agrafe

Ce cumpără oamenii la supărare

        Am practicat terapia prin shopping cu mult timp înainte să aflu ce este și probabil chiar înainte ca acest  termen să își fi găsit definiția în studiilor psihologilor. Retail therapy, cum este numit în wikipedia, înseamnă mersul la cumpărături pentru a înlătura sau a trece mai ușor peste stările psihice negative.

        Pe vremea când lucram la bancă eram extrem de stresată de așa zisele întâlniri trimestriale, un fel de ședințe de vânzări extinse la scară largă în care ne întâlneam cu managerii din tot județul. Programate din timp, fără posibilitatea de a lipsi, cu un program stabilit cu strictețe pe puncte și ore dar care nu se respecta nici măcar în proporție de 50%, întâlnirile se prelungeau peste termenul limită cu orele și de cele mai multe ori ne apuca noaptea în sala de conferințe. Și când spun noaptea, înțeleg ora 22 sau chiar peste. De obicei aceste ședințe erau sesiuni de nemulțumiri din partea conducerii care se transformau în discuții inutile și enervante despre cât de proastă era performanța unor oameni. Adică a noastră. Pe lângă presiunea zilnică de care aveam parte non-stop, întâlnirile acestea veneau ca o recapitulare a ”condițiilor” pe care aproape cu toții le îndeplineam pentru a fi dați afară :) Sigur că totul era învelit într-un ambalaj frumos dar ideea era aceeași: nu performezi, ne despărțim.

        Oricât mă pregăteam psihic, tot îmi era groază de plenarele nesfârșite și, ca să mă binedispun cât de cât, aveam un mic ritual pe care îl parcurgeam aproape de fiecare dată când la orizont se anunța o nouă ședință: înainte să ajung la sediul central, făceam un mic ocol și intram la Meli Melo. (Pentru cei care nu știu, acesta este un magazin de bijuterii și accesorii). Ei, în momentul în care intram în magazinul ăla, parcă cineva îmi lua cu mâna tot stresul și supărarea și toate gândurile mi se concentrau doar pe mărgelele de sticlă colorată și pe bobițele de plastic agățate pe suporturile care tapetau pereții. Nu îmi mai păsa de nimic. Nici că nu mi-am făcut targetul, nici că au venit o sută de clienți să-și mute depozitele, nici că cel mai mare credit din agenție s-a rambursat anticipat sau că s-au reziliat prea multe polițe de asigurare. Nimic nu mai era important și singurul lucru pe care îl voiam era un șirag nou de mărgele sau o brățară cu bling-blinguri sau orice altceva care să strălucească în lumina becurilor.

        Uneori reușeam să mă surprind și eu pe mine însămi cât de repede puteam să trec de la o stare la alta și mă întrebam cum de este posibil ca biluțele alea colorate să mă bucure atât de mult încât să nu îmi mai pese de dușul rece pe care urma să îl încasăm în scurt timp. Pachețelul din buzunarul genții, frumos învelit în hârtie foșnitoare, mă ferea ca un talisman de furtuna ce urma să se abată asupra mea.

        Am în casă câteva cutii cu mărgele, unele mai frumoase decât altele, care cu toate că nu au nu-știu-ce valoare, nu aș renunța la ele pentru nimic în lume. Pot să renunț la haine sau la pantofi (și chiar o fac) cu cea mai mare ușurință, la fel și la cele mai multe cărți din bibliotecă, la vase de bucătărie sau la orice hangarale mai avem cu toții prin cotloanele caselor dar la cutiile cu mărgele, never-ever. Asta e țicneala mea și o duc mai departe.

        De fapt, mai am una. (Despre țicneli vorbesc). Rechizitele de birou. Cu astea am avut o relație de dragoste de când mă știu, e drept că uneori am lăsat-o mai moale dar întotdeauna mi-au plăcut instrumentele de scris, agendele, abțibildurile, penarele, radierele, caietele, cutiile și cutiuțele pentru agrafe, capse și pioneze, riglele de orice fel ca să nu mai spun de chestiile mai nou apărute cum ar fi perforatoare care dau găuri în formă de inimioară, steluță sau floare și tot felul de alte minunății pe care le găsiți aici. Teribil ce mă binedispune o agendă nouă sau niște etichete cu înflorituri și cât de bine mă simt când îmi înșir pe birou un set de pixuri noi.

        Spuneți și voi, cum să mai fii supărat sau obosit sau fără chef de muncă dacă tocmai ți-ai cumpărat agrafe pentru hârtie în culori fluorescente?

agrafe

        Cercetătorii (și nu doar cei britanici) spun că exact așa cum ne vine să mâncăm ceva dulce atunci când simțim nevoia să ne îmbunătățim starea de spirit, la fel pățim cu shoppingul atunci când suntem stresați. Bine măcar că eu mă limitez la chestii ieftine și că nu agresez cardul cu sume obscene pentru că ar fi fost o mare problemă dacă mi se punea pata pe genți sau pantofi :) Voi aveți această problemă? sau, mai bine spus, apelați la această terapie?

Share This:

Citește mai mult

sad2

O săptămână de… uitat cât mai repede

        Deși nu fac parte din aceeași familie, este interesant de observat câte similarități există între limba română și engleză atunci când vine vorba de a exprima lucruri, stări sau fapte care te-au făcut să te simți mizerabil. Pe scurt și direct, am avut o săptămână de cacao, asta ca să mă exprim eufemistic (în româmă), iar în engleză continuați voi cu traducerea liberă de bariere pentru că sunt sigură că tuturor ne vine același cuvânt pe limbă.

        Nu mi-a fost bine. Nici emoțional, nici fizic. Nici nu știu exact cum să definesc ce mi s-a întâmplat, pot să spun doar că săptămâna asta a venit cu o presiune enormă pe umerii mei, un soi de abuz cu intenția clară de dominare și control pentru a mi se defini încă o dată, dacă nu îmi era clar până acum, care sunt raporturile de forțe în lumea reală. Poate într-o bună zi o să detaliez dar nu acum. Sau, ce spuneți, poate ar trebui să mă grăbesc? Articolul 30 din Constituție, cel cu libertatea de exprimare, va mai fi valabil după mascarada de referendum la care nu știm exact ce votăm?

        Anyway, de-a lungul timpului am învățat să accept că nu toată lumea mă place și este normal să fie așa. Și eu la rândul meu sunt înconjurată de o mulțime de persoane antipatice, nu pot și n-am cum să rezonez cu toată lumea. La unii oameni pot să spun exact ce mă deranjează, le pot înșira defectele, sau ceea ce mi se pare mie a fi un defect că poate pentru alții este o calitate, însă am și persoane care pur și simplu nu-mi plac de la prima vedere fără să știu de ce. Soluția cea mai simplă de a nu mă încărca de energii negative este să le ocoloesc. Să le evit. Nu neapărat să trec pe partea cealaltă a străzii dacă le văd, că nu mă doare gura să salut, dar să nu deschid conversații, să nu stau aproape dacă ne nimerim în aceeași încăpere, să evit cercurile care ne-ar putea aduce față în față și așa mai departe. Înțelegeți ideea.

        Nu am mulți astfel de oameni în lista vieții dar am totuși câțiva și antipatiile astea de cele mai multe ori funcționează pe bază de reciprocitate. Adică nu prea se întâmplă ca eu să nu dau doi bani pe tine dar tu să mă ridici în slăvi. Vorbesc de cazul în care totul se întâmplă natural și firesc așa cum a lăsat lucrurile mama natură, fără interesele meschine care ne conduc în viața de zi cu zi și în care ploconeala balcanică se ridică la nivel de artă. Ceea ce vreau să spun, pe scurt, că strategia mea de a ocoli persoanele nedorite funcționează de cele mai multe ori și dă rateuri doar atunci când partea adversă ține cu orice preț să mă întâlnească, să mă înfrunte și să răbufnească. Și săptămâna asta a răbufnit.

        Apoi m-am îmbolnăvit, am făcut un fel de gripă pe care am târât-o după mine în fiecare zi la serviciu și care m-a țintuit în pat în fiecare după-masă de luni până vineri. Și, ca de fiecare dată când ceva mă dă peste cap, ajung să apreciez cât de mult contează sănătatea și cum un fleac din ăsta te scoate cu totul din rânduiala lumii. Că până la urmă, dacă stai să te gândești un pic, o răceală, oricâte frisoane sau accese de tuse ți-ar da, e o nimica toată față de câte boli groaznice sunt pe lumea asta. Soțu-meu, de exemplu, când l-a apucat criza cu pietrele la rinichi (de existența cărora habar n-avea) era să leșine într-o parcare în Franța, în urmă cu câțiva ani. A venit ambulanța după el  și a lăsat acolo și camion, și marfă, și asigurare și n-a mai contat nimic. Dar, na, când e vorba de propria noastră persoană , chiar și o unghie dacă ni se rupe, nu ne mai putem concentra decât pe degetul cu pricina. Pentru că fiecare dintre noi suntem centrul universului :)

        Acum sunt bine. Și psihic, și fizic. Pe lângă somn și odihnă, weekendul îți dă timp de reflecție și nimic nu poate să-ți dea o mai mare mulțumire și satisfacție decât să constați că prietenii adevărați, aceia pe care poți să îi suni la ora două noaptea, există cu adevărat și nu doar în filme. Iar à propos de filme, ce m-a ajutat  pe mine să trec peste incidentul  care m-a bulversat a fost unul din episoadele din serialul Suits. Dar să nu care cumva să credeți  că era ceva de genul ”binele și adevărul triumfă întotdeauna” pentru că nu mai înghit de mult astfel de fantezii-gogomănii ci era mai degrabă o întărire a ideii că loialitatea nu poate fi cumpărată cu bani și nici cu alte favoruri.

        Iar fizic m-am recuperat complet. Am trecut peste păcătoasa de gripă și cum suntem în prag de toamnă și probabil virusurile stau la pândă gata de un nou atac  mi-am zis să încep prevenția cu paradoxul francez care se găsește în vinul roșu. Mai rar așa tratament, nu? Dacă nu mă credeți, citiți aici. Săptămâna voastră cum a fost?sad2

Share This:

Citește mai mult

portret

25 de semne care îți arată că ai îmbătrânit

        Se întâmplă aproape zilnic să văd în jurul meu tineri care se plâng că îmbătrânesc. Sau poate nu se plâng cu adevărat ci mai mult se alintă pentru că, să fim serioși, să ai 27 de ani și să îți pui status pe Facebook de genul astăzi e ziua mea, urăsc faptul că a mai trecut un an și simt că îmbătrânesc sună cât se poate de ridicol. Ideea că îmbătrînirea este un lucru rău nu este ceva înnăscut ci mai degrabă publicitatea modernă a glorificat tinerețea până când mesajul a fost total înrădăcinat în mințile noastre. Într-un fel mi se pare insultător pentru cei mai în vârstă decât tine să te plângi că ești bătrân atunci când ai ajuns la 30 de ani pentru că, practic, deși nu în mod direct, concluzionezi că toți cei trecuți de 40-50 sunt deja expirați. Iar celor trecuți de 70 nu le mai rămâne decât să se întindă în pat și să aștepte moartea.

        Bătrânețea, vrem, nu vrem, vine și doar cei norocoși cu adevărat reușesc să o prindă. Nu aș da un prag exact, o limită peste care dacă ai trecut ai sărit în cealaltă tabără dar totuși am observat că în jurul vârstei de 40 de ani majoritatea oamenilor încep să-și schimbe modul de a mânca, se gândesc la tot felul de diete, încep să se țină de mersul la sală sau își cumpără bicicletă, nu mai fac exces de alcool, nu mai pierd nopțile și renunță definitiv la fumat. Unii îmbătrânesc mai repede, alții mai târziu, unii se ”țin bine” și la 90 de ani în timp ce alții se ramolesc imediat ce s-au căsătorit, unii scriu cărți la 100 iar altora le e teamă să încerce lucruri noi la 35. Pe măsură ce înaintez în viață sunt tot mai convinsă că tinerețea e o stare de spirit și doar tegumentele sunt cele care trădează adevărata vârstă biologică. Altfel spus, învelișul ne omoară :)

        Am pentru voi un mic test cu 25 de semne care îți arată cum stai pe scara timpului și cu cât bifezi mai multe, cu atât ești mai… hai să nu spun mai bătrân ci mai bătrânicios pentru că unele lucruri sunt totuși controlabile.

  1. Ai început să uiți numele colegilor de liceu
  2. Te deranjează țipetele și hărmălaia pe care o fac copiii în fața geamului tău
  3. Începe să-ți cadă părul sau chiar, mai grav, ai o chelie deja bine formată
  4. Simți că pierzi din mobilitate pe zi ce trece
  5. Nu știi melodiile aflate în topuri
  6. Vorbești mult despre boli
  7. Ți se pare că ai dreptul să spui absolut tot ce gândești chiar dacă uneori nu este deloc politicos
  8. Te vaieți când trebuie să te apleci
  9. Te ia somul după un pahar de vin
  10. Ai un smartphone pe care nu îl folosești decât pentru a da telefoane
  11. Ți se pare dificil să șezi pe covor cu piciorele încrucișate
  12. Detești cluburile sau restaurantele cu muzică tare
  13. Îți alegi hainele și pantofii după cât de confortabile sunt mai degrabă decât după cât de la modă sunt
  14. Adormi în fața televizorului în fiecare seară
  15. Ți se pare că toți polițiștii, doctorii sau profesorii arată foarte tineri
  16. Folosești des sintagma ”pe vremea mea”
  17. Te plângi de foarte multe lucruri
  18. Te declari depășit de tehnologie
  19. Realizezi că uneori nu înțelegi nimic din discuțiile pe care le poartă tinerii
  20. Știi exact care ți-e limita atunci când vine vorba de alcool
  21. Prietenii tăi se îmbolnăvesc mult mai des decât în trecut
  22. Nu pleci niciodată de acasă fără să iei o haină groasă cu tine
  23. La radio preferi să asculți mai degrabă știri decât muzică
  24. Cheltuiești din ce în ce mai mulți bani pe creme de față antirid
  25. Preferi să plătești cash decât cu cardul

        Nu vă spun câte din punctele de mai sus le-am bifat  (slavă Domnului că nu pe toate) dar punctele 1, 5 și 21 m-au întristat cu adevărat pentru că am constatat că este cum nu se poate mai real. Mai râdem și mai glumim noi aici dar dacă tot veni vorba de boli și ați bifat cumva punctul 8,  vă las un link despre spondiloza cervicala și altul despre durerile de spate sau, așa cum le spun medicii, dureri lombare. Chestii interesante despre factori de risc, diagnosticare, tratament, prevenire și complicații.

        În rest, s-auzim numai de bine. Bătrânețea vine cu mai multă înțelepciune și cu o experiență de viață care ne face să avem mai multă încredere în propria persoană așa că la următaorea zi de naștere haideți să sărbătorim tot ce am învățat în ultimul an și faptul că am avut privilegiul nebun să călătorim în jurul soarelui încă o dată. portret

Share This:

Citește mai mult

panou

Sunt bărbații mai deștepți decât femeile?

        Bărbaţii au o capacitate de analiză mult mai dezvoltată decât femeile: pot găsi soluţii pentru diferite probleme în situaţii de criză şi pot schiţa harta unei clădiri mai uşor decât acestea. În contrast, femeile se uită la hărţi ca la maşini străine şi descifrează mai greu detaliile.

        Era să pic jos când am citit chestia asta publicată în Evenimentul zilei în anul de grație 2018. Serios??? femeile se uită la hărți ca la mașini străine, săracele de ele, atâta doar le duce minteuța lor de găină… nu sunt în stare să descifreze o hartă și nici nu au capacitate de analiză. Pfff, probabil că dacă ar fi numai ele pe lume s-ar duce totul de râpă, noroc că există masculii care pot găsi soluții în situațiile de criză…

        După un astfel de articol apărut într-o publicație importantă, zic eu, mă întreb ce face CNCD-ul (Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării) și care este rolul său în stoparea unor astfel de afirmații aberante. Și îmi răspund singură: Nu face nimic. Probabil lucrează la capacitate maximă pentru recurs, după ce Curtea de Apel București a anulat amenda dată în luna februarie de instituția sus numită jurnalistului Otrăvel (aka Cristian Tudor Popescu) care a îndrăznit să compare coafura Vioricăi cu cea a pavianului cu mantie. Nu vreau să deviez subiectul discuției dar totuși nu mă pot abține să nu mă întreb ce mama naibii de discriminare o mai fi și asta (și fațăde cine?) când omul se leagă de freza unei doamne? Că o fi nepoliticos, ne-elegant sau de-a dreptul mârlănesc nu contest, dar de aici până la discriminare e cale lungă. În schimb atunci când este încălcat însuși principiul egalității între sexe se pare că nimănui nu-i pasă. 

        Nu cred că bărbații sunt mai deștepți decât femeile chiar dacă au creierul mai mare :) Și îl au pentru că, fizic, sunt mai mari. Normal că dacă ai un metru nouăzeci creierul tău cântărește probabil cu 200 de grame mai mult decât al unei femei care are un metru șaizeci dar inteligența, din fericire, nu se măsoară la kil.

        Acuma depinde și ce înțelegem prin deșteptăciune, dacă este vorba despre ceea ce studiem la școală, având în vedere că sistemul de învățământ este unic, nu există diferențe între fete și băieți, de asta sunt sută la sută convinsă. Rezultatele la orice materie depind doar de cât învață copilul, indiferent de sex, și, evident, în mare parte și de factorul genetic, factor cunoscut sub denumirea populară de cum l-o lăsat Dumnezo’. La nivelul abilităților însă gradul meu de certitudine lasă loc unor îndoielil. Nu pot să-mi dau seama dacă talentul de a face anumite lucruri practice care presupun îndemânare vine din factorii genetici sau mai degrabă din exercițiul și practica de-a lungul timpului. Fetele sunt îndreptate de mici către cusut, tricotat și croșetat în timp ce băieților li se pune în mână o șurubelniță, un ciocan și o trusă de traforaj. Sau cel puțin așa era pe vremea mea când orele de ”lucru manual” se desfășurau separat și activitățile erau cu totul diferite.

         De exemplu eu nu am întâlnit bărbați care să tricoteze. De fapt, ba da, am văzut totuși unul singur în viața mea, era un portar de noapte pe care îl aveam la cămin și cum cred că altfel ar fi murit de plictiseală pentru că nu era nici internet nici program la tv atunci, mișca tot timpul din andrele în timp ce din buzunarul halatului i se desfășura un ghem. În schimb femei din mâinile cărora ies minuni și chiar mici opere de artă, am întâlnit la tot pasul. Fără să mă laud, ci doar cu intenția de a-mi susține ideea, chiar și eu mă număr printre aceste femei. Știu să cos în cruciulițe, să cos goblenuri, să brodez, să fac ajururi și să tricotez orice model. Dar nu doar că știu ci chiar am făcut lucruri frumoase care au necesitat multă migală. Am cusut rochițe de păpuși și de fetițe, am făcut perne decorative, fețe de masă, costume populare, cravate croșetate, perdele cu volănașe, căciuli, pulovere, de toate am făcut.

        Și mă uit la băiatul meu, despre care toată lumea spune că are mâini de aur  atât de priceput este la meșterit, că nu este în stare să coasă un nasture la locul lui. Montarea tavanului din rigips, atunci când am renovat apartamentul, i s-a părut un mizilic, dar să țină un ac în mână i se pare complicat. Ce-i drept, și eu mă uit ca mâța-n calendar la chestiile de aici  fără să știu exact cum se folosesc în timp ce într-o mercerie aș putea sta ore în șir la vitrina cu panglici și mărgeluțe.

        Întrebarea pe care mi-am pus-o adesea și la care nimeni nu are încă un răspuns demonstrat științific este dacă de la cea mai mică vârstă copiilor nu li s-ar da jucării diferite (păpuși pentru fetițe și mașini pentru băieți) ci ar fi lăsați să aleagă singuri, dacă nu ar fi îndrumați sau chiar împinși în anumite direcții așa zis specifice genului de care aparțin, dacă factorul educațional și cel social nu le-ar separa drumurile atrăgându-i doar spre activități  tradiționale rolului fiecăruia în societate, ar mai exista atât de multe diferențe de îndemânare la vârsta adultă? Băieții ar alege în continuare trusele de scule iar fetele s-ar lăsa pradă doar instinctului matern sau ar fi un amalgam din toate? Care credeți că este raportul dintre educație și gene?  panou

 

 

Share This:

Citește mai mult

istoria ilustrata a picturii

Doamnei profesoare, cu drag

        Mama spunea că pentru a fi fericit în viață două lucruri sunt esențiale: meseria pe care alegi să o faci și căsnicia. Și mare dreptate avea! Astăzi nu despre căsnicie o să vorbesc ci despre o doamnă foarte dragă sufletului meu, care sper să fi fost mulțumită în carieră pentru că meseria de profesor i s-a potrivit ca o mănușă și care a rămas în amintirea mea ca fiind cea de la care am primit cele mai multe învățăminte concrete, lucru rar întâlnit și atunci, dar și acum, când învățământul a rămas înțepenit în aceleași dogme rigide de acum o sută de ani.

        Sunt lucruri pe care le-am învățat de la ea și care efectiv mi-au folosit în viață deși nu sunt legate de așa zisele materii importante care se studiază la școală cum ar fi limba română, matematica sau mai știu eu ce alte discipline din care se dau examene. În mod cu totul surprinzător deschiderea spre lume am primit-o la orele de desen din școala generală de la cea mai frumoasă profesoară pe care am avut-o vreodată.

        Frumusețea a fost primul lucru cu care s-a făcut remarcată atunci când a intrat în clasă. Noi eram încă mici, în clasa a cincea aveam abia 10 ani, dar ca tuturor copiilor ne plăceau oamenii tineri. La vârsta aceea sentimentele de atracție sau respingere vin predominant din instinct și nu din regulile sociale impuse prin convențiile încheiate de oamenii mari. Profesoara care intrase în clasă era tânără și frumoasă, nu purta catalog ca o armă sub braț și nici nu-și acoperise rochia cu halat așa cum făceau majoritatea cadrelor didactice. Avea o rochie dintr-un jersey înflorat, cu decolteu în formă de V, parte peste parte, un model celebru de care atunci habar nu aveam că este  creat de Diane von Furstenberg și că este o piesă iconică ce a schimbat istoria modei. Țin minte toate detaliile pentru că o văd și acum în fața ochilor. În timp ce vorbea, se plimba prin fața clasei și aveam impresia că zâmbește în permanență pentru că avea gura cu colțurile buzelor ridicate în sus. Se mișca grațios iar partea de jos a rochiei se unduia în ritmul pașilor pe care îi făcea atunci când trecea de la un rând la altul încercând să ne capteze tuturor atenția.

        Eram pregătiți cu blocuri de desen ce miroseau a hârtie nouă, aveam acuarele neîncepute și pensule chinezești iar pe bănci tronau păhărele de plastic umplute cu apă în așteptarea temei ce urma să vină. N-a venit însă nicio temă. Profesoara cea nouă a scos o carte cu coperți groase de carton și cu foi lucioase pe care scria Istoria ilustrată a picturii, a deschis-o în fața noastră și a început să ne vorbească despre picturile rupestre de la Altamira și despre cum oamenii care au trăit în paleolitic își preparau culorile din pigmenți naturali, oxizi și argilă, despre instrumentele cu care scrijeleau pereții peșterilor și despre semnificația simbolurilor descoperite de arheologi. O ascultam cu gurile căscate pentru că avea un extraordinar dar de a povesti și ceea ce se petrecea la catedră nu semăna cu o lecție așa cum eram noi obișnuiți ci aducea mai degrabă cu o poveste palpitantă urmărită la televizor.

        Răsfoia paginile cărții arătându-ne desenele cu bizoni și mistreți realizate în urmă cu 15000 de ani iar noi îi sorbeam cuvintele urmărindu-i mâinile îngrijite, cu degete subțiri subțiri și lungi, cu unghii vopsite în roșu care loveau ușor hârtia atunci când voia să întărească cele spuse. N-am pictat nimic în ora aceea și deși așteptam orele de desen ca pe un moment de relaxare în care să facem fiecare ce ne taie capul în fața unei coli albe, nu am simțit cât de repede a zburat timpul. Abia am așteptat să vină următoarea oră de desen și apoi următoarea și următoarea fără să ne plictisim vreodată.

        Am făcut desenul cu ea timp de doi ani. Așa se numea materia, ”desen” dar de fapt am făcut cu mult mai mult decât desen sau pictură. Pasiunea mea pentru istorie a pornit de la orele de desen unde am învățat despre hieroglife, despre frumusețea lui Nefertiti, despre măștile mortuare din aur și despre reprezentarea în artă a zeilor antici. Am învățat ce înseamnă spectrul cromatic, cum se descompune lumina, ce sunt culorile complementare și cele de bază, am învățat că nu există culori care să ”nu se potrivească” între ele ci că totul depinde de nuanțe. Mi-aduc aminte de exemplul pe care ni l-a dat atunci spunând că, în general, lumea este convinsă că verdele și albastrul nu merg împreună și ne-a arătat rochia cu care era îmbrăcată, un imprimeu minunat de floricele de un albastru închis cu frunze verzi.

        Ne-a învățat numele tuturor culorilor de pe lume bej, cyclam, acaju, ocru și mai mult decât atât, ne-a explicat pe înțelesul nostru de unde vine fiecare nume. Nici să vreau nu mai am cum să uit vreodată că sienna arsă vine de la numele unui oraș italian unde se găsește o argilă cu tentă roșcată iar turcoazul, înainte de a deveni o culoare, a fost o piatră semiprețioasă. Am învățat despre simetrie și proporții, despre ce înseamnă reprezentarea la scară, cum se desenează pe hârtia milimetrică și ce înseamnă desenul tehnic, cum se hașurează dar și ce tipuri de mine de creion există sau cât de scumpe pot fi pensulele adevărate pentru pictură.

        Nu cred să fi existat în programa școlară ore de istoria artei și cu toate astea în clasa a șasea știam că Picasso a fost inițiatorul curentului cubist și recunoșteam cu ușurință picturile lui Leonardo da Vinci.

        Sigur că desenam și pictam, fiecare după priceperea și talentul său. Eu însă aveam zero aptitudini și oricât mi-aș fi dat silința nu reușeam să încropesc nicio operă de artă demnă de a fi luată în seamă dar cu toate astea adoram orele de desen pentru că de fiecare dată aflam ceva nou și interesant.

        A fost profesoara care prin metoda de predare era cu mult înaintea timpurilor ei, care și în ziua de azi ar da clasă profesorilor consacrați și care s-ar fi potrivit oricărui sistem european de învățământ. Pentru ea nu exista expresia trebuie să faci așa sau așa, orice elev avea libertate de exprimare și știa să îndrume fără a părea că impune reguli, nu exista să spună că ceva nu ai făcut bine fără a găsi o compensație în alte două realizări extraordinare, nu se crampona de a ne lipi în aceleași locuri în bănci ca alți dascăli speriați că ”deranjăm ora”. Puteam să ne mutăm oriunde, ba uneori, primăvara când începea să se încălzească afară, ne scotea în curtea școlii și, așezați pe marginea fântânii arteziene din curte, desenam sălciile înmugurite. A știut întotdeauna să facă legătura dintre ceea ce se petrecea între pereții sălilor de clasă și lumea din afară și pentru asta și toate celelalte care mi-au rămas de la ea, nu pot să spun decât Mulțumesc, doamna profesoară Adriana Popovici!istoria ilustrata a picturii

        S-a mutat din orașul nostru când am terminat clasa a șasea iar toamna următoare a venit altcineva în locul ei. În prima oră de curs ne-a trântit o vază pe catedră și ne-a spus sec să o desenăm iar apoi n-a mai vorbit nimic cu noi. Jur că nu-mi aduc aminte nici măcar dacă noul nostru profesor era bărbat sau femeie.

 

 

 

 

 

 

 

Share This:

Citește mai mult