strada

Strada pe care au început să moară grădinile

        Treceam deunăzi pe strada mea, de fapt pe strada copilăriei mele, așa cum trec mereu de câteva zeci de ani și dintr-odată mi-am dat seama că aproape nimic din ceea ce era odată nu mai este așa cum păstram eu în amintire. Mergeam cu gândurile amestecate încercând să fac puțină ordine și să prioritizez ceea ce aveam de făcut, când privirea mi-a căzut pe micul scuar din fața casei domnului G. O bucată de pământ nisipos pe care frunzele păpădiilor trecute începeau deja să se usuce și pe care din loc în loc apăruse invadatorul pir. Pe lângă bordurile joase își făcuseră loc mici buruieni iar firele de iarbă rămase de anul trecut  se întindeau uscate, împrăștiate ca niște paie inutile pe când frunzulițele, încă mici, de brusturi suculenți prevesteau sumbru tufele ce se vor înălța după prima ploaie mai puternică. Smocuri degenerate  de iarbă gălbuie se ițeau din loc în loc făcând ca locul să pară și mai sărăcăcios decât era în realitate.strada

        Spectacolul semi-mizer mi-a străpuns cu tristețe inima și pentru o clipă am încercat să revăd același loc așa cum arăta cu mulți ani în urmă când doamna și domnul G. se mândreau cu cea mai frumoasă grădină, atât în curtea casei cât și pe micul petic de pământ de lângă trotuar. Nu știu cum se făcea dar lalelele roșii înfloreau prima dată în curtea lor iar bujorii înfoiați aveau cel mai îmbătător miros tot la ei în grădină. Pe când începea vacanța mare apăreau crinii aliniați pe trei rânduri iar mai apoi gladiolelele în toate culorile pâmântului. Prin plasa gardului ieșeau daliile bătute iar aleea veșnic umbroasă care ducea spre intrarea în casă era străjuită de ferigi uriașe în timp ce în stradă tufele de trandafiri explodau de boboci. Pe margini se întindeau petunii ce rezistau cu stoicism la arșița zilelor de vară fiind înlocuite prin septembrie de crăițe portocalii și galbene care țineau până aproape de primele ninsori. Atâta timp cât au trăit, doamna și domnul G. au avut cea mai frumoasă grădină de la noi de pe stradă, lucru care nu poate fi contestat de niciun vecin.

        Nu erau prea prietenoși cu noi copiii așa cum era doamna H. care locuia la capătul străzii și cu care aveam tot timpul povești. Mergeam mereu la ea și o iubeam pentru că avea răbdare să mă asculte și îmi dădea importanța cuvenită unui adult. Mă trata de la egal la egal deși nu aveam decât 6-7 ani și mă aproba în toate proiectele mele artistice care mergeau de la a regiza piese de teatru, la pictat tablouri sau dans clasic. Odată chiar mi-a cumpărat o pereche de opincuțe speciale pentru balet. Mă plânsesem că mama nu vrea să îmi ia spunându-mi că n-am ce face cu ele, că sunt nefolositoare și că nu are bani de dat pe prostii și după câteva zile m-am pomenit cu acest cadou neașteptat. Am fost mai fericită ca niciodată și nu am înțeles decât mult mai târziu de ce mama, în loc să se bucure pentru mine,  m-a certat că mă plâng vecinilor. Când a murit tanti H. nu eram în oraș, am aflat mult mai târziu și am fost tristă mult timp pentru că nu am apucat să-i spun niciodată cât de dragă mi-a fost.

        De domnul U., alt vecin care nu mai e de mult printre noi, ne era frică și nu îndrăzneam să-l privim în ochi iar dacă se întâmpla să fim singuri pe stradă atunci când apărea, fugeam repede în curte la adăpostul porților după care trăgeam zăvorul. Era contabil și făcuse un an de pușcărie pentru o mică găinărie, o delapidare minoră de pe urma căreia n-a avut niciun beneficiu,  dar în naivitatea copilăriei noastre cineva care fusese închis nu putea să fie decât un criminal periculos care n-ar fi ezitat să omoare copiii care îi ieșeau în cale. Singurul lucru care ne plăcea la el era că avea curtea în formă de triunghi în timp ce toate celelalte curți de pe stradă erau plictisitor de dreptunghiulare.

        Pe doamna R. o admiram în secret și îmi imaginam că în tinerețe fusese frumoasă ca o actriță. Avea mulți pantofi pe care îi schimba zilnic, în toate culorile dar toți asemănători între ei. Dintr-o piele groasă și lucioasă așa cum sunt cizmele de călărie, cu vârf puțin decupat (peep toe), cu o baretă la spate și cu un toc poate puțin prea înalt pentru vârsta și conformația ei, îi purta cu grație și cu o nonșalanță de invidiat care astăzi s-ar fi numit atitudine. Avea ciorapi cu dungă la spate așa cum se purtau în anii 50’ și era mereu ca scoasă din cutie. Nu avea copii și nici nepoți și toate după-mesele și le petrecea împreună cu domnul R. la umbra viei din curte așezați pe o băncuță grea, cu picioare metalice așa cum numai în parcuri se găsesc,  sporovăind încetișor. Îi salutam prin gard iar ei îmi răspundeau politicos de fiecare dată. Muream de curiozitate să știu cum arată casa lor pe dinăuntru fiind  singurul loc de pe strada mea unde nu fusesem invitată niciodată să intru.

        Într-o zi în grădinița lor a apărut un pitic de ghips, un soi de  creatură ciudată cu o căciulă țuguiată roșie și cu un zîmbet tâmp care lăsa să se vadă doi dinți și o gingie știrbă. Era o decorațiune mai degrabă hidoasă, un kitsch pe care acum nu aș da doi bani dar care atunci mi s-a părut fascinant și pe care ardeam de dorința de a-l vedea mai de aproape. Cred că mi-a citit gîndurile atunci când mă proptisem în fața gardului și, deschizându-mi pentru prima dată poarta de lemn masiv vopsită în verde ce avea o clanță din fier forjat cu o mulțime de înflorituri, m-a poftit în curte  să-i văd piticul. După ce l-am admirat îndeaproape fără însă să scot un cuvânt, m-a întrebat dacă aș avrea o dulceață. Atât am așteptat și m-am repezit după ea în căsuța lor mică și cochetă cu covorașe în toate culorile, cu mileuri croșetate pe fiecare mobilă și cu multe fotografii înrămate răspândite peste tot.

        Holul era tapetat cu un fel de lambriu de lemn lăcuit iar pe pereții zugrăviți cu rolul cu model auriu se îngrămădeau o mulțime de ștergare ungurești brodate cu fir de bumbac roșu. Mi s-a părut foarte frumoasă casa lor iar îngrămădeala de lucruri  mă atrăgea ca pe o coțofană, un ciob de oglindă. Din păcate tanti R. nu m-a lăsat să explorez comorile și m-a chemat după ea în cealaltă încăpere a casei. Pe mobila bucatarie se înghesuiau o mulțime de borcane pictate cu flori pe care scria numele conținutului: zahăr, făină, cafea și așa mai departe iar pe o policioară agățată deasupra se aflau replicile miniaturale conținând piper, boia și alte câteva condimente. M-a servit cu dulceață de prune în care în locul sâmburelui pusese miez de nucă și apoi mi-a dat un pahar mare cu apă rece. N-am vorbit nimic în timp ce îmi savuram dulceața și nici ea nu a știut să mă întrebe ceva. Zâmbea și se uita la mine cum mănânc, apoi eu am mulțumit și am zbughit-o spre casă. A fost singura dată când m-a invitat înăuntru și nici nu am mai vorbit vreodată ceva în afară de salutul obișnuit pe care îl dădeam tuturor vecinilor. Domnul și doamna R. s-au stins aproape în același timp  iar căsuța lor a fost dărâmată și pe locul acela s-a construit o casă mare și gri cu un balcon urât. Omul care locuiește acum acolo urăște animalele și odată, neștiind că îl văd, mi-a lovit câinele cu piciorul.

        Mi-e dor de mine cea de atunci, de gândurile pe care le aveam, de simplitatea vieții și de bucuriile care țineau zile întregi chiar dacă erau legate doar de promisiunea unei zile la ștrand, o oală de porumb fiert sau o carte nouă de povești. Mi-e dor de toți oamenii de pe strada mea care au dispărut ca și când niciodată nu s-ar fi petrecut prin lume, mi-e dor de grădinile din spatele caselor de unde mâncam porodici dulci, zemoase și spălate doar de ploile de vară, mi-e dor de tufa de iasomie de la colțul casei și de liniștea străzii unde se întâmpla ca zile la rând să nu treacă nicio mașină.

 

Share This:

Citește mai mult

carti

Spuneți un nume de carte. ORICE carte.

        Conform unui studiu efectuat de Pew Research Center (o organizație care se ocupă cu tot felul de statistici și analize demografice, sociale, sondaje de opinie și alte chestii de acest gen) se pare că unul din patru americani nu a citit nicio carte în ultimul an. Drept să zic nu mi se pare deloc surprinzător, trăiesc cu picioarele pe pământ și văd că lucrurile s-au schimbat, văd că lumea nu citește iar asta nu se întâmplă doar în America ci, trebuie să recunoaștem, și pe la noi, oricât de deștepți ne-am da. Daaar… să nu fi în stare să-ți aduci aminte de vreo carte, orice carte, fie ea și Biblia, asta mi se pare șocant. Tocmai ce am văzut un filmuleț distribuit pe Facebook în care un reporter se plimba pe o stradă din SUA și oprea trecătorii  cerându-le să spună un titlu de carte, primul care le vine în minte. Can you name a book? Any book?  (Poți să-mi spui o carte? orice carte?) Întrebare simplă la care majoritatea răspundeau cu Sure (sigur) după care fie își dădeau ochii peste cap încercând din răsputeri să își aducă aminte un titlu, fie râdeau tâmp, fie spuneau o prostie mai mare ca ei. Unul singur a spus ”Cartea junglei” dar când reporterul l-a întrebat dacă e sigur că este vorba de o carte, s-a fâstâcit și a dat înapoi spunând că e un film :)  Nu era necesar să fi citit cartea, trebuiau doar să știe că există o carte care se numește cumva.

        Nu știu cum și când s-a ajuns aici. E adevărat că mi-am trăit tinerețile în secolul trecut dar totuși parcă n-a trecut așa de mult timp, doar 18 ani de când am intrat în alt mileniu și aproape nimic nu mai e de recunoscut. Când mă gândesc la anii de liceu, la felul în care gândeam și trăiam parcă văd un film. Stau pe margine și privesc personajele și nu-mi vine să cred că tot ceea ce văd am trăit cu adevărat, nu-mi vine să cred că oamenii cu care împărțeam experiențele de zi cu zi au dispărut cu totul din viața mea și că am încheiat atâtea capitole care nu se vor mai deschide niciodată. La liceu am stat în cămin. Patru ani bătuți pe muchie într-o cameră cu încă cinci fete cu care am împărțit și bune și rele. Nu aveam televizor decât în hol, la parterul căminului, dar nici nu-i duceam lipsa.

        În schimb, citeam pe rupte și asta ne era suficient. Împrumutam cărți de la bibliotecă, apoi le schimbam între noi, făceam și primeam recomandări, schimbam impresii, construiam scenarii paralele, încercam să ghicim finalul sau fabulam pe marginea unei eventuale continuări a acțiunii. Nu era amuzant să citești o carte dacă nu aveai cu cine comenta și, Doamne, ce discuții se încingeau când apărea un subiect controversat. Nu se inventaseră telefoanele mobile și deci nimeni nu stătea cu ochii țintuiți pe vreun ecran, ne priveam față în față și vorbeam între noi. Despre cărți și despre orice altceva. Despre infinit, despre timp, despre galaxii și extratereștri, despre relativitate, despre viitor, despre descoperiri și invenții, despre cum va fi viața noastră… Ne interesa mai puțin moda, asta poate și în contextul în care magazinele nu ofereau mare lucru, de machiaj nici nu se punea problema pentru că era interzis să purtăm la școală iar la sclipiri ca cele de aici puteam doar visa.

        Lumea în care ne învârteam era alta, nu spun că era mai bună sau mai rea, era pur și simplu altceva. La ora 10 se dădea stingerea și n-aveam încotro, trebuia să stingem lumina pentru că pedagoga venea din cameră în cameră să verifice. Cine mai avea de învățat și, da, învățam pe rupte, ba chiar uneori încingeam discuții pe marginea unor probleme de matematică (ceva de neconceput astăzi), mergea în sala de lectură unde putea să stea și până dimineața dacă îl țineau bateriile. Cine voia să doarmă se băga în pat. De voie, de nevoie, eram obediente, înregimentate într-un sistem care nu îți dădea dreptul la opinie în fața superiorilor în vârstă, în grad sau în orice alt criteriu iar revolta nu intra în calcul. În clasele mai mari învățasem anumite trucuri prin care puteam păcăli vigilența pedagogei și astfel am petrecut nopți în care, în jurul unui mic radio cu baterii (Cora parcă se numea) la care ascultam muzică de la Europa Liberă, am dezbătut problemele existențiale ale tuturor generațiilor de adolescenți.

         Căutam răspunsuri referitoare la rostul și sensul vieții, la problematica morții, la existența sau nu a destinului și la multe alte întrebări pe care între timp le-am lăsat deoparte. Era o plăcere să vorbesc cu colegele și, în același timp, prietenele mele inteligente, și simțeam cum pe zi ce trece știam mai multe. Cărțile ne formau caracterul și personalitatea iar în cercurile în care ne învârteam lumea era apreciată pentru ceea ce știa sau putea să facă. Unul era o enciclopedie ambulantă, altul putea să spună bancuri 24 de ore fără să se repete, altul dansa extraordinar de bine sau cânta sau juca baschet, altul era olimpic la chimie, unul scria poezii… Acestea erau valorile noastre. Dacă mi-ar fi spus cineva că peste 30 de ani vor fi oameni care nu vor ști nici măcar un titlu de carte n-aș fi crezut în ruptul capului.

       Mi-e dor de colegele mele și privesc cu nostalgie în trecut fără să înțeleg cum au trecut atât de repede anii iar amintirile în care toate visam la iubiri mărețe și veșnice mă înduioșează prin naivitatea lor. Dragostea, așa cum o citeam în cărți, s-a dovedit a fi greu de găsit în realitate iar un inel, oricât de frumos ar fi, de multe ori leagă doar niște acte și nu sufletele pentru eternitate. Din cele șase prietene de odinioară, trei au divorțat, una este văduvă, iar eu locuiesc la 3000 de km distanță de soț. Parafrazând un titlu de emisiune putem spune că viața bate cărțile

carti

Share This:

Citește mai mult

lebede

Doară Yaya n-o muritu’, numa’ un pic s-o hodinitu’

        Despre mine vorbesc :) Yaya sunt eu și așa m-a botezat Silvia, nepoata, când încă era în acel stadiu al vorbirii prin repetarea silabelor înainte să împlinească doi ani. Mi s-a părut amuzant și cum Cristina a ales să repete mereu acest apelativ, așa mi-a rămas numele în cercul restrâns al familiei. Deci, cum spuneam, am lipsit de pe blog dar sunt bine-merci deși asta cu hodinitu’ e doar o figură de stil pentru că după excursia din Anglia cu fetele numai odihnită nu pot spune că m-am întors. M-a fugărit Silvia prin toate muzeele, a tras de mine prin autobuze, trenuri și avioane, m-a șantajat emoțional să-i cumpăr toate prostiile de pe lume, m-a făcut s-o car în brațe, m-a păcălit să intrăm la McDonald’s, mi-a zgribulit inima crezând că o sa sară în apă și m-a alergat de nebună prin parcuri sau pe străzi circulate intens. Pe scurt, a scos untul din mine. De unde mă gândeam că dificultățile o să vină din partea Ruxandrei care are doar patru luni, s-a dovedit a fi exact pe dos. Aia mică e încă imobilă și unde o pui, acolo o găsești și peste o oră pe când Silvia, la trei ani, e ca argintul viu, cu baterii care nu se termină niciodată. Chiar și seara când o pui la culcare până adoarme dă într-una din picior :) silvia3

        Excursia între noi, fetele, a fost plănuită încă dinainte de nașterea Ruxandrei iar biletele de avion le-am cumpărat în ianuarie, imediat după ce s-a născut. După cât eram de pornite, le-am fi luat chiar mai repede dar trebuia să completăm pe site-ul companiei aeriene data nașterii pe care nu aveam cum s-o știm dinainte :) Ne-am făcut o mulțime de planuri care ne-au ieșit mai mult decât bine iar excursia a fost o reușită deplină cu toate că, practic, nu am avut niciun moment de relaxare.

        Ce a fost nou pentru mine a fost mâncarea indiană din care până acum nu încercasem decât un număr limitat de feluri dar după prima seară în care am cumpărat pui Tikka Masala extraordinar de bun din care până și Silvia a mâncat cu poftă, ne-am profilat doar pe mâncare indiană din care în Anglia se găsește la fiecare colț de stradă. Doar nu degeaba India a făcut parte din Imperiul Britanic mai mult de o sută de ani! Din păcate Anglia, chiar dacă e o țară superbă, nu se poate lăuda cu vreo comoară gastronomică. Oricum, am revenit în Ro cu gândul măreț de a încerca să gătesc și eu ceva preparate indiene iar pentru asta mi-am cumpărat tot soiul de condimente care acolo se găsesc în cantități mari și la prețuri mici. Să vedem ce-o să iasă pentru că de rețete nu duc lipsă, YouTube-ul fiind plin de tutoriale filmate pas cu pas.

        À propos de mâncare și de tradiționalul fish&chips care e un fel de mâncare ce pe mine nu mă dă pe spate (deși e bun la gust, ca de altfel orice prăjeală), un lucru care mi s-a părut interesant și până acum nu l-am observat a fost ratingul acordat de sanepidul lor sau cum s-o fi numind, fiecărui local. Este un punctaj de la zero la 5, unde zero înseamnă că localul necesită îmbunătățiri de urgență în ceea ce privește igiena (pe scurt,mizerie) iar 5 înseamnă că totul este lună și bec. Abțibildul acesta este lipit pe ușă, nu are legătură cu calitatea sau gustul mâncării servite ci se referă doar la normele de igienă și curățenie. Mi se pare de un perfect bun simț și îți lasă libertatea de a alege unde să mănânci deși eu una nu m-aș avânta la mai puțin de 4 puncte. abtibild

        Ca niciodată de când bat drumul Angliei, nu a plouat deloc. Am stat nouă zile încheiate și nu am văzut niciun strop de ploaie, nici măcar unul. E drept că într-o dimineață era ud pe jos și am presupus că noaptea s-ar fi întâmplat un astfel de eveniment meteorologic, dar să cadă ceva din cer în timpul zilei, nici vorbă. Mare minune mi s-a părut mai ales că eu mă pregătisem cu o crema autobronzanta pentru că sunt albă ca brânza ca la fiecare început de vară. Am avut o vreme super-mega excelentă cu soare aproape tot timpul și uneori de-a dreptul prea puternic ca de exemplu în ziua în care am fost la Birmingham. N-am avut atunci ochelarii de soare la mine și m-am bronzat la față ca țăranii cu linii albe în jurul ochilor, după cum i-am tot mijit, dar nu-i bai că măcar am din nou motiv să-mi cumpăr niște creme antirid din astea faine care lecuiesc orice.

        A fost un mini concediu plăcut din care o să păstrăm peste ani amintiri superbe din locuri minunate cum ar fi Stratford upon Avon, locul în care s-a născut Shakespeare și unde noi am făcut un picnic (aproape) tipic englezesc. Spun ”aproape” pentru că am mâncat doar înghețată, eclere și ciocolată în timp ce merele, morcovii și bananele au rămas în rucsac. Dar odată e vacanță, nu?

        Ne-am întors acasă, fiecare cu dorurile lui, Silvia nedezlipindu-se de taică-su. Chiar îi spuneam Cristinei în timp ce ne plimbam prin București că am căzut în dizgrație de când Silvia l-a reîntâlnit pe tati la care ea, auzindu-mă, s-a întors spre mine compătimindu-mă cu fața cea mai sinceră: Și te-a durut? lebede

Share This:

Citește mai mult

bath and body works

Black Friday de primăvara-vară-toamnă-iarnă

        Nu-mi vine să cred că am ajuns deja în luna mai, trece timpul ăsta parcă zboară și zboară cu așa o viteză că a început să sară peste etape. Sau numai mie mi se pare că anul acesta n-am avut primăvară? Am trecut din zăpezile care nu de mult blocau drumurile și închideau școlile direct în sandale și pantaloni scurți fără să mai apucăm să ne bucurăm cu adevărat de narcise, liliac și lalele care s-au uscat toate înainte de vreme sub fierbințeala soarelui dogoritor.

        Nu sunt genul care să mă panichez ușor dar, poate și  influențată de clișeele jurnalistice care au tendința de a exagera orice fenomen meteorologic, zilele astea am simțit că mă paște teroarea caniculei. Încă n-am apucat să-mi montez plasele de țânțari la geamuri și în casă deja atmosfera a devenit sufocantă de parcă suntem în luna lui cuptor. În consecință, chiar dacă noaptea aerul se mai răcorește un pic, am luat o decizie istorică: aceea de a-mi pune aer condiționat (în urmă cu doi, trei ani aș fi băgat mâna în foc că așa ceva n-o să se întâmple niciodată). Cum de 1 Mai n-am plecat nicăieri, nici măcar la un grătar sau la doi mici tradiționali, am făcut o incursiune de recunoaștere în Altex să văd cum stă treaba cu aparatele de aer condiționat: prețuri, caracteristici, montaj, chestii, trestii, socoteli. N-am rezolvat nimic, cum s-ar spune m-am dus bou și m-am întors vacă, asta și datorită lipsei de amabilitate a pesonalului, ca să mă exprim eufemistic. Erau toți fierți, nervoși și nerăbdători să scape de clienții care le mâncaseră ziua ce ar fi trebuit să fie liberă, iar eu fiind unul dintre aceștia simțeam cum sulițele privirilor mi se înfig în spate în timp ce mă plimbam agale printre rafturi meditând asupra nedreptăților lumii.

       La un moment dat o voce suavă a întrerupt refrenele muzicale împrăștiate de difuzorul magazinului anunțând că tocmai s-a lansat Black Friday de primăvară. Hmmm… Al câtelea Black Friday să fie acesta? Că doar n-or fi toate vinerile negre :) Originali cum suntem, avem un Black Friday de iarnă, unul de vară, unul de mid season, de Paști, de Valentine’s Day, de Back to School, de, de , de… ca să nu-l mai punem la socoteală pe ăla real. Adevărat. Tradițional. Intrat în conștiința națiunii :) Cel care la americani se ține imediat după Thanksgiving, adică în a patra vineri din luna noiembrie, și reprezintă începutul glorios al sezonului de cumpărături de Crăciun.

       Interesant este că întâia utilizare a termenului de Vinerea Neagră nu are absolut nicio legătură cu shoppingul ci se referă la criza financiară din 1869 când piața aurului din SUA s-a prăbușit trimițând piața bursieră în cădere liberă și falimentând întregul Wall Street.

        Black Friday-ul nostru însă e de dată mult mai recentă iar printre explicațiile care circulă asupra etimologiei, cea care este cel mai larg utilizată și care mi se pare că se potrivește cel mai bine, are o conotație pozitivă și este legată de contabilitate. După un an de zile în care comercianții au înregistat pierderi și registrele lor au fost ”în roșu”, în ziua în care cumpărătorii dau năvală în magazine pentru a goli rafturile cu o viteză amețitoare, bilanțurile contabile trec brusc pe profit ducând la scrierea cu negru a cifrelor. Iar dacă nu știți despre ce vorbesc eu aici și ce e cu culorile astea, pe vremea când am învățat eu noțiuni de contabilitate, încă se mai recurgea la acest procedeu devenit acum anacronic: în toate situațiile și rapoartele cifrele negative se scriau fie cu semnul minus în față, fie cu culoarea roșie :) Deci Black Friday e de bine pentru comercianți, black însemnând, deci, profit.

        La fel ar trebui să fie și pentru noi, o zi profitabilă, cu cumpărături făcute cu cap și nu doar o  goană disperată după reduceri ce de multe ori se dovedesc a fi false. Am pățit-o și eu, nu de multe ori dar mi s-a întâmplat totuși să-mi doresc un produs și să aștept răbdătoare în speranța unei reduceri iar când aceasta a apărut, dezamăgirea să fie profundă, discountul fiind aplicat la un preț umflat artificial. Știți despre ce vorbesc, nu?

        Acum însă am o strategie care funcționează perfect și care mă ajută să fac economii importante de bani: liste peste liste cu produse pe care mi le doresc și cu prețuri trecute în dreptul fiecăruia. Degeaba spun că țin minte pentru că nu țin minte, sunt prea multe oferte  și din prea multe domenii. Nu trebuie să fie neapărat achiziții importante gen aer condiționat (la care à propos, nu înțeleg de ce marja de prețuri se întinde de la 1100 la 4500 la aceleași caracteristici) ci și pentru mărunțișurile pe care le folosesc zilnic cum ar fi marea mea iubire, cosmeticele :) Deja aștept vinerea neagra de pe aoro.ro, un site unde găsesc tot felul de chestii pe care altfel nu le-aș putea cumpăra din România și aici mă gândesc prima dată la minunățiile de la The Bath & Body Works. E un brand american care nu are magazine nicăieri în Europa și e specializat în mirosuri :) Nu exagerez deloc, sunt mii de firme care produc loțiuni de corp, geluri de duș sau lumânări parfumate dar arome și mirosuri ca la firma asta eu nu am întâlnit nici la marile case sau la designerii celebri. Love it! bath and body works

        Apoi urmează TIGI Bed Head, astea sunt șampoane și balsamuri pentru păr, pe care, la fel, nu le găsesc în magazinele fizice dar și branduri mai cunoscute la noi pe care deși le întâlnesc în mai toate magazinele, prefer să le iau de pe aoro.ro pentru că sunt mult mai ieftine. Și e normal dacă te gândești câți bani se economisesc doar pentru plata chiriei și a utilităților. Deja mi-am făcut liste întregi de parfumuri care îmi plac și pe care sper să le găsesc la următorul Black Friday la reducere iar pe primele trei locuri se află Crystal Noir de la Versace, L’ai du temps de Nina Ricci și unul pe care nu l-am avut niciodată, English Pear and Freesia de la Jo Malone. L-am testat într-un aeroport și de atunci mi-a rămas gândul la el, de fapt toate parfumurile de la Jo Malone sunt mai altfel decât cele pe care le știu de ani de zile. Chiar, dacă ar fi să alegeți un singur parfum pe care să-l purtați tot restul vieții, care ar fi acesta?

        Așadar, chiar dacă nu aștept deloc să treacă vara, chiar dacă aerul meu condiționat e în standby până dau de un profesionist care să mă ajute să iau decizia corectă, mă simt complet pregătită să întâmpin un Black Friday de succes ceea ce vă doresc și vouă :)

Share This:

Citește mai mult

talpi

Dragoste cu năbădăi

        Terminasem de citit una dintre poveștile cu Mog, pisica ce pare să intre mereu în bucluc, și am stins lumina în protestele somnoroase ale Silviei. Acum ne culcăm și mâine citim altă carte, da? am întrebat-o împăciuitoare în timp ce ea, îmbufnată, și-a băgat degetul mare în gură și n-a răspuns nimic. Simțeam că mai are doar clipe până să se scufunde în somn așa că, în timp ce îi cuprindeam tălpițele în palmă, i-am spus pentru a suta oară în acea zi: Silvia, eu te iubesc foarte, foarte mult… și, după o scurtă ezitare, am continuat: tu mă iubești pe mine? Fața i-a înflorit toată într-un zâmbet larg, și-a mijit ochii ca două liniuțe și printre genele lungi mi-a șoptit dulce și abia auzit un daaaaa prelung și sincer așa cum numai copiii îl au. Apoi mi-a îmbrățișat mâna și m-a sărutat deasupra cotului iar eu m-am topit toată cu  inima scurgându-se printre cearceafuri ca zăpada moale primăvara de pe acoperișuri.

        A doua zi i-a spus soră-mii că sunt urâtă și și-a pus mâinile la urechi când am vrut să vorbesc cu ea la telefon. Credeți că mai avem  șanse de împăcare?talpi

Share This:

Citește mai mult