Am practicat terapia prin shopping cu mult timp înainte să aflu ce este și probabil chiar înainte ca acest termen să își fi găsit definiția în studiilor psihologilor. Retail therapy, cum este numit în wikipedia, înseamnă mersul la cumpărături pentru a înlătura sau a trece mai ușor peste stările psihice negative.
Pe vremea când lucram la bancă eram extrem de stresată de așa zisele întâlniri trimestriale, un fel de ședințe de vânzări extinse la scară largă în care ne întâlneam cu managerii din tot județul. Programate din timp, fără posibilitatea de a lipsi, cu un program stabilit cu strictețe pe puncte și ore dar care nu se respecta nici măcar în proporție de 50%, întâlnirile se prelungeau peste termenul limită cu orele și de cele mai multe ori ne apuca noaptea în sala de conferințe. Și când spun noaptea, înțeleg ora 22 sau chiar peste. De obicei aceste ședințe erau sesiuni de nemulțumiri din partea conducerii care se transformau în discuții inutile și enervante despre cât de proastă era performanța unor oameni. Adică a noastră. Pe lângă presiunea zilnică de care aveam parte non-stop, întâlnirile acestea veneau ca o recapitulare a ”condițiilor” pe care aproape cu toții le îndeplineam pentru a fi dați afară 🙂 Sigur că totul era învelit într-un ambalaj frumos dar ideea era aceeași: nu performezi, ne despărțim.
Oricât mă pregăteam psihic, tot îmi era groază de plenarele nesfârșite și, ca să mă binedispun cât de cât, aveam un mic ritual pe care îl parcurgeam aproape de fiecare dată când la orizont se anunța o nouă ședință: înainte să ajung la sediul central, făceam un mic ocol și intram la Meli Melo. (Pentru cei care nu știu, acesta este un magazin de bijuterii și accesorii). Ei, în momentul în care intram în magazinul ăla, parcă cineva îmi lua cu mâna tot stresul și supărarea și toate gândurile mi se concentrau doar pe mărgelele de sticlă colorată și pe bobițele de plastic agățate pe suporturile care tapetau pereții. Nu îmi mai păsa de nimic. Nici că nu mi-am făcut targetul, nici că au venit o sută de clienți să-și mute depozitele, nici că cel mai mare credit din agenție s-a rambursat anticipat sau că s-au reziliat prea multe polițe de asigurare. Nimic nu mai era important și singurul lucru pe care îl voiam era un șirag nou de mărgele sau o brățară cu bling-blinguri sau orice altceva care să strălucească în lumina becurilor.
Uneori reușeam să mă surprind și eu pe mine însămi cât de repede puteam să trec de la o stare la alta și mă întrebam cum de este posibil ca biluțele alea colorate să mă bucure atât de mult încât să nu îmi mai pese de dușul rece pe care urma să îl încasăm în scurt timp. Pachețelul din buzunarul genții, frumos învelit în hârtie foșnitoare, mă ferea ca un talisman de furtuna ce urma să se abată asupra mea.
Am în casă câteva cutii cu mărgele, unele mai frumoase decât altele, care cu toate că nu au nu-știu-ce valoare, nu aș renunța la ele pentru nimic în lume. Pot să renunț la haine sau la pantofi (și chiar o fac) cu cea mai mare ușurință, la fel și la cele mai multe cărți din bibliotecă, la vase de bucătărie sau la orice hangarale mai avem cu toții prin cotloanele caselor dar la cutiile cu mărgele, never-ever. Asta e țicneala mea și o duc mai departe.
De fapt, mai am una. (Despre țicneli vorbesc). Rechizitele de birou. Cu astea am avut o relație de dragoste de când mă știu, e drept că uneori am lăsat-o mai moale dar întotdeauna mi-au plăcut instrumentele de scris, agendele, abțibildurile, penarele, radierele, caietele, cutiile și cutiuțele pentru agrafe, capse și pioneze, riglele de orice fel ca să nu mai spun de chestiile mai nou apărute cum ar fi perforatoare care dau găuri în formă de inimioară, steluță sau floare și tot felul de alte minunății pe care le găsiți aici. Teribil ce mă binedispune o agendă nouă sau niște etichete cu înflorituri și cât de bine mă simt când îmi înșir pe birou un set de pixuri noi.
Spuneți și voi, cum să mai fii supărat sau obosit sau fără chef de muncă dacă tocmai ți-ai cumpărat agrafe pentru hârtie în culori fluorescente?
Cercetătorii (și nu doar cei britanici) spun că exact așa cum ne vine să mâncăm ceva dulce atunci când simțim nevoia să ne îmbunătățim starea de spirit, la fel pățim cu shoppingul atunci când suntem stresați. Bine măcar că eu mă limitez la chestii ieftine și că nu agresez cardul cu sume obscene pentru că ar fi fost o mare problemă dacă mi se punea pata pe genți sau pantofi 🙂 Voi aveți această problemă? sau, mai bine spus, apelați la această terapie?
