IMG_20171214_145010_resized_20171214_040446105

Vitamina A pe pâine

        Am o relație specială cu vitamina A :) Știu că sună ciudat să ai o relație cu o vitamină dar se mai întâmplă. La mine a început când eram la liceu și debutul a fost dezastruos. Am participat odată la un fel de prezentare/ conferință/ workshop, nici nu știu cum să îi spun pentru că evenimentul a fost ceva total nereușit deși intenția organizatorilor a fost una dintre cele mai bune. Ne-au adunat în Casa de cultură a studenților pe elevele de clasa a XII-a de la toate liceele din Cluj și medici de diverse specialități au ținut câte o mică prelegere despre probleme pe care ei le considerau de interes pentru vârsta noastră. Spun că evenimentul nu a avut succes pentru că pe noi nu ne interesa aproape nimic din ce se spunea pe scenă, în sală era gălăgie și nu prea auzeam ce se vorbește și singurul episod la care lumea a devenit atentă a fost cel în care o cosmeticiană a dat câteva sfaturi despre îngrijirea tenului adolescentelor. Evident, în acel moment toată lumea a ciulit urechile, frumusețea fiind un subiect de maxim interes în toate timpurile :)

        Nu știu cât de competentă era persoana care a făcut prezentarea și dacă avea cunoștințe bazate pe studii științifice dar înclin să cred că nu. În orice caz, ce am reținut eu din pledoaria ei a fost faptul că vitamina A aplicată pe gene duce la creșterea și îndesirea acestora. Deși niciodată nu m-am plâns de genele mele, ba din contră pot să spun că sunt foarte mulțumită de cum arată, m-am gândit că n-ar strica să mi le fac mai lungi și mai frumoase așa că ajunsă acasă am aplicat sfaturile specialistei. Mi-am cumpărat de la farmacie o fiolă de vitamina A uleioasă și seara, înainte de culcare, mi-am pus pe gene loțiunea magică.  Dimineața, șoc și groază, aproape nu am mai putut deschide ochii atât de tumefiate îmi erau pleoapele. Aveam ochii umflați ca o broască, nu puteam clipi  și abia îi țineam întredeschiși. M-am speriat rău și m-am dus la dermatologie unde doctorița a constatat că făcusem o alergie groaznică la leacul miraculos și m-a certat bine. Am umblat ca un zombi, distrusă complet și răspunzând la întrebări idioate, aproape o săptămână și mi-am jurat că nu o să mă mai ating de vitamina A în viața vieții mele.

        Nu e de mirare deci că douăzeci de ani mai târziu când o prietenă mi-a recomandat vitamina minune pentru pielea foarte uscată a palmelor nici n-am vrut să aud de așa ceva. Întotdeauna am avut pielea uscată pe mâini și, deși mă dau cu cremă de fiecare dată după ce mă spăl, tot nu pot să scap de problema asta. Atunci însă a fost un episod de-a dreptul acut, aveam niște palme pe care îmi crescuseră solzi de șopârlă atât de deshidratată eram. După ce am încercat toate cremele posibile și imposibile de la cele mai scumpe până la clasica glicerină sau vaselina pe bază de petrol, în disperare de cauză am zis să mai fac o încercare și mi-am luat inima în dinți. M-am dat cu vitamina A pe mâini și, pe cuvântul meu, după două zile mă lăudam cu o piele fină ca de bebeluș. Se pare că într-adevăr aveam o carență și de atunci am revenit la sentimente mai bune față de vitamina A. De atunci, din când în când mai ales iarna, îmi ofer câte un astfel de tratament și îmi face foarte bine.

        Zilele trecute eram pe un site unde căutam niște suplimente alimentare pentru tratamentul hepatitei C pentru o cunoștință în vârstă care nu prea se pricepe la internet iar sistemul medical de stat (nici cel oficial, nici cel paralel) nu o ajută cu nimic și am dat peste niște chestii foarte interesante. Legate de vitamina A, evident :) Spun interesante pentru că îmi convin de minune: Vitamina A se regăseşte în mod natural în alimente de origine animală, cum sunt ouăle, ficatul, peştele gras (anşoa, macrou, hering etc.), lapte şi produse lactate nedegresate, cum sunt smântâna sau untul. Deci exact alimentele care-mi plac mie :) Şi având în vedere că au început să-mi iasă din nou solzii, inspirată fiind de sursele de vitamină de mai sus am creat o reţetă de pate de ficat ex-cep-ţio-na-lă. Nu că mă laud… de fapt, ba chiar mă laud dar mi-a ieşit ceva foarte bun, simplu şi rapid de făcut.

        Nu ştiu vouă cum vi se pare dar pateul de ficat care se găseşte în comerţ este din ce în ce mai rău. Rău înspre oribil. Mie mi-a plăcut întotdeauna pateul şi nici nu sunt o mofturoasă dar parcă acum când desfac o conservă zici că mănânc hârtie. Nu mai are niciun gust în schimb are termen de expirare peste 5 ani. Nici nu vreau să mă gândesc ce bagă în el de ţine atât, în orice caz nu ficat că ăla este în proporţie de maxim 15% :) Adică pate de ficat fără ficat.

        În consecinţă mi-am făcut singură pateul de vis :) Am fiert 300 de grame de ficat de pui, dar nu mult, doar câteva minute cât să nu mai iasă sânge dacă îl înţepam cu furculiţa şi apoi l-am băgat în blender unde l-am măcinat. Practic s-a făcut imediat ca o pastă şi tot acolo am băgat şi aproximativ 40-50 de grame de unt, un pic de sare şi piper proaspăt măcinat. IMG_20171214_145010_resized_20171214_040446105

        A ieşit ceva foarte bun la gust, untul fiind dulce a luat amăreala de care se plâng cei cărora nu le place ficatul. Eu nu fac parte dintre ei dar ştiu că sunt unii care susţin că ficatul este amărui. A ieşit un pate care mustește de vitamina A, gustos şi foarte ieftin, 3 lei ficatul şi încă vreo 2 lei untul deci eu spun că merită. Plus că se face şi foarte repede, nu are conservanţi, E-uri, aditivi, culoranţi şi nici nu stă cu anii în aluminiu sau plastic. L-am mâncat cu roşii şi castraveţi cruzi dar merge şi mai bine cu murături. Din alea puse de mine ca să mă laud până la sfârşit :)IMG_20171214_150305_resized_20171214_040400945        Mai am o reţetă de pate dar acela este mult mai gras, este reţeta pe care o făcea bunica mea când tăia porcul. Şi acela este delicios dar plin de colesterol, dacă vreţi să v-o spun și pe aia, daţi de ştire.

Share This:

Citește mai mult

posch tea

Lista (scurtă) a cadourile pe care mi le doresc de Crăciun

        Nu țin neapărat să primesc cadouri de Crăciun. Am de toate și când spun asta nu vreau să mă laud sau să stârnesc invidii gratuite. Pur și simplu nu-mi lipsește nimic iar când îmi doresc un obiect material mi-l cumpăr singură. Simplu ca bună ziua. Sunt perfect mulțumită de garderoba mea, de cosmeticele pe care le am, de parfumurile de pe noptieră, de spectacolele pe care le văd, de vacanțele petrecute și de cele în curs de realizare. Nu visez la cai verzi pe pereți și am așteptări realiste iar împlinirea acestora îmi dă o stare de confort pentru care mă simt binecuvântată în fiecare clipă. Tot ce-mi doresc cu adevărat este legat de sănătate, pace și liniște și, de fapt, nu cred că este cineva pe lume care să nu jinduiască la asta. Daaaar… pentru că așa e datina și pentru că sunt înconjurată de mulți oameni care mă iubesc și care vor să-mi facă suprize, m-am gândit să fac o listă cu cadouri care într-adevăr mi-ar aduce bucurie. Așadar, să începem:

  • Un pandantiv în formă de fulg de zăpadă. De aproape 20 de ani îmi doresc unul, mai exact de la difuzarea pe ProTV a emisiunii în care Emil Călinesc a avut-o ca invitată pe Claudia Schiffer la Chestiunea zilei. Nu aveam internet pe vremea aia și interviurile de acest gen erau rare mai ales dacă protagoniștii erau de o asemenea anvergură. Drept urmare m-am uitat cu sufletul la gură de la cap la coadă și am sorbit fiecare cuvințel. Printre altele, frumoasa vedetă a spus că parfumul ei preferat este unul natural, mai exact uleiul esențial de vanilie și nu vreun parfum creat de o casă renumită iar la întrebarea ce bijuterie poartă, și-a arătat încântată lănțișorul pe care îl avea la gât și de care era agățat un fulg superb cu diamante micuțe, o creație Bvlgari. bvlgari snowflake
  • O invitație la ceaiul de după amiază într-un restaurant luxos. Un posch afternoon tea, pe vorba englezului. Genul acesta de meniu/ ieșire/ distracție, nici nu știu exact cum să-i spun, nu cred că există în România sau eu cel puțin nu știu să fie pe undeva. În schimb în Anglia am văzut mereu prin vitrine reclame care mă lasă să visez la ceva extrem de elegant. Deci îmi doresc să ajung într-un local select, cu mobilier sculptat clasic, cu tapet de mătase, sfeșnice și oglinzi, cu veselă de porțelan adevărat și neapărat cu platouri etajate pline cu prăjituri delicioase. Ceaiul să fie servit de chelneri politicoși care poartă mănuși albe iar muzica ambientală să fie întreruptă doar de clinchetul lingurițelor de argint strălucitor. Am văzut scena asta în realitate numai că eu mă aflam în stradă, de partea cealaltă a geamului, și acolo mi-a rămas gândul :) Ca să vă faceți o idee, costă de la 25 de lire în sus de persoană. Scump,  dar e o experiență pe care aș vrea să o încerc.posch tea
  • Și dacă tot vorbim de Anglia și de plecările mele, mi-ar plăcea să am acolo, la fel ca acasă, tot ceea ce este necesar ca să îmi fac părul după ce mă spăl pe cap. E adevărat că am deja un uscător de păr, dar mie nu-mi trebuie un uscător ci exact unul din acesta. Și nu-mi trebuie o placă de întins părul ci exact una din astea. S-ar putea să vă pară pretenții nefondate dar femeile știu că o zi în care părul nu-ți stă ca lumea poate fi compromisă din start :)
  • O pisică. M-aș bucura foarte tare dacă aș primi o pisică bengaleză. Știu că cel mai bine ar fi să adopt una abandonată și nu neapărat de rasă (ceea ce am și făcut) dar o superbitate tigrată mi-ar depăși orice vis. Cel mai probabil asta nu se va întâmpla niciodată pentru că bengalezele astea sunt extrem de scumpe, prețul lor pleacă de la o mie de dolari pentru cele cu origine dubioasă și poate ajunge până la 20000-25000 de dolari pentru cele cu certificat genetic și care miaună în 3 limbi de circulație internațională. bengal cat
  • Bilete de avion. Oricând și oriunde. Să văd lumea, să vizitez orașe, să întâlnesc oameni, să încerc mâncăruri noi, să învăț geografie și istorie, să experimentez senzații necunoscute și să mă bucur de libertate. N-am niciun loc pe lumea asta în care să nu-mi doresc să merg, poate doar în cele cu zone de război unde ar fi periculos pentru moment, în rest, începând de la Bucovina până în Papua Noua Guinee și de la Iași până în Pampasul argentinian, aș pleca mâine. Iar cum cea mai realizabilă destinație din lista mea este târgul Ieșilor… de ce nu? N-am mai fost dinainte de revoluție și este unul din orașele mele de suflet pe care m-aș bucura enorm să-l revăd. Am văzut de curând niște poze din spatele Palatului Culturii de zici că ești la Versailles. Musai să văd cu ochii mei cu ce s-au îndeletnicit moldovenii în ultimii ani :)

Voi ce dorințe materiale aveți? I-ați scris lui Moș Crăciun sau vă bazați pe intuiția lui?

Share This:

Citește mai mult

pisica in pat

Lucruri pentru care nu mai vreau să mă justific

        Poate asta vine odată cu vârsta, poate așa mi-a fost firea dintotdeauna sau poate e o combinație între cele două dar cred cu tărie că nu trebuie să dau explicații sau să mă justific în vreun fel în fața nimănui pentru unele lucruri pe care le fac în felul meu. Vor exista întotdeauna oameni care să mă judece pentru că gândesc altfel decât ei sau că deciziile mele de a-mi trăi viața sunt total diferite de ale lor și asta începând de la lucrurile mărunte până la cele care ne influențează parcursul.

        Astăzi sunt pornită pentru că cineva s-a trezit să-mi țină teoria chibritului argumentând cu teorii savante legate de tradiții și cultura populară românească că fac o mare greșeală împodobind bradul de Crăciun la începutul lunii decembrie. Că distorsionez mesajul creștin al Crăciunului, că m-a influențat prea mult filiera occidentală, că am transformat sărbătoarea într-un eveniment consumerist și alte bla-blauri pe care oricum le aud zilnic la TV. M-am enervat instant ca de obicei când văd că cineva judecă după aparențe și mai mult decât atât, încearcă să-și impună propriile idei fără a le accepta pe ale altora. Nu văd niciun rău în a-mi împodobi casa cu luminițe și beteală înainte de termen. Ba chiar, dacă am chef, nu mă împiedică nimeni să ascult Jingle Bells în mijlocul verii, să beau vin fiert cu scorțișoară de ziua mea (în iunie) sau să fac drob de miel de Sfântul Ioan. Nu mai vreau să aud expresia așa se face. Până la urma urmei luna cadourilor capitaliste și marele praznic al Nașterii Domnului nu se exclud reciproc și pot foarte bine să meargă în paralel dar, după cum spuneam, nu o să mă justific de ce fac așa și nu altfel.

        Numărul doi intră tot la categoria lucruri mărunte sau, în orice caz, nu de importanță vitală deși unii cred că dacă eu dorm cu pisica în pat speranța de viață îmi scade considerabil din cauză de microbi, boli, păr în plămâni sau toxoplasmoză. N-am nici pe naiba nimic din toate astea deși se fac deja șapte ani de când ne giugiulim în fiecare seară. Ce-i drept nu dormim bot în bot, pisica se lăfăie la picioarele mele deasupra păturii și în nopțile lungi de iarnă îmi ține tare bine de cald iar dacă vreodată o să-mi iau toată menajeria în pat e doar problema mea. pisica in pat

        Un alt lucru pentru care nu mai vreau să mă justific în fața nimănui este modul în care îmi cheltuiesc banii. M-am săturat să se uite unii chiorâș de câte ori plec sau mă întorc dintr-o vacanță. Călătoriile sunt pentru mine cel mai plăcut mod de a cunoaște lumea iar amintirile astfel create sunt singura avere pe care o luăm cu noi atunci când trecem dincolo. Așa că n-o să mă mai justific în fața nimănui de ce în loc să-mi schimb mobila în sufragerie prefer un city break in Madrid sau de ce în loc să-mi schimb mașina în fiecare an prefer să dau o fugă într-un city break in Copenhaga. Chiar așa, sper ca asta să se întâmple cât mai curând, poate chiar anul viitor. Am mai fost odată la Copenhaga, în ’96 dacă bine țin minte, dar atunci aveam cu toul alte priorități și n-am reușit să vizităm prea multe iar din cauza vremii (era cel mai geros și înzăpezit februarie din ultimii 50 de ani) nu am putut să luăm orașul la pas.

        Am ales să scriu azi doar despre 3 lucruri, cele care m-au iritat cel mai des în ultima perioadă dar lista mea e de fapt mult mai lungă și ar putea continua cu modul în care îmi petrec timpul liber (prea mult internet și social media!!) sau mizeriile pe care le mănânc (da, nu sunt o fană a salatelor fără dressing și a felurilor raw vegan). Astea ar fi cele soft că dacă trecem la vaccinuri, familia tradițională sau opțiunile politice e vai și-amar :) I agree to disagree, deci, luați-mă așa cum sunt.

 

Share This:

Citește mai mult

brad

Anti-magia târgurilor de Crăciun

        Dacă e decembrie, e atmosferă de sărbătoare. Dacă e decembrie, e miros de scorțișoară și portocale iar, mai nou, dacă e decembrie, e târg de Crăciun și, ca să fii în rând cu lumea, musai să faci un city-break la Sibiu. N-ai bifat târgul, nu exiști. Glumesc, desigur, dar există totuși un sâmbure de adevăr altfel nu-mi explic cum de juma’ de Românie s-a mutat la Sibiu în weekendul care tocmai a trecut. Și din jumatea aia am făcut parte și eu.

        De felul meu nu sunt o cârcotașă dar jur că n-am simțit nicio urmă de magie. Atmosfera festivă promisă de site-urile de turism a însemnat doar o îmbulzeală teribilă, o forfotă obositoare și o înaintare lentă prin puhoiul de lume în care stăteai în permanență cu gâtul răsucit ca să nu-i pierzi din priviri pe cei care te însoțeau. E adevărat că se auzeau colinde în difuzoare, e adevărat că mirosea a vin fiert și erau aprinse mii de luminițe dar ce folos dacă trebuia să aștepți la coadă o juma’ de oră ca să cumperi un kurtos kolac. Evident că n-am avut chef să împărtășim această experiență în schimb n-am avut cum să sărim peste distracția cu călușei fiind cu Sivia care la doi ani și jumătate a intrat în fibrilații când a văzut caruselul. O tură de teoretic 3 minute (practic mai puțin de două), costa 10 lei. Mi s-a părut o nesimțire să ceri un asemenea preț dar când e vorba de exploatarea sentimentelor părinților lăcomia nu cunoaște limite.

        Cel mai mult mi-au plăcut proiecțiile luminoase de pe clădiri, brazii acoperiți de zăpadă, ninsoarea care cădea alene (tot doar o proiecție)  și peisajele feerice care te făceai să uiți de noroiul prin care călcai. Sâmbătă seara nu am reușit să ajungem să vedem ce se vindea la căsuțele de lemn pentru că nu am avut nici putere, nici chef să dăm din coate și să ne înghesuim printre alte sute de oameni care își lungeau gâturile doar-doar or vedea globurile strălucitoare, bucățile de brânză, sau inimioarele de turtă dulce pe care le ofereau expozanții. Pe scurt, seara a fost un fiasco dar nu neapărat din cauza organizatorilor ci din vina noastră pentru că am venit în număr prea mare și toți deodată. Poate dacă era cu numere de ordine alta ar fi fost situația :)

        Adevărul e că  pe unde am umblat în lume, primul cuvânt care ar descrie  târgurile de Crăciun ar fi cu siguranță aglomerația. Indiferent că am fost la Cluj, la București, la Viena, la Birmingham sau la York, nebunia a fost aceeași și din acest punct de vedere toate târgurile sunt la fel de obositoare iar de anul trecut de când cu atentatul din Berlin mă apasă și o undă de îngrijorare.

        Am dormit într-un apartament închiriat de pe booking.com  exact în buricul târgului. Practic clădirea era în Piața Mare, lipită de primărie și cu o priveliște superbă. Din când în când se auzeau clopotele de la biserică (duminică dimineața au sunat timp de un sfert de oră) lucru care mie mi s-a părut extrem de romantic. sibiu

        Noroc că am stat de pe o zi pe alta și a doua zi dimineața am putut relua turul târgului altfel m-aș fi întors acasă cu un sentiment de frustrare. Deși ziua a început cu o ploaie enervantă, până am băut cafeaua la Einstein a ieșit soarele și starea mea de spirit s-a înseninat la fel ca cerul. Tocmai îmi trecuseră nervii după ce o chelneriță a reușit să mă șocheze cu mitocănia de care a dat dovadă. Nici nu mai țin minte de când n-am mai fost tratată cu o așa impertinență în mod absolut gratuit. Singura ripostă a fost că nu am lăsat bacșiș, am plecat de acolo cu un gust amar și ceea ce mai pot să fac este să vă recomand să evitați acest local. Eu cu siguranță nu o să mai calc pe acolo în vecii vecilor. einstein

        A, și era să uit să vă spun că am băut un salted caramel latte care a costat 14 lei și cel mai probabil era făcut dintr-un pliculeț de Brasero de 50 de bani. O porcărie.

        Cu soarele sus pe cer luminițele nu mai erau aprinse în schimb piața era aproape goală și am apucat să colindăm toate căsuțele. Mi-a plăcut ce-am văzut: brânzeturi autohtone și numai, cârnați și cărnării, dulciuri de toate felurile de la baclavale turcești la stollen de Dresda, alune în ciocolată, acadele, turtă dulce și cozonaci, împletituri de lână, căciuli și papuci de blană și multe, multe bijuterii handmade unele mai frumoase ca altele. Mi-am cumpărat o brățară cu un semn al infinitului și una cu crucea celtică apoi am trecut drumul în Piața Mică unde am mâncat. De data asta nimic tradițional. Eu am luat o supă asiatică (ramen) din care de mult voiam să încerc. Supa în sine mi-a plăcut, păcat doar că tăiețeii nu erau de foarte bună calitate dar cel puțin mi-am satisfăcut curiozitatea. Presupun că era tot un soi de semipreparat instant dar ce să fac dacă ăsta e trendul: să stai în frig, în picioare la o masă înaltă de fier ascultând muzică de Crăciun și să mănânci cu tacâmuri de plastic. Magia sărbătorilor!

        În concluzie, începând de anul viitor voi intra în spiritul Crăciunului sub orice altă formă decât mergând la un astfel de târg. Știu că la fel am spus și anul trecut dar, cu perseverență, până la urmă tot o să-mi iasă :) brad

Share This:

Citește mai mult

old-letters-2238537_640

Cât timp se ține un secret?

        Se zice că nu e bine să ții lucrurile în interior și emoțiile în frâu și că e benefic să te descarci din când în când. Probabil psihologii au dreptate dar eu de când mă știu am preferat să țin totul pentru mine și să-mi port gândurile fără să împovărez pe nimeni. Foarte, foarte rar m-am destăinuit vreunei prietene și poate nici atunci în totalitate ci doar prin frânturi pe care le-am simțit mai ușurele. Asta e firea cu care m-am născut și nu cred că voi mai apuca să mă schimb vreodată.

        Pe de altă parte, se pare că întotdeauna am fost considerată persoana potrivită căreia să i te confesezi. Fără să vreau, fără să cer amănunte, fără să insist și fără să întreb m-am trezit mereu știind secretele altora și nu doar ale prietenilor apropiați. Uneori am încercat să opresc din fașă tăvălugul destăinuirilor în special atunci când simțeam că urmează să aflu ceva important de care mă temeam ca ulterior persoanei să-i pară rău dar nu am reușit niciodată. Când omul vrea să se descarce, nimic nu-l mai poate opri. Adevărul e că n-am trădat niciodată și buzele mi-au fost pecetluite indiferent dacă secretul a fost mare sau mic, dacă a fost de lungă sau scurtă durată pentru că da, există secrete care nu pot ține prea mult, cum ar fi venirea pe lume a unui copil și numai eu știu de câte enșpe mii de ori am fost printre primii care au aflat :)

        S-a întâmplat însă să îngrop în mine și secrete mai grele decât pietrele de moară și despre unul dintre acestea vreau să vă spun astăzi pentru că mă frământă puternic de ceva vreme. Sigur că nu o să dau nume și nici amănunte, totul va fi destul de vag pentru că secretul trebuie păstrat în continuare însă miezul și ideea în sine au un impact emoțional uriaș. Sau cel puțin așa mi se pare mie.

        Totul s-a petrecut cu câteva zeci de ani în urmă. 30, 40, 50… nu contează. Dragostea, pentru că despre asta e vorba, a fost la fel în toate timpurile chiar dacă fiecare generație crede că lumea a început odată cu ea. O fată tânără, studentă pe atunci, s-a îndrăgostit de un coleg de facultate. Acesta i-a răspuns cu aceleași sentimente și au trăit împreună o frumoasă poveste de dragoste așa cum sunt toate poveștile adevărate. Relația era tot mai strânsă și mai legată iar spre sfârșitul facultății cei doi au hotărât să se căsătorească. Toate bune și frumoase până când fata l-a prezentat părinților pe viitorul ei soț. Un om frumos, manierat, cultivat, cu simțul umorului, de aceeași religie și făcând parte din aceeași categorie socială. Un singur bai avea. Nu locuia în România, era străin și venise doar să-și facă studiile aici urmând ca apoi să se întoarcă acasă la el. Iar acum, după cei câțiva ani petrecuți în România, venise timpul să facă acest lucru. Voia însă să-și ducă mireasa cu el ceea ce pentru părinții fetei era total inacceptabil. De ce s-au opus atât de categoric, n-aș putea să vă spun. Probabil din cauza distanței, probabil de teama represaliilor comuniste, probabil din ignoranță și un sentiment al apartenenței prost înțeles… Motivele le știau doar ei iar între timp le-au dus cu ei în mormânt, cert este că n-au vrut să audă nici în ruptul capului de o astfel de căsătorie într-o țară străină. Fata lor trebuia să rămână cu orice preț aici și exact așa s-a întâmplat.

        Străinul a plecat în țara lui cu inima frântă sperând că după ce lucrurile se vor liniști va putea reîncepe lupta pentru a câștiga acordul familiei. La fel gândea și ea. Apoi și-au promis că își vor scrie în fiecare zi cu speranța cuibărită adânc în suflet că viața se va îndrepta în favoarea lor și că povestea lor nu s-a sfârșit încă. A urmat o vară chinuitor de fierbinte și lungă în care ea i-a scris zeci de pagini udate cu lacrimi. A așteptat poștașul cu sufletul la gură în fiecare zi dar acesta nu i-a adus nicio scrisoare. Nici măcar una. La toate epistolele ei nu a primit niciun răspuns, nici măcar o vedere, niciun semn de viață. Îndoiala i se strecura din ce în ce mai mult în inimă, tristețea nu îi dădea pace, nu mai avea somn, nu mai avea poftă de mâncare, devenise străvezie și suferea ca un câine. I se spunea că ochii care nu se văd se uită dar ea nu voia să creadă asta. O măcina dorul, o măcina îngrijorarea și spaimele îi răscoleau visele, sufletul îi era ferfeniță și inimioara îi crăpase în zeci de cioburi. Iubitul ei o părăsise pentru totdeauna și nu mai avea să-l vadă niciodată.

        Toamna a trecut greu ca o depresie, iarna a împietrit-o și mai tare, apoi s-au scurs alte anotimpuri și alți ani fără ca soarele și luna să țină cont de dramele mărunte ale pământenilor. Viața și-a văzut de cursul ei, peste câțiva ani fata s-a căsătorit cu altcineva, a făcut doi copii, i-a iubit, i-a crescut, apoi i-a văzut așezați la casele lor și s-a trezit devenind bunică. N-a avut cea mai reușită căsnicie din lume dar de bine, de rău, zilele s-au târât unele după altele și bucuriile s-au împletit cu necazurile așa cum se întâmplă de cele mai multe ori.

        Despre fata de altădată, ajunsă acum aproape de capătul drumului, am aflat secretul de care vă spuneam și care mă apasă. Iubitul ei din tinerețe i-a scris, nici mai mult nici mai puțin, decât 82 de scrisori timp de aproape un an de zile. Nici una n-a ajuns la destinație. Nici măcar un rând nu a înseninat ochii plânși de dor, niciun cuvânt nu a adus zâmbetul pe fața ei îngândurată, niciun plic nu s-a odihnit în buzunar ca o dovadă palpabilă a dragostei. Cum a fost posibil așa ceva? Simplu. Mama ei i-a ascuns toate scrisorile, avea înțelegere la oficiul poștal din sat și toată corespondența îi era adusă direct ei. A avut grijă ca o leoaică să dosească orice urmă, a fost vigilentă ca un animal de pradă ca nici cea mai mică bănuială să nu umbrească tăcerea pe care o impusese peste legătura dintre cei doi. Cum a lăsat-o inima să facă una ca asta, cum nu o durea sufletul să vadă cum fiica ei se dă de ceasul morții și să nu-i aducă o urmă de alinare… nu o să înțeleg niciodată. Mi se pare o cruzime de nedescris dar așa a fost. Dur și fără sentimentalisme. Pragmatic.

        Știu acest secret de mulți ani. Acum că au murit toți, mă bate uneori gândul să scot povestea la suprafață, să-i spun fetei de atunci și doamnei de acum că nu a fost părăsită și că alesul ei a iubit-o până la capăt. Totuși  nu cred că o s-o fac vreodată. Vorba mamei, mai bine să-ți pară rău că nu ai spus, decât că ai spus… old-letters-2238537_640

Share This:

Citește mai mult