Sare-albastră, sare-albastră, totuși este scump în lume

        Trebuie să recunosc că am căzut și eu în capcana publicității conformându-mă trendului inițiat de cercetătorii cu studii publicate exclusiv pe Facebook și, în urmă cu câțiva ani, am cumpărat mult lăudata sare roz de Himalaya,  cea mai pură sare din lume, starea ei fiind menținută timp de milioane de ani de stratul gros de gheață care a ferit-o de poluare. Și, cum a stat ea de-a lungul erelor geologice ferită de intemperii, a ajuns acum o alternativă ”sănătoasă” la sarea obișnuită pe care o avem cu toții la masă. Afirmația asta, oarecum de bun simț deși nu este demonstrată științific, ar mai fi cum ar fi, dar articolele care vin să susțină că structura celulară a acestei sări înmagazinează ”energie vibrațională” sau că sarea roz previne bolile cardiovasculare și că reduce semnele îmbătrânirii, m-au trezit la realitate și mi-am dat seama că am cumpărat o mare minciună. Un rezultat al campaniilor de marketing concretizat într-o râșniță de sticlă cu o formă frumoasă, cu cristale roz care arată bine pe raftul din bucătărie (și în pozele de pe Instagram) dar care exact aceeași utilitate și același gust ca sarea din salina orașului în care m-am născut și care, cel puțin în zona unde locuiesc, se găsește gratis.

        Din fericire am trecut de mult de faza de oameni ai peșterilor și ca să ne procurăm sarea zilnică nu mai suntem nevoiți să rășpălim blocul de sare care se întinde sub pământ în aproape toată zona Ardealului. Mergem frumușel la orice magazin unde cu doi lei cumpărăm un kil de sare sau, dacă vrem ceva mai trendy-flendy, luăm o cantitate mai mică ambalată frumos într-un flacon cu găurele în capac și gata de a fi presărată peste mâncarea din farfurie.

        De câte ori văd râșnița mea cu sare roz de Himalaya mă gândesc ce naivă (ca să nu spun fraieră) am fost lăsându-mă înșelată de campaniile influencerilor care promovau niște aberații greu de înghițit de cineva care are pretenția că își folosește judecata proprie atunci când vine vorba de descoperiri senzaționale. Adică eu.

        Cum se zice, am pus o dată botul, a doua oară nu-l mai pun. Sărorologii au ajuns acum la un cu totul alt nivel, unul de importanță mai mare, mai tare și cu niște beneficii atât de fantastice de stă mâța-n coadă. Tocmai ce am văzut în magazine flaconașe cu sare albastră de Persia, o sare  celebră pentru culoarea ei unică (asta e adevărat) și  un gust deosebit, ușor dulce (cmon, sare dulce??) și aromă puternică și pregnantă. Ca o paranteză, vă spun eu că dacă scapi prea multă sare în oală, indiferent ce culoare ar avea sarea, aroma devine înfiorător de pregnantă 🙂 Verificat pe propria piele.

        Sarea albastră de Persia este delicioasă (chiar așa??) și este indicată în dietele vegane. De ce ar fi recomandată veganilor, asta nimeni nu poate să precizeze cu exactitate dar bag seama că sarea albă, țărănească, plictisitoare și lipsită de orice finețuri conține probabil urme de ouă sau lapte. Altă explicație nu am însă partea cu adevărat șocantă vine atunci când vezi prețul: 25,99 adică 26 de lei suta de grame. Sau două milioane șase sute kilu’ pe înțelesul celor care încă socotesc pe stil vechi. Iar prost e ăla care dă, nu ăla care cere.

        Era să pic jos când am văzut prețul dar n-am făcut-o pentru că mi-am dat seama că totuși există și alte variante ”sănătoase” de sare pentru bugete mai strâmtorate. Cum ar fi sarea neagră de Himalaya.

        E drept că fiind neagră e mai urâțică, dar ca beneficii nu e cu nimic mai prejos decât verișoara roz-bombon sau prietena bleu-ciel. La fel ca suratele, și sarea neagră e mai curată și mai nutritivă decît ceea ce se găsește în ocnele din România, e naturală, organică și nerafinată, e extrasă din mine virgine unde poluarea nu a ajuns sub nicio formă și conține minerale în formă pură cristalizate înainte de mezozoic. Desigur, dacă ții la sănătate și dacă vrei să devii o versiune mai bună a ta, va trebui să renunți la toate porcăriile de snacksuri sau chipsuri sărate în mod clasic și să alegi variantele mai scumpe, sărate în culorile curcubeului. Nu garantez rezultatele dar un pic de hipstăreală încă n-a omorât pe nimeni.

Share This:

Citește mai mult

Mukbang și alte tâmpenii de văzut pe YouTube

          Nu neapărat de văzut  cap-coadă, pentru că realmente e o pierdere de vreme, dar măcar un pic de tras cu ochiul ca să poți apoi să te crucești liniștit de ce mai inventează mintea umană în așa numita sferă a divertismentului online.

        Filmulețele cu oameni care mănâncă în fața camerei de fimat, fără să facă nimic altceva, se cheamă mukbang și ajung uneori la milioane de vizualizări. De fapt ajung la zeci de milioane. Cu cât cel care înghite cantități uriașe de mâncare plescăie mai tare, cu cât îi curge mai multă grăsime pe barbă, cu cât soarbe mai zgomotos din supă sau cu cât își cască mai dizgrațios gura mestecând lipit de microfon, cu atât succesul este mai mare. Scopul video-ului nu este doar vizual ci și acustic, pentru că privitorul trebuie să audă cât mai clar și la intensitate maximă fiecare plescăit, fiecare înghițitură, fiecare cronțănit și supt de măsele și nepărat trebuie să audă cum youtuberul își secretă propria salivă în această primă etapă a digestiei. Iar spectacolul nu este complet dacă protagonistul nu vorbește în tot acest timp cu gura plină că doar n-o să mănânce în tăcere. Uneori mukbang-erii ăștia povestesc despre ce li s-a mai întâmplat, despre viața de zi cu zi, despre gustul mâncării din fața lor sau pur și simplu o iau pe arătură  cu tot felul de bazaconii că doar nu vă închipuiți că abordează subiecte de natură economică, politică sau socială de interes mondial. Deși până la urmă n-ar fi exclus pentru că pe YouTube găsești absolut orice îți trece (sau, mai degrabă, nu îți trece) prin cap.

        De exemplu filmulețe cu slime, o chestie vâscoasă, cu o textură foarte maleabilă, colorată frumos și care se întinde precum un aluat de pizza în mâinile unor artiști care uneori pot avea doar cinci ani și care o mută dintr-o parte în alta jucându-se la nesfârșit spre încântarea abonaților. Milioane de oameni nu își dezlipesc privirea de pe ecranele telefoanelor, tabletelor sau laptopurilor urmărind mișcările prin care creatorii de conținut, căci așa se numesc,  întind pasta ce pare lipicioasă (deși nu este și aș putea să o compar cu un fel de plastilină de lux care nu se rupe). O întind, o trag, o fac cocoloașe, o îndeasă în cutii apoi o scot afară, o frământă, o rulează, își înfig unghiile în ea încercând să obțină efecte cât mai satisfăcătoare și relaxante pentru cei care îi urmăresc. Și se pare că obțin din moment ce astfel de canale au ajuns să aibă zeci de milioane de abonați.

        Eu sunt o mare devoratoare de YouTube și de când multe din emisiunile mele preferate de la tv se înregistrează și apar apoi  în reluare pe YouTube aproape că nu mai deschid televizorul. Cu toate că de vreo doi ani nu cred că a existat zi în care să nu văd cel puțin un filmuleț și cu toate că sunt oarecum la curent cu ceea ce mai ”inventează” youtuberii, tot mă mai surprind anumite idei. Unele par ciudate rău dar cum nu suntem croiți toți după aceeași măsură nu e treaba noastră să judecăm ideile altora și nici pe cei care se lasă inspirați sau motivați de mesajele video-urilor urcate pe YT. Și spun ”motivați” pentru că vin unii (de fapt, de cele mai multe ori, unele) să-ți arate cum fac curățenie în baie. Sau în dulapuri. Cum își descongestionează debaralele, cum șterg praful, cum sortează rufele pentru spălat sau cum calcă haine cu mare entuziasm (aici e marele meu of). Și când le vezi cu cât spor lucrează, chiar dacă filmul e dat pe repede înainte, mai, mai că-ți vine să te apuci de treabă și să faci chestii pe care le-ai tot amânat ca cele de aici. Sau de aici.

        Și uite că, printre tot felul de prostii și prostioare, YouTube-ul poate fi de ajutor în combaterea procrastinării 🙂 Ador acest cuvânt pe care de când l-am descoperit (și nu neapărat că m-ar caracteriza) îl folosesc din ce în ce mai des. (Procrastinarea este un comportament caracterizat prin amânarea acțiunilor sau a sarcinilor pentru mai târziu). Și ca să închei folosindu-l, voi ce ați procrastinat săptămâna trecută?

Share This:

Citește mai mult

Pe vremea mea…

        Zahărul nu era otravă, soarele nu provoca boli de piele, salamul nu era toxic, pâinea nu era plastifiată, roșiile nu erau injectate, pădurile erau în picioare, apa de la robinet era potabilă iar cea minerală se vindea în sticle de sticlă. Ieșirile la iarbă verde însemnau pătura întinsă peste moliciunea firelor verzi, jocul cu mingea, împletit de coronițe din flori colorate, fluturi, ciripit de păsări și eventual o bucată de carne prăjită pe un grătar improvizat. Nici urmă de gunoaie, de manele sau orice alt gen de muzică ascultată la volum maxim, peturile de plastic mai aveau de așteptat până să apară pe piață, alimentele nu se vindeau în ambalaje imense iar malurile râurilor nu erau sufocate de maldăre de mizerie.

        Nu spun că toată lumea era spălată, educată și civilizată dar nici nu invadaseră ghiolbanii toate locurile publice. Şi nici nu spun că era mai bine, pentru că din multe puncte de vedere nu era, dar cu certitudine trăiam viaţa cu o detaşare şi o uşurinţă care astăzi sunt de neimaginat. Nu ne era teamă de mâncare şi nu vedeam în mezeluri sau în conserve elemente aducătoare de moarte, habar n-aveam că zahărul este un pseudo aliment care este responsabil de starea deplorabilă de sănătate a umanităţii, nu ştiam că peştele este contaminat cu mercur, nu aflasem că apa ar putea conține E.coli sau că la robinetele din apartamente ar putea curge din când în când soluție de clor.

        Nu ne era teamă de soare, ba din contra, razele lui erau chiar recomandate în scopul asimilării vitaminei D în special la copii. În celebrele tabere de la Năvodari profesorii ne țineau cu forța la plajă, 10 minute pe burtă, apoi 10 pe spate ca să căpătăm un bronz uniform, dovada clară a unei vacanțe reușite. Nu-mi aduc aminte să fi existat creme de protecție solară în schimb, adolescentă fiind, știu că îmi cumpăram la începutul fiecărei veri un ulei care accelera procesul de înnegrire a pielii și care.în afară de faptul că făcea ca tot nisipul de pe plajă să ți se lipească de corp în cel mai enervant mod posibil, nu cred să fi avut un alt efect. Nimeni nu vorbea de cancer de piele, de alunițe cu forme ciudate sau de piele deshidratată și deși unii dintre noi ajungeau să arate ca niște raci fierți după două zile de litoral, nimeni nu intra în panică. Un borcan de iaurt rece întins pe spatele coșcovit de mâinile delicate ale unei prietene, rezolva băbește problema arsurilor solare iar în anul următor, fără să fi învățat ceva din suferința verii trecute, o luam de la capăt.

        Nu știu când, cum și mai ales de ce am ajuns să fiu speriată ca de bombe de soare  și de ce mă panichez numai când mă gândesc că aș putea să mă ard. Nu mai stau la plajă de ani de zile (deși niciodată nu am fost genul reptilă care să zacă în neștire pe nisip) dar uneori parcă mi-e dor de senzația aceea plăcută când după ce te-ai topit la căldură ți se face pielea de găină când simți pe piele apa rece a mării și valurile din ce în ce mai înalte.

        La mare nu mai stau pe cearceaf ci pe șezlong, am umbrelă de soare și un prosop sub cap, ochelari de soare cu UV400, părul îmi este pregătit de cu seara să înfrunte acțiunea nocivă a ultravioletelor cu o masca hranitoare și reconstructivă, pe buze port balsam cu factor de protecție solară, pielea îmi este hidratată cu loțiuni de corp și bineînțeles unsă cu cele mai scumpe creme cu spf 50 iar din geanta de plajă nu-mi lipsește un spray cu apă termală și un deodorant care să mă facă să mă simt în siguranță. Și după ce mă foiesc o juma de oră să mă instalez confortabil pe șezlong, după ce mă învelesc și mă acopăr ca o mumie să mă feresc de radiații încă o juma de oră, se face timpul de plecare pentru că, nu-i așa, nu sunt vreo inconștientă care să nu știe că între ora 10 și 16 soarele este nociv,  toxic și predispune la jumătate din bolile trecute în manualele de medicină. Mda. Cam asta e situația la ora actuală, mi s-a inoculat ideea că soarele face atât de mult rău încât acum nu mă mai pot bucura de o zi de plajă fără să simt că sunt cu un pas mai aproape de distrugerea propriei mele epiderme.

        Iar atunci când în sfârșit mă hotărăsc să merg la ștrand, îmi iau atât de multe precauții încât uneori mă întreb dacă nu mai bine stăteam eu acasă liniștită și fără stresul de a face cancer de piele.

Share This:

Citește mai mult

Curățenia în casă. Cele mai enervante lucruri.

        Prefer să-mi păstrez weekend-urile pentru mine făcând lucruri care mă relaxează și îmi aduc bucurie și nu să mă apuc de curățenie lucrând ca o nebună de dimineața până seara ”profitând” de faptul că am o zi liberă. Filozofia mea din acest punct de vedere este să  fac în fiecare zi a săptămînii câte ceva, să trebăluiesc o jumătate de oră sau o oră maxim, astfel încât să nu las lucrurile să se adune, dar nici să mă omor cu lucrul căzând epuizată seara. Dacă într-o zi șterg un geam, în alta fac curat în dulăpiorul din baie iar în altă zi dau cu aspiratorul parcă nu e nici atât de plictisitor și nici atât de frustrant gândul că mi-aș irosi viața cu mărunțișuri care nu aduc niciun fel de plăcere sau satisfacție. Desigur aceasta este părerea mea pur subiectivă pentru că știu cu siguranță că există persoane obsedate de curățenie însă din fericire pentru mine nu fac parte din această categorie, ba chiar există câteva task-uri care mi se par o totală pierdere de vreme. Ca toată lumea, le duc și eu la bun sfârșit pentru că nu am încotro, însă recunosc că nu-mi fac nicio plăcere și de fiecare dată când le vine vremea, le amân cât pot de mult.

  • Spălatul perdelelor. Nu știu de ce mi se pare că de fapt perdelele nu se murdăresc niciodată pentru că nu le atinge nimeni, nu sunt ca o pătură cu care te învelești sau, mai rău, ca o față de masă care se pătează. Cu toate astea cică măcar o dată pe an trebuie spălate, ceea ce (într-un mare sictir), execut și eu. Spălatul în sine nu ar fi o problemă, ce mare lucru să le bagi și să le scoți din mașină dar călcatul (oare cine m-a pus să-mi iau perdele din bumbac?) și apoi agățatul înapoi pe galerie, mă disperă.
  • Ștersul prafului. E foarte adevărat că nu este ceva care să ceară un efort deosebit sau să îmi ia prea mult timp dar jur că la zece minute după ce am terminat, praful se vede din nou pe mobilă mai ales acum vara când stau tot timpul cu geamurile deschise. Pe stradă e circulație mare, colbul se ridică, orașul meu a fost prăfos de când mă știu iar operațiunea de șters praful zici că face parte din raportul zilnic de activitate al Cooperativei Munca în zadar.
  • Călcatul. Din punct de vedere psihic nu mă simt capabilă să petrec o după amiază întreagă călcând cearșafuri care în secunda doi, la prima atingere, la primul somn în așternuturi  vor arăta ca și când le-aș fi pus direct șifonate pe pat. E adevărat că un pat cu cearșafuri apretate și perfect întinse arată foarte bine dar la mine acasă nu suntem la hotel ca să avem cameristă și nici poze de Instagram cu lenjerii de pat impecabile nu sunt tentată să postez. Așa că peste etapa asta am sărit. Știu că există minunății ca cele de aici dar acestea pur și simplu nu sunt pentru mine. Nu spun că detest să calc doar lenjerii de pat dar și hainele pe care le port și cele pe care aleg să le cumpăr trebuie să îndeplinească un criteriu foarte important: să nu se șifoneze. Așa că indiferent dacă tocmai le scot din dulap sau dacă au stat două săptămâni înghesuite în bagajul de vacanta, trebuie să fie purtabile fără a mai trece fierul de călcat peste ele.
  • Mutatul hainelor din sezonul trecut dintr-o parte în alta, adică din dulapul folosit în mod curent în debara, pod, garaj, beci, diverse cutii și alte cotloane la care se ajunge cu greu. Și invers. De fiecare dată când mă urnesc să fac treaba asta îmi propun să devin adepta unui stil de viață minimalist, stil care presupune deținerea și utilizarea unui număr cât mai mic de obiecte, însă gândul îmi trece repede pentru că îmi plac prea mult hainele ca să pot renunța la ele. Frumusețea cerând deci sacrificii, voi continua să le mut la fiecare schimbare de anotimp.
  • Dezghețatul frigiderului. Din fericire de grija asta am scăpat de când mi-am cumpărat un frigider no frost și nu înțeleg de ce nu se fabrică toate frigiderele pe acest principiu. Până nu demult trebuia ca periodic să golesc tot interiorul, să aștept apoi să se topească blocurile de gheață, să înșir tot felul de tăvi în care să se scurgă apa și să pierd juma’ de zi cu bucătăria vraiște. O corvoadă cu care cred că ar fi trebuit să deschid lista, atât de urâtă mi-a fost întotdeauna.

        Dacă stau să mă gândesc un pic, aș mai putea continua dar n-aș vrea totuși să mă judecați prea aspru așa încât o să păstrez aparențele și o să declar că restul treburilor din gospodărie le fac cu plăcere. Cu o singură precizare:  această declarație nu o fac cu mâna pe biblie.
mop

Share This:

Citește mai mult

Temă pentru vacanță. O sticluță cu nisip

        OMG! este acronimul expresiei Oh, My God! adică, pe ardelenește, tulai, Doamne! și sunt  exact cuvintele care mi-au venit în minte, pe rând în engleză și în română, când am citit ultima perlă de pe Facebook. Nu de alta, dar mirarea mea a fost atât de mare încât am simțit nevoia să mă minunez în mai multe limbi.

        Pe unul din grupurile din care fac parte (un grup de călătorii și vacanțe) o mămică disperată a lansat rugămintea către cei care urmează să meargă în această vară în Turcia, și mai exact în Bodrum, să-i aducă o sticlă cu nisip. Era dispusă să plătească chiar și taxă de curier numai să facă rost de acest nisip care reprezintă tema de vacanță a fetiței ei în vârstă de 4 ani, aceasta urmând ca în prima zi de grădiniță, la cerința doamnei educatoare, să se prezinte cu această ”amintire”. Nu știu de ce și la ce ar folosi acest material didactic dar nu mă pronunț pentru că din câte reforme ale învățământului am asistat în ultimii ani n-am înțeles nimic în afară de modificarea structurii anului școlar și mutarea datei tezelor. Dar cine știe, nemaiavând copii la școală, poate îmi scapă dedesubturile și importanța anumitor activități aducătoare de informații educative.

        Anyway, cerința mi se pare deplasată deși s-ar putea să fie o grădiniță de fițe și toți copiii de acolo să meargă peste vară în Bora Bora, Mauritius sau Seychelles că doar n-o să aducă nisip de la Prundu Bârgăului sau colb de pe ulița din Adunații Copăceni. În al doilea rând, după cum i-au răspuns o mulțime de oameni, chiar așa de greu ar fi să pui niște nisip, orice nisip, într-o sticlă și să i-l dai fetiței să-l arate doamnei? La câte compromisuri facem zi de zi, ce mare minune ar fi să păcălim copilul dându-i liniștea și siguranța că și-a făcut tema? Până la urmă e un copil de 4 ani și presupun că la grădinița aia nu se fac la grupa mică studii geologice, geodezice, geotehnice sau cum s-or numi pe calitatea și proprietățile nisipului adus din toate colțurile lumii. Sau se face așa ceva?? De fapt, la ce probleme de matematică am văzut că se fac la clasele primare nu m-ar mira ca la grădi să se studieze erele glaciare și evoluția scoarței terestre.

        Trecând peste absurdul situației m-am amuzat copios la comentariile care au urmat acestei postări. Desigur că primele reacții au fost exact așa cum mi-a trecut și mie prin cap adică ceva de genul ”se rezolvă ușor, puneți nisip de oriunde, nu trebuie să afle nimeni că nu e din Bodrum” sau ”este nisip în toate parcurile” dar mai apoi au apărut unii cu specificații clare: Este la Leroy Merlin nisip de Bodrum. Se numeste „nisip fin pentru constructii, granulatie 0.1-1mm” 🙂

        Alții au zis că au ei în curte nisip gratis , la alții în cartier tocmai s-au adus pe stradă vreo trei rabe în timp ce un tip amabil care urma să meargă în Turcia în septembrie (dar la Side, nu în Bodrum) s-a oferit să aducă nisip de acolo. Se pare însă că cel de Side are ph-ul mai ridicat și granulația mai mare ca cel din Bodrum. Nu-i bun.

        Și din Constanța a vrut o doamnă să trimită o sticluță cu nisip dar au sărit bucureștenii ca arși că au și ei pe toate coclaurile dar comentariul la care am râs cu cea mai mare poftă a fost al unuia care a văzut imediat o oportunitate de afaceri:  Am eu, 500 de euro kg. Mesaj în privat. Mulțumesc!

        Nu știu ce să cred, dacă postarea inițială a fost scrisă la mișto sau nu, înclin să cred că nu pentru că am văzut prea mulți părinți care au luat-o razna de când a apărut temenul de parenting dar, pentru a nu știu câta oară, mi-am dat seama că cea mai mare calitate a românilor, de netăgăduit, este simțul umorului iar la asta sunt imbatabili și pentru asta îi iubesc 🙂 Finalul discuțiilor (cel puțin până în acest moment) a fost unul apoteotic:

        Proști sunt părinții că se agită așa de tare ca specimenul de mai sus, nu educatoarea că le cere… Dacă are proști care o ascultă, mâine o să ceară un căcat de capră de pe Everest :))))sticla

Share This:

Citește mai mult