fapt nu au trecut mai mult de 20 de ani, chestiile astea păreau de domeniul science-fiction iar acum sunt cum nu se poate mai comune și se găsesc la niște prețuri pe care și le permite orice muritor de rând.

        Și tocmai pentru că suntem monitorizați, filmați, observați și ascultați în permanență (de te miri cine) nu pot să înțeleg paranoia unora care aproape se isterizează dacă din întâmplare apar într-o poză pe Facebook împreună cu alte douăzeci de persoane. Într-un plan îndepărtat li se vede și lor figura (pe care de multe ori nici nu ai recunoaște-o dacă nu ai ști cine sunt) și fac ca toți dracii cerând cu disperare, supărare și multă încrâncenare să ștergi orice urmă  a trecerii lor prin acel loc de parcă toate serviciile secrete din lume ar putea astfel să îi depisteze mai ușor. Dacă cineva are vreun interes pentru persoana ta, practic nu există nicio piedică să te filmeze sau să te fotografieze pe stradă sau în orice alt loc public fără ca tu să ai habar așa că principiile ce păreau de nezdruncinat în legătură cu intimitatea și spațiul personal au devenit de mult doar o iluzie.

        Lumea nu mai are cum să fie la fel cu cea de dinainte de apariția internetului și doar dacă trăiești sub o piatră curgerea prin lume a rămas aceeași. Dacă însă citești aceste rânduri cu siguranță domnul Google știe exact unde te afli, în ce magazin ți-ai făcut ultimele cumpărături săptămânale, persoanele cu care ai interacționat, câți bani ai scos de la bancomat, pe ce site-uri de știri intri în fiecare zi și ce reclame să-ți scoată în față. Eu m-am uitat la o pereche de pantofi acum vreo lună și de atunci poza lor îmi apare, ca un reminder infinit, pe ecranul telefonului, pe tabletă, pe calculatorul de la serviciu și pe cel de acasă doar, doar o să cedez și o să mi-i comand :)

        Nu mă stresează camerele video atâta vreme cât nu sunt instalate în baie și cred că este absurd să ne opunem curentului în care merge tehnologia și în care evoluează lumea, în general. Sunt convinsă că nici FBI-ul, nici Mossad-ul și nici MI5 nu sunt interesate de persoana mea. De SRI n-aș băga mâna în foc dar în cazul în care mă suspectează de ceva s-ar putea să aibă parte de o mare dezamăgire pentru că nu dețin niciun secret care i-ar putea interesa. Nu m-ar stresa camerele video nici dacă ar trebui să mai dau o dată bacalaureatul pentru că n-am copiat în viața mea la un examen și nu mă intimidează nici sistemele CCTV din benzinării, magazine sau bănci pentru că nu intenționez să dau nicio spargere. Așa că, din partea mea, cei care se află de partea cealaltă a baricadei și care au nevoie de imagini video sau pe care îi mănâncă doar curiozitatea pot să apese pe butonul ON și să îi dea drumul numai să nu uite că înainte de toate au nevoie de sursele de aici.

camera cctv

 

Share This:

Citește mai mult

inima

Un gest de iubire

        Vrem – nu vrem, ziua îndrăgostiților se apropie cu pași repezi și indiferent dacă sărbătorim sau nu Valentine’s sau Dragobetele sau nu sărbătorim nimic, magazinele, televiziunile, presa și media online ne asaltează deja cu inimioare, floricele roz și alte dulcegării încercând să ne bage pe gât rezervări la restaurante, bilete spre destinații romantice sau idei de cumpărături inutile gen ursuleți de pluș mari cât juma’ de dulap, seturi de căni cu el și ea sau lumânări în forme de îngerași pe care nu se va îndura nimeni să le aprindă vreodată. Prețul florilor crește exponențial iar florăresele profesioniste cu vase uriașe pline de trandafiri roșii nu par intimidate de novicii care vând primii ghiocei.

        Nu fac parte din categoria celor se oripilează la ideea că Valentine’s Day e o sărbătoare de import și că trebuie să ținem cu dinții de Dragobetele nostru de care, sinceră să fiu, nu auzisem până acum câțiva ani și nici nu mă doare capul că ar fi ceva kitschios. Să mă scuze susținătorii tradițiilor autohtone dar pe vremea mea nici naiba nu sărbătorea Dragobetele. Anyway, nu despre evenimentul în sine vreau să scriu azi, indiferent de data la care se sărbătorește iubirea, ci despre modul de manifestare al acesteia.

        Despre declarațiile de dragoste scrise cu majuscule pe Facebook și despre buchetele virtuale oferite cu mărinimie pe ecranul calculatorului sau, după caz, al telefonului. Mi se pare că la vârsta adolescenței astfel de gesturi au o drăgălășenie aparte iar uneori sunt chiar înduioșătoare prin naivitatea și puritatea lor însă la deplina maturitate pot trece cu ușurință pragul ridicolului. No offense dar să vii în public cu declarații pe juma’ de pagină în care să-ți urli iubirea pentru partenerul cu care împarți casa de ani buni pare mai degrabă că o spui pentru vecini, prieteni și rude decât pentru alesul sau aleasa inimii. O paradă ieftină nu tocmai pe gustul meu și pentru care am mari suspiciuni în ceea ce privește veridicitatea.

        Trăim în lumea în care aparențele contează enorm și în care sub poleiala de fericire ce ni se aruncă în ochi se ascunde viața adevărată cu bune și, mai ales, rele, multe rele, pe care mulți refuză să le conștientizeze dându-le la spate și măturându-le precum gunoiul sub covor. Mi-aduc aminte de o emisiune tv difuzată acum mulți ani, pe vremea când încă mai înghițeam hapurile pe care ni le serveau protagoniștii show-urilor care își expuneau fericirea și dădeau sfaturi pentru atingerea nivelului de zen maxim celor care duceau vieți monotone și lipsite de strălucire. Mai exact Claudiu Bleonț împreună cu nevasta de la acel moment, Beatrice (Rancea), păreau că tocmai coborâseră din rai pentru a-și uni destinele și a duce împreună o viață fericită pe acest pământ.

        Viața în casa lor curgea în formă de râuri din lapte și miere, simbioza era perfectă iar decorul desprins din povești. Cireașa de pe tort era o ferigă imensă sub verdele căreia cei doi se retrăgeau în momentele în care simțeau cea mai vagă adiere a vreunei nemulțumiri conjugale și de unde, după o scurtă perioadă de meditație comună, reveneau la starea de zen pentru care muritorii de rând îi invidiau. Eram probabil într-una din zilele mele proaste altfel nu pot să-mi explic cum de îmi aduc aminte cu atâta lux de amănunte emisiunea respectivă. Știu că oarecum m-a umbrit o undă de tristețe și dezamăgire pentru viața mea anostă care era plină de griji ce nu dispăreau la umbra niciunei ferigi și cu siguranță aș fi schimbat rolurile cu cei de pe ecran fără nicio urmă de regret. Mult timp după aceea m-a urmărit modelul acelei familii  iar gândul că eram departe de relația perfectă nu mi-a dat pace.

        Dar, să vezi și să nu crezi, la câteva luni după emisiune, destul de aproape, nu mai mult de două, trei, citesc în presă că cei doi au divorțat. Am fost șocată și nu-mi venea să cred că tot spectacolul oferit nu fusese decât un fragment dintr-o piesă de teatru oferită înspre divertismentul telespectatorilor. Era înainte de apariția Facebook-ului iar telenovelele de până atunci veniseră doar pe filiera sudamericană unde interpreții erau actori adevărați. Viețile reale încă nu aveau atâta expunere ca acum iar televiziunea abia începuse să manipuleze mințile oamenilor și în alte domenii decât politica.

        De atunci nu mai iau nimic de bun iar giugiuleala publică mă lasă rece și nu mai pun botul la dulcegăriile de familie afișate cu ostentație pe pereții internetului. Și nici nu cred că dragostea e direct proporțională cu numărul de trandafiri din buchetul oferit de Sfântu’ Valentin sau cu numărul gramelor de aur turcesc din brățara cumpărată în rate de la negustorii de ocazie.

        Cred însă că gesturile de iubire adevărată  se simt în fiecare zi și de cele mai multe ori au un cod ascuns pe care nu îl înțelege decât persoana căreia îi este adresat. Gesturi care nu cer like-uri pentru că oricum nu au cum să fie share-uite pe internet. Cum ar fi ca cel de lângă tine să îți tragă în jos mâneca pijamalei ridicată deasupra cotului ca să nu îți fie frig noaptea. Sau să îți dea telecomanda lăsându-te să alegi filmul de sâmbătă seara. Sau să îți lase jumătate din ultima felie de tort din frigider. Sau să se scoale mai repede dimineața ca să spele vasele rămase din seara precedentă. Sau… continuați și voi.inima

Share This:

Citește mai mult

mega

Muza inspirației stă la coadă la Mega

        Nu știu dacă ați auzit de Mihai Vasilescu sau mai bine spus de blogul lui Mihai Vasilescu. Este unul dintre blogurile pe care le citesc zilnic pentru că tipul are un gen de umor care pe mine mă binedispune instantaneu și chiar dacă nu întotdeauna sunt pe aceeași lungime de undă cu el, în general rezonez bine la scriitura lui. Are opinii foarte bine conturate, este tranșant și nu o dă cotită la niciun fel de subiect iar sintagma politically correct cu siguranță îl lasă rece. Nu pentru el s-a inventat. Deci dacă cineva este gras îl numește gras (eventual adăugând câteva epitete picante) și nu o să spună niciodată că este o persoană cu ”dezechilibru de greutate”. Dacă un tip pe stradă îl enervează, o să spună despre el că este idiot și nu că  ar avea ”tulburări de ordin comportamental”, dacă scrie despre un ”cetățean de etnie romă” o să-i spună țigan și gata. Înțelegeți ideea, are limba slobodă și nu se încurcă în finețuri de salon.

        Mie îmi place enorm cum scrie pentru că are talent cu carul, are umor și reușește să surprindă scene de viață din mici dialoguri auzite în metrou, din schimburi de priviri văzute pe stradă, din gesturi aparent neînsemnate sau din cuvinte nespuse dar ghicite printre rândurile unui comentariu. Este mare iubitor de pisici și pe lângă cele de acasă are două foste orfeline, acum adoptate, pe care le ține la birou: Suzana și Vasile, pisici ale căror poze apar frecvent pe Facebook înspre deliciul cititorilor. Cu toate laudele și admirația mea s-ar putea însă ca blogul lui să nu fie your cup of tea (cum zice englezul) pentru că la capitolele politică, religie, parenting, obezitate și încă altele sensibile, lucrurile se încing de multe ori și nu există menajamente pentru cei de altă părere. Prin menajamente înțelegând limbajul acceptat în standardele actuale ale Uniunii Europene :)

        Omul ăsta are marele har de a scrie despre orice cu o ușurință incredibilă. Eu cred că dacă cineva i-ar spune uite, vezi punctul ăla negru de pe perete, scrie câteva rânduri despre el, în juma de oră´ ar veni cu trei variante: un eseu filosofic pe patru pagini, o scrisoare de intenție atașată unui cv depus pentru postul de zugrav și un articol de critică elitistă a unei posibile și neînțelese opere de artă. Să aleagă clientul, în funcție de ce își dorește. Nu e ușor să scoți cuvintele din piatră seacă iar inspirația nu vine la comandă și mai ales, nu vine la oricine. Pentru asta, îl invidiez.

        Mereu m-am întrebat de unde îi vin atâtea idei, de unde le mai scoate și cum face să aibă zilnic un subiect din care să scoată ceva amuzant. Habar n-am, însă ceea ce am observat este că multe din articolele de pe blogul lui Vasilescu pornesc de la întâmplări petrecute la coadă la megaimaj și am dedus că este magazinul în care el își face micile cumpărături zilnice – țigări, ceaiuri, covrigi sau mâncare pentru mâțe. Atâtea dialoguri ridicole și replici acide venite de la specimene ciudate, de la  cupluri trecute de prima,  a doua și a treia tinerețe în care el stă cu privirea plecată în timp ce ea îl bombardează cu reproșuri, hipsteri cu gleznele la vedere și geantă din material textil, pițipoance manufacturate din cap până-n picioare, mămici de parc cu vaste cunoștințe în materie de copii  și mame soacre care vorbesc tare la telefon despre ultima metodă de a face rântașul. Toate, dar toate se întâmplă la coadă la mega și de aici inepuizabila sa sursă de inspirație.

        Uneori, mai în glumă, mai în serios, îmi mai trecea prin minte că sunt defavorizată neavând Mega Image (și, implicit, nici coadă la mega) la mine în oraș. Neavând magazinul, nu apăreau nici întâmplări amuzante și nici dialoguri absurde de la care să pornesc o poveste. Dar, cum viața mi-a dovedit de nenumărate ori, dacă ai puțintică răbdare, toate vin la timpul lor, de vreo două luni s-a deschis exact lângă blocul meu primul mega din oraș. Spun primul pentru că astea apar ca ciupercile după ploaie și e posibil ca în curând să se întâmple ca-n București unde nu cred că există stradă fără măcar un shop&go. Toate bune și frumoase, magazinul arată super, e curat, are pâine proaspătă și pui rotisat la orice oră, este deschis până seara târziu chiar și duminica așa că dacă am uitat să cumpăr sare, hârtie igienică, șampon sau balsam de par, îndată îmi iau geaca peste bluza de pijama și într-un minut sunt acolo. Singura mea problemă este că oamenii de acolo se mișcă atât de repede și sunt atât de eficienți încât niciodată nu se face coadă :) Așa că deocamdată, în ceea ce privește blogul meu, totul rămâne ca înainte. Pe Mihai Vasilescu îl găsiți aici.mega

Share This:

Citește mai mult

pasta

Mi-am depus CV-ul

        Și nu glumesc deloc pentru că am găsit jobul care, în cazul în care îl voi primi, îmi va schimba viața. Chiar dacă este pentru o perioadă determinată și, mai exact, pentru trei luni, aș fi în stare să renunț la actualul loc sigur și oarecum călduț și să pornesc în aventura vieții mele în însorita Italie. Am aflat de job de unde altundeva dacă nu de pe Facebook, locul unde știrile apar de multe ori chiar înainte de a fi publicate în ziare. Este vorba despre un proiect sponsorizat de airbnb, platformă de care sunt de-a dreptul îndrăgostită pentru multele şi superbele experiențe pe care mi le-a oferit, deci din start mi-a sunat bine.

        Pentru a salva Grottole, un sat cu doar 300 de locuitori din sudul Italiei care există încă din paleolitic iar acum este în pericol de dispariție, airbnb împreună cu un ONG au venit cu ideea de a resuscita turismul în localitate și, nu pot să zic că au scos la concurs, dar caută patru doritori care să se mute aici în vara lui 2019 și să trăiască timp de trei luni precum localnicii. Aceștia vor locui în case tradiționale și vor petrece timp alături de săteni pentru a deprinde olăritul, recoltarea mierii de albine, producția uleiului de măsline și prepararea pastelor italiene autentice. Toate astea se vor întâmpla în prima lună apoi, în perioada următoare, cei patru vor fi gazde pentru turiști și îi vor învăța toate meșteșugurile pe care le-au deprins în timpul trainingului iar veniturile astfel obținute vor fi reinvestite în comunitatea italiană.

Nu știu care sunt criteriile de selecție dar, în orice caz, nu este necesară cunoașterea limbii italiene. În formularul de înscriere erai chestionat doar despre nivelul stăpânirii limbii engleze ceea ce am bifat cu succes. În rest trebuia doar să spui de ce îți dorești jobul, cum crezi că te va afecta, ce îți va aduce și, mai ales, ce te pricepi să faci. Iar când angajatorii voiau să afle ce  știi să faci , se refereau la hobby-uri, la dexterități manuale sau talente artistice și în niciun caz nu îi interesa că la jobul actual faci tabele în excel sau întocmești contracte de vânzare-cumpărare.

        După ce am parcurs toți pașii și am trimis formularul am căzut un pic pe gânduri. Întrebările la care tocmai răspunsesem împreună cu filmul despre sfârșitul lumii la care mă uitasem cu o seară înainte m-au făcut să mă întreb câţi dintre noi am fi în stare să supravieţuim în condiţiile în care toată structura civilizaţiei pe care ne întemeiem traiul de zi cu zi s-ar prăbuşi brusc. Să presupunem că ne-ar lovi un cataclism natural şi ar trebui să o luăm de la zero cu agricultura, cu meşteşugurile, cu prepararea mâncării şi cu tot ceea ce implică viaţa unei familii. Concret, ce aş şti eu să fac? Prin grădină, nu mare lucru iar de ogor habar n-aş avea. Nu ştiu cum stă treaba cu cerealele, când se seamănă, când se recoltează sau ce lucrări trebuie efectuate. Nu ştiu să construiesc o casă deşi chiar dacă poate la pereţi m-aş descurca, cu siguranţă la acoperiş m-aş împotmoli. Lista cu ce nu ştiu să fac e lungă rău dar cred totuşi că până la urmă mi-aş găsi utilitatea.

        Ştiu să împletesc sau să tricotez, spuneţi-i cum vreţi, deşi nu mi-am mai exersat talentul de 20 de ani cel puţin, asta până zilele trecute. Mi-am cumpărat de curând un pulover senzaţional, model pe care mi-l doream de mult, alb, pufos și cu ”opturi”, în engleză i se spune cable-knit dar în românește nu știu :) L-am luat de pe internet şi avea mânecile mult prea lungi însă mi-a plăcut atât de mult încât nu m-am îndurat să-l trimit înapoi. Drept urmare m-am ambiționat și am zis să-i scurtez mânecile, operațiune nu tocmai simplă și destul de meticuloasă pentru că trebuie luat ochi cu ochi în sensul invers de tricotat normal și refăcute manșetele. Nu intru în amănunte tehnice, cert este însă că operațiunea mi-a reușit foarte bine ceea ce m-a făcut să mă umflu în pene. Atunci cînd vezi că din mâinile tale iese ceva concret, satisfacția e foarte mare.

        Revenind la Italia, abia aștept să învăț să fac paste tradiționale și ulei de măsline. Și neapărat roșii uscate la soare :) Asta ar însemna să mă mut în străinătate și să-mi schimb complet viața așa cum n-aș fi crezut că o s-o fac vreodată. Să renunț la parcursul liniar, la stabilitate și previzibil pentru ceva total necunoscut și să încep un nou capitol. Până la urmă n-aș fi singura care lasă totul în urmă încercându-și norocul pe alte meleaguri deși marea majoritate a celor care își iau lumea în cap căutând un job in strainatate, se duc la ceva mai bine definit. Se documentează din articole ca cele de aici și apoi știu exact ce pași trebuie urmați. Eu, deocamdată, nu știu decât că dacă această oportunitate mi se va deschide, o să o înșfac precum o pradă. Mă simt complet pregătită. pasta

 

Share This:

Citește mai mult