Machiaj de Halloween

        Se apropie Halloweenul și, ca în fiecare an, comentatorii de meserie, românii verzi, urmași ai dacilor liberi vor începe cât de curând să comenteze revoltați că este o sărbătoare care nu trebuie celebrată pe principiul că tot ce nu este românesc, este greșit și neadecvat. Și așa cum în loc de Valentine’s Day avem Dragobetele, tot așa în loc de Halloween avem și noi în ajunul Sfântului Andrei o mulțime de superstiții cu ritualuri menite a alunga răul: ușile și ferestrele se ung cu usturoi contra strigoilor, se fac vrăji de aflarea ursitei, nu se piaptănă, nu se pronunța numele lupului, nu se împrumută din casă și alte îmbrobodeli de acest gen care, desigur, sunt doar pentru distracție pentru că nu pot să-mi imaginez că în secolul XXI mai există cineva care ar putea să creadă așa ceva.

        Iar dacă este vorba doar de having fun, de ce nu am celebra și Halloweenul? O ocazie în plus să ne distrăm cu bomboane, costume și măști la petreceri mai mici sau mai mari, în cluburi și mall-uri sau chiar la cineva acasă. Am fost înnebunită după costumații de când mă știu iar pregătirile pentru carnavalul care se organiza la școală în fiecare vacanță de iarnă mă încântau și îmi dădeau aripi transformându-mi ideile de o creativitate debordantă în ținute care mă aduceau mereu pe podium. Cred că o singură dată am ieșit pe locul doi atunci când una din prietenele mele a rupt gura târgului purtând o perucă blondă cu cozi lungi și împletite împrumutată de la teatru, de fapt tot costumul ei de țărăncuță olandeză fiind procurat din aceeași sursă.

        Atunci eu am fost costumată în indiancă, de fapt o amerindiancă și, în afară de penele purtate pe cap am avut un machiaj de mare impact executat cu ce aveam la îndemână la vremea și vârsta respectivă, adică acuarele 🙂 Cănd mă uit acum pe Notino parcă nu-mi vine să-mi cred ochilor ce machiaj de Halloween aș putea face cu produsele care se găsesc pe site și în special brandul NYX mi se pare că se pretează cel mai bine la creații artistice. Poate (de fapt cu siguranță) am fost influențată și de ioana114, o fată frumoasă și super talentată care locuiește în Statele Unite, are un canal de YouTube și care a câștigat The NYX Face Awards 2019 USA, o competiție destinată makeup artiștilor (profesioniști sau nu). Fata asta a creat niște look-uri fantastice, desigur nu pentru viața de zi cu zi ci pentru artă, folosind, evident, doar produse Nyx Professional Makeup accesibile oricui. Dar cu siguranță paletele de farduri NYX nu sunt destinate doar artiștilor ci pot intra cu ușurință în rutina zilnică a oricărei femei care iubește machiajul, de fapt asta e și ideea că aceste produse au multiple valențe și, puse în mâini experimentate, pot crea adevărate minuni.

        Din păcate, legat de petreceri, ieșiri în oraș, distracții sau alte nebunii anul acesta nu mi se arată nimic la orizont și probabil voi sta singură acasă dar dacă cineva se oferă să mă machieze, nu o să refuz și o să-mi scot cagula de pe față 🙂  Produsele  de  makeup  le  pun  eu  la  dispoziție.

Share This:

Citește mai mult

7 verbe pentru 7 zile #51

        Fiind duminică, ultima zi a săptămânii (la noi, că la englezi se consideră că săptămâna începe duminica), să facem deci recapitularea evenimentelor:

  1. Am mâncat struguri toată săptămâna la micul dejun, la prânz și la cină, atât de mulți cum cred că nu am mâncat fructe toată vara. Anul acesta mi s-au părut mai dulci ca niciodată și am găsit și foarte multe soiuri atât în piață cât și în magazine, și albi, și negri, și cu semințe și modificați genetic (adică fără), și mai mici, și mai mari… Atât de mulți struguri nu am mai mâncat din studenție de la practica agricolă făcută la Nazarcea în județul Constanța… și a trecut ceva vreme de atunci.
  2. Am cumpărat două forme de silicon pentru ouă poșate. Mi s-a părut o chestie foarte ingenioasă și ușor de folosit deși până să îmi iasă rezultatul dorit am dat trei rateuri. Oul, evident fără coajă, se răstoarnă în căușul de silicon și apoi se pune într-un vas în care fierbe apa unde va pluti la suprafață. Se acoperă cu un capac și se lasă aproximativ 5 minute. De ce spun că am ratat? pentru că apa fierbea prea tare și a venit peste ou răspândind tot albușul în apă  iar asta mi s-a întâmplat de două ori la rând până am înțeles că trebuie să dau focul mai încet. Apoi a treia oară, am aruncat egg poacherul în oală de la înălțime cam mare și s-a răsturnat ieșind aceeași porcărie 🙂 Dar acum experiența își spune cuvântul și în sfârșit mă bucur de achiziția mea.
  3. Am avut o mică problemă de sănătate pe care mi-am rezolvat-o, cum altfel, decât la o clinică privată. Nu o să dau amănunte pentru că s-a rezolvat totul cu bine dar am constatat, fără să fie ceva nou pentru mine, că, deși tehnic vorbind, avem personal medical de o calitate excepțională și aici mă refer atât la medici cât și la asistente, din punct de vedere al comunicării cu pacientul toată lumea este varză. Medicina este un domeniu în care interacțiunea este inevitabilă dar suntem rămași mult în urmă față de relaționarea care se practică în străinătate, înțepeniți undeva în trecut, iar ca să porți o discuție trebuie să scoți cu cleștele cuvintele de la doctor. Pentru a obține răspunsurile care te frământă tu, ca pacient, trebuie să ai abilitatea de a pune întrebările astfel încât să nu te trezești doar cu reacții laconice de genul ”da”, ”nu” sau ”este posibil”. Cu toate astea, per total, experiența mea a fost una pozitivă, pentru că, desigur, dacă te-ai însănătoșit, treci mai ușor cu vederea peste orice.
  4. Am continuat să studiez oferta de aspiratoare și tot nu am reușit să mă hotărăsc asupra modelului care mi s-ar potrivi. De jumătate de an vreau să îmi schimb aspiratorul care pe lângă faptul că e vechi și am senzația că nu trage suficient, mai are și o cutie  în care adună praful care este îngrozitor de neplăcut să o curăț, în special pâlnia aia de hârtie ca un fel de acordeaon care se umple de mizerie și care mă face să mă murdăresc până la cot de fiecare dată când termin curățenia. Faza e că nu știu după ce criterii să aleg, în afară de faptul că nu mai îmi trebuie în vecii vecilor aspirator fără sac, nu știu la ce să mă uit. De ce sunt atât de mari diferențele de preț? pentru că mie toate aspiratoarele mi se par la fel. Desigur că am văzut și modele mai speciale, cum ar fi cele de aici dar mi se par un pic prea profesionale pentru ceea ce îmi trebuie mie, adică un apartament de bloc. Dacă aveți vreo recomandare pentru mine, aruncați un ochi aici și spuneți-mi părerea voastră. Please!
  5. M-am uitat cu mare plăcere la Vocea României, una din emisiunile mele preferate și în special partea aceasta cu audițiile pe nevăzute mi se pare extrem de plăcută și de relaxantă. Nu cred că emisiunea este regizată deși probabil antrenorii sunt încurajați să poarte discuții în contradictoriu și să se tachineze unul pe altul dar umorul de care dau dovadă este exact pe gustul meu și, fiind atât de captivantă,  întotdeauna mi se pare că emisiunea se termină prea repede.
  6. Am urmărit cu atenție parcursul Brexitului fiind direct interesată de acest subiect și, din observațiile proprii avute pe tărâm britanic, englezii nu sunt deloc entuziasmați de beleaua în care s-au băgat din nepăsare, neștiință și neimplicare. S-au trezit târziu de sub vraja politicienilor care și-au văzut doar interesele proprii în delirul pe care ți-l dă accesul la putere iar acum încearcă să dreagă busuiocul prin manifestații, marșuri și mitinguri și nu doar la Londra, așa cum vedem la televizor, ci în toate orașele țării. Peste tot se împart flyere de acest gen prin care se încearcă organizarea de proteste anti-brexit. Sper să le și reușească.
  7. Am reluat la citit sau mai bine spus răsfoit, The Little Book of Hygge, rețeta daneză a fericirii. E o carte potrivită toamnei, cu poze frumoase care induc o stare de bine, un fel de ghid către lumea confortului sufletesc, scris de Meik Wiking, directorul Institutului de Cercetare a Fericirii din Copenhaga pentru că da, în timp ce noi ne mândrim că avem DNA alții au Institute care se ocupă cu studiul fericirii 🙂

        A fost o săptămână relaxată, fără evenimente spectaculoase și fără surprize pe care de altfel le detest. Voi? tot pe pace și liniște?

Share This:

Citește mai mult

Ce poți să vezi la Londra în șase ore

        Din 2015 merg cu regularitate în Anglia, asta însemnând cel puțin de patru ori pe an, dar nu știu cum s-a întâmplat de nu am ajuns niciodată la Londra. De fapt, ca să fiu sinceră, știu de ce am evitat să vizitez capitala: pentru că am mai fost odată acolo, în urmă cu vreo 7-8 ani, am stat atunci patru zile pline și, deși am umblat de dimineața până seara, tot nu am apucat să vedem tot. Orașul este imens, și deși este absolut minunat mi s-a părut copleșitor și foarte greu de parcurs într-un timp atât de scurt. Adevărul este că atunci, pe lângă obiectivele turistice pe care le aveam notate cu sfințenie pe lista care trebuia bifată, mai voiam și shopping, și restaurante, și parcuri, și plimbări și încă o mulțime de alte lucruri, trăind oarecum, poate nu neapărat cu teama, dar cu îndoiala că voi mai reveni vreodată pe tărâm britanic.

        Viața însă a luat o turnură neașteptată și Anglia a devenit cumva o a doua mea casă iar o dată la două-trei luni stau acolo câte o săptămână încercând în acest timp să descopăr de fiecare dată  un nou oraș sau o altă regiune. Și pot să spun că astfel am avut bucuria să văd o mare parte din țară. Uneori merg cu Cristina și fetițele ei  și chiar dacă ele sunt încă mici, ”regula” a fost aceeași: la fiecare ieșire trebuie să vedem un oraș nou. Cea mică, Ruxandra, avea doar patru luni când am purtat-o prin tot Birminghamul, un an când am bătut la pas Bath-ul și un an și opt luni când a vizitat colegiile din Oxford iar asta s-a întâmplat nu mai demult de săptămâna trecută.

        Cristina, maică-sa adică, își dorea de mult să vadă Londra și oarecum am mai discutat despre asta însă fără să ne facem planuri concrete și fără să programăm ceva clar. Pentru că, după cum am mai spus, Londra e imensă și ideea mea, care aveam să constat că era o idee preconcepută, nu mă lăsa să cred că merită să mergi doar pentru o excursie de o zi mai ales cu copii mici care se plictisesc foarte repede de lucrurile de care sunt interesați oamenii mari 🙂 Însă, într-un impuls de moment, care cred că ne-a venit amândurora deodată, am zis hai s-o facem! și ne-am luat bilete la tren care, by the way, nu sunt ieftine deloc. Însă ce mi se pare mie foarte interesant și fain este faptul că există mai multe companii de transport feroviar (deci nu e monopol) și mult mai multe site-uri care vând bilete și astfel poți căuta oferte/ promoții/ chilipiruri iar de la 60 de lire cât am văzut prețul inițial, cu un pic de muncă de cercetare, am cumpărat cu 30 de lire dus-întors de persoană pe ruta Coventry-Londra (135 de km). Copiii sub 5 ani călătoresc gratuit. Pe această rută trenurile sunt foarte dese, cred că la fiecare 20-30 de minute, și tipul de bilete pe care l-am avut noi te lăsa să te urci în orice tren din afara orelor de vârf pe care oricum noi le-am evitat că nu era să ne înghesuim cu căruciorul printre miile de navetiști care merg la job.

        Nu vă spun cum e să mergi cu trenul în Anglia față de România și vă las doar să vă imaginați dar vă dau un hint 🙂 E bine înspre perfect. Am ajuns deci în gara Euston pe la 11:30 și bineînțeles ne-am dus la metrou fără  să fie necesar să ieșim pe afară. Singurul plan pe care l-am avut în cap a fost să luăm metroul până la Tower Bridge, celebrul pod a cărui poză apărea, alături de Big Ben, pe coperta tuturor manualelor de limba engleză de pe vremea mea. Dar cum ne-a luat amețeala când am văzut îmbârligătura de hartă a metroului cu enșpe mii de ”magistrale” am uitat complet că stația pe care o căutam se numește Tower Hill. Și am întrebat un lucrător de pe acolo care ne-a trimis la London Bridge. El săracu bine ne-a îndrumat că, aveam să constatăm ulterior, e foarte aproape de mers pe jos dar noi două  ne-am contrazis un pic și, în fine, ies din amănunte, până la urmă am ajuns unde trebuia. Adică, ieșind din gura de metrou, primul lucru pe care l-am văzut după cerul albastru a fost structura impunătoare a podului, exact așa cum îl știam. Dar să nu uit să vă spun, o călătorie cu metroul e 2.40 lire și se plătește cu cardul contactless fără să mai cumperi niciun bilet. Asta bineînțeles dacă nu te încăpățânezi să plătești cash și să iei bilet clasic, caz în care costă cu ceva mai mult.

        Când ajungi pe pod simți că ai intrat în inima Angliei și nu mai știi încotro să te uiți și din ce unghi să faci poze. Să se vadă și Turnul Londrei, și Tamisa, și bărcile de agrement, și Canary Wharf, și celelalte poduri, și taxiurile lor micuțe și negre strecurându-se pe lângă iconicele autobuze double decker…Ai vrea să poți lua pe cardul de memorie toată Londra cu toată atmosfera ei indescriptibilă. Cred că preț de o oră am petrecut pe Tower Bridge, apoi am coborât pe chei unde,  pe una din băncuțele înșirate de-a lungul zidurilor vechiului Turn al Londrei am luat un prânz delicios din rucsac: sandwich-uri, covrigei și orez cu lapte de la Lidl 🙂

        Am avut noroc de o zi de octombrie absolut splendidă, nu a plouat deloc, vântul a fost domol iar când ieșea soarele era de-a dreptul călduț. 17 grade adică, să nu exagerăm, doar e Anglia totuși. Google maps ne-a arătat că până la Westminster Abbey facem pe jos 50 de minute, așa că am luat-o frumușel pe malul apei traversând pod după pod într-o plimbare minunată care a durat de fapt vreo două ore cu toate opririle noastre intenționate sau nu. Fiind cu fetițele ne-am mai oprit și pentru frunze colorate, pietricele sau chiar gunoaie găsite pe jos dar până la urmă turismul în 2019 nu mai este doar despre bifat obiective turistice ci mai mult despre experiențe. Despre oamenii care umblă pe stradă, despre stil de viață, case, locuri, mirosuri și sentimente trăite.

        Am trecut pe lângă London Eye apoi am trecut și pe Westminster Bridge care era ticsit de lume (și de poliție de când cu atentatele din urmă cu un an) de nu aveai unde să arunci un ac. Nu ne-am oprit pentru poze pentru că era aproape imposibil și nu am simțit nevoia să avem amintiri înconjurate de fețe asiatice 🙂 Lumea s-a mai răsfirat apoi iar în fața catedralei în care sunt încoronați monarhii Angliei era de-a dreptul lejer. Am văzut ce era de văzut doar de afară dar a fost suficient pentru că vibe-ul istoric, artistic și arhitectural era destinat doar adulților, copiii preferând să se joace de-a ursul pe asfalt.

        Inițial am vrut să ne mai învârtim prin zona zero încă vreo oră apoi să luăm metroul către gară dar Cristina a avut geniala idee de a merge pe jos, luînd-o pe Parliament Street înspre Euston Station. Google maps estima 45 de minute însă noi, extrapolând durata primei plimbări, am zis o oră jumate și așa a fost. A fost o plimbare mi-nu-na-tă luînd la pas străzile Londrei mai ales că nu era circulație aproape deloc. Am înțeles de ce abia când am ajuns în Trafalgar Square, celebra piață unde aveau loc focurile de artificii de Anul Nou, asta până când municipalitatea le-a mutat la London Eye. Trafalgar Square era înțesată de lume fiind anunțat un mare miting antipoluare, anti încălzire globală, ceva de genul ăsta, lucruri cu care sunt total de acord și pentru care militez și eu dar nu-mi place să-mi aduc copiii în astfel de locuri. Cred că înțelegeți ce spun, nu se știe niciodată ce busculade se pot întâmpla, nu-mi place aglomerația cu bebeluși în cărucior iar cordoanele de polițiști îmi dau o stare de neliniște.

        În Anglia uniformele de lucru sunt ceva foarte frecvent și mereu mi se întâmplă să văd de departe muncitori în salopete peste care poartă veste fosforescente și să îi confund cu polițiști dar de data asta erau polițiști adevărați. Mulți, foarte mulți, comasați de o parte și de alta a culoarelor prin care treceau pietonii și la vederea acestei mulțimi nu m-am simțit deloc confortabil. Ca să nu mai spun că în zonă exista chiar și o ambulanță (sau poate era doar o mașină echipată pentru urgențe medicale?) în care vreo doi doctori așteptau să-și facă meseria. Cred că erau doctori chiar dacă acum doctorii nu mai umblă în halate albe ca pe vremuri și își aleg tot felul de culori fistichii. Dar tot sunt recognoscibili. Anyway, am trecut cât am putut de repede de Trafalgar Square deși repedele ăsta îmi dădea senzația că ne mișcăm cu încetinitorul. Din fericire nu am auzit în zilele următoare că s-ar fi întîmplat ceva violențe la  protestele privind schimbările climatice din Londra.

        Noi ne-am continuat drumul, cu Ruxandra în cărucior și cu Silvia rezistând eroic la cei patru ani dar probabil gândul că în gară va primi o revistă cu Little Pony, Pinkie Pie și Applejack îi dădea aripi. Ne-am mai oprit în dreptul vitrinelor, am intrat chiar să cumpărăm sushi de la un magazin care avea happy hour și vindea totul la jumătate de preț, am mai făcut câteva poze și după 22 de mii de pași în acea zi, am reușit într-un final să ne așezăm confortabil în tren, să bem o gură de apă și evident, să răsfoim revista mult visată.

        Dacă aș repeta experiența? cu siguranță da. Dacă însă vremea ar fi ploioasă plimbările nu ar avea niciun farmec dar în acest caz există muzeele care, ca nicăieri în lume, sunt gratuite și poate și acesta este unul dintre motivele pentru care Londra este fascinantă.

Share This:

Citește mai mult

Aveți copii?

        La job, o zi ca oricare alta, este rândul meu să fiu de serviciu la biroul de relații cu publicul unde îmi vine rândul, prin rotație, o dată la câteva zile. La un moment dat se prezintă o fată frumușică, cu un ten impecabil și cu părul negru strâns la spate într-o coadă groasă cerând câteva informații pe care i le ofer cu plăcere. Întrebări de rutină, formulare cu care lucrez zilnic, repet scriptul care îmi este familiar doar că fata, căreia nu-i dau mai mult de 25 de ani, nu prea se descurcă la scris și îmi cere ajutorul în completarea rubricilor.

       Nu este o zi aglomerată așa că timpul se întinde cu generozitate în fața noastră iar eu îi citesc întrebările. Întrebări simple, cu răspunsuri la fel de simple. Nu-mi place (și nici nu este corect) să completez formularele în locul solicitanților și prefer să îi ajut, dar să o facă singuri. În majoritatea covârșitoare a cazurilor nu este vorba că nu ar ști dar pur și simplu se blochează având un complex de inferioritate, uneori explicabil prin faptul că nu au prea multă școală sau că ultima oară au ținut un pix în mână în urmă cu zece ani. Deci îi îndrum dându-le satisfacția că au făcut-o singuri. Nu e mare lucru.

        Numele și prenumele? Domiciliul? Locul de muncă? merge simplu așa cum era de așteptat. Familia este compusă din?… aici nu știe ce să răspundă așa că o întreb Sunteți căsătorită? Nu… Copii aveți? Nu, dar pot să fac…

        Mă înec brusc și colțurile buzelor încep să-mi tremure în timp ce fac eforturi disperate să nu izbucnesc într-un hohot de râs isteric. Mă abțin cât pot dar simt că nu mai am aer și deja îmi curg lacrimile pe care nu am cum să mi le ascund. Mă întorc cu spatele în timp ce îmi scot batista să-mi suflu nasul și, cu vocea gâtuită îi spun că deocamdată nu este nevoie de copii.

Share This:

Citește mai mult

Timpul nu vindecă toate rănile

        Generația mea și-a format gusturile în fața televizorului, ascultând radioul și, desigur, citind. Dar televizorul, înainte de a se transforma în oribilul mijloc de propagandă ceaușistă, ocupa un loc important și reprezenta divertismentul din fiecare seară fie că urmăream un film bun, fie că așteptam un nou episod dintr-un serial polițist sau că eram absorbiți de documetarele absolut încântătoare ale Teleenciclopediei. Aseară, auzind cu totul întâmplător melodia de generic de la Telecinemateca m-a cuprins un val de nostalgie și amintirile copilăriei m-au cotropit inundându-mi simțurile și făcându-mă să-mi doresc să dau timpul înapoi măcar pentru o oră, cât să mai apuc să mă așez turcește pe covorul gros din fața televizorului așteptând să înceapă Forsyte Saga.

        Nu știu cât înțelegeam, eu și sora mea, din acel serial dar știu că mama și bunica erau pasionate de acțiune, de personaje, de decoruri și de tot ceea ce însemna atmosfera autentică a unui film englezesc și toată familia aștepta cu nerăbdare fiecare episod. În cameră era liniște și pace, soba de teracotă emana o fierbințeală plăcută, bunica stătea în fotoliu în timp ce eu mă sprijineam de una din părțile laterale iar siguranța că nu mi se poate întâmpla nimic rău îmi dădea o seninătate pe care nu am mai simțit-o niciodată după ce am crescut. Credeam că viața e nesfârșită și anii împreună nu se vor termina vreodată și niciodată nu mi-a trecut prin cap să mă întreb cum ar fi dacă?…

        Dacă mama nu ar mai fi… ce gând stupid care să-mi înnoreze inima și să-mi înnegrească gândurile. Cum să nu mai fie când tot universul meu se termina acolo unde ajungea grija ei și mângâierile și cuvintele calde, cum să nu mai fie locul în care mă întorceam ori de câte ori mă loveam sau mă poticneam într-o dezamăgire sau aveam de înfruntat un eșec? Mama cu vocea ei caldă și calmul mai larg decât oceanele lumii, cum să nu mai existe? Nici acum, după mai bine de trei ani de când a devenit o amintire, mintea mea nu cuprinde grozăvia gândului că nu o să o mai văd niciodată și că anotimpurile se vor scurge fără ca ea să le simtă iar rana din sufletul meu nu e nici mai mică, nici mai puțin adâncă pe măsură ce trec anii.

        Îmi pare rău după fiecare clipă irosită, după fiecare amânare, după toate cuvintele pe care nu le-am spus și după toate bucuriile pe care nu am mai apucat să i le fac. Am amânat de pe o zi pe alta crezând că timpul e nesfârșit și fără să văd capătul drumului care s-a terminat brusc într-o zi ce mima primăvara deși era abia început de februarie. Aș fi vrut măcar să mai apuce să facă mult visata excursie în Italia cu un tur al vestigiilor Romei despre care citise atât de multe, aș fi vrut să ne mai plimbăm împreună într-o dimineață de vară pe străduțele vechi ale Bucureștiului așa cum am făcut la absolvirea Cristinei, să vedem Lacul lebedelor sau orice alt spectacol de balet în care să strălucească o rusoaică și apoi să încercăm gusturi asiatice într-un restaurant cu pretenții și aș fi vrut să mai stăm măcar de câteva ori în curte la umbra viei mâncând pe săturate înghețată de fructe.

        O să-mi pară rău cât oi trăi că nu i-am cumpărat de Crăciun sau poate de ziua ei lănțișorul de aur pe care și-l dorise cu ardoare în tinerețe văzându-l la gâtul unei mătuși bogate. Mi-a povestit târziu, când era deja trecută bine prin viață, cum, studentă fiind, a fost invitată la teatru de această rudă care ”făcuse rost” de bilete la o premieră de mare succes la vremea respectivă și, înainte de spectacol, s-a dus la ea acasă pentru a merge împreună. Când a ajuns, mătușa și soțul ei erau deja îmbrăcați, pudrați, parfumați și gata de plecare dar, pe când să iasă pe ușă, ea și-a adus aminte că nu-și pusese bijuteriile și s-a întors din drum revenind cu un lanț de aur gros care se unduia peste rochia bleumarin, un lanț cu o lucrătură fină ce părea un șarpe încolăcit. Mi-a spus că ceva mai frumos și mai de bun gust nu văzuse în viața ei și că de atunci, mereu se gândise la acel lanț dar că, tehnic și realistic vorbind, își dădea seama că nu o să aibă așa ceva niciodată. Pentru mine destăinuirea a fost un pic surprizătoare pentru că mama nu era genul care să fie ahtiată după bijuterii și în afară de verighetă nu purta nimic altceva, nici măcar inelușul cu diamant primit de la aceeași mătușă și care la un moment dat mi l-a dat mie.

        Știu că am încercat atunci să scot de la ea mai multe amănunte privind descrierea lănțișorului ca să-mi dau seama exact despre ce era vorba pentru că în capul meu se aprinsese deja o luminiță gândindu-mă ce surpriză extraordinară îi voi face. Ca de obicei mi-a citit gândurile și mi-a luat-o înainte spunându-mi că îmi interzice categoric să cumpăr așa ceva pentru că deja e de domeniul trecutului, că e prea bătrână, că nu mai iese nicăieri, că sunt bani cheltuiți degeaba și că pur și simplu nu își mai dorește. Că toate lucrurile trebuie făcute la vremea lor, altfel își pierd rostul. Nu știu de ce am ascultat-o, nu știu de ce nu am surprins-o măcar cu altceva de aici sau de aici dacă lanțul se dovedise după atâția ani un vis uitat. Cred totuși că s-ar fi bucurat și i-ar fi stat bine chiar dacă pentru mine, copilă fiind, clipsurile cu margarete din plastic pe care le purta vara la mare erau cele mai frumoase bijuterii iar mama, în rochia ei albă de in și cu părul prins în coc, cea mai elegantă femeie de pe faleză.

        Au trecut mai bine de trei ani de când nu i-am mai auzit vocea și am sperat că va fi mai bine în timp. Uneori e, atunci când pentru o fracțiune de secundă uit că s-a întâmplat și îmi aduc aminte să îi spun cu cine m-am întâlnit sau ce am văzut, fleacuri pe care le împărtășean zi de zi, apoi văd casa goală și știu că n-o să-i mai simt niciodată mâinile moi mângâindu-mă pe creștet. Se spune că timpul le vindecă pe toate dar mie timpul nu mi-a adus nici vindecare, nici acceptare. Îmi ascund tristețea și merg mai departe așa cum o face orice copil fără mamă.

        Vă las mai jos genericul de la Telecinemateca așa cum a fost creat în urmă cu exact 50 de ani.

Share This:

Citește mai mult