cultura

Cum să scrii un articol care să nu intereseze pe nimeni

        Nu o să vă țin prea mult în suspans așa că o să vă spun din start marele secret: scriind despre cărți. Cele mai puțin citite articole de pe acest blog  și care n-au stârnit mai deloc interes, cele fără comentarii și fără vizualizări au fost cele în care am scris despre cărți sau despre ce am mai citit, în general. Și după cum arată glumele din online se pare că nu doar eu am constatat acest lucru. cultura

         În consecință, n-am făcut niciodată recenzii în adevăratul sens al cuvântului chiar dacă mi-am exprimat pe scurt părerile. Dar așa, cap-coadă, n-am scris niciodată. Pentru ce să scriu dacă nu interesează pe nimeni? Adevărul e că nici eu, la rândul meu, nu sunt o mare devoratoare de recenzii și dacă îmi propun să citesc o carte îmi sunt suficiente câteva cuvinte care să-mi stârnească interesul sau, dimpotrivă, să-mi spună că cel puțin pentru momentul respectiv cartea nu intră în aria mea de preferințe.

       În calitate de cititor de bloguri, s-ar putea spune că și eu sunt oarecum superficială și dacă văd un titlu gen Cum poți da jos 3 kg în două zile există o mult mai mare probabilitate să intru pe articolul respectiv decât pe un altul care se intituleazî sec  Jurnalul diavolului de Robert K. Wittman. Urmează deci întrebarea pe care și-o pun toți marii gânditori ai țării preocupați de viitorul națiunii. Mai citește cineva în ziua de azi? Eu cred că da și spun asta în pofida negativismului pesimist manifestat de pseudointelectualii supărați pe viață. Văd că în jurul meu majoritatea oamenilor citesc cu plăcere chiar dacă nu în ritmul de pe vremuri când, în lipsă de altceva, lumea se refugia în cărți. În orice casă, oricât de modestă, exista o bibliotecă iar postul de vânzătoare la o librărie era cel puțin la fel de important și de vânat ca cel de gestionar la o alimentară de cartier. Sigur că între timp lucrurile s-au schimbat și în ritmul amețitor al vieții de acum timpul alocat lecturii a scăzut simțitor dar încă lumea citește.

        Cu toate că se spune că rolul cărților este hotărâtor în formarea personalității, am întâlnit relativ mulți tineri care deși n-au citit decât strict ceea ce li s-a cerut la școală, au ajuns oameni cu o vastă cultură pe care și-au format-o exclusiv din documentarele tv sau de pe internet. Sunt adulții, până mai ieri copii, care au preferat întotdeauna un dispozitiv cu ecran în locul unor pagini cu miros de cerneală tipografică și nu doar o dată am fost surprinsă să văd ce cunoștințe vaste au despre istorie, religie, geografie sau chiar artă. În consecință, din punctul meu de vedere, expresia ”n-a citit în viața lui o carte”  necesită nuanțări. Pentru că nu știu câtă înțelepciune, informații sau modele de urmat  ai putea găsi în romanele Sandrei Brown chiar dacă ai citit cu toptanul. Nu condamn în niciun fel literatura de divertisment, a nu se înțelege greșit. N-am nicio reținere, ba chiar îmi face plăcere să răsfoiesc reviste ca cea de aici fără să consider că aș da dovadă de frivolitate. Până la urmă a citi înseamnă în primul rând a te relaxa și nu doar a-ți îmbogăți cunoștințele despre filosofie sau spiritualitate.

        De când am kindle-ul nu mai cumpăr cărți decât în format electronic. De fapt fenomenul s-a produs invers, am cumpărat kindle-ul pentru că nu mai aveam loc în bibliotecă și chiar nu am vrut să-mi umplu toată casa cu rafturi. Am câteva cărți pe care le-am citit de mai multe ori dar, în general, marea majoritate a romanelor le citesc o singură dată. Le-am cumpărat, le-am citit, le-am pus în bibliotecă și acolo zac de ani de zile scoase doar din când în când pentru a fi scuturate de praf. Ocupă prea mult loc și din păcate nu mai au nicio utilitate pentru că nu le mai citește nimeni. Nici măcar reviste nu-mi mai cumpăr decât foarte rar și atunci doar pentru cadourile pe care le au atașate :) Iar de ziare nici nu mai poate fi vorba. Le citesc doar pe alea care se distribuie gratis. Tehnologia ne-a adus în punctul în care putem să găsim toate informațiile legate de modă, frumusețe, lifestyle, vedete sau cultură online, printr-un simplu click. De exemplu, aici.

        Cu toate astea, cred în continuare că o carte bună este hrana sufletului și că cei care citesc au privilegiul de a trăi mai multe vieți deodată. Dacă ar fi răspund la întrebarea care este cartea care mi-a schimbat viața într-un fel n-aș sta deloc pe gânduri și aș spune Pe aripile vântului de Margaret Mitchell. O am pe noptieră și este cartea care îmi dă curaj și putere în momentele grele. Cred că sunt pasaje pe care deja le știu pe dinafară dar totuși găsesc de fiecare dată câte ceva nou descifrat printre rânduri. Scarlett O’Hara este personajul meu preferat din literatură iar fraza cu care se încheie cartea ”After all, tomorrow is another day” (până la urma urmei, mâine este o nouă zi) mi se pare un bun slogan după care să îți conduci viața. Voi aveți o astfel de carte de suflet?

 

 

Share This:

Citește mai mult

cizme roz

Cine își mai amintește de ajutoarele de după revoluție?

        E duminică după masă, am aprins o lumânare parfumată (Cappuccino Truffle de la Yankee Candle – complet dezamăgitoare), mi-am făcut un ceai și am citit câteva pagini din ultima carte a Ioanei Pârvulescu, Inocenții. Nu e ceea ce m-am așteptat să fie dar încă mai sper deși am citit aproape o treime. Și pentru că lectura nu a reușit să mă prindă deloc,  m-am apucat, deși fără pic de entuziasm, de făcut un pic de ordine pe blog – verificat spam-ul, șterse comentariile, instalat un plugin, chestii tehnice pe care le amânasem de multă vreme.

        Și cum navigam eu printre setări, ferestre și meniuri, am recitit un comentariu la articolul meu precedent (cel legat de modă) în care cineva spunea că nu îi plac tricourile inscripționate. Aproape instantaneu mi-a venit să-i răspund că sunt de aceeași părere,  nici mie nu-mi plac mesajele  scrise pe piept. Însă întrebarea care m-a străfulgerat dintr-odată m-a oprit înainte să ating tastatura: de când nu-mi mai plac tricourile cu scris? Altădată aș fi fost în stare să ucid pentru unul… E drept că asta se întâmpla foarte demult, în studenție când ne uitam la colegii greci sau arabi și îi vedeam ca pe cei mai înstăriți oameni din lume, eleganți și în pas cu moda pentru că purtau tricouri inscripționate. Îi invidiam nu doar pentru tricourile colorate ci și pentru seturile de carioci și creioanele mecanice Rotring cu mină de 0.5, pentru deodorantele Rexona sau săpunurile Fa, pentru ciocolata Toblerone și bomboanele cu care se întorceau din vacanțe sau pentru țigările Kent pe care le dădeau adminstratorilor de cămin pentru a obține camere mai bune.

        Eram atât de săraci că nu-mi vine a crede. Și nu știu dacă neapărat săraci, pentru că până la urma urmei nu seufeream de foame, aveam case și ne îmbrăcam frumos la petreceri, dar eram atât de înapoiați față de restul lumii încât cred că putem ușor face o paralelă între mărgelele de sticlă colorată cu care Cristofor Columb i-a fermecat pe băștinașii americani și toate flecuștețele pe care le-am primit sub formă de ajutoare imediat după revoluție.

        Eu personal am crezut că l-am prins pe Dumnezeu de un picior când, drept recunoștință pentru cazarea oferită de părinții mei unui grup de francezi sosiți într-o misiune umanitară în România acelor vremuri , aceștia le-au făcut cadou o cutie uriașă cu săpunuri. Cred că erau în jur de 60-70 de bucăți și mama mi-a spus că pot să le împart cu sora mea, deci doar în două, nu în trei!, ea renunțând în favoarea noastră. În cutia cu comori nu erau două săpunuri la fel, și întâi alegeam eu unul, apoi ea, apoi din nou eu și tot așa până le-am împărțit pe toate și ne-am văzut cocoțate fiecare pe câte o stivă de Camay, Fa, Palmolive și Johnson & Johnson. Foarte bucuroasă am fost atunci, parcă și acum când rememorez ziua aceea îmi vine zâmbetul pe buze deși acum pot să mă duc la orice oră din zi sau din noapte să-mi cumpăr de trei ori mai multe săpunuri ca atunci. Dar nu mă mai interesează pentru că lucrurile acestea au devenit prea banale și intră în firescul de zi cu zi.

        Și nu doar de săpunurile francezilor am fost fascinată ci și de ceea ce aruncau la gunoi. Da, exact, de ambalajele acelea de plastic care ar fi putut avea o mie de alte întrebuințări și pe care atunci le vedeam pentru prima dată. Noi încă mergeam la alimentara să cumpărăm iaurt și sana cu borcane de sticlă la schimb în timp ce alții aruncau bunătate de păhărele colorate și frumos desenate pe care le folosiseră doar o singură dată. Păi nu era păcat de la Dumnezeu să le lași acolo? Fără nici cea mai mică ezitare le-am scos din gunoi, le-am spălat și vreo doi ani le-am folosit în fiecare weekend în care am mers la  iarbă verde. Câte cafele am băut din ele, câte povești s-au țesut în jurul lor  și cât m-au invidiat prietenii pentru așa un set, numai eu știu :)

        Au mai fost apoi cizmele roz pe care băiatul meu le-a primit la grădiniță. Tot de la ajutoare și tot de la francezi. Fiecare copil primise un pachet cu ceva de îmbrăcat și încălțat, o jucărie și ceva dulciuri. La al meu se nimeriseră o pereche de cizmulițe de piele îmblănite, frumoase la vremea lor, dar acum destul de ponosite și, în plus, model pentru fetițe. Dar explică-i asta dacă poți unui copil de trei ani. I-au fost așa de dragi și i-au plăcut așa de mult că numai cu ele a mai vrut să umble. Că erau roz și pentru fetițe n-ar fi fost așa o mare problemă dar era vară, uneori era caniculă iar el, în pantaloni scurți și cu piciorușele ca două bețe nu s-ar fi despărțit nici în ruptul capului de cizmele cu blană. Toată vara a cutreierat cartierul încălțat ca un homeless de întorcea lumea capul după el pe stradă.

        Însă cea mai drăguță fază mi-a fost povestită de niște prieteni, soț și soție, stabiliți în Danemarca. Se aflau în concediu în România, tot așa, pe la începutul anilor 90 când încă se mai purta moda cu ajutoarele. La un moment dat ea s-a simțit rău și au fost nevoiți să meargă la spital. La secția de ginecologie unde a fost consultată, tot personalul medical începând de la infirmiere și asistente până la medicul care a primit-o, toți, dar absolut toți, purtau halate care pe buzunarul de la piept aveau o broderie reprezentând câteva cuvinte scrise în limba daneză. Și o mică siglă. Când prietenul nostru l-a întrebat pe medic dacă știe de la ce firmă provin halatele, acesta i-a spus că au fost primite cadou, sub formă de ajutoare, cel mai probabil de la un spital din Danemarca dar că nu știe exact. Cu siguranță dacă ar fi știut că de fapt halatele proveneau de la una dintre cele mai mari crescătorii de porci (cu abator, evident) nu ar fi defilat cu atâta mândrie pe holurile spitalului. Să leșine, și mai multe nu când și-a dat seama ce ridicol trebuie să fi fost :)

        În străinătate astfel de salopete de lucru brodate  sau halate sau orice alt echipament de lucru primea oricine în prima zi de muncă după ce se angaja, la noi însă era un lucru nemaiîntâlnit la fel ca multe altele cu care eram rămași în urmă.

        Între timp s-a terminat cu ajutoarele dar au înflorit magazinele second hand care înclin să cred că aduc marfă ce provine din donații (adică ajutoarele de pe vremuri). Până să merg în Anglia credeam că doar în estul Europei industria asta este atât de dezvoltată dar nici vorbă, și în Regat lucrurile stau exact la fel, dacă nu chiar la un nivel superior. În fiecare oraș, și am văzut destule, există străzi întregi cu magazine second hand unul lângă altul, deci ne depășesc până și la acest aspect :) După cum știți eu n-am niciun fel de reținere în a colinda astfel de magazine, ba chiar îmi face plăcere să descopăr mereu comori de neprețuit și nu e vorba numai de haine ci de orice alt obiect care a fost folosit de altcineva înaintea mea. De ce să plătesc prețul întreg când îl pot lua la doar o fracțiune din cât a fost inițial? Începând de la ace sau cărți până la masini de brodat sau macarale, pentru orice există o variantă mai ieftină și la fel de bună. Ajutoarele de după revoluție s-au mutat acum în second handuri. Vă mai aduceți aminte de ajutoare și de frenezia creată în jurul acestora? cizme roz

Share This:

Citește mai mult

kickbox

Spre limita umanității

        Unul dintre cele mai urâte lucruri care se întâmplă pe lumea asta este violența. Nu suport violența sub nicio formă și când spun asta nu arunc doar vorbe în vânt ca să mă aflu în treabă vorbind așa cum, de exemplu, spun unii că nu suportă înmormântările. Serios?? Dar există oare cineva care să meargă cu plăcere la astfel de evenimente triste? Cu siguranță, nu, dar suntem nevoiți să participăm din respect nu doar pentru cel care s-a dus ci și pentru familia înconjurată de durere. Cortegiile funerare, uneori chiar de sute de oameni, sunt formate aproape în totalitate din persoane care nu suportă înmormântările.

        În ceea ce privește violența, dacă întrebi pe (aproape) oricine o să-ți răspundă că nu e bună, că o detestă și că nu o suportă dar cu toate astea dacă te uiți într-o sală unde se desfășoară o gală de box, nu ai unde să arunci un ac iar campionatele de K1 au încasări de milioane de dolari. În timp ce în ring oameni tineri, viguroși, cu trupul perfect sculptat se mutilează reciproc învinețindu-și ochii, mulțimea urlă în delir avidă de durere și sânge. N-o să înțeleg niciodată de ce în timp ce luptele de cocoși sau câini sunt declarate ilegale iar organizatorii pedepsiți cu închisoare, luptele violente dintre oameni sunt încurajate și au atât de mulți susținători. N-am nimic împotriva kickboxingului ca metodă de fitness, atâta timp cât omul dă cu picioarele și pumnii într-un sac de nisip, n-are decât să transpire până la loc comanda dar atunci când energia se dezlănțuie negativ rupând ficatul sau splina omului din față care nu a reușit să pareze la timp loviturile, totul începe să devină lipsit de logică.

        Cum se poate numi sport o formă de agresivitate în care cineva își pune viața în pericol și, mai mult decât atât, atentează la integritatea fizică a adversarului lovindu-l cu sete fără cea mai mică urmă de omenie? Că de compasiune nici nu poate fi vorba când tu vezi că cel în care lovești e deja desfigurat, cu fața plină de sânge și abia mai ținându-se pe picioare dar tu, puternic și ațâțat de ovațiile spectatorilor continui să cari la pumni cu nemiluita cu singura dorință de a-l vedea la pământ definitiv.

        Mă întreb ce-o fi în sufletul mamelor sau soțiilor celor care intră în ring, cât din durerea luptătorilor (sau combatanților, nici nu știu cum să le spun) iau asupra lor și cum le intră cuțitul în inimă la fiecare lovitură. Nici în coșmarurile mele cele mai urâte n-aș vrea ca băiatul meu să ajungă vreodată într-o astfel de ipostază și l-am auzit chiar și pe Leonard Doroftei, cel care a cunoscut gloria boxând, spunând același lucru despre cei doi băieți ai lui. Să vezi cum în ring intră un om tânăr, perfect sănătos, într-o stare fizică de invidiat, cu fiecare mușchi lucrat la milimetru și  peste câteva minute iese  tumefiat, plin de vânătăi și sânge, este peste puterea mea de înțelegere. Uneori iese pe picioarele lui, alteori pe targă, atât de zdrobit și de nenorocit încât ajunge să fie material de studiu în centrele de recuperare pentru procedurile de fizioterapie. Fără glumă. Căutam pe internet un cabinet sau un specialist în masajul de drenaj limfatic pentru o cunoștință care a suferit o operație de cancer la sân și știam că procedura asta i-a făcut mult bine surorii mele (dar și dacă sunteți o persoană sănătoasă, simplul drenaj limfatic vă ajută să vă recuperati mai repede dintr-o răceală sau să scăpați mai ușor de oboseală) când am descoperit că există clinici care își fac reclamă pe seama recuperărilor de succes ale celor care ies varză dintr-o meci de kickbox full-contact.kickbox

        Sunt conștientă că orice sport practicat aduce după sine posibilitatea accidentărilor și cu cât nivelul de performanță este mai ridicat, cu atât probabilitatea unei traume grave crește. Dar una este să faci o ruptură de menisc la patinaj, să-ți fisurezi tendonul lui Ahile sărind la groapa cu nisip sau chiar să te trezești din greșeală cu o gheată cu crampoane în ceafă pe terenul de fotbal și cu totul altceva este ca un zdrahon de o sută douăzeci de kile să-ți fractureze intenționat maxilarul. Consider că sunt sub limita umanității și dacă ar fi după mine eu aș scoate în afara legii aceste sporturi aducătoare de moarte.

 

 

Share This:

Citește mai mult

sea food

Ce înseamnă un cadou inspirat

        Am o fostă colegă cu care m-am înțeles foarte bine care m-a anunțat că și-a depus dosarul de pensie. E drept că încă nu a ajuns la limita de vârstă dar a ales să se pensioneze anticipat pentru că, zice ea, îi e teamă că în curând n-o să mai fie bani de pensii și măcar să apuce și ea cât de puțin să se bucure de satisfacția de a sta acasă în vârful patului atunci când toți cei din jur pleacă la muncă indiferent dacă afară plouă, bate crivățul sau se anunță cod roșu de caniculă sau uragan. Și cu ocazia asta a zis că o să facă o mică petrecere. Nu din aia gen nuntă dar tot cred că o să ne adunăm vreo 15-20 de persoane iar eu abia aștept să-mi revăd colegii de la fostul job.

        Singura problemă este alegerea cadoului pentru că, pe lângă banii pe care o să-i dăm ”fetei” astfel încât să acopere măcar o parte din nota de plată de la restaurant, am vrea să rămână și cu o amintire sub formă materială de la acest (presupun) fericit eveniment. În comitetul desemnat pentru cumpărarea cadoului suntem trei. Trei doamne înțelepte :) În astfel de condiții, cu un număr atât de mic de votanți, ai zice că e ușor să te pui de acord dar începutul ne-a dovedit contrariul. Doamna numărul unu a propus să-i luăm ceva pentru casă, doamna numărul doi a venit cu ideea unui tablou iar eu m-am gândit la o supriză constând în bilete pentru un weekend la Praga sau Viena (am văzut câteva super oferte în această perioadă). Pe scurt, fiecare dintre noi  s-a gândit la ceea ce i-ar plăcea ei însăși să primească. Ceea ce e total greșit.

        Dacă într-adevăr vrei să faci o bucurie unui om dăruindu-i ceva,  atunci pune-te în pielea lui alegând cadoul pe care și-l dorește el, și nu ceea ce crezi tu că ar vrea oricât de mare ar fi tentația. Există un prag psihologic destul de greu de depășit: puterea de a trece peste dorința de a cumpăra ceva ce îți place ție  și alegerea a ceea ce își dorește el cu adevărat. De multe ori e o diferență de la cer la pământ și o să vă dau un exemplu.

        Pentru aniversarea de 18 ani a băiatului meu voiam să-i cumpăr un ceas frumos (sunt obsedată de ceasuri), mai scumpicel, ceva fancy dar totuși util, să-i rămână și o amintire… știți voi clișeul după care gândim de multe ori când alegem un cadou. Eram un pic nehotărâtă în alegerea mărcii și a modelului și atunci mi-am zis că poate ar fi bine să-l întreb ce și-ar dori exact astfel încât să-l poarte cu plăcere. Răspunsul lui m-a șocat și, drept să spun, mi-a tăiat tot elanul: Mamă, dacă vrei să-mi faci o bucurie mare de ziua mea, te rog să-mi cumperi un compresor, mie nu-mi trebuie ceas. What??? nici nu știam exact ce-i ăla compresor, știam că e o sculă sau aparat dar nu știam la ce folosește. Am fost într-un fel dezamăgită dar apoi m-am gândit la câte cadouri nepotrivite primisem eu de-a lungul timpului și de care nu m-am bucurat deloc: seturi de cosmetice care nu mi se potriveau, bibelouri și vaze pe care le urăsc, servicii de farfurii, căni sau pahare de care nu aveam nevoie sau aranjamente cu lumânări, flori de pai și animale de faianță care s-au umplut de praf aruncate prin sertare. Până la urmă cadoul este făcut să-l bucure în primul rând  pe cel care îl primește și abia apoi pe cel care îl dăruiește.

        Cel mai aiurea cadou de care mi-a fost dat să am parte a fost o masă la un restaurant de fițe în Paris. Persoana care ne-a invitat, pe mine, pe soțul meu și pe cei doi copii, a avut evident cele mai bune intenții și a făcut-o cu tot dragul numai că rezultatul a fost dezastruos. Eram la prima ieșire din țară după revoluție când încă diferența dintre România și Europa occidentală era uriașă, noi fiind încă în fundul prăpastiei. Eram așa de sărăci și înapoiați că nici măcar supermarketuri nu aveam (dacă îmi aduc bine aminte primul Metro s-a deschis abia în ’95). Dar ce zic eu de supermarketuri, astea încă erau la distanță de ani lumină față de alimentarele de cartier din care ne aprovizionam ducând borcane de iaurt și sana la schimb. De fapt, încă mai existau cartele de alimente pe baza cărora aveai dreptul să cumperi o anumită cantitate de  zahăr și de ulei la prețul unic, stabilit de stat, un preț foarte mic în comparație cu piața liberă unde prețurile explodaseră în urma ”liberalizării”. Pentru cârcotașii care spun că nu s-a schimbat nimic și pentru cei care erau prea mici la vremea respectivă pentru a-și aduce aminte lucruri concrete și perfect măsurabile, vreau doar să spun că salariul meu de economist într-o întreprindere de stat era de 2600 de lei în timp ce un dolar se vindea cu 70 de lei. Deci eram plătită cu fix 37 de dolari pe lună, bani cu care hai să spun că mă descurcam aici dar pentru o excursie în Franța erau vax albina.
        Pe lângă prețurile absolut delirante de la restaurantul respectiv, cei care ne invitaseră au avut și proasta inspirație de a alege niște feluri de mâncare cu care nu eram deloc obișnuiți. Tot ce a fost adus pe masă a fost pe bază de fructe de mare. O mulțime de platouri cu creveți, languste, caracatițe, stridii, homari, crabi, langustine, scoici și tot felul de alte bidigănii au fost puse în fața noastră în cantități impresionante. Eu, fată de la țară obișnuită doar cu tocănițe și sarmale,  nici nu mă puteam uita la ele, darmite să le înghit, copiii smiorcăiau că vor la McDonald’s și se foiau întruna pe scaun în timp ce doar soțul făcea față cu stoicism aruncându-mi priviri ucigătoare că nu-l ajut deloc. Din când în când mai plimbam și eu prin gură până mă treceau sudorile câte un crevete de aveam impresia că simt pe cerul gurii tot felul de picioroange și clești, apoi cu o sforțare supremă îl trimiteam pe gât în jos după care beam un pahar de apă să-mi taie greața. În viața mea n-am mai îndurat un asemenea chin. A fost o experiență horror de care acum râdem cu poftă dar atunci am crezut că dau în hepatită și doar feliile de lămâie pe care le-am cules cu conștiinciozitate de pe toate farfuriile m-au salvat de la a ajunge direct la spital. sea food
        Cu banii dați pe nota de plată aș fi putut să-mi cumpăr un aspirator. Nu mă întrebați de ce am făcut comparația, dar știu că asta mi-a trecut atunci prin minte. Eram fascinată de magazinele de electrocasnice și nu conteneam să mă mir de abundența de produse care îmi luau ochii în timp ce mă gândeam la aspiratorul bulgăresc mare și greu cât un tanc pe care îl aveam acasă și de care făcusem rost cu greu.
        Cam așa văd eu că stă treaba cu cadourile. Un cadou potrivit care să aducă bucurie înseamnă nu ce îți place ție, ci ceea ce îi place lui, cadorisitului. Am iscodit-o deci pe prietena mea și spre totala mea suprindere am aflat că își dorește un ceas și nicidecum un tablou sau o excursie (da, există și oameni care se desprind cu greu din confortul căminului și care n-ar pleca de acasă nici ridicați cu macaraua). Și a mai zis că vrea totuși un pic de supriză și să aleg eu modelul că are încredere în gusturile mele ceea ce, evident, m-a flatat. Adevărul este că am câteva ceasuri foarte faine care nu trec neobservate :) Așadar am intrat din nou în ședință cu membrii juriului care au pus în wishlist câteva ceasuri tissot de pe elefant.ro Dacă aruncați o privire o să vedeți că sunt câteva modele faine, nimic de zis, dar știu că sunt un pic prea clasice pentru gustul ei și că ar prefera ceva mai împodobit, mai strălucitor și cu mai multe briz-brizuri așa că eu m-am oprit la modelele de ceasuri guess. Sunt și cu mult mai ieftine și i-ar mai rămâne și ceva bani în plus. Grea decizie. Trebuie totuși să ne mișcăm repede pentru că de sâmbătă într-o săptămână e petrecerea. Voi ce ați alege?

Share This:

Citește mai mult

mama

Obiceiuri frumoase care nouă ne lipsesc

        Prima și prima dată am văzut băncuțele de care o să vă spun în curtea bisericii din Stratford upon Avon, localitatea în care s-a născut și unde este înmormântat Shakespeare. Eram într-o excursie și ne plimbam pe aleile cimitirului cu cruci celtice năpădite de mușchi și licheni ale căror inscripții abia se mai puteau descifra când am observat că toate băncile aveau pe spătar o mică plăcuță metalică pe care scria ceva. Am crezut că probabil este numele firmei producătoare dar când m-am apropiat am văzut că fiecare dintre acestea era de fapt un mesaj comemorativ. banca2

        Erau mesaje de dragoste și de rămas bun dedicate celor dragi plecați pentru totdeauna din lumea noastră. Am fost foarte impresionată și mi s-a părut tare frumos gestul de a-ți manifesta astfel sentimentele dar în același timp m-am întrebat care o fi procedura prin care se ajunge la a pune o astfel de plăcuță pe o bancă în parc. Mai exact cum ajunge placa mea și nu a altuia în acel loc. Răspunsul mi l-am dat singură când am descoperit (din aceleași inscripții) că de fapt aceste bănci aflate în apropierea bisericii  proveneau din donații și nu erau făcute de biserică sau de comunitatea locală.

        Afară era o vreme călduță de toamnă cum rar se întâmplă în Anglia iar noi ne-am așezat pe o astfel de bancă și am scos pachețelul cu sandwich-urile aduse de acasă. Păsările  ciripeau de zor ascunse printre frunzele galben-aurii-ruginii ale copacilor seculari, din când în când mai scotea capul și câte o veveriță curioasă în timp ce grupurile de turiști veneau și plecau cu zecile. Am petrecut poate mai puțin de jumătate de oră de liniște cu senzația atât de greu de întâlnit că nu ai de făcut absolut nimic decât să stai și să te bucuri de natură și de pacea acelui colț de rai iar când ne-am ridicat să plecăm am mulțumit în gând celui care pusese banca acolo.

        Asta se întâmpla exact în urmă cu doi ani și am crezut atunci că obiceiul cu băncile inscripționate  este ceva ce ține de specificul local dar se pare că nu. Din câte am observat este ceva foarte răspândit în tot regatul pentru că de atunci am întâlnit plăcuțele comemorative și în nord, la York, și în sud, la Exeter, și la Oxford, și la Cambridge și la Bath, absolut peste tot pe unde am umblat. Iar băncile nu sunt amplasate doar în cimitire sau pe lângă biserici ci și în parcuri sau pur și simplu în locuri mai ferite pe marginea trotuarelor. Oriunde ar vrea cineva să poposească pentru o clipă de răgaz. banca1

        M-am gândit ce frumos ar fi să pun și eu o bancă din asta în memoria mamei mele și chiar l-am întrebat pe al meu soț ce părere are despre ideea mea. O bancă în curtea bisericii de care aparținem și unde, la sărbătorile mari, slujbele se țin afară. Poate vreun bătrân adus de spate sau cineva slăbit de o boală grea și-ar odihni puțin oasele. Știți ce mi-a spus? și cred că a avut dreptate…

        Tu crezi că te-ar lăsa să faci așa ceva de capul tău? Întâi ți-ar cere un proiect care să aibă toate avizele necesare: de securitate la incendiu, acord de mediu, acord de amplasare în parcelă, expertiză tehnică și vreo două-trei certificate de conformitate iar apoi, în cazul în care, cu mică probabilitate, ți l-ar aproba, ți-ar spune că nu poți lucra decât cu o anumită firmă. Una care să fie agreată și autorizată. Și după ce ai găsi firma, când totul ar fi aproape gata, te-ar întreba: nu mai bine ar fi să ne dai nouă banii dacă tot vrei să faci o donație?  ne ocupăm noi de asta pentru că știm să le dăm o destinație mai bună. Iar în fața mutrei tale mute de uimire ți-ar da lovitura finală: doar nu vrei să amplasezi banca pe domeniul public, poate te mai trezești și cu vreo amendă.

        A fost ca un duș rece, într-un fel pare o exagerare dar glumele astea crunt inspirate din realitate mi-au adus aminte de un banc: La Radio Erevan se întreabă: este adevărat că lui Iuri Gagarin i s-a dat o Volgă neagră după ce s-a întors din cosmos? La care Radio Erevan răspunde: da, este adevărat cu singura diferență că nu era neagră ci era roșie și nu era Volgă ci era bicicletă și nu i s-a dat ci i s-a luat. banci uk

         Mda. Mi s-a cam luat avântul. Voi ce credeți, cât de simplu sau complicat ar fi un astfel de demers?

Share This:

Citește mai mult