tv

Trenduri care mă omoară

        E oare legat de internet, de comunicarea tot mai simplă între oameni de pe continente diferite și din culturi diferite sau cum se face de în ultimii ani apar mereu curente noi în toate domeniile? Auzi tot timpul  idei îndrăznețe sau doar ciudate care sunt îmbrățișate aproape instant de grupuri uriașe care le preiau din mers și nu doar că apoi își fac din acestea un scop în viață ci, mai mult, le promovează cu înverșunare încercând să adune cât mai mulți adepți. Sunt șocată să văd cohorte întregi de susținători care sunt în stare să meargă până în pânzele albe pentru a susține că ceea ce cred ei este un adevăr universal valabil, absolut, suprem și de nezdruncinat iar toți cei care se îndoiesc trebuie lămuriți cu orice preț pentru a ieși din ignoranță. Uneori îmi pare că dintotdeauna cunoscutele dogme religioase sunt minuscule redute față de amploarea pe care o iau bătăliile pentru cucerirea (pardon, lămurirea) profanilor despre avantajele și câștigurile în calitatea vieții de care vor beneficia aceia care vor  urma principiile împărtășite de noul trend. Nu cred despre mine că sunt conservatoare ba din contră spun că sunt destul de open mind dar unele trenduri nu numai că mă lasă rece dar mi se par de-a dreptul absurde.

        Disclaimer – asta înseamnă că mie nu îmi inspiră nimic și că eu nu o să le urmez niciodată dar dacă unii dintre voi sunteți cu totul de acord vă rog să nu vă simțiți ofensați. Până la urmă suntem cu toții diferiți.

         Să încep cu valurile create de dieta raw vegan. Dacă pe vegetarieni îi înțeleg (iar de ovo-lacto-vegetarieni mă simt chiar aproape), dieta raw vegană mi se pare împinsă către limita absurdului.

        Pe scurt raw vegan înseamnă crud. Asta înseamnă că tot ceea ce se mănâncă trebuie să fie crud sau ”gătit” până la o temperatură maximă de 42ºC, mai sus de această temperatură hrana pierzându-și vitaminele și calitățile nutritive. Sau cel puțin așa consideră susținătorii acestui curent. Nimic procesat, nimic gătit ci doar alimente în stare ”pură” adică așa cum se găsesc în natură: legume, fructe, ierburi, alge și semințe deci fără niciun produs de origine animală. Adio ouă, adio brânzeturi, adio carne. Eu n-aș putea trăi așa, adică poate aș supraviețui dar nu văd nicio bucuria în a-mi face un titlu de glorie din nivelul scăzut al colesterolului și al trigliceridelor. Prefer o moacă fericită în fața unui platou cu salată de vinete pe pâine prăjită, bruschete cu camembert și un pahar de vin spumant rece ca gheața. Iar o înghețată de căpșuni și lămâie (super procesată) după o cafea fiartă la 100 de grade nu mi-ar aduce absolut nicio undă de îngrijorare.

        Să fim serioși, dacă nu ai probleme de sănătate de ce să te autoflagelezi psihic mâncând doar salată de ienupăr cu cardamon, capere și grâu încolțit stropit cu ulei de cânepă? Iar în loc de prosecco să bei smoothie de spanac cu goji și zucchini (neapărat bio)? Categoric așa ceva nu e de mine. Am luat odată masa cu o fostă colegă, mare adeptă a meniurilor pe bază de scoarță de copac și atâta m-a bătut la cap cu otrava care se găsește în fripturi  încât în afară de faptul că am înghițit totul cu noduri, mi-am jurat că e ultima oară când mai deschid gura în fața ei și nu doar pentru a mânca ci și pentru a vorbi :)

        Să continuăm cu alt trend în mare vogă: ura împotriva televizorului, televizor care ne îndobitocește, ne usucă inteligența și ne manipulează în cel mai josnic mod cu putință. Hipsterii ăștia rebeli și nonconformiști (deși majoritatea sclavi în multinaționale) spun că nu e deloc cool să ai televizor în casă, să te uiți la știri și să te lași influențat de reclame. Televizorul este în concepția celor care văd doar binefaceri în viața fără telecomandă o unealtă care duce la atrofierea creierului și n-ar recunoaște nici sub amenințarea cu arma că au tras cu ochiul la vreo emisiune dubioasă.

        Nu sunt genul care să mă instalez vineri seara pe canapea cu telecomanda în mână și să mă ridic de acolo când weekendul s-a sfârșit sau să pornesc televizorul mai des decât să deschid o carte așa că nu văd de ce m-aș priva de plăcerea de a vedea o emisiune de divertisment din când în când. Sau să fiu la curent cu știrile.

        Nu sunt vreun fan al telenovelelor dar recunosc că am văzut cap-coadă episoade din seriale sud-americane ba chiar așteptam cu interes episodul următor :) Iar la Tânăr și neliniștit m-am uitat mult și bine deși e drept că am avut întreruperi care au durat ani întregi. Nu îmi fac planuri de ieșit în oraș în funcție de Vocea României dar nici nu stau să studiez idei ale filosofilor moderni sau să citesc romane scrise de vreun danez obscur doar ca să arunc în discuții citate pe care nimeni nu le înțelege. Pe scurt, nu vreau să par altceva decât sunt (by the way, e și acesta un trend care mă deranjează din ce în ce mai tare – să vrei să arăți că ești altfel). După ce ani de zile am trăit cu televizorul pe post de mobilă pentru că în cele două ore de program nu se difuzau decât vizite de lucru, plenare și cântece așa zis patriotice, nu o să renunț la tv ever. tv

        Dar de minimalism ați auzit? acel stil de viață care se bazează pe renunțarea la toate obiectele care nu sunt absolut necesare, la haine, încălțăminte, cărți, cosmetice, cratițe, tigăi și toate nimicurile pe care le strângem prin sertare. Să trăiești doar cu esențialul bazându-te pe simplitate și, aș spune eu, chiar austeritate. Minimalismul nu se referă doar la obiecte ci include și ideea de a trăi  în prezent și de a te bucura de ceea ce ai, punând accentul mai mult pe experiențe și relațiile interumane decât pe posesii materiale. Cu partea asta sunt de acord dar să renunț la toate micile mele bucurii atunci când fac cumpărături nu pot. Pur și simplu îmi plac prea mult hainele ca să mă limitez la a avea doar o pereche de blugi și două bluze pe care să le schimb între ele.

        Îmi pare rău că atunci când am fost la Barcelona nu am apucat să merg la un magazin Mango, unul din brandurile mele preferate. Știam că are sediul în Barcelona și că în oraș sunt o grămadă de outleturi dar pur și simplu nu am apucat deși am avut o tentativă (într-o după-amiază când Silvia dormea am plecat cu Cristina la unul din magazinele din zonă a cărui adresă o găsisem pe internet dar când am ajuns am constatat că magazinul se mutase). Așa bosumflate ne-am întors de acolo :)

        Dar de curând am avut o surpriză foarte plăcută și am găsit aici o mulțime de chilipiruri, exact ce căutam. Nu pot să mă abțin și să nu mă laud un pic cu ce mi-am luat. Tot ce vedeți pe mine în poză este de la Mango și nu că le fac reclamă dar efectiv raportul calitate-preț mi se pare excelent.ioana spune        Sandalele (ambele) au fost 60 de lei și sunt de piele-piele incredibil de moi și de comode iar cămășile au costat una 33 (cea în carouri) și cealaltă 45 de lei. Cea bluemarin are un imprimeu cu ancore mici și este su-perbă! :) Pe site găsiți și modele de rochii foarte faine și nu doar Mango ci și alte branduri dar mie firma asta îmi place cel mai mult (poate și pentru că mărimile mi se potrivesc perfect).

        Revenind la minimalism, am renunțat la multe obiecte din casă și cel mai tare mă bucur că am scăpat de toate plantele din ghiveci care îmi dădeau o grămadă de bătaie de cap. Mereu era o problemă cu udatul atunci când lipseam de acasă. Dar de aici până la a te lipsi de mobilă mi se pare cale lungă așa că am renunțat doar la lucrurile neutre și la cele care îmi displăceau cu adevărat. Curentul este la mare modă în străinătate și mult mai cunoscut acolo dar sunt convinsă că foarte curând se va răspândi și în România și să vezi atunci cum își vor azvârli cu toții lucrurile pe geam :)

        O altă idee, pe care atunci când am auzit-o prima dată am crezut că este o glumă, este cea prin care unele mămici aleg să nu folosească pampers pentru bebelușii lor ci scutece textile așa cum era pe vremuri. De ce ar vrea cineva să se întoarcă la spălat, curățat, fiert, călcat și nu doar scutece ci și pantalonași, salopete, cearceafuri, saltele și fețe de pernă când totul ar putea fi atât de simplu? Pentru că scutecele textile sunt mai ecologice, nu conțin chimicale și astfel punem umărul la salvarea planetei! Să am bebe mic cred că nici moartă n-aș alege varianta asta. Plus că dacă stăm să ne gândim un pic toate textilele astea se spală cu detergenți ceea ce produce cam același efect. Sau ar trebui acum să ne apucăm să colectăm resturi de grăsime şi să ne facem singuri săpun de casă? Că de făcut pâine ne-am apucat (unii dintre noi)… oare asta să însemne întoarcerea la tradiţii?

 

 

Share This:

Citește mai mult

feedback-1311638_640

Ce nu-mi place să văd pe Facebook

        Îmi place Facebook-ul și spun asta de la început ca să fie clar de ce parte a baricadei sunt. Cu toate astea nu sunt dependentă de el chiar dacă verific de câteva ori pe zi cine ce-a mai scris, ce poze și-a mai făcut sau pe unde și-a dat check-in. Dacă se întâmplă să fiu într-un loc unde nu am conexiune la internet sau pur și simplu să am altceva mai important de făcut, nu intru în sevraj și aștept condiții prielnice pierderii de vreme fără însă să mă obsedeze acest lucru.

        De fapt nici nu știu dacă e corect să numești ”statul” pe Facebook pierdere de vreme. Pentru mine cel puțin e mai degrabă un mod de relaxare, un loc unde găsesc lucruri drăguțe, linkuri care mă duc la articole interesante (sau magazine de care nu știam – ha-ha!), unde socializez, unde aflu știrile în timp real, unde mă amuz și unde nu mă simt singură niciodată. Dacă nu mi-ar plăcea ce găsesc pe Facebook n-aș mai sta că doar nu mă ține nimeni cu forța. Cu toate astea, există și câteva lucruri care mă calcă pe nervi și de care încerc să scap iar de cele mai multe ori reușesc printr-un simplu unfollow. Dar scap de unul și apare altul :)

        În primul rând mă enervează cei care țin neapărat să-și exprime părerea despre absolut tot ce se întâmplă în lumea asta și să pară că sunt la curent cu orice eveniment începând de la demersurile pentru instaurarea păcii în Orientul Mijlociu, tranzacțiile pe bursă din industria navală sau apariția noului virus gripal H3N2. Postează constant, ca niște eminențe cenușii ce sunt, despre orice s-a întâmplat pe mapamond în ultimele 24 de ore. Iar dacă ar fi numai asta mai treacă-meargă, dar fiindcă se cred doctori docenți în toate domeniile, intervin în orice discuție lăsând comentarii întotdeauna împotriva curentului. Orice spui, ei sunt gică-contra  și chiar și atunci când de fapt susțin aceeași idee cu tine, nu știu cum fac dar reușesc să te contrazică și sunt în stare să meargă până în pânzele albe numai să aibă ultimul cuvânt.

        Îmi displac apoi cei care share-uiesc în exces tot ce prind, de obicei fără să adauge nici măcar un cuvințel ca să știi despre ce e vorba în filmulețul pe care tocmai ți l-au băgat sub nas. E de râs, e de plâns, e vreun accident sau poate ceva spectaculos, e vreo minune a naturii sau una inginerească? N-am avut și nici n-o să am vreodată curiozitatea să dau click pe o ghicitoare. Ca să nu mai spun de clipurile care îți impun să dai like and share ca să se deschidă! Eu aș interzice sistemul, cum  să spui că-ți place ceva înainte să vezi despre ce este vorba??

        M-am îndepărtat de obsedatele de selfie-uri. În lista mea de prieteni n-am avut decât fete care-și puneau din minut în minut poze cu mutra lor văzută din același unghi modificat doar cu două grade dar știu că sunt și persoane de sex masculin care adoră să se vadă pe pereții Facebook-ului. Mă plictisește de moarte chestia asta și nu-mi vine să dau niciun like la (aproape) aceeași poză văzută de enșpe mii de ori.

        À propos de like-uri, am câțiva prieteni pe care îi cunosc și în viața reală care nu mi-ar da un like nici dacă i-aș plăti. Cred că știți genul, e imposibil să nu-l fi întâlnit vreodată la serviciu sau la școală sau chiar în familie, genul care nu ți-ar spune că îți vine bine noua ta rochie sau că îi place tunsura pe care ți-ai făcut-o nici dacă l-ai pica cu ceară. Poa’ să-ți intre copilul primul la liceu  sau să ia locul I la olimpiada de biologie că n-o să auzi felicitări de la el în vecii vecilor. Despre ăștia vorbesc. Ei sunt cei care simt că le-ar pica un deget dacă ar apăsa o tastă care ar duce la un like. Până la urmă e o dovadă de simpatie și nimic mai mult iar numărul de like-uri nu e limitat ca punctele la Eurovision. Poți să fii mai generos ca Becali că n-o să ajungi niciodată la fundul sacului.

        Pe de altă parte nici like-urile împrăștiate ca florile de cireș în bătaia vântului nu mă încântă absolut deloc ba chiar mă simt ridicol când cineva care tocmai a ”apreciat” un articol de-al meu share-uit pe Facebook mă întreabă ulterior despre ce am scris. Cum se poate să-i fi plăcut dacă habar n-are despre ce este vorba? Asta se cheamă politețe sau ce?

        Alt lucru care nu-mi place este  misterul. Adică îmi place dar numai în filmele sau romanele polițiste. De ce ar pune cineva un status în care să scrie că e la Spitalul din Cuca Măcăii așteptând la urgențe și… atât? Doar ca să primească o sută de aprecieri și o mie de comentarii gen ”sper că ești bine”, ”ce-ai pățit”, ”însănătoșire grabnică” și alte baliverne… Dacă cineva vrea să aflăm cu toții despre starea sa de sănătate să dea, dom’le, toate detaliile și să nu ne fiarbă de îngrijorare cu toate că eu consider că dacă încă îi arde de Facebook nu e chiar așa de grav :)

        Enigmatice sunt și multe poze cu piscine/ valuri/ palmieri/ plaje în care singurul indiciu care ni se oferă este titlul ”Album Vacanța 2016” sau 17. De ce nu trebuie să știm unde au fost făcute? Protagoniștii sunt cumva spioni sub acoperire? Sau e o vacanță clandestină? Sau doar sunt eu prea curioasă obișnuită fiind cu explicațiile pe care le găsesc sub pozele pe care cu generozitate le împărtășește un domn care habar n-am cine este și deși am întrebat o mulțime de oameni din cei 167 de prieteni comuni, nimeni nu-l cunoaște în realitate.

        În orice caz îl urmăresc cu mare plăcere pentru că de la el am aflat o mulțime de lucruri interesante despre locurile prin care a umblat. De exemplu, și habar n-am avut până acum, faptul că termenul ”mausoleu” vine de la numele regelui persan Mausollus care guverna o provincie din sud vestul Turciei de azi iar mausoleul de la Halicarnas, una dintre cele 7 minuni ale lumii antice, a fost construit în memoria lui. Și uite așa, domnul  de care vă spuneam, mi-a stârnit pofta de o nouă excursie și, deși am spus că nu mai merg niciodată în Turcia, am început să mă uit după oferte de cazare in Bodrum (pentru că așa se numește acum anticul Halicarnas). Și tot datorită pozelor postate de el îmi doresc acum și o vacanta in Mallorca. Dar să nu ne îndepărtăm de la subiect.

        După cum spuneam, tot ce e mister și suspans, adică statusuri de genul următor, mă enervează:  Aș vrea ca cineva să fi fost cu mine acum… Azi s-ar putea să fie o zi specială… Am auzit un zvon care mi-a dat de gândit… Dragilor, dacă atunci când deschideți Facebook-ul găsiți întrebarea What’s on your mind? (La ce te gândești) și o găsiți de fiecare dată, să știți că nu e obligatoriu să răspundeți decât dacă aveți într-adevăr ceva de spus. Dacă nu… știți voi, tăcerea e de aur :) Mă opresc aici ca să nu spuneți despre mine că sunt dificilă deși aș mai avea câteva puncte de atins. Hai totuși să vă mai spun unul. Mesajele de la necunoscuți: Bună, ce faci? Ce poți să răspunzi la o astfel de întrebare? Bine, așteptam să mă bagi în seamă :)

        Acum o să vă întreb pe voi ce vă enervează la Facebook? Să nu-mi spuneți că nimic… feedback-1311638_640

 

 

Share This:

Citește mai mult

gazpacho

Gazpacho – cea mai potrivită mâncare într-o zi caniculară

        Avem motiv de bucurie :) Mâine este cea mai lungă zi din an și începe vara astronomică. Iar pentru că tot anul așteptăm clipa asta, nu ar trebui să treacă neobservată. Cine vrea, găsește motive de sărbătoare în orice, deci să bem și să ne veselim, zic. Îmi place vara pentru faptul că zilele sunt lungi și am mai mult timp la dispoziție, pentru că piața e plină de fructe adevărate și nu din cele de plastic, pentru că pot să umblu cu picioarele goale în sandale, pentru că am haine mai frumoase de vară decât de iarnă, pentru că pot face baie în mare, pentru că grădinile și parcurile sunt pline de flori, pentru că nu am de plătit facturi la gaz, pentru că cerul e mereu albastru, pentru că nu îngheață parbrizul la mașină și pentru încă alte o mie și o sută de motive.

        Un singur lucru nu-mi place vara. Nu, de fapt două. Canicula excesivă și țânțarii. Cu țânțarii se pare că nu va fi o problemă vara asta pentru că s-au aruncat tone de  insecticid prin oraș și deocamdată nu am văzut picior de astfel de bidiganie. Sau trompă :) Deci mi-am cumpărat degeaba Autan dar ăsta să fie cel mai mare bai!  Canicula însă va veni cu siguranță ca în fiecare an. Eu deja am simțit-o la Barcelona într-o zi sau două când celor 27-28 de grade li s-a alăturat umezeala Mediteranei. Pe căldura aia nu prea-ți mai ardea de plimbări turistice și-ți venea doar să zaci la o terasă sorbind o bere rece sau o sangria cu gheață. Partea nașpa (și am uitat să vă spun asta) era că în meniul tuturor restaurantelor nu erau trecute prețurile în dreptul băuturilor. Ca să mă credeți, vă arăt două poze de la două terase diferite. Nu era scris absolut nimic. Urât din partea lor.bauturi

      După ce am luat țeapă cu o bere pe care am plătit 6 euro, ne-am învățat să întrebăm cât costă înainte de a comanda deși mi se părea foarte enervant acest lucru mai ales că aproape nimeni nu știa engleza și chelnerii nu pricepeau ce vrem. Sau se făceau că nu pricep :) Dar 6 euro pe o bere mică de 330 de ml la o terasă pe plajă mi se pare jaf la drumul mare. Și nu doar berea era scumpă ci cam toate băuturile.

      À propos de băuturi, ce mi-a plăcut cel mai mult și mai mult în Spania a fost gazpacho. Nu știu dacă ar trebui să spun despre gazpacho că este o băutură pentru că de fapt acesta este considerat un fel de mâncare fiind o supă  preparată din legume crude care se servește rece. Este ideal în zilele caniculare pentru că ține și de foame și de sete. Am mâncat de câteva ori la terase și mi-a căzut tare bine, așa de bine că apoi când am văzut că în supermarket se vinde la cutie (exact ca și sucurile) mi-am cumpărat și îl beam la micul dejun în loc de ceai sau cafea :) Mereu fac așa, când îmi place ceva, mănânc în continuu acel ”ceva” până mă plictisesc.

        De gazpacho încă nu m-am plictisit și după ce m-am întors acasă mi-am făcut și eu după ce am căutat pe net toate rețetele posibile și imposibile. Le-am combinat pe cele care mi-au plăcut cel mai mult luate de la Jamie Oliver, Laura in the Kitchen sau Jamila iar acum pot să declar cu mâna pe inimă că fac un gazpacho de te lingi pe degete. Și totul nu durează mai mult de 5 minute. Rețeta e cât se poate de simplă iar ingredientele sunt ieftine și se găsesc pe toate gardurile: 3 roșii mari, un castravete, un sfert de ardei, un cățel de usturoi (sau chiar mai puțin), oțet balsamic după gust, o linguriță de ulei de măsline, sare și piper. Dacă vreți o consistență puțin mai groasă se poate pune și o felie/ feliuță de pâine. În zilele cu soț eu adaug pâine iar în cele fără, nu. Glumesc, desigur :) preparare gazpacho

        Toate ingredientele, cu excepția uleiului de măsline care se adaugă doar la sfârșit, se pun în blender și se mixează până la loc comanda. Sigur că proporțiile și le face fiecare după propriul gust dar important este să rețineți că gazpacho este o supă/ciorbă și nu un suc deci trebuie bine condimentat. Așadar nu vă zgârciți la oțet, sare și piper. Usturoiul trebuie pus cu măsură, să se simtă doar un iz vag și nu să duhnim ziua în amiaza mare. Supa mixată se ține la frigider câteva ore sau chiar de pe o zi pe alta și se servește cât se poate de rece. Mie îmi place la nebunie, la fel și băiatului meu căruia îi fac aproape în fiecare zi. Dacă mai descopăr vreo două- trei rețete din astea rapide, gustoase și sățioase, o să mă revăd doar la toamnă cu chestii de genul celor de aici sau de aici și vă jur că n-o să sufăr deloc.

        Supa pe care eu am mâncat-o în Spania avea deasupra crutoane de pâine prăjită, bucățele de ardei și roșie pentru decor ba chiar și câteva frunzulițe pe care cu grație le-am dat deoparte. Acasă sunt mai pragmatică și o las doar în pielea ei, într-un bol simplu și fără fițe, ba chiar uneori o beau direct din cană. Sper că v-am făcut poftă și o să purcedeți și voi la treabă. Dacă da, să-mi spuneți cum v-a ieșit dar până atunci vă doresc tuturor o vară minunată! gazpacho

Share This:

Citește mai mult

ciresi

Coșărcuța de alun

       Această povestire a fost scrisă de tatăl meu, Ioan Bembea.

      Aurel Candin, băiatul din povestire, are 11 ani și a existat cu adevărat. Toate acestea s-au întâmplat la începutul anilor 30’  în satul Bucium Poieni din județul Alba.  

       E primăvară, înainte de Paști. Câmpul prinsese culoare, acel verde-crud al ierbii proaspete, iar la marginea crângului mugurii lăstarului se deschid tot mai mult de la o zi la alta. Printre copacii înalți, ici-colo brebenei plăpânzi își ridică floarea spre soarele cald. De sosirea primăverii se bucurau și toate păsările pădurii ce se întreceau în felurite cântece. Cucul încă nu sosise, că nu i se aude glasul.

       Ca să mai cruțe fânul ce era pe terminate, îndată ce s-a topit zăpada Ana lui Candin și-a trimis băiatul, pe Aurel, cu oițele la păscut pe coasta din spatele casei. Trebuiau păzite de lăcomia lupilor ce adesea furau câte un miel.

       Tot acum, aici pe coastă, băiatul învaţă să cânte din fluier şi de la o săptămâna la alta  încearcă tot alte şi alte melodii, că era o plăcere să-l asculte oamenii de la casele de jos, de pe lângă vale. Şi-a cumpărat singur fluierul din târg de la Abrud, cu bani câştigaţi de el. Cum a reușit este o întreagă poveste.

        După serbarea școlară la terminarea clasei a patra unde a luat premiul întâi la băieți, toată vara trecută păzind vacile la păşune, din nuieluţe subţiri de alun a început să împletească coşuleţe pentru cules cireşe. Cu briceagul bine ascuţit taie o tulpină dreaptă şi lungă de alun, o încrestează puţin aproape de capătul gros, după care prin îndoire peste genunchi, se desprinde o aşchiuţă ce, treptat, devine o nuia lungă cât toată lungimea băţulu, apoi altă şi altă nuia, unele, din exterior, cu coajă, altele mai dedesubt albe pe ambele părţi. Când împleteşte coşul, din ţesătura nuielelor albe cu cele cafenii ce au scoarţă, scoate modele plăcute, aşa cum alţi copii nu ştiau sau nu puteau să facă. Toarta de sus, îndoită sub formă de arc, era tot din alun. Nu făcea niciodată două coşuri la fel; mai mari sau mai mici, mai largi sau mai strâmte, cu toartă albă sau cu toartă maro, că nici nu ştiai care este mai frumos, pe care să-l alegi.

       Spre toamnă, cum nu trebuia să mai meargă la şcoală şi erau tare lipsiţi de bani, într-o luni dimineaţa, cu voia mamei, pleacă la târg la Abrud să-şi vândă coşuleţele. Fiind lung drumul, pleacă de dimineaţă înainte de răsăritul soarelui dar ajunge tare târziu, când târgul era în toi. „Oare unde să stea, de unde să le vândă?” se gândeşte. Cu cele zece coşuri legate desagă pe umăr merge încolo, vine înapoi, se uită în jur. Crede că e potrivit să se aşeze şi el lângă cei ce vindeau doniţe şi ciubere, sau alături lângă cei cu blide, căni şi oale de pământ, dar toţi aceştia stăteau în spatele căruţei lor şi nu prea avea loc între ei. Era ceva mai mult loc între două căruţe, una purta o tăbliţă albastră pe care scria cu negru Vidra de Sus nr. 21, pe  cealaltă nu se vedea nicio tăbliţă. Îşi face curaj şi zice celui din Vidra: „Baciule, mă laşi să stau şi eu aici, lângă dumneata, să-mi vând coşărcuţele?” Omul, înalt, uscăţiv, cu mustaţă căruntă ascuţită la capete, cu faţa zâmbitoare se întoarce spre copil şi îl priveşte cu nedumerire de sus de la pălăriuţa pleoştită, decolorată de ploi şi de soare până jos la opincuţele de gumă. Îi priveşte cu luare-aminte marfa de pe umăr. „Da’ cum să nu? Pune-le colea jos peste tulnicele mele, că cine vrea să cumpere le vede pe toate. Numai de-am avea cumpărători.”

       Aurel mulţumeşte frumos ocrotitorului său, dezleagă repede coşărcuţele şi le întinde pe două rânduri, rezemate de tulnice, cu modelul sau cu floarea în sus, să se vadă că-s frumoase. Oameni erau mulţi; un nesfârşit du-te-vino, dar priveau obiectele ca într-o expoziţie ca şi cum nu ar fi fost de vânzare. „De unde eşti, măi copile?” îl întreabă moţul. „De la Buciumani”vine răspunsul băiatului. „Ei, asta-i bună glumă. Da’ cin’ te crede? Buciumanii vin la Abrud să cumpere, nu să vândă. Ei vând numai aur, la Casa de Schimb, la Cămară. Buciumanii-s bănoşi… îi cunosc eu bine” şi iar priveşte sărăcia lipită de băiat; pălăria pleoştită şi fără nici o culoare, opincuţele vechi de gumă şi cioarecii cu două petice mari la genunchi. Doar pieptarul de sub ţundră îl dă de gol că e buciuman; avea cusut pe piept din arnici negru cu puţin roşu un model ca o floare mare. Copilul îi explică: „Apoi dumneata nu ştii, eu n-am tată…Acum n-are cine cosi iarba,  n-are cine să meargă la pădure să aducă lemne, n-are cine să ţină de coarnele plugului, – iar după un oftat adânc, ridicând şi arătând braţul drept: Nu mă mai duce de mână… Mama face de toate, cât poate, dar nu avem un leu în casă…” „O, Doamne, multe năcazuri mai dau peste oameni..” cugetă cu glas tare, mai mult pentru sine, omul cu căruţa.

       Era o zi senină şi călduţă de octombrie, în târg forfotă de oameni dar nimeni nu se arată interesat să cumpere un coşuleţ măcar de la sărmanul copil. Spre spartul târgului, s-au pus în mişcare căruţele uşoare purtate de cai sprinteni cu zurgalăi şi mai rar câte un car greoi tras de boi roşii cu coarne mari, strălucitoare. Toţi aceşti căruţaşi, parcă înţeleşi, se opresc lângă căruţele moţilor să cumpere vase de lemn. Varza adusă de  ţăranii de pe lângă Turda sau de dincolo de la Teiuş trebuia pusă la murat şi aveau lipsă de putini mari, apoi, săptămânal, la spălatul hainelor le era de mare folos  un ciubăr sau chiar două, şi tot aşa, pentru adus şi băut apă cu miros de răşină de brad era bună o doniţă, un şuştar pentru muls vaca, o putină pentru brânză, un urdoi pentru ales untul din smântână. Nici nu se mai târguiau la preţ şi nimeni, din cei ce se opreau, nu pleca fără un ciubăr sau un ciubăraş, numai de coşărcuţele băiatului nu întreba niciun trecător.

       Aurel sta jos pe pajişte lângă marfa lui. Câte planuri îşi făcuse, câte iluzii spulberate. Fără să vrea, ochii i se umplu de lacrimi, iar nasul îi curge tot mai tare. Cu capul în pământ, pe ascuns, îşi şterge  ochii şi nasul când cu mâneca dreaptă când cu cea stângă. Plânsul se adânceşte şi răbufneşte un sughiţ. Omul de lângă el îl priveşte de sus şi îi înţelege durerea. Tocmai avea un cumpărător. „Îţi dau ciubărul cu cât ne-am înţeles, da’ mai cumperi şi o coşărcuţă de la băiatul ista, că-ţi aduce noroc. E un copil sărman, el singur le-o lucrat.” Cumpărătorul nu se împotriveşte. Se uită la coşuleţe, îl vede pe copil plângând. Alege unul, îl ridică, îl întoarce pe toate părţile, îi place. „Cât ceri pe el?” Surprins de întrebare, băiatul, după ce mai trece o dată mâneca pe sub nas, ridică din umeri şi rosteşte abia auzit un „Nu ştiu. Cât vrei dumneata.” Îi vine iarăşi în ajutor dogarul din Vidra: „ Două-trei zile lucrează la unu ca ăsta. Nu te zgârci, că-ţi aduce noroc.” Omul scoate portofelul dintr-un buzunar de la piept, îl deschide, ia o hârtie de 10 lei şi o întinde copilului: „Bine-i aşa?” „Prea mult. Eu mă gândeam la 2-3 lei…” „Lasă-i toţi, îmi place de tine, că eşti harnic.” Priveşte iar coşuleţul: „Fain coş, lucrat de un copil atât de mic, ai mână bună, băiete.”

       Ca prin minune, după plecarea primului cumpărător, copilului i se opreşte plânsul iar faţa îi străluceşte de bucurie. Tot aşa, la pachet cu o putină, cu o doniţă sau cu un ciubăr şi cu preţul „Cât vrei dumneata” mai vinde încă patru „coşărcuţe” cum le spunea el, încă două cu câte 10 lei, altul cu 5 şi ultimul cu 8 lei. „Copile, nici nu ştiu cum te cheamă.” „Aurel şi am 12 ani” îl întrerupe băiatul. „Uite ce vreau să-ţi spun, Aurel, dragu baciului: Trebuie să te înveţi să-ţi vinzi singur coşărcuţele, că altădată nu mai dai peste oameni ca mine, că fiecare are grija lui, nu a altuia. Du-te tu cu ele pe mână printre oameni, strigă cum ştii, ca să te bage în seamă şi să vezi cum apar cumpărătorii.” Aurel înţelege lecţia, îşi înşiră coşuleţele pe mâna stângă din care ia unul şi zice dogarului: „Baciule, nici dumneata nu mi-ai spus cum te cheamă. Iţi las un coş să-ţi aducă copiii sau nepoţii cireşe la primăvară, să-l aveţi suvenire de la mine şi mulţumesc frumos.” „Io-s Traian, Traian Costea din Vidra, am nepoţi şi mai mari şi mai mici decât tine, da’ la noi nu se fac cireşele, dragu baciului, numai prin pădure pentru păsări, nu ajungi la ele şi-s mici, numai sâmbure, abia în august se coc. Ia-ţi coşul, mulţam, n-am lipsă de el, mai faci şi tu un ban. Să creşti mare!”  apoi îi face semn cu mâna să-şi ia zborul…

       Se făcuse cald, strălucea soarele. Copilul îşi ia colopul de pe cap, îl turteşte şi îl împinge în treistuţa din spate în care mai avea, într-o merindeaţă albă de pânză, două felii de pâine lipite cu magiun, mâncarea pusă de mama pentru drum. Abia acum, fără pălărie, i se văd ochii mari, luminoşi ca cerul şi părul auriu. Cu un braţ întins pe care atârnau coşărcuţele lui cu modele porneşte printre oameni dar tot nu-l baga nimeni în seamă, doar câte un trecător mai aruncă o privire spre braţul său apoi spre negustoraş. Merge în jos spre centru, vine iar înapoi, tot degeaba. „Aşa nu se poate”, îşi zice în gând. Trage mult aer în piept, îşi face curaj, strigă: „Pentru cireşe, pentru mure şi alune, Coşărcuţa de alun / Îţi aduce noroc bun!” apoi iar şi iar: „ Pentru cireşe, pentru mure şi alune, Coşărcuţa de alun / Îţi aduce noroc bun!” Aşa era la el la Bucium urarea şi salutul cel mai drag, noroc bun! Că dacă nu-i bun norocul, ce să faci cu el, la ce-ţi foloseşte?

         Glasul lui de copil sună plăcut pe străduţele înguste ale oraşului: „Coşărcuţa de alun / Îţi aduce noroc bun!” După numai câteva îndemnuri de acest fel, în faţa băiatului cu opincuţe, cu ochi albaştri şi cu  părul strălucitor se opresc trei doamne, i se pun în cale: „Stai băiete, stai, să ne vinzi şi nouă un coşuleţ cu noroc, că aşa reclamă frumoasă încă n-am mai auzit de când-îs” spune una dintre ele, cea mai în vârstă. Dinspre doamne aerul de toamnă aduce o plăcută undă de parfum. La aşa cumpărătoare rămâne descumpănit. „Bună ziua, – iar după o pauză întinzând braţul – alegeţi… care vă place….Eu le-am făcut cu brişca” spune el convingător privindu-le în ochi. Toate cele cinci coşuleţe pe care le mai avea negustoraşul ajung în mâinile doamnelor care le întorc pe toate părţile. Fiecare era altfel; cu dungi orizontale, cu pătrăţele, cu romburi. „Cât face ăsta?” întreabă o doamnă tânără cu părul auriu ce purta un jerseu roşu. „Eu n-am zis niciun preţ, că nu ştiu cât să cer. Cât vrea fiecare; am primit şi 10 lei şi 8 şi 5…cât credeţi.” Discuţia continuă: „Şi ce faci tu cu banii?” „Ce să fac, îi dau la mama, că n-avem un leu în casă.” „Dar tată-to ce face, nu lucrează, să aducă bani?” „Hei, dac-aș avea tată, n-aş fi eu pe aici… M-ar fi dat la şcoală… Aşa mi-o zis mama, că s-au înţeles că dacă învăţ bine mă dau mai departe la şcoală la oraş, ca nicidecum să nu ajung şi eu tot băieş ca tata. Seara, după ce ne culcăm, până să adormim, mereu îmi spune mama că încă de când eram micuţ mă culcau în pat între ei, să nu-mi fie frig noaptea şi tot despre mine vorbeau, făceau planuri. Acuma plânge că nu-i vrednică să mă dea şi să mă ţină la şcoală la oraş, da’ dacă n-avem bani…”

       Doamna cea tânără şi frumoasă, îmbrăcată în roşu, nu se poate stăpâni, îi pune mâna pe creştet, îi mângâie păruţul auriu: „Şi înveţi tu bine? În ce clasă eşti?” Băiatul simte din nou mirosul de parfum, miros de doamnă, îi place, o priveşte în ochi: „Nu mai merg la şcoală, am gătat clasa a patra, mi-o dat premiul întâi.” „O, cu premiul întâi ar fi fost mândru tatăl tău de tine.

        „Așa cred, poate că mă dădea la şcoală aici la Abrud, ori la Brad, dacă aveau bani.” Cele trei doamne vorbesc ceva între ele cu voce şoptită, să nu fie auzite, apoi doamna mai în vârstă îi zice: „Am vrut să cumpărăm numai un coşuleţ, dar fiindcă ne spui că ai luat premiul întâi şi-s aşa de frumoase, cumpărăm trei.” „Îmi pare bine, am crezut că nu am cumpărători, că acum nu-i vremea cireşelor.” Doamnele îi dau trei hârtii de câte 1o lei şi încă 5 lei pe deasupra. Nu-i vine să creadă: „Aşa mult îmi daţi?” „Îi meriţi, băiete, că ai fost harnic iar coşărcuţele tale sunt frumoase şi bune.” îi spune doamna în roşu şi iar îi netezeşte păruţul scurt ridicat cu vârtecuş în creştetul capului. „Mulţumesc frumos, bună ziua” le spune băiatul şi se depărtează strigând iar: „Pentru cireşe, pentru mure şi alune, / Coşărcuţa de alun / Îţi aduce noroc bun!”

       Cu o aşa reclamă, în scurtă vreme vinde şi celelalte două coşuleţe. Banii îi ţine strâns în pălmuţa încleştată din buzunarul cioarecilor. Văzuse undeva fluiere de vânzare. Merge repede să nu plece omul, că târgul era pe terminate. Îşi alege unul care i se pare că scoate sunete mai limpezi. Costa 4 lei, era calitate bună, din lemn roşiatic de cireş. Tot aşa grăbit, ca să nu se spargă târgul,  dă o fugă în piaţa de fructe şi zarzavaturi de lângă biserica cu ceas. Aici o mulţime de bunătăţi ce nu se cultivă la munte; ardei galbeni şi roşii, vinete, gogoşari, conopidă, ceapă roşie. Oare ce să ducă mamei? De toate ar fi avut lipsă dar se opreşte la struguri, care, după părerea lui, sunt cea mai mare bunătate de pe pământ. Cumpără un kilogram de struguri alb-gălbui, dulci-dulci, că se lipeau de degete, îi pune cu grijă în treistuţa pe care de acum nu o mai ia în spate ci o duce în mână ca să nu se turtească ciorchinii.

       Bucuros porneşte spre casă. Fiind zi de târg, la marginea oraşului pe o măsuţă în faţa porţii o precupeaţă vindea castraveţi muraţi, la bucată. Simte foamea şi îi vine grozavă poftă de castraveţi dar nu mai strică din bani, doar aveau şi ei acasă… Îşi ia merindea, îmbucă cu poftă din pâinea unsă cu magiun, e bună, dulce-acrişoară. Se gândeşte la struguri, mai gustă câte o boabă, i-ar mânca pe  toţi, dar sunt pentru mama…

       E lung drumul şi e tot mai obosit; îl dor picioarele şi încă n-a ajuns nici măcar la Gura Cerbului, dar până acasă…Simte o pietricică în opincă sub talpă. Stă jos pe pajiştea verde de la marginea drumului, scoate piatra, se întinde pe spate. Cât e de bine…dar, sus, băiete, că se apropie seara şi până acasă, hă, hă, mai este mult de mers. Numai când nu mai poate păşi de oboseală şi de durerea tălpilor stă jos pe iarbă, se lasă pe spate, dar de teama de a nu-l fura somnul se ridică şi merge mai departe. Bea apă de la fiecare izvor; mai mult de foame decât de sete. Dau umbrele, se lasă seara, se face întuneric iar pe cer luceşte steaua săracului. Simte că e la capătul puterilor şi tot mai are de mers…De prin curţi îl latră câinii iar prin văzduh, pe alburiul cerului, se zăresc păsări de noapte ce zboară atât de jos că li se aude fâlfâitul aripilor şi te cuprinde, aşa, o înfiorarea.

       Se făcuse noapte în toată regula, pe când ajunge el acasă. Mama îngrijorată îl aştepta la poartă şi tot privea pe drum în jos doar apare Aurel al ei. Pe drumul încă albicios, poate de la colb, poate de la lumina stelelor, se zăreşte ceva ca o pată neagră, o vietate, că se mişcă. În linişte nopţii, porneşte spre el un strigăt: „Aurel, tu eşti?” De la mogâldeaţa mişcătoare din depărtare vine un glas stins: „Eu, mamă.” Ana porneşte în fugă spre el. Cu braţul drept îl cuprinde peste umeri: „Dragu mamii, eşti obosit.” „Mamă, ţi-am adus struguri, ia-mi streicuţa, că-i aşa de grea.” După câțiva pași: „Mi-am cumpărat fluier.”

       Avea de gând să-i spună mamei tot; ce oameni buni a întâlnit la târg, cât a fost de norocos, câţi bani a adus acasă, dar după ce soarbe doar câteva linguri din mămăliga cu lapte se întinde pe pat şi, răzbit de oboseală, adoarme îmbrăcat. Mama, ca unui copil mic, îi scoate opincuţele, îl dezbracă, îi netezeşte păruţul, întinde ţolul peste el şi face lampa mică…ciresi

Share This:

Citește mai mult

birthday-33087_640

Ce-mi doresc de ziua mea

        Iar a fost ziua mea. Nu știu cum se face dar parcă în ultima vreme tot mai des e ziua mea. Nici nu trece bine una și imediat vine alta :) Când eram mică trecea o veșnicie între două aniversări iar acum mi se pare că sunt în uralele fanilor non stop. Când sunt, că de anul acesta mi-am șters evenimentul de pe Facebook. Nu că m-ar deranja, dar apropiații oricum știu care e ziua cu pricina iar ceilalți n-ar trebui să aibă nicio obligație în sensul de a scrie un la mulți ani mecanic. Mai ales că pe unii nici nu îi cunosc personal. Până la urma urmei celor dragi oricum le dorim numai bine în fiecare zi a anului iar à propos de cei pe care nu îi cunoaștem decât din online am văzut o fază macabră care m-a dat peste cap. Wall-ul cuiva care murise de câteva luni s-a umplut de urări de bine și sănătate în ziua în care, conștiincios ca întotdeauna, Facebook-ul a dat alarma sărbătoririi zilei de naștere a defunctului. Horror :( De atunci eu nu mai trimit felicitări celor pe care nu-i cunosc.

        So… am trecut cu discreție peste ziua mea. Fără tort, fără șampanie, fără nicio petrecere și fără cadouri. Spun fără cadouri deocamdată. Bineînțeles că dragii mei dragi m-au întrebat ce-mi doresc, dar cum am fost plecați (iar eu foarte nehotărâtă) acțiunea cadoul încă nu s-a finalizat. Oare ce-mi doresc? Sigur că în primul rând aș vrea ca toți cei din jurul meu să fie sănătoși și mulțumiți de viață, să fie pace și liniște în lume și să trăim cu toții într-o armonie deplină dar acum vorbim despre lucrurile materiale adică daruri clasice. Un cadou înseamnă o bucurie nu doar pentru cel care îl primește ci și pentru cel care îl oferă. Iar cum eu mă dedic cu totul familiei nu pot să le răpesc alor mei bucuria de a-mi face un cadou. Na, ce bine am întors-o :)

        Dacă stau să mă gândesc un pic, slavă Domnului, nu am cu adevărat nevoie de nimic. Vorba vine, nevoie. De ce-aș avea nevoie și m-aș bucura dacă aș primi? Chiar de nimic. Pantofi și haine am să-mi ajungă pentru tot restul vieții. Că dacă ar fi să o luăm în înțelesul primitiv, de bază, nevoie cu adevărat aș avea de încălțări doar atunci când cele pe care le port mi s-ar rupe. Sau aș avea nevoie de haine mai groase doar atunci când ar da frigul peste noi. Dar din fericire nu trăim în peșteră și deci nevoile de bază mi-au fost demult îndeplinite iar dulapurile îmi sunt pline de nu mai am unde să arunc un ac.

        Deci haine și pantofi nu vreau. Sau poate că totuși vreau, altfel de ce mă tot uit pe site-uri în căutarea bluzei perfecte de dantelă? Și nici pantofi nu vreau. Cu excepția unei perechi de sandale bej fără toc și cu talpă moale cu care să pot face kilometri pe jos fără să mă doară picioarele :)

        Gata, știu ce vreau. Un pat nou în dormitor cu ladă de depozitare dedesubt care să se poată trage ușor, pe rotițe din alea cu rulmenți. De ăsta chiar aș avea nevoie pentru că salteaua pe care dorm acum e vai de capul ei…Da, nu e o idee rea. Și aș mai avea nevoie să-mi schimb geamul la fosta cămară pe care am desființat-o demult. Cămara nu mai există dar geamul urâțel a rămas în perete și ar fi trebuit schimbat demult. Deci un pat sau un geam. Cu montaj cu tot. Bine, mi-ar trebui și un dulap cu uși culisante dar asta e deja prea mult.

        M-aș bucura și de o excursie. Să primesc un plic și să rămân mută de uimire văzând biletele de  avion pentru Paris sau Roma. Sau Lisabona. Sau, hai să zicem, chiar și Timișoara pentru că nici acolo n-am fost niciodată și de mult îmi tot propun să ajung. Sunt atâtea locuri în țara noastră pe care încă nu le-am văzut și deja încep să mă întreb dacă o să mai apuc în viața asta…

        Aș cădea oare în ridicol dacă aș spune că mi-ar cădea bine să primesc un ceas? Am deja o colecție întreagă dar nu mă pot abține să nu mă gândesc mereu la câte un alt model. Cred că obsesia mea vine din copilărie când cumpărarea unui ceas reprezenta o mică investiție și nu oricine își permitea. Primul ceas pe care l-am avut l-am primit de Crăciun când eram în clasa a treia și am fost în al nouălea cer. La noi în clasă doar eu și Adel Szabo, colega mea de bancă, eram fericitele posesoare de ceas dar ea fusese prima și aș fi vrut să primesc un ceas exact ca al ei. Adică micuț de tot și cu brățară metalică. Eu primisem un ceas auriu, pătrat, cu linii în locul cifrelor și cu o curea de piele maro. Era marca Luch și trebuia să-l trag în fiecare seară pentru că pe vremea aia nu existau ceasuri cu baterie ci doar mecanice. Al meu avea 17 rubine și funcționa perfect :) L-am purtat zi de zi chiar și după ce am terminat facultatea și încă îl mai am. L-am purtat la toate examenele importante și tot la el m-am uitat atunci când am vrut să văd ora la care i-am născut pe cei doi copii ai mei. E în perfectă stare de funcționare și dacă i-aș pune o curea aș putea încă să-l port pentru că în afară de o mică zgârietură pe sticlă nu are semne evidente de învechire. Dar până una alta mi-ar plăcea să primesc cadou un ceas care să semene cu cel de atunci, neapărat dreptunghiular sau pătrat, unul din modelele de ceasuri us polo. Sau unul din modelele de ceasuri shivas că sunt mai ieftine și arată la fel de bine.

        Dacă n-o să fie ceas, nici pat, nici geam și nici excursie voi accepta cu grație un parfum. O singură condiție trebuie să îndeplinească: să se numească Trésor de la Lancome :) birthday-33087_640

Share This:

Citește mai mult