De fiecare data cand vin in Anglia mai gasesc ceva care ma surprinde in mod placut desi nu sunt genul care sa cad pe spate si sa ma extaziez degeaba. Adica nu fac parte din categoria celor pe care cu siguranta ii stiti si voi, cei care odata iesiti din Romania, vad doar caini cu covrigi in coada si au impresia, pardon, certitudinea, ca in occident Pepsi-ul e mai gustos, Ariel-ul spala mai bine, sapunul Dove face mai multa spuma si parfumurile persista mai mult. Poate unele din aceste amanunte or fi adevarate, stiu ca erau la un moment dat niste discutii despre existenta unor duble standarde la unii producatori, dar nu stiu ca zvonurile sa se fi adeverit vreodata.

        Ce se vede insa cu ochiul liber, este grija fata de om. Fata de orice om, indiferent de dizabilitatea pe care o are, indiferent de cum arata, indiferent de cum se imbraca sau in ce biserica intra. Pentru noi, care avem inoculata ideea ca odata iesit la pensie, cetateanul român nu mai are ce astepta decat ziua de intâi a lunii ca sa isi ia reteta compensata, este de neimaginat cum reusesc altii sa isi continue viata intr-un mod cat se poate de placut fara a fi o povara pentru cei din jur. Nu este nimic neobisnuit sa vezi doamne trecute bine de 80-90 de ani care coboara de la volan, isi iau cadrul si se deplaseaza sontac-sontac traversand parcarea mall-ului unde au venit sa faca cumparaturi. Rochii roz, ochelari de soare si posete colorate.

        Nu exista loc care sa fie inaccesibil persoanelor in carucior sau care se deplaseaza cu ajutorul unui cadru, peste tot exista rampe, incepand de la trecerile de pietoni pana la intrarile in orice magazin, institutie, restaurant sau muzeu, autobuzul si trenul opresc la peroane care au acelasi nivel fara sa trebuiasca sa urci vreo treapta, ca sa nu mai spun ca nu exista mijloc de transport in comun care sa nu aiba prevazut loc special pentru persoanele in carucior (sau bebelusi, de ce nu?) iar toalete cu sisteme speciale pentru cei cu dizabilitati exista in orice restaurant. Chiar ma uitam cu admiratie la doua doamne, una mai greu deplasabila ca alta, cum venisera la restaurant sa isi petreaca impreuna o dupa masa placuta si nu aveau nevoie de niciun insotitor pentru ca totul era gandit astfel incat sa se poata descurca singure. “La noi” cred ca erau demult trimise la azil, nu ca ar fi ceva rau sa ajungi sa te retragi acolo, problema este ca nu mai ai cum sa iesi in lume pentru ca orice bordura devine un obstacol de netrecut.

        Asta pe de o parte, pe de alta parte, exista dizabilitatile celor care s-au nascut “altfel” si pe care societatea engleza ii integreaza asa cum sunt. Pentru ca nu toti am avut norocul sa ne nastem cu doua maini, doua picioare si cu capul indeajuns de limpede ca sa putem invata sa scriem si sa citim. Am vazut nu doar o data, tineri cu sindromul Down care lucrau in supermarketuri cot la cot cu colegi “obisnuiti” sau, cel putin, asa pareau. Si nimeni, dar nimeni, nu avea priviri dubioase sau sa dea vreun semn de mirare. In afara de mine, desigur, care tragean cu coada ochiului pentru ca nu-mi venea sa cred cat de bine erau integrati in colectiv si daca nu ar fi avut trasaturile caracteristice, nu s-ar fi observat nimic.

        Si acum, daca tot veni vorba de boli, sa va spun si parerea mea, desigur neavizata, despre sistemul medical din Anglia. Nu vorbesc din experienta proprie ci din cea a sotului meu care, slava Domnului, este sanatos si nu a avut nevoie de doctor decat de vreo doua-trei ori in aproape sapte ani de UK. Dar experienta lui a fost una pozitiva chiar daca odata a ajuns la urgente si a asteptat vreo trei ore. Pare enorm dar faptul ca avea frisoane si febra 39 (asta  era inainte de covid) ii scadea din importanta atunci cand aparea in sala de asteptare cate unul care sangera abundent, altul cu un bat infipt in ochi sau un copilas intepat de albine si cu posibila alergie la venin. Nu stiu care e ordinea urgentelor dar cu siguranta infectia urinara urmeaza dupa fractura si durerea de cap este mai putin grava decat o arsura. Ideea e ca atunci cand a ajuns la rand, toata atentia medicului a fost asupra sa, a fost respectat, i s-a vorbit frumos si a primit tratamentul de care avea nevoie. Gratis.

        De celelalte doua dati cand a avut nevoie de medic nu a mai fost vorba de urgente si a fost programat la consultatie odata peste o luna, iar cealalta data peste trei saptamani. Toate analizele de sange au fost gratuite, programate la o anumita ora, asteptat 5 minute si rezolvat. Realmente nu are de ce sa fie nemultumit de sistemul medical. Poate doar de faptul ca nu i se prescriu antibiotice pentru orice raceala asa cum a fost obisnuit de mic 🙂

 

Read More

        Diseară plec în Anglia și parcă nu-mi vine să cred că nu mai am nevoie de biblioraftul cu acte cu care să mă prezint la check-in. Poate nu știți, dar de când a început nebunia cu coronavirusul nu mai poți să-ți faci checkin-ul online. Adică poți, dar nu obții boarding pass ci o înștiințare care îți spune că e musai să treci pe la ghișeul companiei aeriene să te verifice de acte. Deci indiferent dacă ai sau nu bagaj de cală, trebuie să treci pe la ei. Și evident să stai la coadă pentru că de-aia te cheamă cu trei ore înainte la aeroport. Ziceam că nu mai am nevoie de ”biblioraft” ci doar de 2 acte: plf (formularul de localizare a pasagerului în care declari unde vei locui pe perioada șederii în Anglia) și dovada vaccinării. Pe care o am, thanks God, pentru că în caz contrar ar fi trebuit să-mi programez un test covid de ziua 2, adică alți bani, altă distracție. Am ajuns să mă bucur deci că nu mi se mai cer ”decât” două hârtii. Ce înseamnă totuși puterea obișnuinței și cât de relativ e totul. Dacă privești din perioada anterioară pandemiei, pare absurd… dacă revezi prin prisma restricțiilor de anul trecut, e, cum zice englezul, a piece of cake.

        Și, ca să vă faceți o idee cam ce a însemnat anul trecut (era să zic pe vremea asta, dar atunci, în martie, nici măcar nu se putea circula, toate zborurile fiind anulate), și o să spun de luna iunie când am fost în vacanță cu nepoatele, las aici pentru posteritate lista documentelor necesare unei călătorii:

• test covid făcut în România cu maxim 48 de ore înainte de îmbarcare (doar pentru adulți)
• PLF (formularul de localizare a pasagerului)
• dovada rezervării unui test covid de ziua 2 și unul de ziua 8 atât pentru mine cât și pentru Silvia (pentru că are peste 5 ani)
• dovada vaccinării. Este adevărat că la vremea aceea pe englezi nu îi interesa dacă ești sau nu vaccinat, dar lucrul acesta era util când te întorceai în România ca să nu intri în acrantină
• carantină 10 zile  în Anglia (timp în care am fost sunată zilnic pentru verificare) – indiferent dacă erai sau nu vaccinat
• test to release, acesta nu era obligatoriu dar dacă ieșea negativ aveai posibilitatea să ieși din izolare după ziua 5, ceea ce am și făcut că altfel mă urcam pe pereți
• procură notarială de la părinții fetelor prin care își dădeau acordul să scot copiii din țară
• cazier judiciar. Cu asta am o mare nelămurire, dacă aș fi avut vreo infracțiune înscrisă în cazier, m-ar fi oprit la vamă? că nu înțeleg și nu știu să existe o astfel de prevedere legală

        A fost horror, o mulțime de restricții făcute pentru a descuraja călătoriile dar pot să spun că am învins sistemul. În plus, când m-am întors în ianuarie (e vorba de altă călătorie, nu vă imaginați că am stat juma’ de an), a trebuit să îmi fac test și la plecarea din Anglia, deci test plătit acolo, plus încă un PLF pentru întorcerea în țară. Nici nu știu cu ce o să îmi mai umplu timpul acum că s-a anunțat că începând din 18 martie UK renunță la toate aceste restricții,  documente și verificări. Am ratat deci plecarea lină cu două zile, azi fiind 16. Doamne ajută să revenim definitiv la libertatea de dinainte pe care nu știam să o apreciem dar care acum ni se pare ceva absolut minunat!

        Auzind că se ridică toate restricțiile de călătorie, o colegă mi-a spus azi că îi pare rău că s-a vaccinat. Nu mi-a venit să cred, cum să îți pară rău chiar dacă nu ai avut nicio reacție adversă? E adevărat că s-a lăsat destul de greu convinsă și a făcut-o abia spre sfârșitul campaniei când s-a interzis accesul persoanelor nevaccinate în mall-uri, instituții și restaurante. Nu pot să înțeleg aceste păreri de rău mai ales că acum are anticorpi covid pe care i-a ”obținut” cu mare ușurință. Ce vreau să spun, este că forma de covid pe care a făcut-o a fost extrem de ușoară dat fiind faptul că era deja vaccinată. A trecut, cum se zice, ca gâsca prin apă și acum poate să stea liniștită. N-aș vrea să redeschid subiectul vaccinării și să creez din nou polemici pe această temă, mai ales acum când tema zilei care ne întristează pe (aproape) toți este tragedia din Ucraina, dar atâta reticență nu am văzut nici la momentul introducerii timide a campaniei de vaccinare  împotriva infecției cu HPV în urmă cu vreo 12-13 ani dacă bine îmi aduc aminte. Atunci însă segmentul vizat era mult mai mic și, evident, lipsea efectul pandemic.

        Așadar v-o iau înainte și vă mulțumesc înainte de a-mi ura concediu plăcut și să ne bucurăm că pandemia s-a ”terminat”. Adică cel puțin eu n-o mai bag în seamă, lucru pe care îl recomand cu căldură pentru o stare de bine.

Read More

        Bătrânețea, vrem, nu vrem, vine și doar cei norocoși cu adevărat reușesc să o prindă. Nu aș da un prag exact, o limită peste care dacă ai trecut ai sărit în cealaltă tabără dar totuși am observat că în jurul vârstei de 40 de ani majoritatea oamenilor încep să-și schimbe modul de a mânca, se gândesc la tot felul de diete, încep să se țină de mersul la sală sau își cumpără bicicletă, nu mai fac exces de alcool, nu mai pierd nopțile și renunță definitiv la fumat. Unii îmbătrânesc mai repede, alții mai târziu, unii se ”țin bine” și la 90 de ani în timp ce alții se ramolesc imediat ce s-au căsătorit, unii scriu cărți la 100 iar altora le e teamă să încerce lucruri noi la 35. Pe măsură ce înaintez în viață sunt tot mai convinsă că tinerețea e o stare de spirit și doar tegumentele sunt cele care trădează adevărata vârstă biologică. Altfel spus, învelișul ne omoară 🙂

        Să fie vârsta doar un număr? Un număr pe care unii îl simt iar alții nu îl bagă în seamă? În una din primele  zile la actualul meu job, deci în urmă cu aproape șapte ani, unul din noii mei colegi de atunci m-a întrebat cu cea mai mare seninătate când merg să-mi iau medicamentele. Ce medicamente?, i-am răspuns eu mirată de întrebare. Alea compensate, cum care? că dacă nu le iei în primele zile ale lunii, știi că se epuizează plafonul, a continuat ciudatul dialog. Păi, am răspuns eu tot mai siderată, nu iau niciun medicament. Adică nu am nevoie de nicio rețetă pentru că nu sufăr de nicio boală. A fost un șoc pentru toată lumea din birou și vă jur că s-au uitat toți la mine de parcă picasem din lună. Eram toți de vârste apropiate, deci între 45 și 55 de ani, și din cinci câți eram, doar eu eram ”verde ca bradul”. Adică nu luam medicamente și nu eram sub tratament nici pentru tensiune, nici pentru glicemie, nici pentru inimă, nici nimic. A nu se înțelege că ceilalți arătau cumva a fi în suferință deși, desigur, sunt conștientă că nu toate bolile au manifestări exterioare. Dar mi s-a părut prea de tot ca toți să dea iama lună de lună la medicul de familie doar pentru faptul că au ”o anumită vârstă” și categoric i-am suspectat de ipohondrie. Frica asta permanentă asupra unor afecțiuni care să pună viața în pericol și interpretarea catastrofică a semnelor fizice (care de cele mai multe ori sunt senzații normale) cred că este mai dăunătoare chiar decât boala în sine.

        Se spune că bătrânețea nu vine cu flori, ceea ce este perfect adevărat, dar nici să te îngropi înainte de a muri nu este cazul. Mulțumesc lui Dumnezeu și moștenirii genetice că sunt sănătoasă și că nu am înclinații panicarde. Desigur că la fel ca aproape toată lumea, mai am din când în când dureri de spate sau dureri de genunchi. Sau mă mai pricopsesc cu câte o răceală zdravană (deși de doi ani de când port masca în permanență nu mi s-a mai întâmplat) dar de aici până la a înghiți pumnul zilnic de pastile e cale lungă. Adevărul este că am grijă de mine, mănânc fără să fac excese, dorm suficient, fac zilnic plimbări, nu mă stresez fără motiv și am o mulțime de pasiuni cu care îmi umplu timpul liber. După stilul de viață pe care îl am, tot ce ar putea să mă lovească ar fi sindromul de tunel carpian. Glumesc bineînțeles dar chiar există astfel de cazuri ca efect al poziției vicioase și a suprasolicitării încheieturii mâinii în timpul folosirii mouse-ului. Iar cum eu sunt lipită de calculator, nu ar fi imposibil.

        Anyway, ce voiam de fapt să aflu de la voi, este câte pastile luați zilnic?

 

 

Read More