Colega mea Viorica (guest post)

        Astăzi vă prezint partea a doua a nuvelei Colega mea Viorica, o povestire cu oameni, fapte și întâmplări reale petrecute în urmă cu 70 de ani. nuvelă scrisă de tatăl meu, Ioan Bembea.

        Conținutul primei părți: Acțiunea se petrece la o școală gimnazială în orășelul Abrud din Munții Apuseni în anii de secetă și de foamete de după Al Doilea Război Mondial. La internatul școlii se epuizează rezervele alimentare iar elevii sunt trimiși acasă, să aducă alimente pentru cantină. Din pricina sărăciei, o parte din elevi abandonează școala iar alții din satele mai apropiate frecventează cursurile parcurgând pe jos distanțe mari pe drumuri de munte. Personajele sunt doi elevi, naratorul și colega sa Viorica. Ei provin din două sate diferite; băiatul din Bucium, cu mine de aur și cu oameni mai bănoși, iar fata din Cernița, un vârf de munte unde „se scoteau bani din piatră seacă”,  din piatra de calcar, prin ardere, se făcea var ce trebuia apoi vândut prin satele din împrejurimi. Cu asta se ocupa Uțu, tatăl elevei. Părinții ei, familie numeroasă cu mulți copii, nu au alimente pentru internat și îi explică fetei că „nu se poate și gata, nu mai mergi la școală, că n-ai cum.” Viorica nu renunță la școală, crede că poate veni cu calul și a venit vreo săptămână, că se uimeau orășenii de curajul ei și de dragostea ei pentru învățătură dar s-a grăbit iarna. A văzut și ea „că nu se poate și gata!” I s-a umplut catalogul de absențe…

        Naratorul, devenit bunic, evocă acele întâmplări nepoatelor sale cu prilejul unei vizite la casa părintească în Buciumul natal:

        A urmat o iarnă foarte geroasă și cu mult omăt. Noi băieții când soseam dimineața la școală aveam sprâncenele și căciulile acoperite cu brumă iar fularul din dreptul nasului cu țurțuri de gheață, nimic mai frumos, că obrajii ne erau roșii ca mărul.

        A venit din nou primăvara cu topirea zăpezilor. Pe Valea Abrudului pluteau blocuri mari de gheață mai să lovească podurile și să inunde orașul apoi au înmugurit pomii și treptat peste tot au înflorit cireșii de păreau că poartă odăjdii strălucitoare precum preoții la sărbătorile împărătești.

        După vacanța de primăvară, pe la începutul lunii mai, toți elevii, cu mic cu mare, însoțiți de profesori am făcut o duminică de muncă patriotică la plantat de puieți de brad pe o coastă abruptă nu departe de Gura Cornii. Pădurarii de la Ocolul Silvic au adus unelte și puieți prinși în legături de câte 50 de bucăți și distribuiau tot la două fete o legătură. Băieții făceau groapa cu cazmaua iar fetele puneau brăduțul, trăgeau pământul peste rădăcină și îl călcau apăsat cu picioarele. Eram tot câte doi băieți la o cazma; când obosea unul, lucra celălalt, că nu erau cazmale sau târnăcoape pentru toți. Noroc că plouase mult și pământul era moale.

        Am pornit de jos în sus pe o postată lată de tot și mereu priveam în urmă să ne vedem sporul. Am urcat mult. Orizontul s-a lărgit că se vedea în depărtare, spre apus,  Muntele Găina iar în cealaltă parte Detunatele de la Bucium și dincolo de ele muntele Geamăna dintre Lupșa și Mogoș.

        Profesorul de educație fizică Bogdan fluieră prelung, ca o sirenă, și anunță pauza de masă. Ne așezăm grupați pe clase pe o pajiște unde locul era mai puțin abrupt. Cu toată gălăgia noastră, din pădurea de peste pârâu se auzeau trilurile alternative, ușor de recunoscut, ale sturzului și mierlei. Venise și cucul dar el nu stă în pădure, preferă copacii răzleți de prin fânețe, iar de aici rar i se auzea glasul în depărtare.

        De tot ce s-a petrecut atunci în îndepărtate vremuri mi-am amintit de multe ori peste ani, fiindcă mi-a fost  dat să fiu prezent la o întâmplare cu totul și cu totul aparte.

        Cum stăteam noi elevii, băieții și fetele din clasa a II-a de gimnaziu, și mâncam, cei mai mulți, pâine cu slănină sau caș și ceapă verde, din susul nostru printre butuci, crengi uscate și frunziș se aud pași. Toți am întors capul. Apare un câine mare ciobănesc, alb cu câteva pete negre. Ne vede și se oprește. După cum ne privea părea prietenos. Din gura larg deschisă îi atârna o limbă roșie, subțire și lungă. Respira grăbit. În spatele lui cobora pe povârniș o ciobăniță, spun asta, după îmbrăcăminte. Purta opinci și ciorapi groși de lână până sub genunchi, care să o apere de spini și urzici. Fusta și jerseul, se vedea că nu erau de cumpărat ci făcute în casă, haine grosuțe, ca să țină de cald. În mâna stângă purta un mănunchi de crenguțe cu flori albe ce cireș. Colegele o recunosc: „Viorica, Viorica” exclamă ele și se reped să o îmbrățișeze. Era fosta lor colegă care, exclusă din internat, abandonase școala.

        După îmbrățișări, copila-ciobănița pășește hotărât printre colege spre doamna dirigintă care se ridicase și ea de pe o mică pătură, să-i meargă în întâmpinare. O clipă stau față în față și se privesc. „M-am gândit că sunteți și dumneavoastră aici, v-am adus niște flori, din astea care sunt pe la noi” și îi întinde buchetul mare, alb cu flori proaspete de cireș, apoi, nemaiputându-se stăpâni, izbucnește într-un plâns cu hohote. Șiroaie de lacrimi curgeau pe umărul profesoarei de matematică. Printre sughițuri: „ Numai eu nu-s elevă…am rămas la coada vacii…” I-am auzit vorbele și toți ne-am înfiorat. Nu știam că și plânsul poate fi molipsitor. Am simțit și eu un nod în gât. Am dus batista la nas apoi la ochi…Am auzit-o iarăși și iarăși pe Viorica: „Numai eu nu-s elevă. Numai eu nu-s elevă și n-o să mai fiu niciodată…”

        -Stai puțin, bunicule. Ce deosebire, între ce-a fost atunci și cum e azi. Eu am, adică am avut o colegă care n-a mai vrut să vină la liceu, nu voia să învețe…Și cât au certat-o părinții. Atunci doreau să meargă la școală și nu puteau…

        -Așa e Alina, dar să vă spun ce a urmat.

        Careva dintre fete a dat o fugă în altă parte la un alt grup, unde se găsea și domnul director, că și el venise cu noi, ca să-l anunțe că a venit Viorica, „fata aceea care a cântat frumos la serbare.” Când a sosit domnul director Viorica încă mai plângea, diriginta îi mângâia părul, iar noi, ca stanele de piatră, priveam cu mare durere la ce se petrece. Era atâta tăcere și liniște că numai respirația grăbită a câinelui se mai auzea. Acesta, Florea, că așa se numea, se așezase în spatele stăpânei și stând pe două labe, văzând-o că plânge, o păzea cu strășnicie și nu o scăpa din priviri.

        Acolo la marginea pădurii Viorica și-a spus toată povestea cu renunțarea ei la școală. „După ce a căzut iarna, nici cu calul nu am mai putut coborî în oraș. Tata m-a lăsat să încerc dar mi-a spus de la început, de atunci cu închiderea cantinei, să-mi iau gândul de la învățătură și de la școală, că n-am cum să mai umblu la școală, că nu se poate și gata. Mama înainte de Crăciun a mai făcut un copil, un băiețel, și așa i-am și dat numele, Crăciun. Tata, mai mult plecat de acasă, ba cu var, ba la pădure, cine să poarte grija vitelor, cine să mulgă vaca, oile, porcu’, toate au rămas în grija mea, că-s cea mai mare. Acum-s cu oile și cu mieii aici mai sus pe plai. Trebuie păzite, că umblă lupii și îndată le prăpădesc. Am aflat de la un pădurar, vecin de al nostru, că sunteți aici și am coborât să o întâlnesc pe doamna dirigintă și pe colege…” și iar îi dau lacrimile. „De ce plângi?” o întreabă directorul Bunea. „Nu vreau dar așa îmi vin lacrimile, un le pot opri. Pentru doamna dirigintă plâng, că e așa de bună și tot îmi aduc aminte că atunci la serbare m-a strâns în brațe și mi-a spus c-s mândria școlii din Abrud. Am trăit atunci cea mai mare bucurie a vieții mele…” după un oftat adânc continuă: „Alimente pentru cantină de unde să aducem? Tata și acum e plecat cu var prin părțile Bradului, pe la Țebea și Baia de Criș. Nu mai vinde varul pe bani, îl dă pe bucate… Nu cere; ce și cât, lasă la cât crede și  vrea omul, după cât are și țăranul care cumpără.”

        „Uțu cu varu”, după cum era cunoscut, le spune că nu vinde pe bani, că trebuie să ducă mâncare pruncilor de acasă, din vârful muntelui. Prin Zarand fiind o zonă mai bogată, primește porumb sau grâu, făină sau fasole, chiar brânză ori câte un borcănaș cu magiun de prune, fiecare din ce are, dar nimeni nu rămânea dator, ba de multe ori ofereau peste valoarea varului, că Uțu, cinstit și el, mai scotea din car de sub lepedeu încă un bulgăre de var, să nu rămână nici el dator că „omenia, omenie așteaptă”, cum spune proverbul și toată lumea era mulțumită.

        „Dacă tata e plecat, să vină mamă-ta până la mine, să mă caute la cancelarie, să stăm de vorbă, poate facem ceva și cumva să revii la școală” spune directorul elevei.

        „Nici mama nu poate veni, că dă țâță la cel mic, suge des, nu poate lipsi mult de acasă că plânge copilu’ răspunde Viorica, iar după un timp, cu glas scăzut, cu timiditate,  „Mama e acasă și nu stăm prea departe de aici…” aluzie clară de a-i pofti pe domnul director și pe tânăra dirigintă  Lucia Clipi în „vizită la domiciliu” cum se spunea. Și învățătorul din Buninginea trecuse pe la ei, nu locuiau chiar peste lume. „Dacă puteți veni, după ce terminați cu lucru’, eu vă aștept aici mai sus cu oile, au clopot, ne întâlnim și vă conduc la noi.”

        După pauza de masă noi am plantat în continuare puieți dar, tot mai obosiți, așteptam flămânzi și cu nerăbdare fluierul prelung la domnului profesor Bogdan pentru încetarea lucrului. Când acesta a răsunat de i s-a auzit și ecoul de peste pârâu am pornit spre vale coborând în fugă și strigând de parcă dădeau turcii peste noi. Am ajuns jos lângă apă la drumul de car, am predat uneltele, s-a făcut apelul și am pornit fiecare spre casă ori spre internat. Fetele, sărmanele, aveau picioarele zgâriate de crengile uscate și bășicate de urzici că pe vremea acea femeile nu purtau pantaloni.

        Spre Viorica a pornit domnul director dar nu cu diriginta ci cu profesorul de geografie Jurca, că o femeie nu avea cum să bată atâta amar de drum prin pădure și pe coaste abrupte, în fustă printre crengi uscate și spini.

        Era trecut bine de amiază dar, fiind ziua lungă, până seara mai era multă vreme, aveau timp să se întoarcă. Cu câte un băț în mână, urcă ei prin pădure pe o muchie de deal pe unde fusese cândva un drum și după vreun sfert de ceas, respirând din greu ies la luminiș într-o poiană largă, pe un platou cu pășune. Câinele Florea le anunță sosirea prin-un lătrat puternic dar calm. Viorica, surprinsă și numai zâmbet, le vine în întâmpinare: „Chiar veniți la noi? V-ați obosit de atâta coastă abruptă, dar de aici e mai ușor, nu mai este decât puțin de urcat, mai mult mergem pe oblu ” spune fosta elevă arătând cu mâna direcția pe unde vor merge.

        În împrejurimi tot pământuri împrejmuite cu garduri din nuiele sau numai din spini iar din loc în loc case ori doar colibe pentru adăpostul vitelor. Pădurea de fag se vedea proaspăt înfrunzită într-un verde crud-gălbui, iar printre fagi, ici-acolo, cu tulpinile alungite, cireșii sălbatici se ridicau pe vârfuri pentru a-și scoate și ei  la lumină albul florilor. Cireși în floare erau peste tot; în preajma caselor, pe lângă colibe dar mai cu seamă la marginea proprietăților pe lângă garduri. Pete de alb peste verdele primăverii  se zăreau și dincolo, pe dealurile din apropiere brăzdate de pâraie adânci. Merii și prunii încă nu înfloriseră. În liniștea din văzduh sunau blând tălăngile calme de la gâtul berbecilor, cântecele cocoșilor de departe, din curțile caselor, iar aici aproape câte un behăit de oaie, chemare pentru mielul pornit și el la păscut. Vântul adia ușor purtând arome de rășină și parfumul florilor de cireș.

        În spatele cârdului de oi urmat de câine, Viorica și de cei doi diștinși oaspeți pășesc grăbit spre Cernița, la început peste pajiștea plăcută a câmpului, apoi pe un drum pietros de car. Printre oile din față, cu capul mai sus, mergea un berbec negru. După coarnele groase răsucite de mai multe ori se vedea că e bătrân dar încă foarte puternic. Purta la gât un clopot, nu era tuns, așa cum nu erau tunse nici oile, că noaptea mai era încă frig. Lâna aspră, țurcană, îi atârna aproape până la pământ. Zece oi albe și șase negre, atâtea avea Viorica de dus la păscut. Printre ele se ascundeau câțiva miei tot așa, albi și negri, unii, împodobiți de copii, purtau la gât ciucuri colorați de lână, din firele rămase de la războiul de țesut covoare.

        Drumul trece printr-o pădure după care ies iar la luminiș. „Aici stăm noi” spune Viorica arătând o casă fără poartă, fără curte, fără vecini, pe muchea dealului în mijlocul câmpului. Așezată puțin în pantă, peste un zid cu pivniță se întindea cerdacul la care se urca pe niște scări  din bârne groase. Pereții exteriori, de o curățenie desăvârșită, erau dați cu var ce trăgea puțin spre albastru, mult mai deschiși decât culoarea cerului. În spatele casei grajdul, șura, cotețe, ograda cu fân și, din scândură verticală, o cabină singuratică pe ușa căreia ere scris mare cu var un OO, (zero-zero) adică privata sau WC, cum se spune (total impropriu!) „pe domnește.” Ceva mai jos în fața case, lângă drum, un izvor bogat își revărsa apa limpede și rece dintr-o fântână de suprafață zidită din patru lespezi mari de piatră deasupra căreia pe un trunchi lung de fag drumeții se puteau odihni. Într-un cui ruginit atârna o ceașcă albă smălțuită, puțin spartă, din care se putea bea apă dacă puneai degetul să nu curgă. În dreapta și în stânga izvorului străluceau în soare cu ciorchini grei de floare două tulpini înalte de liliac.

        Auzind clopotul oilor Salvina deschide ușa și strigă la fată: „Da ce te-o apuca, tu fată dragă, de vii acasă pe vremea asta?” Ieșită pe ușă în capul scărilor nu mai așteaptă răspuns că îi vede pe cei doi domni de care este convinsă că sunt de la finanțe cu sechestru și că au venit după dare, că așa i se spunea pe aici impozitului, „dare”, aveau restanțe pe anul trecut, și cotele pe anul acesta; carne, lână, unt, brânză, cartofi, fân. Se aprinde, i se urcă sângele la cap: „ Ne luați oile, luați-le pe toate, nu vi-i rușine! Lua-v-ar dracu, să vă ia! Că numai pe aer nu puneți impozit, să ne tăiați răsuflarea.” La așa tărăboi au ieșit și copii afară și cu bărbița pe cerdac ori ceva mai sus, fiecare după mărime, cu toții priveau speriați, porniți pe plâns.. În casă țipa dispera cel mic. „Mamă, mamă!” încearcă Viorica să intervină pentru lămurirea situației dar femeia nu ascultă, intră și iese cu Crăciunel în brațe: „Luați-ne și copiii, dați-le voi de mâncare, luați-l și pe ăsta de la pieptul mamei, că sunteți în stare să ne luați tot! La care să vi-l dau?”

        Viorica, disperată, ca o săgetă ajunge lângă mamă, o prinde de braț, o scutură: „Mamă, mamă, oprește-te! Domnii sunt de la școală, e domnul director, a venit pentru mine…” dar nu mai poate continua că Salvina când aude una ca asta întinde brațele cu copilul: „Ia-l, că-l scap.” Albă ca varul la față, simte că i se moaie genunchii, se prinde cu amândouă mâinile de stâlpul cerdacului și tace, tace, rămâne fără glas. De jos din curte directorul Bunea zâmbind larg își cere iertare. „Ne pare rău că v-am speriat atât de tare, să ne iertați, am venit așa pe neanunțate. Așa s-a nimerit să venim, că am întâlnit-o pe Viorica, pe nepregătite… Vorba aceea, unde dai și unde crapă.”

        Din vorbă în vorbă lucrurile se clarifică, se liniștesc. Oaspeții au fost poftiți în casă. Copiii, unul mai frumos decât altul, fiind duminică, erau îmbrăcați în haine de sărbătoare.  În casă, curățenie oglindă. Pe pereții proaspăt văruiți, că abia trecuseră Sfintele Paști, erau agățate câteva blide de ceramică, ornate cu desene specifice Țării Zarandului, iar deasupra lor câte un ștergar alb din in țesut cu modele în roșu-negru. Între cele două geamuri, icoanele Maicii Domnului și a lui Isus Hristos. Dedesubt, câteva fotografii de familie înrămate. Pe jos, printre preșurile vărgate țesute din zdrențe, se vedea o dușumea alb-gălbuie de scândură veche frecată cu leșie.

        Două din fete, eleve la Buninginea, cu caietele pe masă, tocmai își făceau temele pentru luni.

        Fără să mai întrebe de ce au venit, fiind de la școală, cei doi oaspeți trebuiau omeniți cu ceva, obosiți după atâta drum și tot atât de sigur, flămânzi. Așa ceva nu se întreabă, dacă vor sau nu să mănânce, gândește Salvina care intră cu cuțitul în cămară și se întoarce cu două felii de slănină afumată. Profesorul Jurca pricepe despre ce e vorba și, fără prea multă convingere se opune cu un „nu vă deranjați, ne grăbim să ajungem înapoi și nici nu suntem prea flămânzi” dar gazda își vede de treburile ei. Încrestează slănina, o prăjește bine în tigaie, sparge șase ouă, le bate într-o farfurie apoi le toarnă peste cele două bucăți mari de slănină prăjită ce se încovoiaseră de păreau desprinse de spatele unui arici.  O sfârâitură puternică și un miros plăcut în toată casa. Nici Viorica nu stă cu mâinile la sân. Ia caietele și cărțile surorilor de pe masă, scoate din dulap o măsăriță albă din cânepă cu modele în țesătură și o întinde pe masă, apoi lângă cele două farfurii de porțelan pune câte un cuțit și o furculiță, întocmai așa cum învățase la orele de gospodărie la gimnaziu. Mama împarte omleta în cele două farfurii și îi îndeamnă pe domni la masă.

        Directorul Bunea, om din partea locului, băiatul popii din Izvoarele, ca să încălzească atmosfera după muștruluiala primită: „Eu nu aștept să mă poftești a doua oară, spun drept să-s flămând ca un lup” și se așază la masă. Nici domnul profesor Jurca nu părea prea sătul, deși el făcea pe domnul, adică se făcea că-i e rușine. Pe masă mai apare o farfurie cu patru cartofi fierți, curățați de coajă, de mărimea unui ou. „Ne iertați, dar nu avem pâine. Serviți cu cartofi, îs dulci că i-o pișcat frigul astă-iarnă, se vede, că-s gălbui la culoare” explică Salvina. „O, mă iertați, că-mi stă gândul tot la prostia cu cearta, am uitat să va servesc cu ceva de băut. Am și cornată și cireșată, ce doriți?” „Adu ce ai la îndemână. Calul de căpătat nu se caută în gură” răspunde cu tot mai multă îndrăzneală domnul director. Femeia aduce o sticlă plină cu cornată și două păhărele mici, cum se bea pe atunci, nu din pahare pentru apă, ca în zilele noastre.

         Salvina, femeie vrednică dar și bună de gură, „doar de aceea îi dau gurii de mâncare, să vorbească, nu să tacă, ca mutu” cum mărturisea, în glumă. uneori, nu-i lasă pe musafiri să se plictisească: „În vara trecută toți cornii erau încărcați de rod iar după ce a dat bruma, pe jos era roșu de coarne dulci, că nu aveai unde călca. Am mers cu fetițele astea harnice, iuți de mână, și am cules multe găleți, ele culegeau iar eu aduceam gălețile grele acasă, în butoi la fermentat. Cireșele se culeg mai greu că-s sus și-s mărunte, aproape numai sâmburele se alege de ele. Acum să vă explic de ce v-am luat așa în primire. Vă rog frumos să mă iertați și să uitați vorbele mele. ” O întrerupe profesorul Jurca: „De iertat, ești iertată gata, dar de uitat, și dacă vrem, nu putem uita. Așa ceva mai rar.” „Stați să vă spun ,- revine femeia în discuție – acum câteva zile am primit o somație în scris de la primărie cum că suntem obligați să ne plătim impozitele și majorările aferente, că, vezi doamne, nu a fost destul de mare impozitul și mai scria în înștiințare, că altfel sunt nevoiți să procedeze la executare silită prin sechestru de bunuri spune Salvina pronunțând mai apăsat ultimele cuvinte. Când v-am văzut că aduceți oile de pe câmp am fost sigură că sunteți de la finanțe, cu sechestru, și mi s-o făcut negru înaintea ochilor. Vă rog să mă iertați. Omul meu e mai mult plecat, eu duc greul casei. Nici lui, săracul, nu-i este ușor; tot pe drumuri, doarme în car… Greu câștigă bucatele. Poate aduce ceva grâu, ceva cucuruz. Avem râșniță în magazie și măcinăm acasă. Spun drept că mi-e tare rușine că nu am pâine să vă pun pe masă. Am ceva mălai dar e tare de tot, îl mănâncă copiii ăștia cu lapte fiert. Dacă vreți, vă aduc să vedeți cum e, ce gust are…” „Știm noi ce gust are, că n-am crescut în palat – intervine profesorul Jurca. În timpul războiului am mâncat destul mălai, rar vedeam pâinea mai ales în refugiu. Am stat și eu la vaci și la oi toată vara, dar nu m-am lăsat și am făcut școală. pentru asta am și venit aici, să vedem ce aveți de gând cu Viorica. De ce n-o mai lăsați la școală?”

        Urmează o discuție amănunțită și îndelungată. Pe de o parte că fata învață bine și e mare păcat să nu facă școală, pe de altă parte că de unde să ducă la internat atâtea alimente, că de ce au scos-o din internat dacă învață așa de bine, că e de mare ajutor în casă; Crăciun de numai cinci luni, Maria de doi ani, Nicu de patru. Nu-i poți lăsa singuri. Ioana și Zamfira la școală în clasele a II-a și a lV-a, departe, jos în vale la Buninginea. Le-a întrebat învățătorul dacă sora lor mai merge la Abrud la școală, s-o interesat de Viorica, se teme că se închide școala după pensionarea lui, că unu străin nu stă acolo, că nu poate trăi numai din plata aceea de nimic, dacă nu ai casă, nu ai o vacă, o grădină cât de mică…

        Viorica, cu cel mic în poală, asculta și privea când la mama ei, când la domnul director sau la profesorul Jurca, care o cunoștea de la școală, că la materia lui, la geografie, avusese media 10.  Mama o ținea una și bună, că ar lăsa-o cu dragă inimă la școală, dacă ar avea un alt ajutor în locul ei.

        „Dacă rezolv eu asta, mă lași la școală?” intervine Viorica hotărâtă in discuție. ”Sigur că te las, draga mamii, dar la cine te gândești? De unde să ne vină ajutorul?” „Știu eu, de la cine mă iubește cel mai mult, de la Buna. Atunci când ai născut pe Crăciunaș și a fost la noi chiar de Crăciun, c-a adus supă de găină și lapte de pasăre, și când i-am spus că nu mai merg la școală, m-o strâns tare-tare în brațe și așa o plâns…Cine n-are noroc n-are / de când naște până moare, Doamne, iartă-mă, că vorbește omul ce nu trebuie, dar ție ți-o veni norocul din altă parte. Așa mi-o spus.”

       Buna, mama mamei, locuia cu o altă fată a ei peste munte, în Țara Zarandului, dincolo de Grohotiș în satul Dupăpiatră, la casa părintească, drum de o jumătate de zi, până la ei. Copiii de acolo, verii și verișoarele Vioricăi, erau acum destul de mari, nu mai aveau nevoie de grija cuiva. Fiind bătrână, îi scăzuseră puterile, o dureau toate oasele mai ales încheieturile dar din dragoste ce nu face omul și Viorica era mai mult ca sigură că pentru ea, pentru școala ei, se va muta aici la Cernița, să o ajute pe Salvina, fata pe care a iubit-o întotdeauna și pe care a plâns-o amarnic când s-a măritat, nu pentru soț, pentru Uțu, care părea om bun și harnic ci fiindcă se urca în vârf de munte, la vulturi.

        De fapt în vârf de munte, la Târgul de Fete de la Găina, s-au cunoscut și  pe loc s-au plăcut dar nu s-au luat decât în anul următor, după ce s-au văzut a doua oară, tot acolo la Găina. Veniseră amândoi pe cai.  Uțu s-a dus cu fata acasă, să-l cunoască părinții și bunicii ei. A fost primit și omenit cum se cuvine, a cerut-o de soție, a urcat-o pe cal în fața lui  (o ținea strâns, să nu cadă!) și au pornit spre Cernița unde fata nu fusese niciodată dar cu Uțul ei s-ar fi dus și la capătul lumii. Pe drum s-au oprit de câteva ori pe pajiște la umbră lângă izvoare limpezi. A păscut mult calul, că au ajuns acasă seara când stelele străluceau bine pe cer. În august au făcut nuntă mare în șura lor largă împodobită cu multă cetină iar la mai puțin de un an a venit pe lume Viorica, copil reușit făcut „din dragoste curată, nesiliți de nimeni” cum se spune la căsătorie.

        Dar să revenim la firul povestirii de unde ne-am abătut, că vorba, vorbă aduce.

        Rămâne stabilit că, după ce se întoarce Uțu, Viorica, cu încă un cal împrumutat, dă o fugă până Dupăpiatră să o aducă pe bunica ei Sofia aici la Salvina. Dacă planul reușește, revine la școală unde domnul director o primește  să stea la internat dar cu mâncare de acasă, adică pe cont propriu. Îi mai aprobă să dea tezele restante și, dacă reușește, are șansa de a promova clasa. „Pentru anul viitor, poate se mai schimbă lucrurile, mai scăpăm de sărăcie. Poate primești bursă,” o promisiune-speranță lansată de domnul Bunea după mai multe păhărele de cornată, erau însă prea mulți de „dacă” și de „poate.”

        La plecare, Salvina își conduce musafirii  până jos în drum și, ca să nu se rătăcească, le recomandă să coboare pe calea de car, că ajung la Gura Ciuții la moară la Sturza și de aici, ajunși la drumul țării, sunt ca acasă, că numai trei kilometri mai sunt până în Abrud.

        „Frumoasă excursie am făcut azi. Am de gând să vin cu elevii  să vadă și ei locurile astea de pe aici de unde se văd toți Apusenii” După alți câțiva pași profesorul  continuă: „La mare sărăcie ne-au adus rușii ăștia.” Directorul Bunea, învățător de profesie, participase la război ca ofițer, nu activ, rezervist, cu gradul de sublocotenent. El vedea altfel lucrurile: „E numai vina noastră. Că-s comuniști? treaba lor. Ce-am căutat dincolo de Nistru? Dac-ai ști ce prăpăd am făcut și noi la ei… Să te ferească Dumnezeu.”

        Luptase pe la Odesa și Cotul Donului unde a căzut prizonier la ruși. A trecut prin multe experiențe la limita între viață și moarte în primul rând din pricina foamei. La început, fiind încercuiți și rămași fără alimente, au sacrificat toți caii după acea au ros oasele lor apoi și hamurile pe care le tăiau în feliuțe subțiri și le înghițeau cu apă caldă, să fie ceva în stomac. S-au predat și, după o vreme, pentru a scăpa de prizonierat, cei care au vrut să lupte contra nemților și a ungurilor, s-au înrolat în Divizia „Tudor Vladimirescu” continuând războiul  spre apus până în Cehoslovacia. Atunci le-au spus rușii ce crime au comis nemții ajutați de români, lucruri adevărate, confirmate ulterior de istorici străini, francezi și englezi, nu ruși. În primele săptămâni de război, luați prin surprindere, rușii nu au rezistat atacurilor germane. Divizii întregi au fost încercuite și toți militarii luați prizonieri. Dezarmați și păziți în câmp deschis sub cerul liber, fără apă și hrană, în mai puțin de două săptămâni au fost lăsați să moară, fără milă, peste 300.000 de ostași sovietici, evident, tineri. Alte crime, în teritoriile ocupate, mai ales în Ucraina, unde armata germană a luat de la populația civilă absolut toate rezervele alimentare; cereale, vite, oi, porci, cartofi, păsări, astfel încât în iernile următoare  au murit de foame și de frig aproximativ 20 de milioane de ucrainieni civili. Încă nu se aflase de lagărele de exterminare… „Am fost la Odesa atunci cu represariile după atentatul de la Comandamentul Armatei. Aveam un camarad, Costică Mucea din Câmpeni, sublocotenent și el, avea de gând să se sinucidă, ca să nu mai execute ordinele. Am intrat în istorie ca niște barbari prin Masacrul de la Odesa. Nu-ți mai spun, e prea tulburător” spune directorul Bunea.

        Era spre seară și bărbații coborau cu pași mari, grăbiți, să ajungă pe ziuă acasă. Din toate părțile, de pe toți copacii păsările de pădure dar mai cu seamă sturzul, mierla și presura își demonstrau măiestria în cântece și fluierături. Undeva în stânga sub drum un fânaț era aproape în întregime scurmat de mistreți cu râturile lor puternice în căutare de râme și de rădăcini gustoase.

        Fiindcă s-a înscris  în  Divizia „Tudor Vladimirescu” și apoi a luptat împotriva nemților, Bunea a fost privit cu simpatie de noile autorități care l-au primit în partid și apoi l-au făcut director de școală, deși era fiu de popă. Vorbea frumos și logic la ședințe, convingea de fiecare dată pe cei care îl ascultau astfel că a fost propus pentru avansare într-o funcție importantă pe linie de partid.  Pentru verificări, a intrat în acțiune serviciul cadre culegând de peste tot referințe  și, hopa! s-a descoperit  că la rebeliunea legionară din 21-23 ianuarie 1941 el a tras clopotele de la biserică pentru mobilizarea legionarilor din comună în vederea plecării lor spre Abrud pentru a ocupa Primăria și sediul Poliției, acțiune eșuată, că la ordinul lui Antonescu poliția și batalionul vânătorilor de munte din Abrud i-au întâmpinat cu gloanțe, fără a trage însă în ei. Dovedindu-se reale aceste informații, imediat este exclus din partid și dat afară din învățământ, el care acum, după experiența din război, chiar avea convingeri comuniste. Pentru a i se pierde urma, pleacă, împreună cu soția, undeva la o școală sătească prin Țara Crișurilor, ajutat de un fost elev devenit activist de partid.

        Pentru Viorica lucrurile au curs pe făgașul lor. Bunica ei, Sofia, că așa o chema, ar fi făcut orice pentru nepoată, dar îi și plăcea de ginerele Uțu că, senin și vorbăreț, mereu o servea cu un păhărel de tărie, ba mai mult, odată când a mai fost la ei, de a stat cu copiii câteva zile, cât a fost Salvina  internată în spital la Abrud pentru o răceală zdravănă la plămâni, atunci i-a zis: „Mamă-soacră, pun sticla cu pălincă în cămară pe poliță, când ai poftă, ori ești obosită, servește-te, nu aștepta să zic eu, doară nu ești străină la noi în casă.” Bătrânei îi plăcea și bea cu poftă câte un păhărel, nu mai mult, și i-au căzut bine vorbele astea, mai ales că celălalt ginere, Traian, cu care trăia în casă, adus în de toate, neam de straiță,  bea pe ascuns și pe ea veci nu o îmbia cu o gură de țuică și aveau, har domnului, sute de pruni, averea ei, nu a ginerelui care venise în atâta duium cu mâinile în buzunare. Intra în casă și mirosea a țuică de prune, ținea sticla cu băutură pe afară prin șură pe la vite să nu bea „bătrâna”, că așa îi spunea. Ea se făcea că nu știe și nu se arăta nemulțumită de ceva, ca să fie liniște și pace în familie.

        Îi era dragă Viorica și tare dorea să o știe „doamna învățătoare”. Dragi îi erau și ceilalți nepoți dar mai mult vrea să fie de folos, să facă ceva, așa că nu mai stă pe gânduri, doar Viorica adusese  un cal anume pentru ea, să o ducă, acum, nu mâine ori altădată. Își  pune lucrurile; haine, încălțăminte într-o pereche de desagi și gata de drum. Pe ascuns, să nu vadă Traian, soția lui, Valeria  mai pune în desagi o bucată zdravănă de slănină, o sticlă cu țuică de prune învelită într-un ștergar și o jumătate de pâine, că nici Uțu nu venea pe la ei cu mâna goală; caș, brânză, la Paști miel tăiat… una pentru alta

        Mai complicat a fost cu aducerea bunicii cu calul, pe care nu mai urcase de peste douăzeci de ani… „Draga bunii, toată mă hârbui, dacă mă urcați pe cal. Mi se împrăștie oasele pe drum, mă dezmontez, cum ziceți voi” spune bunica Sofia zâmbind, dar destul de speriată de ce va urma. Viorica, fată înțeleaptă, avusese grijă să pună pe cal, peste tarnița de lemn, o blană mare de oaie împăturată, să fie moale la șezut și ridicase scările ca să aibă sprijin lateral în picioare. Traian aduce din casă un scaun pe care îl pune lângă cal și face tot ce poate pentru a-și expedia soacra, dar nu uită să-i spună să vină înapoi când începe coasă că e mult de lucru la uscatul și adunatul fânului.

        Pe la sfârșitul lunii mai când mai erau doar două-trei săptămâni de școală, într-o dimineață apare în clasă și Viorica. Colegele o înconjoară cu prietenie, îi fac loc în banca a doua pe rândul din mijloc, să o vadă profesoarele și profesorii, să îi pună note, să o treacă clasa.

        Aproape toate fetele fuseseră prezente la plantatul puieților de brad în pădure și asistaseră la acea scenă cu apariția Vioricăi ca o ciobăniți  însoțită de câine, când i-a adus flori de cireș și a plâns pe umărul profesoarei spunând mereu: „Numai eu nu-s elevă, numai eu nu-s elevă…” Povestiseră și pe acasă de întâmplarea asta, iar o mamă, soție de avocat, venise la școală să-i spună dirigintei că se înțelesese cu soțul și sunt dispuși să o primească în familie pe Viorica și să o întrețină gratuit, să poată face și ea școală și să fie un exemplu pentru fata lor Sanda care, răsfățată, are de toate dar nu se ține de carte.

        Nu a fost cazul, că noua elevă, prin grija domnului director, a primit un pat și un dulap la internat și a venit  regulat la școală. Aproape în fiecare zi dădea câte o teză. Profesorii înțelegători o ajutau, ba mai mult, profesoara de franceză chiar a trimis o elevă bună în bancă lângă ea și i-a spus clar: „Spune-i cum să scrie” și așa, cu o corigență  la fizică, dată toamna, Viorica a promovat clasa. În anul următor a primit bursă iar la concursul de admitere în școala normală pe lista cu reușiții, în ordinea mediilor, era aproape în vârf, pe locul patru.

        Școala normală  și-a schimbat numele în școală pedagogică și acum toți aveam bursă. Mâncarea la internat, bună, rea, nu a murit nimeni de foame dar nici elevi mofturoși, să nu le placă ceva, nu știu să fi fost.

        -Oau! Toate mâncărurile vă plăceau? Ce bine de voi, mă întrerup iar nepoatele.

      -Foamea e cel mai bun bucătar, scoate mofturile din om. Pe voi prea vă întreabă mamele (că sunt verișoare nu surori, deci sunt două mame), „ce să-ți fac de mâncare? Așa ceva nu se întreabă. Ascultați mai departe, dacă nu vă plictisesc.

        -Nici vorbă de plictiseală, spune mai departe, mă îndeamnă iarăși Cristina.

        Continuam să mergem sâmbăta acasă. Eram în anul întâi de liceu. Nu știu cum se făcea că, deși erau mai multe grupuri de elevi, eu mereu o întâlneam pe Viorica, ea mă întâlnea pe mine și de fiecare dată mergeam împreună. La întoarcere într-o duminică spre seară, era prin octombrie, la Gura Ciuții mă aștepta la pod, lângă moară. „Ți-am adus alune” îmi spune și îmi întinde un mic săculeț din pânză, așa de mărimea unui buzunar mai mărișor. Pentru început nu atât alunele m-au surprins cât săculețul, o adevărată o operă de artă. Pe pânza de in era brodat un buchețel răsfirat de flori albastre așternut pe câteva linii  orizontale, ondulate, negre și verzui reprezentând solul. Floricelele mărunte aveau culoarea cerului, iar, chiar în mijloc, câte un punct galben, o scânteie mică-mică din soare. Evident, erau flori de nu-mă-uita. Partea de sus a săculețului era tivită cu o bordură mai lată din roșu și negru. Un șnur grosuț, tot în roșu și negru, strângea gura trăistuței și atârna cu laț peste micul sac umplut cu alune coapte.

        La o așa ofertă mă fâstâcesc, rămân fără grai. Ce se cuvine să fac? Din acel moment m-am simțit pentru prima dată intimidat în fața ei. Era mai mare cu doi ani, altfel simțea și vedea ea lucrurile, bluza plinuță la piept îi dădea un aer de maturitate, nu mai era o fetiță ca în școala primară pe care trebuia să o tragi de păr sau să o înțepi cu compasul, ca să te bage în seamă. Îi spun că iau doar câteva alune pe care să le mâncăm împreună iar săculețul să-l ducă înapoi acasă, să nu se piardă, că e prea frumos. „Îmi pare bine că-ți place. Pentru tine l-am cusut astă-vară, tu chiar nu pricepi? E pentru tine, cadou și suvenire.” Îi mulțumesc dar mă simt și mai intimidat.

        -Să știți că păstrez încă acel săculeț. Se găsește lângă coperta din spate a Dicționarului rus-român. E îngălbenit de trecerea anilor. Povestesc mai departe:

         Se pare că nu funcționam pe aceeași lungime de undă, pe aceeași frecvență, cum se spune acum, că eu în pauze alergam cu băieții, jucam fotbal și încă băteam „țurca” în vreme ce fetele se plimbau și fredonau cântece de dragoste. Aveam noroc, numai școala era mixtă, nu și clasele; ce rușine mi-ar fi fost de Viorica să nu știu o lecție sau să primesc un 4 la un extemporal sau, Doamne ferește, la o teză. Uneori mă gândeam la ea dar așa ceva nu-i spuneam niciodată.

        În fiecare săptămână, joia de la 4 la 6, mergeam cu școala la film. Intrarea costa 50 de bani, intram cu reducere de 50 %, doi cu un bilet de 1 leu, fără locuri stabilite. O singură dată a stat Viorica lângă mine, că ne era rușine și teamă să nu ne vadă profesorul de serviciu însoțitor. Atunci pe întuneric ni s-au apropiat mâinile. Am împins ușor brațul spre ea, colega a făcut la fel. Prind curaj, palma mea îi cuprinde dosul catifelat al mâinii dar în clipa următoare palmele noastre s-au încleștat într-o plăcută strângere. I-am simțit transpirația fierbinte, ce fiori… A fost singurul film din care nu am înțeles absolut nimic din ce s-a văzut pe ecran, fiindcă trăiam într-o altă lume…

        În anul trei au început orele de metodică și de practică pedagogică. La început învățătorii, adică învățătoarele, că erau aproape numai femei, de la Școala de Aplicație țineau lecții model demonstrative cu toate etapele unei lecții: a). Momentul organizatoric; b). Controlul temelor și verificarea cunoștințelor; c). Pregătiri pentru lecția nouă; d).Predarea noilor cunoștințe; d). Fixarea cunoștințelor; e). Tema pentru acasă. După astfel de pregătiri, urma să ținem noi elevii-practicanți lecții cu elevii la diferite clase din ciclul primar. Un elev preda, ceilalți asistam după care se făcea analiza lecției; ce-a fost bine, ce-a fost rău sau nepotrivit.

        La o astfel de lecție deschisă Viorica s-a făcut iarăși remarcată. A predat o lecție de muzică la clasa a III-a și cântecul Toamna. A fost o încântare, un adevărat spectacol muzical. Toți am ieșit fredonând: „Toamna a venit și-acum / Așteptăm să cadă bruma…” Învățătoarea clase, profesorul metodist, profesorul de pedagogie aveau numai cuvinte de laudă, că are har și stofă de dăscăliță, că e responsabilă în tot ce face, că va fi o învățătoare eminentă…

         Cu siguranță așa ar fi fost, dacă nu ar fi căzut, din senin, un cumplit trăsnet.

        Era în 1952, la începutul lui iunie aproape de încheierea anului școlar. Dimineața înainte de ora 8 în fața cancelariei așteptau un activist de partid, cu probleme de învățământ venit de la raion, și un ofițer de securitate îmbrăcat civil. La sosirea tovarășului director Rusu, că Bunea fusese dat afară, intră cu toții în cancelarie și i se explică directorului scopul vizite lor. „În școală se găsesc câțiva fii de reacționari care nu trebuie și nu au dreptul să fie învățători, să facă educație copiilor, sunt fii de chiaburi, copii de foști legionari. Avem dovezi clare” spune ofițerul de securitate și scoate din buzunarul de la piept o hârtie pe care erau notate numele elevilor și adresele părinților. Directorul, cu hârtia în mână, alb la față, rămâne mut. Își freacă bărbia și stă, stă cu lista în fața ochilor. Nu-i vine să creadă. Erau vreo cinci nume, tot fete și băieți buni la învățătură.

        Pe ultimul loc al listei, Viorica, Butură Viorica, acesta îi era numele din catalog. O cunoștea și noul director, se vorbise de ea în sala profesorală, pentru cântece la serbări dar primise și un premiu la Olimpiada de română, nu premiul întâi, dar cel mai bun pe școală. Chiar acum recent, în vacanța de primăvară, fusese la Cluj la faza pe regiune de unde s-a întors cu o mențiune. „Eleva asta, Butură Viorica, ce caută pe listă? întreabă directorul. Știu  că provine dintr-o familie săracă și cu mulți copii, mi-a spus profesorul Jurca, cel de geografie, care a trecut cândva pe la ei pe acasă. Mâncau cartofi în loc pâine. Tata ei face bani din piatră seacă, arde piatră și vinde var pe sate. Vai de ei.”

        I se găsise, ca la mulți alții, și lui bietu’ Uțu Butură o „bubă”. Coborâse cândva într-o toamnă la Abrud unde s-a întâlnit cu un vechi cunoscut. Intră amândoi la restaurantul Detunata să mănânce câțiva mici și să bea un vin roșu fiert, că era tare frig și bătea vânt. Cum băutura dezleagă limbile încep discuțiile. Prietenul, sfătos peste măsură; că ungurii ne-au luat Ardealul, că partidele politice nu-s în stare de nimic, că România se duce pe râpă și că singura speranță sunt legionarii dar ei trebuie sprijiniți, trebuie ajutați; fiecare cu ce poate. Entuziasmat de cele auzite, Uțu Butură se oferă să aducă un car cu lemne de foc la sediul legionarilor din Abrud, să nu stea nici ei în frig. Peste ani securitatea cercetând arhivele legionarilor a dat peste o listă cu persoanele care au finanțat mișcarea legionară și acolo era trecut și numele Butură Uțu, Cernița iar la rubrica „suma predată” era menționat Un car cu lemne de fag” iar pe ultima coloană la „Observații”, Simpatizant, toți ceilalți erau Membru.

        În urmă cu vreo doi-trei ani fusese chemat la miliție la șeful de post din Buninginea și pus să dea o declarație cu ce știa despre legionari și despre finanțarea lor. A scris că acel cunoscut îi fusese coleg de școală primară, că s-au văzut doar atunci, o singură dată, că nu a participat la ședințele sau la marșurile legionarilor și că nu știe să fi fost vreun legionar în Cernița. Era sincer și se simțea total nevinovat dar s-a întors foarte neliniștit după ce șeful de post i-a spus prietenește: „Ai mulți copii și ești sincer, poate scapi de canal. Nu eu hotărăsc.”

        Acum, ca în blestemul biblic cu păcatele care se transmit „până la a șaptea generație” Viorica este lovită din plin în ce-i este mai drag, să se facă învățătoare și i se taie această speranță, idealul vieții ei…

        Chemată la direcțiune, din clasă, de la ora de română, activistul de partid i-a comunicat că „din motive temeinice săvârșite de tatăl tău” este exmatriculată, că este obligată să părăsească imediat clasa și școala, să plece acasă și nici să nu mai treacă pe aici. Eleva rămâne încremenită, privește în ochi pe tovarășul director așteptând ca el să-i vină în ajutor, se găsea la el în cancelarie, să nu o lase pradă unui străin, doar o cunoștea, o lăudase la careu pentru rezultatele la Olimpiadă, dumnealui îi dăduse diploma trimisă de la Inspectoratul școlar și îi strânsese mâna, o felicitase în fața întregii școli. Acum nu o mai cunoștea? Evident jenat, directorul cu privirea în jos spre parchetul din pardoseală îngână câteva cuvinte. „Nu eu am hotărât, nu știu ce se petrece, de la raion de la Câmpeni a venit ordinul. Nu pot face nimic.” Ca să pună capăt situației jenante chiar și pentru el, activistul intervine energic: „Ești liberă, îți iei cărțile, dacă mai ai lipsă de ele, și pleci acasă.” Văzând că fata nu pleacă și că privea spre director, că mai  credea într-o minune, îi spune brutal: „Pleacă! Ieși afară. Să-i pară bine la tată-to că scapă cu atât.”

        Pe coridorul lung în drum spre clasă, Viorica se clatină. Se mișcă și geamurile și tablourile de pe pereți și ușile sălilor de clasă, toate se roteau în jurul ei. Cu greu prinde clanța, o apasă și fără grai intră în clasă, se aruncă în bancă și izbucnește într-un plâns răsunător. Profesoara și colegele, uimite, o privesc în tăcere, fiecare așteptând o explicație. Plânge și bate răsunător cu pumnul în bancă. „Mă dau afară, mă exmatriculează! Mă dau afară din școală! Înțelegeți,  că mă dau afară? Mi-au spus să plec acum, imediat.” Batista albă din buzunarul uniformei de elevă nu mai putea reține toate lacrimile care acum udă și banca. Profesoara coboară de la catedră și, speriată, vine lângă ea. „Nu se poate, e nedrept așa ceva. Tovarășul director era acolo? Ce-a zis?” „Era acolo, mi-a spus că nu poate face nimic, că e ordin de la raion. Am văzut eu că și lui i-e frică…”

       Fără să mai spună o vorbă, se ridică în picioare, cu dosul mâinii își șterge nasul și lacrimile, își ia din bancă micul ghiozdan cu cărți și iese pe ușă fără a o mai închide. Ca un rămas bun i se aud pașii pe coridor apoi ușa grea de la intrare cum se deschide și apoi,  se închide pentru totdeauna pentru ea.

        În prima pauză s-a răspândit vestea printre elevi cu cele întâmplate. Nu se vorbea în gura mare ci mai mult în șoaptă și cu frică, mai ales că nu era primul caz de exmatriculare pe motive politice și niciodată nu știai cui îi poate veni rândul.

       Până atunci cu Viorica  ne vedeam în fiecare pauză și era destul atâta. Uneori ne mai puneam întrebări banale: „Ce oră aveți?, La ce lecție ați ajuns?, Ce v-a dat la teză?” și altele de acest fel. Important era că ne vedeam și ne împlineam dorul. Acum pauzele păreau pustii. Colega și prietena ei Mărioara, cu care se plimba în toate pauzele și râdeau zgomotos pentru nimic toată,  de atunci era mereu singură cu un caiet de notițe în mănă din care citea pentru lecția următoare. În ultima zi de școală a venit la mine și m-a întrebat: „Mai știi ceva de Viorica?” Aceeași întrebare am vrut să i-o pun și eu.

       Colega noastră Viorica dispăruse ca o căprioară rănită și peste măsură de speriată ce se ascunde fără urmă în întunericul din adâncimile pădurii.

        Aceasta a fost trista ei poveste pe care am purtat-o mereu cu mine peste ani… Mă gândesc că e bine să o știți și voi, să o cunoască și alții…

       -V-ați mai întâlnit de atunci, ea ce viitor a avut? întrebare firească venită de la nepoate.

       -Nu a mai dat niciun semn de viață, a dispărut pentru totdeauna.

      Acum veniți în casă. Vreau să vă arăt că am păstrat săculețul pentru alune cusut cu flori de nu-mă-uita, doar mi-a spus atunci pe pod, „să-ți rămână ca suvenir de la mine…”

 8 iulie 2019

Share This:

Citește mai mult

Coșărcuța de alun

       Această povestire a fost scrisă de tatăl meu, Ioan Bembea.

      Aurel Candin, băiatul din povestire, are 11 ani și a existat cu adevărat. Toate acestea s-au întâmplat la începutul anilor 30’  în satul Bucium Poieni din județul Alba.  

       E primăvară, înainte de Paști. Câmpul prinsese culoare, acel verde-crud al ierbii proaspete, iar la marginea crângului mugurii lăstarului se deschid tot mai mult de la o zi la alta. Printre copacii înalți, ici-colo brebenei plăpânzi își ridică floarea spre soarele cald. De sosirea primăverii se bucurau și toate păsările pădurii ce se întreceau în felurite cântece. Cucul încă nu sosise, că nu i se aude glasul.

       Ca să mai cruțe fânul ce era pe terminate, îndată ce s-a topit zăpada Ana lui Candin și-a trimis băiatul, pe Aurel, cu oițele la păscut pe coasta din spatele casei. Trebuiau păzite de lăcomia lupilor ce adesea furau câte un miel.

       Tot acum, aici pe coastă, băiatul învaţă să cânte din fluier şi de la o săptămâna la alta  încearcă tot alte şi alte melodii, că era o plăcere să-l asculte oamenii de la casele de jos, de pe lângă vale. Şi-a cumpărat singur fluierul din târg de la Abrud, cu bani câştigaţi de el. Cum a reușit este o întreagă poveste.

        După serbarea școlară la terminarea clasei a patra unde a luat premiul întâi la băieți, toată vara trecută păzind vacile la păşune, din nuieluţe subţiri de alun a început să împletească coşuleţe pentru cules cireşe. Cu briceagul bine ascuţit taie o tulpină dreaptă şi lungă de alun, o încrestează puţin aproape de capătul gros, după care prin îndoire peste genunchi, se desprinde o aşchiuţă ce, treptat, devine o nuia lungă cât toată lungimea băţulu, apoi altă şi altă nuia, unele, din exterior, cu coajă, altele mai dedesubt albe pe ambele părţi. Când împleteşte coşul, din ţesătura nuielelor albe cu cele cafenii ce au scoarţă, scoate modele plăcute, aşa cum alţi copii nu ştiau sau nu puteau să facă. Toarta de sus, îndoită sub formă de arc, era tot din alun. Nu făcea niciodată două coşuri la fel; mai mari sau mai mici, mai largi sau mai strâmte, cu toartă albă sau cu toartă maro, că nici nu ştiai care este mai frumos, pe care să-l alegi.

       Spre toamnă, cum nu trebuia să mai meargă la şcoală şi erau tare lipsiţi de bani, într-o luni dimineaţa, cu voia mamei, pleacă la târg la Abrud să-şi vândă coşuleţele. Fiind lung drumul, pleacă de dimineaţă înainte de răsăritul soarelui dar ajunge tare târziu, când târgul era în toi. „Oare unde să stea, de unde să le vândă?” se gândeşte. Cu cele zece coşuri legate desagă pe umăr merge încolo, vine înapoi, se uită în jur. Crede că e potrivit să se aşeze şi el lângă cei ce vindeau doniţe şi ciubere, sau alături lângă cei cu blide, căni şi oale de pământ, dar toţi aceştia stăteau în spatele căruţei lor şi nu prea avea loc între ei. Era ceva mai mult loc între două căruţe, una purta o tăbliţă albastră pe care scria cu negru Vidra de Sus nr. 21, pe  cealaltă nu se vedea nicio tăbliţă. Îşi face curaj şi zice celui din Vidra: „Baciule, mă laşi să stau şi eu aici, lângă dumneata, să-mi vând coşărcuţele?” Omul, înalt, uscăţiv, cu mustaţă căruntă ascuţită la capete, cu faţa zâmbitoare se întoarce spre copil şi îl priveşte cu nedumerire de sus de la pălăriuţa pleoştită, decolorată de ploi şi de soare până jos la opincuţele de gumă. Îi priveşte cu luare-aminte marfa de pe umăr. „Da’ cum să nu? Pune-le colea jos peste tulnicele mele, că cine vrea să cumpere le vede pe toate. Numai de-am avea cumpărători.”

       Aurel mulţumeşte frumos ocrotitorului său, dezleagă repede coşărcuţele şi le întinde pe două rânduri, rezemate de tulnice, cu modelul sau cu floarea în sus, să se vadă că-s frumoase. Oameni erau mulţi; un nesfârşit du-te-vino, dar priveau obiectele ca într-o expoziţie ca şi cum nu ar fi fost de vânzare. „De unde eşti, măi copile?” îl întreabă moţul. „De la Buciumani”vine răspunsul băiatului. „Ei, asta-i bună glumă. Da’ cin’ te crede? Buciumanii vin la Abrud să cumpere, nu să vândă. Ei vând numai aur, la Casa de Schimb, la Cămară. Buciumanii-s bănoşi… îi cunosc eu bine” şi iar priveşte sărăcia lipită de băiat; pălăria pleoştită şi fără nici o culoare, opincuţele vechi de gumă şi cioarecii cu două petice mari la genunchi. Doar pieptarul de sub ţundră îl dă de gol că e buciuman; avea cusut pe piept din arnici negru cu puţin roşu un model ca o floare mare. Copilul îi explică: „Apoi dumneata nu ştii, eu n-am tată…Acum n-are cine cosi iarba,  n-are cine să meargă la pădure să aducă lemne, n-are cine să ţină de coarnele plugului, – iar după un oftat adânc, ridicând şi arătând braţul drept: Nu mă mai duce de mână… Mama face de toate, cât poate, dar nu avem un leu în casă…” „O, Doamne, multe năcazuri mai dau peste oameni..” cugetă cu glas tare, mai mult pentru sine, omul cu căruţa.

       Era o zi senină şi călduţă de octombrie, în târg forfotă de oameni dar nimeni nu se arată interesat să cumpere un coşuleţ măcar de la sărmanul copil. Spre spartul târgului, s-au pus în mişcare căruţele uşoare purtate de cai sprinteni cu zurgalăi şi mai rar câte un car greoi tras de boi roşii cu coarne mari, strălucitoare. Toţi aceşti căruţaşi, parcă înţeleşi, se opresc lângă căruţele moţilor să cumpere vase de lemn. Varza adusă de  ţăranii de pe lângă Turda sau de dincolo de la Teiuş trebuia pusă la murat şi aveau lipsă de putini mari, apoi, săptămânal, la spălatul hainelor le era de mare folos  un ciubăr sau chiar două, şi tot aşa, pentru adus şi băut apă cu miros de răşină de brad era bună o doniţă, un şuştar pentru muls vaca, o putină pentru brânză, un urdoi pentru ales untul din smântână. Nici nu se mai târguiau la preţ şi nimeni, din cei ce se opreau, nu pleca fără un ciubăr sau un ciubăraş, numai de coşărcuţele băiatului nu întreba niciun trecător.

       Aurel sta jos pe pajişte lângă marfa lui. Câte planuri îşi făcuse, câte iluzii spulberate. Fără să vrea, ochii i se umplu de lacrimi, iar nasul îi curge tot mai tare. Cu capul în pământ, pe ascuns, îşi şterge  ochii şi nasul când cu mâneca dreaptă când cu cea stângă. Plânsul se adânceşte şi răbufneşte un sughiţ. Omul de lângă el îl priveşte de sus şi îi înţelege durerea. Tocmai avea un cumpărător. „Îţi dau ciubărul cu cât ne-am înţeles, da’ mai cumperi şi o coşărcuţă de la băiatul ista, că-ţi aduce noroc. E un copil sărman, el singur le-o lucrat.” Cumpărătorul nu se împotriveşte. Se uită la coşuleţe, îl vede pe copil plângând. Alege unul, îl ridică, îl întoarce pe toate părţile, îi place. „Cât ceri pe el?” Surprins de întrebare, băiatul, după ce mai trece o dată mâneca pe sub nas, ridică din umeri şi rosteşte abia auzit un „Nu ştiu. Cât vrei dumneata.” Îi vine iarăşi în ajutor dogarul din Vidra: „ Două-trei zile lucrează la unu ca ăsta. Nu te zgârci, că-ţi aduce noroc.” Omul scoate portofelul dintr-un buzunar de la piept, îl deschide, ia o hârtie de 10 lei şi o întinde copilului: „Bine-i aşa?” „Prea mult. Eu mă gândeam la 2-3 lei…” „Lasă-i toţi, îmi place de tine, că eşti harnic.” Priveşte iar coşuleţul: „Fain coş, lucrat de un copil atât de mic, ai mână bună, băiete.”

       Ca prin minune, după plecarea primului cumpărător, copilului i se opreşte plânsul iar faţa îi străluceşte de bucurie. Tot aşa, la pachet cu o putină, cu o doniţă sau cu un ciubăr şi cu preţul „Cât vrei dumneata” mai vinde încă patru „coşărcuţe” cum le spunea el, încă două cu câte 10 lei, altul cu 5 şi ultimul cu 8 lei. „Copile, nici nu ştiu cum te cheamă.” „Aurel şi am 12 ani” îl întrerupe băiatul. „Uite ce vreau să-ţi spun, Aurel, dragu baciului: Trebuie să te înveţi să-ţi vinzi singur coşărcuţele, că altădată nu mai dai peste oameni ca mine, că fiecare are grija lui, nu a altuia. Du-te tu cu ele pe mână printre oameni, strigă cum ştii, ca să te bage în seamă şi să vezi cum apar cumpărătorii.” Aurel înţelege lecţia, îşi înşiră coşuleţele pe mâna stângă din care ia unul şi zice dogarului: „Baciule, nici dumneata nu mi-ai spus cum te cheamă. Iţi las un coş să-ţi aducă copiii sau nepoţii cireşe la primăvară, să-l aveţi suvenire de la mine şi mulţumesc frumos.” „Io-s Traian, Traian Costea din Vidra, am nepoţi şi mai mari şi mai mici decât tine, da’ la noi nu se fac cireşele, dragu baciului, numai prin pădure pentru păsări, nu ajungi la ele şi-s mici, numai sâmbure, abia în august se coc. Ia-ţi coşul, mulţam, n-am lipsă de el, mai faci şi tu un ban. Să creşti mare!”  apoi îi face semn cu mâna să-şi ia zborul…

       Se făcuse cald, strălucea soarele. Copilul îşi ia colopul de pe cap, îl turteşte şi îl împinge în treistuţa din spate în care mai avea, într-o merindeaţă albă de pânză, două felii de pâine lipite cu magiun, mâncarea pusă de mama pentru drum. Abia acum, fără pălărie, i se văd ochii mari, luminoşi ca cerul şi părul auriu. Cu un braţ întins pe care atârnau coşărcuţele lui cu modele porneşte printre oameni dar tot nu-l baga nimeni în seamă, doar câte un trecător mai aruncă o privire spre braţul său apoi spre negustoraş. Merge în jos spre centru, vine iar înapoi, tot degeaba. „Aşa nu se poate”, îşi zice în gând. Trage mult aer în piept, îşi face curaj, strigă: „Pentru cireşe, pentru mure şi alune, Coşărcuţa de alun / Îţi aduce noroc bun!” apoi iar şi iar: „ Pentru cireşe, pentru mure şi alune, Coşărcuţa de alun / Îţi aduce noroc bun!” Aşa era la el la Bucium urarea şi salutul cel mai drag, noroc bun! Că dacă nu-i bun norocul, ce să faci cu el, la ce-ţi foloseşte?

         Glasul lui de copil sună plăcut pe străduţele înguste ale oraşului: „Coşărcuţa de alun / Îţi aduce noroc bun!” După numai câteva îndemnuri de acest fel, în faţa băiatului cu opincuţe, cu ochi albaştri şi cu  părul strălucitor se opresc trei doamne, i se pun în cale: „Stai băiete, stai, să ne vinzi şi nouă un coşuleţ cu noroc, că aşa reclamă frumoasă încă n-am mai auzit de când-îs” spune una dintre ele, cea mai în vârstă. Dinspre doamne aerul de toamnă aduce o plăcută undă de parfum. La aşa cumpărătoare rămâne descumpănit. „Bună ziua, – iar după o pauză întinzând braţul – alegeţi… care vă place….Eu le-am făcut cu brişca” spune el convingător privindu-le în ochi. Toate cele cinci coşuleţe pe care le mai avea negustoraşul ajung în mâinile doamnelor care le întorc pe toate părţile. Fiecare era altfel; cu dungi orizontale, cu pătrăţele, cu romburi. „Cât face ăsta?” întreabă o doamnă tânără cu părul auriu ce purta un jerseu roşu. „Eu n-am zis niciun preţ, că nu ştiu cât să cer. Cât vrea fiecare; am primit şi 10 lei şi 8 şi 5…cât credeţi.” Discuţia continuă: „Şi ce faci tu cu banii?” „Ce să fac, îi dau la mama, că n-avem un leu în casă.” „Dar tată-to ce face, nu lucrează, să aducă bani?” „Hei, dac-aș avea tată, n-aş fi eu pe aici… M-ar fi dat la şcoală… Aşa mi-o zis mama, că s-au înţeles că dacă învăţ bine mă dau mai departe la şcoală la oraş, ca nicidecum să nu ajung şi eu tot băieş ca tata. Seara, după ce ne culcăm, până să adormim, mereu îmi spune mama că încă de când eram micuţ mă culcau în pat între ei, să nu-mi fie frig noaptea şi tot despre mine vorbeau, făceau planuri. Acuma plânge că nu-i vrednică să mă dea şi să mă ţină la şcoală la oraş, da’ dacă n-avem bani…”

       Doamna cea tânără şi frumoasă, îmbrăcată în roşu, nu se poate stăpâni, îi pune mâna pe creştet, îi mângâie păruţul auriu: „Şi înveţi tu bine? În ce clasă eşti?” Băiatul simte din nou mirosul de parfum, miros de doamnă, îi place, o priveşte în ochi: „Nu mai merg la şcoală, am gătat clasa a patra, mi-o dat premiul întâi.” „O, cu premiul întâi ar fi fost mândru tatăl tău de tine.

        „Așa cred, poate că mă dădea la şcoală aici la Abrud, ori la Brad, dacă aveau bani.” Cele trei doamne vorbesc ceva între ele cu voce şoptită, să nu fie auzite, apoi doamna mai în vârstă îi zice: „Am vrut să cumpărăm numai un coşuleţ, dar fiindcă ne spui că ai luat premiul întâi şi-s aşa de frumoase, cumpărăm trei.” „Îmi pare bine, am crezut că nu am cumpărători, că acum nu-i vremea cireşelor.” Doamnele îi dau trei hârtii de câte 1o lei şi încă 5 lei pe deasupra. Nu-i vine să creadă: „Aşa mult îmi daţi?” „Îi meriţi, băiete, că ai fost harnic iar coşărcuţele tale sunt frumoase şi bune.” îi spune doamna în roşu şi iar îi netezeşte păruţul scurt ridicat cu vârtecuş în creştetul capului. „Mulţumesc frumos, bună ziua” le spune băiatul şi se depărtează strigând iar: „Pentru cireşe, pentru mure şi alune, / Coşărcuţa de alun / Îţi aduce noroc bun!”

       Cu o aşa reclamă, în scurtă vreme vinde şi celelalte două coşuleţe. Banii îi ţine strâns în pălmuţa încleştată din buzunarul cioarecilor. Văzuse undeva fluiere de vânzare. Merge repede să nu plece omul, că târgul era pe terminate. Îşi alege unul care i se pare că scoate sunete mai limpezi. Costa 4 lei, era calitate bună, din lemn roşiatic de cireş. Tot aşa grăbit, ca să nu se spargă târgul,  dă o fugă în piaţa de fructe şi zarzavaturi de lângă biserica cu ceas. Aici o mulţime de bunătăţi ce nu se cultivă la munte; ardei galbeni şi roşii, vinete, gogoşari, conopidă, ceapă roşie. Oare ce să ducă mamei? De toate ar fi avut lipsă dar se opreşte la struguri, care, după părerea lui, sunt cea mai mare bunătate de pe pământ. Cumpără un kilogram de struguri alb-gălbui, dulci-dulci, că se lipeau de degete, îi pune cu grijă în treistuţa pe care de acum nu o mai ia în spate ci o duce în mână ca să nu se turtească ciorchinii.

       Bucuros porneşte spre casă. Fiind zi de târg, la marginea oraşului pe o măsuţă în faţa porţii o precupeaţă vindea castraveţi muraţi, la bucată. Simte foamea şi îi vine grozavă poftă de castraveţi dar nu mai strică din bani, doar aveau şi ei acasă… Îşi ia merindea, îmbucă cu poftă din pâinea unsă cu magiun, e bună, dulce-acrişoară. Se gândeşte la struguri, mai gustă câte o boabă, i-ar mânca pe  toţi, dar sunt pentru mama…

       E lung drumul şi e tot mai obosit; îl dor picioarele şi încă n-a ajuns nici măcar la Gura Cerbului, dar până acasă…Simte o pietricică în opincă sub talpă. Stă jos pe pajiştea verde de la marginea drumului, scoate piatra, se întinde pe spate. Cât e de bine…dar, sus, băiete, că se apropie seara şi până acasă, hă, hă, mai este mult de mers. Numai când nu mai poate păşi de oboseală şi de durerea tălpilor stă jos pe iarbă, se lasă pe spate, dar de teama de a nu-l fura somnul se ridică şi merge mai departe. Bea apă de la fiecare izvor; mai mult de foame decât de sete. Dau umbrele, se lasă seara, se face întuneric iar pe cer luceşte steaua săracului. Simte că e la capătul puterilor şi tot mai are de mers…De prin curţi îl latră câinii iar prin văzduh, pe alburiul cerului, se zăresc păsări de noapte ce zboară atât de jos că li se aude fâlfâitul aripilor şi te cuprinde, aşa, o înfiorarea.

       Se făcuse noapte în toată regula, pe când ajunge el acasă. Mama îngrijorată îl aştepta la poartă şi tot privea pe drum în jos doar apare Aurel al ei. Pe drumul încă albicios, poate de la colb, poate de la lumina stelelor, se zăreşte ceva ca o pată neagră, o vietate, că se mişcă. În linişte nopţii, porneşte spre el un strigăt: „Aurel, tu eşti?” De la mogâldeaţa mişcătoare din depărtare vine un glas stins: „Eu, mamă.” Ana porneşte în fugă spre el. Cu braţul drept îl cuprinde peste umeri: „Dragu mamii, eşti obosit.” „Mamă, ţi-am adus struguri, ia-mi streicuţa, că-i aşa de grea.” După câțiva pași: „Mi-am cumpărat fluier.”

       Avea de gând să-i spună mamei tot; ce oameni buni a întâlnit la târg, cât a fost de norocos, câţi bani a adus acasă, dar după ce soarbe doar câteva linguri din mămăliga cu lapte se întinde pe pat şi, răzbit de oboseală, adoarme îmbrăcat. Mama, ca unui copil mic, îi scoate opincuţele, îl dezbracă, îi netezeşte păruţul, întinde ţolul peste el şi face lampa mică…ciresi

Share This:

Citește mai mult

Nu trage, tată!

        Această întâmplare petrecută în anii 40 este scrisă de tatăl meu, Ioan Bembea.

Dedicație: Tuturor mamelor…

        În vara aceasta m-am întors iarăşi în satul copilăriei mele, am intrat cu înfiorare în casa părintească, am mai ascultat încă o dată plăcutul glas al păsărilor din pădurea ce îmi este atât de dragă şi de cunoscută. Trec de fiecare dată  şi pe la locul de veşnică odihnă a părinţilor şi bunicilor mei, prin cimitirul de pe coasta din spatele bisericii, ca să smulg nişte buruieni şi să aştern o floare pe mormântul celor atât de dragi din care numai amintirile au rămas. Am făcut-o şi de data aceasta. Păşesc cu evlavie prin mulţimea mormintelor. Doamne, parcă s-a mutat aici tot satul; atâtea nume cunoscute… Tresar când dau cu ochii şi de mormântul Aniţei, o copilă de seama mea din anii de şcoală. Nu ştiam că se prăpădise şi ea, ca aproape toţi tovarăşii mei de joacă. Acum îi văd numele săpat în marmură dar de aici mă priveşte iarăşi pătrunzător cu ochii ei albaştri şi îi aud glasul, iar gândurile mă poartă înapoi spre anii de demult:

         În satul  meu de munte cu case aşezate cu spatele spre streaşina pădurii, înşirate pe lângă drum sau dincolo de vale, pe lângă firul limpede al apei, nu era o raritate să auzi dimineaţa pe câte o vecină plângându-se că iar i-a furat vulpea astă-noapte o găină, o raţă sau o gâscă. Crescute cu multă grijă şi cheltuială, era mare supărare să se prăpădească acum când au ajuns mari, pe când să le tragi folosul pentru carne sau pentru ouă, că nu toţi puii ajungeau la maturitate. La început când erau mai mici, puii erau pândiţi şi vânaţi cu lăcomie de cioară, de ţarcă sau de uliu îndată ce se depărtau puţin de lângă cloşcă. Din carpenii de pe coastă sau din arinii de pe lângă apă coborau ca o săgeată păsările răpitoare, prindeau cu ghearele ascuţite puiul de sub aripi şi hai cu el spre desişul pădurii. Ţipătul disperat al puiuţului răpit; piuu! piuu! piuu! se aude strident din înălţimi şi alarmează tot  păsăretul din ogradă şi de prin curţile vecinilor ce  îşi încep cotcodăcitul şi scot din case gospodinele şi copiii. Toată larma e însă zadarnică; rar se întâmpla ca uliul să scape din gheare prada; doar uneori când era prea lacom şi lua o găină sau un pui mai greu.

    Tot un lucru destul de obişnuit era să afli că unui gospodar sau altuia a venit noaptea lupul şi, intrând în ogradă pe unde nu se aştepta, i-a furat o oaie sau un miel. Chiar şi câinii ciobăneşti de pază cădeau adesea pradă lupilor. Asta se întâmpla însă numai în nopţile lungi de iarnă când foamea îi făcea mai îndrăzneţi şi mai curajoşi. Aveau şi lupii tactica lor. Umblau în haită, dar un lup pornea înainte, trecea prin faţa porţii şi ademenea câinele care fiind dezlegat, ieşea din curte şi lătra înverşunat ca să alunge dihania. Lupul se arăta fricos şi se îndepărta. Câinele prinde curaj şi îl urmăreşte. Din spate apare haita iar bietul câine nu mai are unde se retrage. După o luptă inegală dulăul, oricât de vrednic ar fi, este sfâşiat şi rupt în bucăţi de echipa înfometată. Dimineaţa  oamenii privesc îngroziţi zăpada bătătorită stropită cu sânge şi resturi din blana sau părul sărmanului câine. Ce să faci? Acţionează legile dure ale supravieţuirii…

          Fiind vorba de sălbăticiuni, o întâmplare cu totul neobişnuită s-a petrecut în anii copilăriei mele şi la care a fost de faţă aproape tot satul, că tocmai atunci ieşiseră oamenii de la biserică. Eram şi eu acolo cu mama de mână. De mai multe zile, poate de săptămâni întregi, de la casele din centrul satului, din jurul târgului, că la noi în sat duminica era zi de târg, o vulpe  fura cu regularitate o pasăre de curte; lua fără mofturi, putea fi găină, raţă, gâscă sau chiar curcan, că aici locuiau tot oameni gazde, avea vulpea de unde şi ce alege. Vara orătăniile ieşeau pe lângă vale unde găseau iarbă crudă, apă limpede, insecte şi râme. Acolo era lumea lor.

        În partea opusă caselor, dincolo de drum şi de vale, cobora abrupt o coastă cu iarbă ce în partea de sus era mărginită de o pădure deasă. Se pare că de acolo din desişul pădurii priveau vulpile cu lăcomie orătăniile de jos din vale şi având destul timp îşi alegeau cu pricepere prada, că de fiecare dată furau o pasăre mare şi grasă. Aşa credeau oamenii, de acest adevăr erau convinşi toţi copiii ce au fost puşi să păzească păsările şi de aceea privirile lor încercau să zărească mişcare de blană roşcată târându-se tiptil prin iarba înaltă sau străluciri de ochi lacomi la marginea pădurii.

        Când nimeni nu se aştepta, mare zarvă în marginea drumului, pe pajiştea de lângă apă. Găini şi gâşte îngrozite de spaimă, ţipând, zboară în toate direcţiile. O gâscă mare, albă, bate din aripi în gura vulpii ce trece tacticos valea, cu puţină apă, apoi ţinând-o de gâtul lung, sugrumată, o târâie prin iarbă spre pădure. Copiii: „Vulpea măă! Vulpea măă! Vulpea măăă!” mai bat din palme iar băieţii fluieră pe degete dar cumătra, fără nici o ruşine, grăbită, îşi vede de drum şi dispare în adâncul pădurii.

        Trântind cu zgomot poarta, iese din curte Laura ce avea gâşte. „Acum puteţi să-i puneţi sare pe coadă. De fluierăturile voastre îi pasă? Voi toţi laolaltă, trei inşi, nu aveţi atâta minte cât o vulpe” spune ea cătrănită de mânie. Doi băieţi erau ai ei, iar o fată a vecinei Sabina; copii mărişori, şcolari prin clasele primare. Era clar; nu poţi avea încredere în copii, apucă la joacă şi uită de vulpe. Laura se hotărăşte ca în zilele următoare să sloboadă mai târziu păsările din coteţe, numai după ce îşi termină treburile casnice de dimineaţă şi să le păzească chiar ea. Cerealele sunt scumpe foc, iar dacă pasc, aproape că nu mai  au lipsă de grăunţe, de aceea trebuie să le dai drumul la iarbă; le merge mai bine, fac ouă mai multe.

         Laura – ce aflase de la mai mulţi oameni că vulpea e atât de îndrăzneaţă că trece pe lângă om cu prada în gură, aproape să o loveşti cu piciorul – îşi stabileşte o adevărată strategie ca să scape definitiv de dihanie, era hotărâtă să-i vină chiar azi de hac. Îşi alege o săpăligă îngustă şi foarte ascuţită, din acelea de săpat pe rândurile înguste de pe straturi, îi pune o coadă mai lungă şi iese să îşi păzească gâştele. Dacă se va potrivi aşa, împlântă sapa în ea şi îi face facerea, o înţarcă pentru totdeauna de găini, gândeşte găzdoaia. Sprijinită pe coada sapei,  face pe păcurarul pe lângă cârdul de păsări ce păşteau sau scurmau pe lângă vale. Curioasă şi intrigată, acum chiar aştepta vulpea să o vadă şi ea, să o miruie cu sapa între ochi. Azi o să se lingă pe bot de găini, gândeşte femeia.. Începuse să fie chiar îngrijorată că nu apare de nicăieri vulpea, nu cumva să lipsească chiar azi.

        Planul de acasă nu prea se potriveşte cu cel din târg, se spune într-o zicală românească ce se adevereşte şi de data aceasta. Din sus, soseşte la cooperativă  o femeie de pe Valea Negrilesei, una Vuţa ce auzise şi ea de comedia cu vulpea. Se opreşte, stau de vorbă, se minunau amândouă de o aşa întâmplare ciudată. Se ştia că vulpile sunt viclene, dar chiar aşa? Prinse în poveşti, Laura o conduce până la uşa prăvăliei când aude prăpăd în spatele ei. O cloşcă, ca să-şi apere puii mărişori, se repede cu ciocul şi cu ghearele la o vulpe, mai săi scoată ochii, dar aceasta nu o bagă în seamă, avea altă ţintă; pune gura pe un cocoş mare şi pe-aici ţi-e drumul, trece valea şi o ia spre pădure. Totul au văzut cele două femei când au întors capul. Iarăşi mare larmă prin faţa prăvăliei, prin vecini. „Trăsni-o-ar Dumnezeu să o trăsnească, doar n-o picat din cer, că aici am fost. Pe unde o fi venit?” De atâta gălăgie se trezeşte şi soţul Laurei ce lucrase la mină în schimbul de noapte. Iese şi el în drum unde află ce şi cum s-au petrecut lucrurile. „Bine că nu te-o dus pe tine vulpea, după cât îţi plac poveştile, că nici nu ţi-ai fi dat seama. Oricum nu poate trage ea atâta muiere pe coastă în sus” – aluzie la faptul că era o femeie zdravănă, multă, apoi continuă: „Tare eşti rară la creier, de te-o păcălit o vulpe. Acum tacă-ţi gura, hai în casă şi lasă-mă să dorm, că pe ziua de azi şi-o luat porţia, nu mai vine” îi spune bărbatul mânios.

        După o aşa întâmplare, Laura ca să  dovedească soţului şi vecinilor că nu era „rară la creier” după cum i se aruncase ocara la supărare, se hotărăşte să nu mai dea drumul păsărilor decât după ce trece vulpea, ca să mai ducă şi de la alţii, nu numai de la ei. Aşa s-a şi întâmplat. În zilele următoare vulpea a dus câte o pasăre, prin rotaţie şi pe sărite, de la doamna preoteasă, de la doamna învăţătoare, de la Sabina, de la toate casele din apropiere. Intrase groaza în locuitorii din preajma târgului; oricât se străduiau, nu se puteau apăra de vulpea pe care o vedeau de fiecare dată la plecare dar nu ştiau de unde, cum şi când vine. Se spune că iepurele sare de unde nu te aştepţi şi aşa este. Staţi să vedeţi, fiţi atenţi la ce urmează:

         Într-o duminică,  fiind şi zi de târg, după ce trag clopotele de ieşire, oamenii coboară de la biserică, şi, ca de obicei, nu se grăbesc spre casă; fac cumpărături, mai stau de vorbă, iar bărbaţii intră la bufet să bea o tărie sau ca să se răcorească cu o bere. Era vară şi cald. In bufet, înghesuială, gălăgie, aer greu şi fum de ţigară. Mai mulţi bărbaţi ies afară cu câte o sticlă de bere în mână. Caută umbră. Vecina Laura avea la poartă o băncuţă lângă gardul înalt, numit palant fiindcă scândurile erau aşezate vertical iar deasupra erau ferite de apa ploilor  printr-o scândură-acoperiş aşezată puţin oblic. Câţi au loc stau pe bancă, ceilalţi alături, la umbra porţii. Poarta era înaltă şi mare; de intrat cu carul cu fân. Avea acoperiş în două ape din câte două sau trei rânduri de şindrilă şi făcea multă umbră.

        Băutura dezleagă limbile şi bărbaţii, ca femeile, se întind la poveşti. Cea mai senzaţională şi proaspătă întâmplare era cea cu vulpea care se răspândise în tot satul. Încep ei a-şi da cu părerea; ba că vine din pădure, ba că vine tiptil pe vale, ba că nu au fost atenţi cei care au păzit orătăniile. Fiecare presupunere era combătută de alţii cu mărturiile celor care au fost de faţă la isprăvile vulpii. Când discuţiile erau mai aprinse, un om vede jos pe o lespede lucioasă de piatră din mijlocul grupului un firicel de lumină, o rază de soare ce pâlpâia din când în când; se zărea, dispărea, apoi iar strălucea pe lespede. Nu adia nici un vânt şi nu era nici un copac prin preajmă, era numai umbra porţii, iar raza îşi găsise loc prin vreo şindrilă crăpată, uscată de soare. Oamenii privesc spre locul de unde vine raza de lumină. Uimire totală. Printre două scânduri puţin depărtate din acoperişul porţii se vedea de jos în sus o coadă de vulpe iar când se mişca oprea raza de soare. I se vedea şi o labă din faţă, din dreapta. Ce mai, era clar, acolo deasupra oamenilor era ascunsă o vulpe şi era vie, că îşi mişca coada.

       Vestea s-a răspândit cu repeziciune în tot târgul şi oamenii s-au adunat ca la o minune; se înghesuiau sub poartă, să vadă coada vulpii şi o vedeau cu ochii lor, cum se zice, dar nu le venea să creadă. Isteaţă cum e, vulpea băgase de seamă că în acoperişul porţii, deschis la capete, e  loc potrivit pentru o ascunzătoare. Banca de scândură apoi gardul înalt erau treptele pe care vulpea se urca noaptea în adăpost. Răbdătoare şi perseverentă aştepta să se facă ziuă, apoi, printre scânduri, privea ce se petrece în jur şi, la momentul potrivit, fără greş, ţinând seama de toţi factorii; de oamenii din apropiere, de locul păsărilor, cobora pe aceleaşi trepte şi îşi prindea prada pe care o ducea, numai ea ştia unde şi cui. Poate că i-o fi bătut şi ei inima de teamă de câte ori oamenii trânteau poarta şi treceau pe sub ea…

       Rămâne şi Laura uimită de „neruşinarea”vulpii, cum spunea ea, de a se ascunde, nu la alţii, ci chiar în poarta ei. Asta nu se iartă. Nu stă mult pe gânduri şi fuge la Ştefan pădurarul, la gornic, cum i se spunea pe atunci, că numai el avea puşcă. Se întorc grăbiţi împreună, dar după ei alerga Aniţa, colega mea, fata pădurarului. Oamenii erau încă ciorchine sub poartă şi tot se mirau de isteţimea vulpii prin fel şi chip de păreri.

        Ajuns la faţa locului, pădurarul cu puşca atârnată pe umăr îşi face loc prin mulţime. Oamenii pricep ce urmează şi se îndepărtează într-un semicerc larg şi îndepărtat, ca nu cumva vulpea rănită sărind de acolo să muşte pe careva. Se face o linişte de mormânt. Ştefan ridică arma, pune puşca la ochi. În acel moment de totală tăcere, în loc de trăsnetul armei, se aude un ţipăt de copil „Tată, nu! Nu trage, tată! Nuuu, tată!” Era un strigăt disperat. Aniţa se smulge din mulţime şi porneşte în fugă spre tatăl său. Prea târziu. O pocnitură puternică pătrunde cu violenţă în urechile mulţimii. După câteva clipe un alt pocnet mai slab, ecoul, vine din coasta de peste drum, de sub pădure. Din acoperişul porţii, fără a mai urma treptele, sare vulpea mototol în drum, se roteşte cu iuţeală de mai multe ori pe lespezile de piatră din faţa porţii ca şi cum ar vrea să-şi prindă coada. Ba nu, botul ei e mai aproape, e înfipt în blăniţa din coastă, vrea să scoată la repezeală glonţul, încercă să smulgă durerea de acolo şi să oprească sângele… S-a mai rotit şi zbătut o vreme, nu mult, apoi a rămas nemişcată pe o dungă, cu burta spre oameni, poate pentru a le arăta tuturor prin cele patru mameloane fără conţinut, zătoare turtite, ce se vedeau supte, că ea are pui şi că pentru „copii ei” a făcut toate acestea şi… să o ierte…

      La dezlegarea tainei, când oamenii au văzut că vulpea era mamă, toată mulţimea, ca la comandă, a exclamat un „Oooo!…” prelung, îndurerat, apoi s-a aşternut din nou tăcerea, era atâta linişte că se auzea susurul molcom al apei din vale… Câţiva bărbaţi, parcă ruşinaţi, au întors spatele a lehamite şi au plecat. Era încă linişte. „Eşti rău, tată,” îi strigă plângând fetiţa ajunsă chiar lângă vulpe. Îi mângâie o ureche catifelată apoi blana curată de pe frunte şi ceafă. „Ai murit… Te aşteaptă puiuţii tăi flămânzi… Pe ei cine îi mai iubeşte? Cine le mai poartă grija…? Cine le mai duce mâncare acolo în vizuina ascunsă?…”  Nu plângea numai Aniţa, erau şi femei care îşi ştergeau cu jenă, pe ascuns, lacrimile.  Şi eu am plâns atunci…

        Nu târziu după această ticăloşie omenească, pe vremea coasei, vecina noastră Veronica ne spunea că în fânaţul ei, plin de muşuroaie, de la Detunata, două vulpiţe roşcate scurmau după ouă de furnică şi prindeau din zbor lăcuste şi fluturi.

*  *  *

        Ce v-am spus nu e o poveste vânătorească, este o întâmplare reală ce m-a marcat profund şi de care, iată, nu m-am putut despărţi toată viaţa. Acolo în satul meu dintre munţi, unde poposesc tot mai rar, se mai păstrează încă şi acum ecoul acelei neobişnuite drame. Lupii au dispărut cu desăvârşire, doar vânătorii, în zilele noastre, dispun de arme de vânătoare moderne, performante, cu lunetă, şi de cartuşe cu sute de alice. Nimic nu mai iartă…

        Toate aceste gânduri şi întâmplări au dat năvală peste mine, cum vă spuneam, în vara aceasta în cimitirul de pe coasta din spatele bisericii. Parcă mi-a intrat un cui în inimă şi nu-mi venea să cred când mi-a apărut în faţă mormântul Aniţei. Stau jos pe iarbă lângă crucea ei de piatră năpădit de gânduri. Era acolo sub glie, aproape de mine, sub iarba şi sub florile câmpului. Poate rădăcinile cireşului din apropiere mai ajung până la ea, să-i spună ce mai e pe afară. Împlinise 78 de ani. Pe marmura albă în dreptul lui „AUREL” al ei scria: „1932-1975”. Ştiam că murise devreme răpus de silicoză, ca aproape toţi băieşii din Bucium,  dar făcând socoteala m-au speriat cei 38 de ani de văduvie ai Aniţei. Şi-a crescut singură copiii. Fata aceea plăpândă, devenită mamă, îi apăra ca o leoaică, ar fi fost în stare să-şi dea viaţa pentru ei, ca vulpea-mamă din povestea noastră. Prin munca celor două mâini, ca nimic să nu le lipsească, i-a ţinut la liceu la Abrud apoi la facultate la Timişoara, un băiat, inginer şi o fată, medic. Când ne întâlneam – vara din când în când – îmi vorbea cu mândrie de ei, că învaţă bine, că au bursă. I-a pierdut şi pe ei, că sunt plecaţi amândoi în America. O durea, dar nu-i vorbea de rău, că aşa sunt mamele, îşi iubesc, necondiţionat, copiii.

        Am rupt o cicoare bogat înflorită şi am răzimat-o de marmora albă a crucii. Prin florile albastre parcă mă priveau şi acum ochii de demult ai Aniţei. I-am revăzut codiţele blonde, lucioase, frumos împletite pe care le mângâiam uneori cu dosul degetelor la şcoală stând în banca din spatele ei. Ea, „supărată”, întorcea capul şi, când nu o vedea doamna învăţătoare, mă „certa” cu un zâmbet. Într-o clipă i-am văzut chipul de înger speriat în faţa porţii şi i-am auzit iarăşi glasul de copilă disperată: „Nu trage, tată!”

Ioan Bembea, 24 iulie, 2015

bucium
foto Aurora Gligan

Share This:

Citește mai mult

Pavel, copil fără înger

      Aceasta este o povestire scrisă de tatăl meu, Ioan Bembea, iar întâmplările și numele sunt reale. Toate acestea s-au petrecut în anii 40 în Munții Apuseni. Povestirea Pavel, copil fără înger  a apărut în volumul Evocări, polemici, taine                                                

L

        Îmi revine adesea în minte şi  revăd mereu chipul unuia din tovarăşii mei de copilărie. Eram adesea mpreună sus pe munte la păscutul vitelor sau al oilor, că la noi în sat nu era ciurdă ca la câmpie, aici fiecare gospodar avea pământul lui pentru fânaţ, pentru păşune, pentru holdă sau ogor pentru cartofi, în afara grădinii de lângă casă.
        Pe  vremea aceea îndată ce se termina şcoala copiii erau trimişi de părinţi toată vara cu vitele la păscut. Îmi aduc şi acum aminte cum mi se lipeau ochii de somn dimineaţa, cum aş fi dorit să mai dorm doar câteva clipe, dar soarele era necruţător şi de vreme ce razele lui luminau vârfurile munţilor trebuia să ascult glasul mamei, să las aşternutul cald, să mănânc în grabă ceva şi, cu traista cu merinde în spate, să duc vacile şi viţeii la păşune. Boii îi duceam mai rar la păscut, cu ei pleca tata cu noaptea-n cap la mânat, aducea minereu de aur cu carul de pe la diferite mine la şteampuri, iar oile erau în turmă.  Primăvara până la Sângeorz, hotarul era liber, aşa că oile şi vitele erau slobode pe câmp, puteau umbla să pască peste tot, dar  trebuiau totuşi păzite ca să nu se piardă, sau ca să nu vină lupul la oi şi la miei.
        Şi vară, la munte dimineţile sunt reci. Trebuie să urce mult soarele pe bolta cerului pentru a  mângâia cu razele-i calde  casele de jos din sat cu tot freamătul şi agitaţia începutului unei noi zile de muncă. Pe la toate casele cântă cocoşii, guiţă porcii după mâncare, se deschid porţile şi pleacă vitele la păşune cu tălăngile atârnate la gât. Se aud mugete de despărţire ale vacilor  de viţeii lor de lapte, neînţărcaţi, rămaşi acasă.
       După ce mulge mama vaca, pe Steluţa, numai ea era cu lapte, pornesc şi eu cu vitele la păscut. Aveam în grijă două vaci, un viţel, Mişca, şi un junc, pe Bodor. Una dintre vaci, Frăguţa, şi Bodor, juncul, purtau câte un clopot că în mijlocul zilei, de groaza muştelor, vitele se ascundeau în desişul pădurii încât se pierdeau şi puteau să ajungă prin holde, să facă stricăciuni şi să ai ceartă cu vecinii.
   Cu o nuia de salcie în mâna îndemn văcuţele roşii, sprintene, să grăbească pasul pe un drum lateral de car, îngust şi pietros, deasupra căruia îşi întind fagii o droaie de ramuri frunzoase. În deplină simetrie cu acestea, cu crengile aeriene, pe pământul spălat de ploi, jos  din pietrişul drumului ies la iveală o groază de rădăcini ramificate întocmai ca venele proeminente de pe dosul unei mâini muncite, osoase, de bărbat. Peste pârăul din stânga din loc în loc câte o gură de baie îşi arăta întunericul ce vine din pântecele adânc al muntelui aducând de acolo o răcoare umedă cu un miros specific. Pe pietre ieşite din apă, câte o codobatură fără astâmpăr îşi clatină coada şi face de dimineaţă exerciţii vocale.
   În ritmul clopotelor ne continuăm drumul ce urcă tot mai pieptiş. Orizontul se lărgeşte şi apare soarele.  În înaltul cerului un singur nor rătăcit, alb şi pufos, pluteşte deasupra Negrilesei, ca o căciulă uriaşă pusă pe-o ureche. Pădurea răsună de glasul păsărilor mărunte dar şi de trilurile clare, distincte, ale mierlei şi sturzului ce îşi au cuibul ascuns între  crengile dese de brad. Trecuse primăvara şi cucul nu mai cânta, fiindcă auzise ascuţit de coasă; aşa ştiam, că dacă aude coasa nu mai cântă.
  Vitele flămânde, ba ici, ba colo, smulg cu lăcomie smocuri de iarbă de pe marginea drumului. Viţelul şi juncul, mai vioi, sunt mult în faţă dar Frăguţa cu pântecele umflat, că urmează să facă un viţel, merge încet şi suflă greu.
  Drum lung. Când ajung la păşunea din Conţu aproape că se luase roua de pe iarbă iar razele soarelui aduc o căldură plăcută.
  „Ai sosit şi tu?”mă întreabă Pavel, un băiat ce-şi păştea vitele pe un pământ alăturat. „Când a răsărit
soarele eu am fost aici. Vacile mele-s sătule” îmi mai spune el. Vacile lui erau sătule că el era slugă şi pe el îl trimiteau cu vitele la păscut cu noaptea-n cap, când se crăpa de ziuă.
  Cunosc  povestea vieţii sărmanului Pavel din lungile zile de vară când stăteam ore în şir de poveşti acolo sus pe munte de unde vedeam jos satul cu casele înşirate  pe lângă vale sub streaşina pădurii.
     Era ceva mai mare decât mine, poate cu un an, poate cu doi-trei dar rămăsese scund şi slăbuţ. Avea obrajii pământii iar nasul pistruiat, ba şi umerii obrajilor galbeni îi erau pistruiaţi dar pistruii de pe nasul alb erau mai vizibili. Cuceritoare îi era privirea cu nişte ochi verzi larg deschişi care te făceau să-l crezi fiindcă întotdeauna te privea convingător în adâncul ochilor.  Pe fruntea înaltă pielea era albă, fără pistrui iar partea de sus se ascundea sub un păr galben mătăsos pieptănat cu cărare. Purta o pălăriuţă neagră dată mult spre ceafă. Sub şnur pusese, ca şi mine, trei pănuţe pestriţe de gaiţă, cu albastru, alb şi negru.
     Era slugă la un vecin al nostru, om gazdă cu multe vite, cu şteampuri şi cu moară dar fără copii. Baciul şi Biţa erau noii lui părinţi, aşa le spuneam noi copiii, în semn de respect, celor vârstnici. Femeilor bătrâne le ziceam bobă. 
     Prietenul acesta al meu, Pavel, nu avea tată, murise în război undeva foarte departe în Rusia. „Dacă ar trăi tata nu aş fi slugă” îmi amintea adesea.
     Era de la Mogoş, din satul Mămăligani. De ce i se spunea aşa acestui sat nu e greu de înţeles. Purta acest nume de ocară, de dispreţ, simbol al sărăciei, de când lumea, iar un sat vecin avea o altă denumire asemănătoare, de lapte acru, Năcreleşti, tot cu rezonanţă istorică şi socială.
  Femei de la Mogoş încălţate cu opinci şi cu ciorapi groşi din lână veneau în fiecare duminică la târgul din Poieni cu câte un bulgăraş de unt învelit în frunze late de paltin sau de  varză, cu câteva ouă, cu smântână, cu caş proaspăt sau cu brânză. Puţinele lor produse se vindeau repede, cât ai bate din palme, oferta de produse fiind întotdeauna mai mică decât cererea.  Străbăteau drum lung pe jos sau cu calul ca să facă rost de câţiva lei din care să cumpere petrol pentru lampă, sare sau chibrituri.
   Tot aici, duminica dimineaţa în târgul de la Poieni „se vindeau” şi copiii. Buciumanii, care aveau nevoie de slugă, băiat sau fată, lăsau vorbă femeilor de la Mogoş că au nevoie de un copil la oi sau la vite spunându-le ce condiţii ar trebui să îndeplinească, îşi lăsau numele şi adresa iar în câteva zile se trezeau că le intră pe poartă o mamă cu un copil de mână…
  Pavel era cel mai mare din cei patru fraţi, trei băieţi şi o fată, rămaşi orfani încă din 1942. Fiind mai mărişor, de acum putea să-şi câştige singur mâncarea şi îmbrăcămintea, putea fi dat slugă la Buciumani unde se mai găseau şi alţi copii de la Mogoş. Simbria ere mâncarea şi două rânduri de îmbrăcăminte pe an, o pereche de opinci şi alta de ghete, strictul necesar pentru a trăi. Ce viaţă duceau aceşti copii nu e greu de imaginat, oricum erau diferenţe mari de la o familie la alta dar era frecventă zicala Mămăligă de pe drugă / dă-i la slugă să nu fugă…
  Pe prietenul meu tot îl frământa un gând; de ce l-a dat mama de acasă, oare nu-i mai era drag? De ce l-a minţit şi l-a păcălit când l-a adus aici? Fusese cuminte, o asculta fără să iasă din vorba ei, făcea de toate pe lângă casă. Chiar nu înţelege…
   Era vară şi i-a spus că-l duce la târg să vadă Abrudul. Pornesc  pe jos, drum lung, iar el era desculţ. Urcă drumul de piatră în serpentine până la Negrileasa apoi de la Grâul Bun o iau în jos pe scurtătură spre Valea Albă. Mersul peste câmpul cu pajişte este mai plăcut, mai moale la talpă, dar nu ţine mult, că de la Piatra lui Căliman  intră iar în drumul ţării, pietros, chinuitor. Spre seară trag la o casă unde să doarmă peste noapte, aşa credea copilul după spusele mamei, fără să ştie că popasul lui în această casă va pune capăt călătoriei şi că aici îl va părăsi fiinţa cea mai dragă  inimii lui.
  Gazda s-a arătat foarte primitoare, le dă de cină pe săturate, mămăligă cu lapte şi cu brânză, stau de vorbă, iar pentru Pavel a pregătit o albie de lemn cu apă călduţă ca să se spele pe picioarele pline de praf şi, ce nu se aştepta, îi dă să încerce nişte opincuţe noi de gumă şi ciorapi groşi împletiţi din lână aspră de oaie ţurcană.
  Cum se făcuse întuneric, cu un lămpaş au fost duşi în şură şi s-au culcat îmbrăcaţi acoperindu-se cu fân pe picioare. Istovit de oboseala drumului Pavel adoarme fericit în îmbrăţişarea mamei. Îşi mai aminteşte, doar ca o părere, că a doua zi foarte de dimineaţă, fără să se poată trezi, fără să poată învinge somnul, a simţit plecarea mamei, ştie sigur că l-a sărutat pe obrazul pistruiat şi că l-au udat câteva lacrimi pe care tot mama le-a şters cu dosul degetelor. De câte ori îmi povestea, mereu îşi băga vină că nu s-a trezit atunci şi, în naivitatea lui, credea că acum nu ar fi slugă dacă nu se pierdea de mamă.
   Treptat s-a convins că toată povestea cu târgul de la Abrud  nu a fost decât o amăgire ca să-l poată porni de acasă că altfel dacă ar fi ştiut că-l dă la străin nu ar fi plecat nici în ruptul capului. Din ce trăiau ceilalţi copii de acasă putea să trăiască şi el, doar nu-i mare lucru să mai pui un cartof şi o ceaşcă de apă în oala de pe sobă, să mai faci o porţie de zeamă.
  La început Baciul Simion şi Biţa Evuţă s-au purtat frumos cu el, că tocmai le fugise vechea slugă, l-au luat cu buna, i-au spus că ciorapii de lână şi opincile cele noi de gumă  sunt ale lui şi că de acum nu-şi mai sparge tălpile desculţe prin pietre şi spini.
  Copilul mereu întreba „unde-i mama, când vine mama?” până când i s-a spus verde-n faţă că mamă-sa l-a lăsat slugă, că de acum poate şi trebuie să-şi câştige singur mâncarea doar e băiat mărişor. Când aude una ca asta îşi pune barba în piept, nu a mai scoate  un cuvânt, doar cu mâneca şi cu dosul palmei tot îşi ştergea nasul şi ochii.
  „ Lasă plânsul, că nu pentru asta te-am tocmit şi-ţi dăm de mâncare, poţi plânge cât vrei acolo sus la
Curmătură până paşti vacile, dar aici acasă să nu te mai vedem că plângi că dacă nu, îţi dau câteva să ai de ce să plângi” i se adresează apăsat şi răstit Baciu Simion. A mai sughiţat Pavel de câteva ori prin curte pe ascuns, că la stăpân se vede că n-ai voie să plângi, apoi cu Baciul au plecat sus pe munte la colibă să sloboadă vitele la păscut şi ca să-i arate ce are de făcut. Pe drum nu prea au avut poveşti, răspundea doar cu câte un „da” sau „nu” la întrebările omului ce i-a devenit „tată”. „Bagă de seamă pe unde mergem, ca să ştii veni singur deseară acasă, că n-am vreme să vin după tine”.
  Ajunşi la grajd i-a arătat unde e ascunsă cheia, au slobozit vitele, i-a arătat unde să le adape, până unde ţine pământul şi păşunea lor, i-a mai spus să aibă grijă să nu intre vitele în iarba de coasă sau în semănătura cu cartofi.
  Rămas singur copilul priveşte în jur şi în depărtări. Sub nişte nori grei recunoaşte Geamăna privită de
departe. Undeva la poala unuia dintre cele două vârfuri de munte gemene,  acoperite de pădure, era satul Mămăligani dar casa lor era mult mai jos şi nu se vedea.
  Prima zi a trecut tare greu. Seara când să lege vitele la iesle i-a fost frică să nu-l lovească cu coarnele,
erau înalte că greu ajungea să le treacă lanţul pe după gât.
   Cu paşi mărunţi, cu traista goală în spate şi cu un bastonaş drept de alun porneşte spre casă.   Îndată după apusul soarelui pe bolta senină străluceşte Steaua săracului. Întunericul vine cu repezeală din toate părţile; culmile din depărtare îşi pierd conturul iar pădurea e tot mai neagră. Pentru Pavel copacii de pe marginea cărării au forme ciudate, ba de lup ce stă la pândă, ba de strigoi. Prin alburiul înstelat al cerului din înălţimi săgetează umbra neagră a păsărilor de noapte. „Poate că pe întuneric, pe vremea asta, ies şi vâlvele de prin mine, că ele au aripile atât de mari…” gândeşte Pavel. Din pădure se aude foşnet de frunze uscate. Cuprins de înfiorare  copilul grăbeşte paşii. Întoarce capul când spre dreapta, când spre pădurea din stânga, mai aruncă câte o privire în urmă ca să nu-i sară ceva în spate. Abia acum îşi dă seama că băţul din mână e mult prea subţire pentru a se putea apăra de o primejdie. Principalul duşman e lupul. Prin pădure ceva mişună prin frunze, se aude chiar şi pocnet de crenguţe rupte. Parcă ar fi paşi…Simte un
fior pe spate ce urcă până în creştet. Îşi aduce aminte că îi spusese cândva tată-său, odată când era mic şi îl luase şi pe el la pădure, că lupul se teme de om, că omul ar putea să aibă puşcă, de aceea îi e frică de om, că altfel…Mai ştia de acasă că lupul mâncă boi şi vaci, nu mâncă copii săraci. Ca să alunge frica şi vietăţile ce-l pândeau din toate părţile, fluieră de câteva ori pe degete apoi cu glas cât poate de tare începe să cânte „Hei, hei, lupii mâncă boi şi vaci / Nu mâncă copii săraci.”
Glasul lui se aude până departe în  liniştea nopţii din pădure. Din coasta cealaltă de peste pârâu ecoul îi trimite înapoi o parte din cântec „ copii săraaaci.” Coboară grăbit privind doar cu coada ochiului spre creaturile acelea fioroase ce-l urmăreau din negrul pădurii, dar continuă să cânte, „Hei, hei, lupii mâncă boi şi vaci, / Nu mâncă copii săraci”. Convins de acest adevăr şi însoţit de propriu-i glas se simte puternic,
prinde curaj.
  Ajuns acasă îl aşteaptă aceeaşi mămăligă cu lapte şi cu brânză, din prima seară de la sosire, iar Biţa mai înţelegătoare îi spune să închidă mai devreme vitele şi să vină pe ziuă acasă, înainte de a se lăsa întunericul.   În scurtă vreme a învăţat tot ce avea de făcut.   După ce s-a ros păşunea la Curmătură s-a mutat cu vitele la Conţu unde nu mai aveau grajd şi şură, vitele dormeau acasă. Aici ne-am cunoscut şi din prima zi am devenit prieteni. Pavel ştia să cânte din frunză tot felul de cântece dar ce îmi plăcea şi mai mult la el era că imita cântecul păsărilor, fără frunze, numai cu limba, cu buzele şi cu dinţii şi le imita atât de bine că uneori veneau mierla sau sturzul până aproape de noi şi intrau în conversaţie. Cântau alternativ. Când avea chef aducea păsările pădurii lângă noi să ne cânte.
 Mai spre toamnă pe când să se coacă ovăsul dintr-o tulpină groasă, dintr-un pai,  îşi face un fluier.  La capătul cu nod, cu briceagul bine ascuţit, desprinde o aşchiuţă dar numai într-o parte aşa încât suflând, ea să poată vibra întocmai ca o lamă de muzicuţă. Mai face apoi pe lungimea paiului câteva găurele şi fluieraşul este gata, în stare să cânte orice melodie.    Ne plăcea să cioplim. Uneori ne luam la întrecere în cioplitul cu briceagul pe beţe drepte de alun a unor figuri geometrice sau modele, cum le ziceam noi. Scoarţa de alun se desprindea cu uşurinţă pe urma tăieturii de brişcuţă scoţând la iveală  cerculeţe, spirale, pătrăţele, liniuţe verticale, toate separate prin brâuri ce se repetau la aceeaşi distanţă.  Alte jucării nu aveam, ori poate ştiuleţii, conurile de brad,  pe care ni-i închipuiam boi sau vaci iar din muşchiul moale şi gros de la umbra pădurii clădeam, pe lângă un băţ, mici căpiţe, ca să aibă ce mânca la iarnă boii imaginari.
  În miezul zilei de vară sărmanele vite de la munte sunt chinuite de mulţimea muştelor şi a tăunilor ce le sug sângele prin trompele lor subţiri dar lungi ce îşi fac loc prin blăniţa roşie lipită de piele. Se apără bietele dobitoace cu coada, mai dau cu capul
dar când nu mai pot răzbi, chiar flămânde, renunţă la păşune şi o iau la streche, adică ridică coada şi pornesc în goană spre umbra şi desişul pădurii. Uram şi noi aceste mici vietăţi obraznice şi voiam să le dăm o lecţie, să facem dreptate, să vadă dacă lor le place să le muşte şi pe ele cineva. Prindeam de pe gâtul blândelor vaci muşte şi tăuni, le rupeam câte o aripă apoi le aruncam pe un muşuroi de furnici. Acestea se repezeau asupra lor, urma o luptă inegală cu un bâzâit disperat, furnici alarmate, câteva mici rotocoale din zbaterea unei singure aripi. După ce insecta răpusă se liniştea,  furnicile o duceau în interiorul muşuroiului, hrană pentru iarnă. Ne erau dragi la amândoi furnicile, le urmăream cu mare atenţie şi le ocroteam. Aveau cărări lungi prin pajişte şi printre pietre pe unde îşi duceau cu trudă spre căsuţa-muşuroi beţigaşe de iarbă, viermişori, frunzuliţe uscate. Aşa cum sugeam o aromă dulce din florile de salcâm, pe muşuroiul de furnici puneam un fir lung de iarbă, îl agitam puţin, ca să fie muşcat de cât mai multe furnici după care îl scuturam de micile vietăţi apoi îl treceam prin gură şi simţeam pe limbă un gust acrişor, oţetul de furnică.
Aceasta era lumea noastră acolo pe câmp în lungile zile de vară. Mai ştiam unde cuibăresc păsările, cum şi din ce îşi fac cuibul, culoarea ouălor, urmăream cum le cresc puii. Pentru noi câmpul şi pădurea cu toate plantele şi vieţuitoarele lor nu mai aveau niciun secret.
  Mare i-a fost bucuria lui Pavel când am dus în straiţa cu mâncare o carte cu poezii de George Coşbuc. El cunoştea literele dar citea greu de tot, pe litere şi nu nimerea cuvântul, aşa că nu înţelegea ce citea. Nu prea trecuse pe la şcoală şi tot îmi cerea mie să
mai citesc o poezie. Ne plăceau la amândoi Trei, Doamne, şi toţi trei, O scrisoare de la Muselim-Selo,  El-Zorab, Mama şi multe altele. Când citeam poezia Mama de fiecare dată se întreba: „Oare ce face mama? Si ea toarce seara… Oare ei nu-i este dor de mine…”
   După mai multe lecturi ştia pe de rost strofe întregi din poezii şi dându-i cartea a învăţat să citească pe texte cunoscute. Am adus şi alte cărţi, pentru el că eu le citisem, dar îmi plăcea să le citesc şi a doua oară; Basmele românilor, Of şi Ţepeluş, Poveşti de Ion Creangă. În vara aceea Pavel s-a deprins cu cititul ba mai mult, a început să scornească el însuşi tot felul de basme unele chiar mai interesante decât cele citite de noi din cărţi. Îi plăceau grozav poveştile comice, păcălelile.   Toamna ne-am despărţit, eu am mers la şcoală iar el a rămas la vite. În vara următoare păşunatul era de cealaltă parte a satului, spre Detunata, că la munte pământul fiind sărac se ara doar din doi în doi ani, un an rămânea păşune pentru turmă  şi se gunoia cu staulul în care dormeau oile. Ne-am întâlnit şi aici.
Din vara aceea îmi aduc aminte că într-o duminică fiind pe undeva aproape de Flocoasa – aşa i se spunea uneia dintre Detunate, aceleia de la Poieni, acoperită cu brazi – vedem de departe o femeie că vine spre noi. „Asta-i Buna” îmi spune Pavel şi porneşte la vale, în calea ei, mai să se prăpădească. Se opresc, se îmbrăţişează, stau jos pe iarbă şi povestesc. Stau mult şi eu îi tot priveam.
  Într-un târziu au urcat amândoi  până la mine. Ne-am aşezat pe iarbă lângă o grindă lungă şi groasă de bazalt, ce s-o fi rostogolit cândva de pe Flocoasa, pe care o foloseam drept masă când ne scoteam merindea din trăistuţe.   Era bunica din partea
tatălui, Buna Sava, cum îi spunea Pavel. „Am venit la târg cu câte ceva, am întrebat oamenii unde stă Evuţa. Am găsit-o uşor,  ea mi-o spus unde sunteţi şi iată-mă aici la voi” ne explică  bătrânica aceasta căruntă-căruntă, adusă aici de dorul nepotului. Avea o înfăţişare senină iar ochii ei, ca ai lui Pavel, verzi, mari si strălucitori nu te ocoleau, te priveau cu luare-aminte şi cu bunătate. De sub năframa neagră înnodată sub bărbie ieşea în faţă deasupra frunţii un păr bogat, alb, prins într-o coadă ce trecea pe deasupra urechii. Doar culoarea părului te făcea să crezi că e bătrână că altfel nu avea cute nici pe frunte nici în dreptul ochilor, ba mai mult, pielea ei albă ere întinsă şi netedă, ca la femeile tinere.
  Din straiţa ce o purta pe braţ a scos o pungă din hârtie de ziar plină cu cocoşi cumpăraţi din târg. Floricelele de porumb, cum li se spune acum, mai păstrau încă o parte din mirosul lor ispititor ce se răspândeşte în preajmă prin prăjirea boabelor. Mi-a întins şi mie punga, am luat câţiva cocoşi albi şi am mulţumit. „Să creşti mare” a fost răspunsul ei.
  Cât a stat bunica acolo cu noi, şi când am stat jos pe iarbă şi când s-a ridicat să plece, tot l-a ţinut pe Pavel de mână şi cu degetele îi mângâia dosul palmei, iar el, în loc să se bucure, să râdă că i-a venit bunica, era tot cu ochii în lacrimi. „Du-mă acasă, Bună dragă, du-mă acasă, nu mă mai lăsa aici. Dacă ai şti cât de rău mă bate Baciu şi cum strigă la mine… Te rog frumos ia-mă de aici şi du-mă acasă.” „La ce să te duc, dragul bunii, că numai Dumnezeu ştie cum trăim şi noi… Poate că nici Viorel nu se prăpădea dacă nu era aşa de slăbuţ, dacă am fi avut mâncare mai bună.” Cuminte şi ascultător peste măsură, nepotul înţelege situaţia şi nu
mai stăruie în dorinţa lui de a-l duce acasă. „Să-i spui la mama să vină la mine să o văd, că eu în toată ziua mă gândesc la ea şi seara când mă culc, până adorm, plâng de dorul ei. Îmi făgăduieşti, Bună, îmi promiţi? Îi spui?”  „Îi spun, dar acum repede nu poate bate atâta drum că nu de mult a născut şi are fătuţa la ţâţă, da’ vine ea mai încolo.”  „Să aducă şi pe Mărioara, să o văd şi eu.”
 Pavel plânge cu suspine adânci, nestăpânite. „Să ştii, Bună, – spune el plângând – că eu în toată seara zic Îngerelul, aşa cum m-ai învăţat dumneata, şi sub ţol mă rog pentru voi toţi de acasă…” După o tăcere lungă, apăsătoare, fără să mai plângă: „Eu nu am Îngerel, că uite unde am ajuns şi cum mă bate Baciu… Nu mă bate prea des, dar strigă tare la mine, mă scutură de umeri şi mi-i aşa de frică…Câteodată fac pe mine de frică, tot mă ud,” zice el ruşinat. Tăcem toţi trei… „Nici tata n-o avut Îngerel…” Continuă cu glas rar: „Cât se ruga mama pentru el;  Adă-l, Doamne, înapoi acasă întreg şi sănătos…Şi noi copiii ziceam seara Îngerelul şi Tatăl nostru şi pentru tata… şi tot o murit…”  După un suspin adânc, cu un glas stins a deznădejde: „Oare  eu de ce n-am Îngerel?  Nici Viorel…  Mulţi oameni n-au Îngerel…” Înfricoşată de vorbele copilului, Buna îşi face de trei ori semnul crucii. „Să nu mai spui niciodată vorba asta.”
  După o tăcere lungă, dureros de tristă,  în timp ce bunica tot îi mângâia părul galben: „Şi când zici că o murit Viorel?” întrebă nepotul suspinând din adâncul pieptului ca să-şi învingă plânsul. „În martie, era încă zăpadă în ţintirim. L-am  îngropat acolo unde am făcut  crucea  pentru tată-to.”
  Ştiam că Viorel era unul din fraţii lui Pavel, mereu îmi spunea câte ceva despre el, dar eu abia acum aflam că murise. Pavel ştia deja de când se întâlniseră acolo mai  jos, înainte de a urca la mine.
   Ca să poată povesti în voie, am plecat să întorc vitele care se depărtaseră mult de noi şi puteau să intre în troaş la Jinaru
unde era iarba mai grasă.
  Buna Sava a pornit încet spre Mămăligani, nu pe unde venise ci pe un alt drum, mai scurt, peste câmp drept spre Piatra lui Căliman. Pavel a însoţit-o până în tăietura de pe Valea Albă de unde a cules în grabă frăguţe coapte pe care le-a înşirat pe câte un păiuş, ca şiragurile de mărgele şi a trimis câte un fir lung pentru mama,  pentru Nicu şi pentru Ileana. Aflase acum că mai avea o soră, Mărioara, de o lună.
  Mama lui Pavel nu era muiere stricată, după cum s-a aflat de pe la oamenii din Mămăligani duminica  prin târg, dar femeia fiind văduvă, nu s-a putut apăra de cânele de Amos, un vecin al lor care i-a spus că nu-i mai aduce lemne cu boii dacă nu merge cu el în şură. Sărmana femeie era mamă cu mulţi copii… „Cum să te prindă iarna cu atâţia copii mici fără lemne, fără foc în sobă” cugeta ea. „Sărăcia-i de vină.…”
  De trăia Pavel al ei, om harnic şi bun, altă viaţă ar fi avut. Ani la rând a sperat aşa ca într-o minune că o fi prizonier la ruşi şi că vine înapoi acasă. Aşa o îndemna inima cu toate că primise înştiinţarea de la primărie că „Medrea Pavel a murit eroic pe front, pentru Rege şi Ţară”. Văzând că nu mai vine,  i-a ridicat o cruce de lemn în cimitir ca să aibă şi „omul ei” o cruce şi loc unde să aprindă, după datină, câte o lumânare.
  Tânăra văduvă a rămas în continuare în bună înţelegere în casa socrilor, în casa soacrei, că numai ea trăia, şi niciodată nu i-a spus soacră ci Mamă.  Pentru Pavel erau primele veşti de acasă după mai bine de un an de când venise aici slugă. Veştile aduse de bunică nu erau bune. Murise Viorel, fratele lui mai mic, la numai cinci ani. Alt frate, Nicu, avea trei ani. Cu Viorel se juca de-a trânta anul trecut. Acolo pe iarba dintre pruni Pavel se lăsa învins de fratele lui care se urca peste el şi râzând în hohote nu-l mai lăsa să se ridice. „Io-s mai tare, io-s mai tare” spunea bucuros Viorel.
 Toată vara a aşteptat Pavel să mai vină cineva de acasă la el, dar n-a avut acest noroc.  În durerea lui, a dorului de mamă, se compara cu alte vietăţi. Când duceam la păscut o vacă ce avea viţel mic, neînţărcat, se întâmpla adesea ca în mijlocul zilei vaca-mamă, mugind, să o ia la goană spre casă. Când fugea la viţel era de neoprit. Dacă îi stăteai în drum cu o bâtă groasă ori cu o joardă lungă nu mai ştia de teamă sau de durere şi, cât era de blândă, acum era în stare să te ia în coarne sau să te calce în picioare, pentru a ajunge acasă la puiuţul ei. „Oare mamele de ce nu fac aşa?” mă întreba Pavel. Dar tot el se consola: „Şi căprioara îşi părăseşte puiul. Aşa o fi rostul lumii…”
  Spre toamnă, pe la sfârşitul lui august, când a început secerişul holdelor ne-am mutat cu vitele la păşune mai bună  pe cealaltă parte  a satului, iar la Conţu. Aici izvoarele erau rare iar apă se găsea departe, jos de tot în adâncimea pâraielor. Când ne era sete sau trebuia să ducem apă secerătorilor intram în câte o mină şi de acolo scoteam apă rece ca gheaţa. În unele galerii apa se găsea destul de departe de intrare aşa că te prindeau fiori de teamă pe măsură ce te adânceai în întunericul minei. Picăturile de apă ce se desprindeau  de pe cerime, în atâta linişte, răspândeau sunete pline de mister iar vâlva băii ne urmărea din fiecare umbră. Peticul de lumină de la gura minei devenea tot mai îndepărtat. După ce ochii se obişnuiau cu întunericul, şi mai cu pipăitul, găseam bălţile cu apă din care umpleam doniţele uşoare din lemn de brad cu miros de răşină. În aceste mici puţuri apa nu se tulbura niciodată pentru că era doar stâncă şi apă. Ajunşi afară simţeam iarăşi căldura şi lumina orbitoare a soarelui.
   Cu greu am reuşit să-l conving pe Pavel să intre în aceste băi părăsite, îi era frică, deşi era mai mare decât mine. De multe ori îi aduceam eu apă în colopul meu verde. Ca să vadă ce e prin adâncimile muntelui şi că nu e nimic de care să-ţi fie teamă, din răşină de molid ne-am făcut torţe şi numai aşa pe lumină a îndrăznit să vină cu mine şi a rămas tare mirat de ce a văzut acolo, de ramificaţia galeriilor de sclipirile metalice ale cristalelor de pirită sau chiar a firişoarelor de aur. Din loc în loc pe la îmbinările de stâncă ţâşneau din crăpături cristale sticloase de cuarţ transparent. Nu am întâlnit, spre mirarea lui Pavel, nici strigoi, nici vâlve, nici draci cum se vorbea că ar fi prin băile părăsite.
  Când s-a sfârşit vacanţa eu am lăsat opincile şi cioarecii în plata Domnului, am îmbrăcat iarăşi hainele de şcoală, am scos chipiul din dulap şi cu o căruţă, sus pe salteaua plină ca un sac cu paie de ovăz, am pornit spre Abrud. Pentru Pavel n-a început niciodată şcoala, el era slugă în toate zilele anului, şi duminica şi la Crăciun şi la Paşti. De când a plecat de acasă pe el nu-l mai ducea nimeni la biserică. Poate că de aceea nu mai avea nici Îngerel, care să-l ocrotească, să-l apere de strigătele şi de bătăile lui Baciu, gândea el.
   Cum era obiceiul locurilor, sătenii aveau grajduri şi colibe sus pe munte pe la toate pământurile şi ca să aibă aproape gunoiul vitelor pentru a face pământul mai roditor, nu coborau fânul acasă ci duceau acolo, pentru iernat, vitele şi oile. Şi aşa prietenul meu Pavel urca şi cobora dimineaţa muntele prin zăpada neîncepută, hrănea şi adăpa vitele, mulgea vacile, venea acasă cu laptele, urca a doua oară spre seară muntele, dădea iarăşi fân vitelor şi oilor, le adăpa departe la pârâu, curăţa gunoiul, mulgea din nou vacile şi apoi cobora cu vasele grele pline cu lapte prin întunericul serii timpurii de iarnă.
  În zilele ploioase de toamnă prin noroiul cărărilor se vedeau cu uşurinţă urmele cu paşi mari ale lupilor dar şi mai clar le era mersul iarna prin zăpadă. Ciudat, le plăcea şi lor să meargă tocmai pe cărarea bătătorită de Pavel. Uneori mai de aproape sau de departe se auzeau urlând…Şi, ca să-i alunge, Pavel le spunea iarăşi, cântând, ce poate că ei nu ştiau: „Lupii mâncă boi şi vaci / Nu mâncă copii săraci.” Cântecul acesta repetat seară de seară şi auzit de săteni când de unii când de alţii a rămas de pomină în satul
meu.
  În dimineţile geroase, îndată ce apare o rază de soare, de pe crengile pline de promoroacă piţigoii alarmaţi ţipă neîncetat: Opinci, opinci, opinci! semn că se aşterne o iarnă grea şi guralivele vieţuitoare o ţin tot aşa cu Opinci, opinci, opinci! până se moaie frigul, până prin martie când îşi schimbă glasul în Simţi, a vară! Simţi, a vară! Simţi, a vară! Prietenul meu asculta toate
păsările pădurii şi pe toate le înţelegea.
   Într-o luni, fiind zi de târg la Abrud, când a venit mama la mine la şcoală, ştiind că suntem prieteni buni, mi-a spus că Pavel a fugit acasă la Mămăligani că l-a bătut rău de tot baciu-so Simion.   Primăvara, după ce a început să se ducă zăpada, ca să cruţe fânul, Pavel, la porunca stăpânului, a scos oile la păscut, mai găseau frunze aduse de vânt, iarbă uscată, cetină de brad şi
chiar muguri  de lăstar. Mieii, separaţi de oi, au rămas la căldură în ţarcul din grajd.
Prin topirea zăpezii în pârâiaşul de sub brazi unde se adăpau vitele, apa  rupsese micul stăvilar de pietre şi astfel s-a spart tăul. Pavel îl reface. Din apa rece culege cu mâinile goale pietre mai mari şi mai mici pe care le pune de-a curmezişul ca să oprească apa. Reface balta dar întârzie mult pe aici. Piţigoii vesteau venirea primăverii  Simţi,  a vară! Simţi, a vară !
   Pe câmp, în căutarea hranei o oaie  intră adânc pe sub ramurile pline de spini ale unui măcieş. Când să iasă, nu  mai poate şi cu cât se zbate  mai tare, crengile spinului se amestecă cu lâna ei bogată şi acolo rămâne. Oile s-au depărtat. Pavel nu a băgat de seamă ce s-a întâmplat dar spre seară vede o mulţime de păsări de pradă şi aude ceartă şi croncănit de corbi. Se duce să vadă ce e acolo. Vulturii şi corbii aproape că nu voiau să renunţe la prada lor, se roteau la mică înălţime pe deasupra micului om. Oiţa încă vie cu burta în sus mai dădea din picioare dar avea o buză ruptă de păsări din care curgea sânge iar din pântece, cu ciocul tăios ca un briceag, răpitoarele înaripate începuseră să-i scoată măruntaiele. Până să-i desfacă crengile spinoase din lână, oaia s-a liniştit de tot, a murit. Avea un mieluţ alb, oacheş, rămas acum fără mamă, fără lapte.
   A urmat o pedeapsă cruntă. L-a bătut cu biciul acolo în grajd ca să nu i se audă pe afară strigătele de durere. „Îţi scot ochii ca la oaia aia de care nu ai avut grijă, derbedeule. Auzi, derbedeule, îţi rup şi ţie gura ca la oaie. Mai bine te mâncau pe tine corbii, că nu era nicio  pagubă”. „Iartă-mă, baciule, n-am
vrut să se întâmple aşa, iartă-mă te rog frumos” îl implora prin plâns şi prin sughiţuri Pavel.   În liniştea dimineţii următoare, Biţa Evuţă se plângea peste gard vecinei Saveta: „Auzi tu dragă, iar ne-o fugit sluga. Pe când să crească, să le tragi mai bine folosul la munca câmpului ori la şteampuri îţi fug. Ptui, – scuipă într-o parte – bată-l Dumnezo să-l bată. Sărăntocul!” „Apoi, tu Evuţă, eu mă mir că o stat şi până acuma, după cum v-aţi purtat cu el, cu un copil orfan, fără tată… şi cu un glas tărăgănat îi mai spune: Mămăligă de pe drugă / Dă-i la slugă să nu fugă.” Evuţa intră în casă trântind uşa.   După aproape trei ani de muncă şi mai ales de suferinţă Pavel a fugit acasă fără nici o simbrie, poate că opincile din picioare le avea în plus, căci venise desculţ.
  Plecat înapoi la Mămăligani am rupt orice legătură cu Pavel şi nu ne-am mai văzut.   După vreo doi ani, nu-mi venea să cred, îl
întâlnesc pe Pavel al meu într-o zi de târg, toamna, prin Abrud îmbrăcat într-o salopetă  nouă albastră iar pe piept şi pe bonetă purta câte o insignă una de Brigadier – Bumbeşti-Livezeni – iar alta de Fruntaş în munca patriotică. Crescuse mult, era înalt şi frumos, tot pistruiat. Mă privea şi acum, zâmbind, drept în ochi. Cumpărăm amândoi un kilogram de struguri şi ciugulind din boabele dulci stăm mult de vorbă.
  Poveştile noastre curg aşa de firesc de parcă ieri ne-am despărţit. Scoate din raniţă un pacheţel învelit într-o hârtie albă şi-mi arată o primă roşie de mătase, o panglică din acelea cum îşi puneau fetele în păr, în prelungirea cozii, cumpărase  puiul târgului  pentru Ileana, o fată din vecini, de acolo de la ei din sat. Îi era gândul numai la ea. „Mă lasă să o sărut” îmi spune aproape în şoaptă, ca un mare secret, simţindu-se chiar vinovat, dar faţa îi strălucea de bucurie. „Ştii, să nu crezi că mă laud, dar eu – îţi spun drept – n-am mai văzut o fată aşa de frumoasă ca ea…Şi la mama i-i dragă…Nu mai spun de Buna Sava.” Îl vedeam fericit, iar eu eram tare bucuros de fericirea lui.
 Mi-a mai povestit despre şantierul de muncă patriotică de la calea ferată Bombeşti-Livezeni, unde lucrase la un tunel. Locuiau în barăci mari de 30-40 de paturi şi a cunoscut mulţi tineri din alte părţi iar un maistru din Braşov, văzându-l harnic şi priceput la de toate, l-a chemat să-l angajeze la o fabrica de tractoare. Avea de gând să meargă, dar ceva mai încolo după ce îşi mai cumpără nişte haine. Acum lucra cu ziua la pădure.
  Tot el mi-a spus că apăruse o lege prin care persoanele ce prestaseră muncă de servitor puteau, prin instanţa de judecată, să solicite o retribuţie retroactivă corespunzătoare muncii depuse. De legea asta aflase tot acolo pe şantier. Nu s-a lăsat şi a obţinut drepturi băneşti de la fostul lui stăpân, de la Baciul Simion, în valoare de o vacă cu viţel. Urma să primească banii.
  Ceasul de pe biserica reformată din centrul oraşului mă avertizează că  trebuie să fiu la şcoală, începeau orele de meditaţie iar pedagogul, om corect şi exigent, nu admitea întârzieri. Pavel, după ce îşi numără puţinii bani, mai cumpără un kilogram de struguri ca să-i ducă acasă. „Mai vreau şi strugurele acesta mare, pune-l, te rog, pe cântar” se adresează el ţăranului pe a cărui căruţă era înscris cu negru pe o tăbliţă albastră Bucerdea, nr. 8. Ciorchinele dulce, galben şi mare, era cu destinaţie precisă. Pavel zâmbind îmi trage cu ochiul. „Pentru Ileana…” Eram sigur. În acea clipă mi-am adus aminte de bunătatea lui atunci când a trimis prin Buna Sava, de sus de lângă Flocoasa, pentru fiecare din cei de acasă câte un şirag de frăguţe roşii de câmp înşirate pe un fir lung de iarbă.
  Ne-am strâns bărbăteşte mâinile a despărţire. „Şi acum parcă mi-e frică să trec pe lângă casa lui Baciu Simion din Buciumani, trec cu groază. Acuma cu procesul e în stare să bage furca în mine. Şi la proces în faţa judecătorilor mi-o zis sărăntoc.” „Mergi liniştit”, îl asigur eu. „Nimeni nu-i mai stă slugă. De când s-au închis minele îşi păzeşte singur vitele. Doamne, cum le mai bate. Nu-i acasă, treci  fără teamă.”
  Epilog
  Anii au trecut iar drumurile noastre nu s-au mai întâlnit.
 Într-o vară, venind la casa părintească împreună cu familia mea, duminica după ce ieşim de la biserică fiind şi zi de târg, îmi atrage atenţia o femeie încălţată cu opinci. Aşa ceva devenise  o raritate. După port era de la Mogoş. Într-un coş avea ouă de vânzare. Întoarce privirea spre mine. Ne recunoaştem deodată: „Buna Sava” zic eu. „Chiar aşa, io-s dară” îmi răspunde. Păstra aceleaşi trăsături dar era ceva mai bătrână, puţin ştirbă, iar pielea ei fragedă pe frunte şi în dreptul ochilor făcuse câteva încreţituri. I-am cumpărat toate ouăle, dar cu condiţia de a ni le aduce acasă, voiam să o poftesc la masă şi altfel poate că nu ar fi venit.
 În acea duminică de vară la masa întinsă în curte sub umbra mărului am aflat de la Buna Sava că Pavel al meu şi dragul ei nepot a plecat din această lume, că e în ţintirimul din Mămăligani lângă fratele său Viorel.
  Muncise cu ziua la pădure la Negrileasa, departe de casă de unde venea doar sâmbăta. Tăiau pădurea şi făceau buşteni groşi de brad. Dormeau într-o baracă improvizată, neîncălzită. După o zi rece şi ploioasă de toamnă, seara istovit de oboseală s-a culcat cu hainele ude şi a făcut aprindere de plămâni. După trei zile l-au dus acasă cu o căruţă, avea arşiţă mare şi delira. Mama lui îngrozită
a fugit la dispensarul din comună după medic. „Să încercăm o minune, poate că scapă la spital la Abrud,” spune doctorul fără nicio convingere.
  Cu multă grabă, în căruţa unui vecin îi fac lui Pavel un pat de fân, îl duc pe sus la căruţă, îl învelesc cu un ţol gros şi pornesc spre spital. Căruţaşul mâna în tropote calul în timp ce mama îi ţinea o batistă umedă pe frunte iar cu cealaltă mână îi mângâia faţa şi vorbea cu el. „Iartă-mă, Paveluţ dragă, că te-am dat slugă la străin, la stăpân rău. Să nu mori, că şi aşa m-o pedepsit destul Dumnezeu…”
 Sătenii îngrijoraţi urmăresc cu privirea căruţa ce urcă pe Dealul Mogoşului apoi dispare în ceaţa deasă fără a se mai zări măcar vreo umbră, ca şi cum pe acolo nu a fost nimic niciodată. Ajunşi la Buciumani pe Valea Albă cu tot tropotul calului şi hurducăturile
căruţei, Pavel adoarme pentru totdeauna sub privirile disperate ale mamei.
Întorşi acasă „cu mortul” băieţii şi fetele din sat, după datina, i-au împodobit o mireasă dintr-un brad înalt-înalt şi subţire cu multe panglici colorate.
 Cu privirea în pământ, fără a ne mai vedea pe nici unul din cei de la masă Buna Sava parcă vorbea pentru sine: „Întreg satul o
plâns la înmormântarea lui. Amar mai plângea o fată, Ileana, ce se aveau bine laolaltă, uda pământul, nu alta, de-atâta plâns… Sărmana…”  Toate astea s-au petrecut la numai două luni după întâlnirea noastră de la Abrud.
  Prin tot ce ne-a povestit, Buna Sava ne-a făcut să simţim că acolo la noi în curte sub măr suntem la o masă de parastas. Eram trişti cu toţii.  Ne-a mai spus că nu a primit nici un leu de la cânele de Simion pentru trei ani de muncă. Dacă primea ceva bani, Pavel voia să plece la Braşov la o fabrică de tractoare.
  La întrebarea, mea am aflat că Ileana, cea care se lăsase sărutată de Pavel după vreo doi ani s-a căsătorit cu alt băiat, „om bun şi harnic, ţine la ea, nu o bate, dar pe Pavel nu-l poate uita” îmi spune şi continuă tainic cu voce şoptită: „La mai mult de un an după ce s-o măritat vine într-o zi la noi, numai eu eram acasă, şi ne aduce, împachetată frumos într-o batistă cusută cu floricele albastre, ca ochii ei, o primă roşie de mătase, o primise de la Pavel, puiul târgului adusă de la Abrud. La soţu-meu nu-i place să o mai păstrez, ştie că o am de la Pavel şi… nu vreau să se prăpădească. Ţineţi-o la dumneavoastră  zice ea. Batista am cusut-o pentru el, dar n-am mai apucat să i-o dau… Mi-o pune mie în mână, mă strânge în braţe, întoarce capul şi iese plângând pe uşă…”
  Toată viaţa l-am purtat cu mine, în gând şi în inimă, pe acest copil fără înger… pe acest om  fără înger şi în amintirea lui am scris această poveste cu totul şi cu totul adevărată.
IOAN BEMBEA

 

 31 ian. 2014

Share This:

Citește mai mult