niagara

Excursie la Cascada Niagara

        Știam de la începutul începuturilor că dacă o să ajung vreodată în Canada, Cascada Niagara va fi pe lista obiectivelor care musai trebuie vizitate. Mă gândisem la asta cu mulți ani înainte ca această excursie să fi fost programată, dar ce spun eu ”programată” că de fapt nici în visele mele cele mai îndrăznețe din perioada respectivă itinerariul nu părea a fi posibil. Canada, ca de fapt tot continentul american, era un vis mult prea îndepărtat și de neatins.

        Nu știu ce noroc am avut, nu știu de ce ni s-a întâmplat tocmai nouă, dar invitația prietenilor noștri și mai apoi modul cum am fost primiți m-a copleșit pe de-a-ntregul. A fost aproape mai mult decât am putut duce, am avut cele mai bune condiții și m-am simțit ca o regină. Un deget dacă mișcam, imediat eram întrebată dacă vreau ceva, dacă sunt ok, ce aș vrea să văd, unde să merg, ce să mănânc, de ce am nevoie, dacă nu mi-e prea cald sau prea frig, toate gândurile mi-au fost citite și toate dorințele împlinite, unele chiar înainte ca eu să mi le fi formulat în minte. Tot ce mi s-a întâmplat acolo a depășit cu mult toate așteptările și nu găsesc destule superlative ca să descriu experiența canadiană.

        Cascada Niagara mi-am închipuit-o altfel. În primul rând credeam că este undeva în afara orașului  și habar n-am de ce am avut această proiecție. Poate pentru că trăiesc în Turda iar Cheile Turzii sunt la 7 km? Se prea poate ca mintea mea să fi creat astfel de similitudini pe baza trăirilor și cunoștințelor anterioare dar m-am înșelat profund. Cascada este exact în mijlocul orașului și, de fapt, orașul a fost construit și s-a dezvoltat în jurul acesteia, faleza de-a lungul râului fiind principalul loc de adunare a miilor de turiști.

       Râul Niagara reprezintă granița naturală între SUA și Canada și există un pod care face legătura între cele două țări, punctul de control vamal fiind situat chiar pe pod. Indicatoarele care arătau direcția spre USA mi-au adus aminte de sentimentul pe care l-am resimțit în urmă cu vreo 40 de ani când, elevă fiind, am făcut o excursie cu părinții în țările Europei comuniste. Eram la ”confluența” dintre Ungaria, Austria și Cehoslovacia de atunci, Slovacia de azi, iar indicatorul rutier care arăta doar 60 de km până la Viena era teribil de aproape și în același timp îngrozitor de departe de noi, niște bieți români care doar puteau visa la belșugul occidental. Mi-aduc perfect aminte de sentimetul de frustrare pe care l-am avut când priveam cu jind mașinile străine care se îndreptau lejer spre frontiera cu lumea liberă în timp ce Dacia noastră a luat-o încetișor spre Bratislava. N-aș fi crezut atunci atunci că va veni o zi în care să circulăm liber, fără niciun fel de vize și restricții iar un drum la Viena va fi la fel de simplu precum unul la București. niagara

        Cam așa a fost și acum cu podul spre SUA. Atât de aproape și totuși atât de departe. De data asta însă știu că va veni un moment în care voi ajunge și acolo, nu cred că am devenit mai optimistă ci pur și simplu experiența de viață îmi spune că nimic nu e veșnic și că totul e într-o continuă schimbare. Dar cum se spune că vorba lungă e sărăcia omului, ce părere aveți voi dacă în loc să citiți mai bine v-ați uita la filmulețul pe care l-am făcut acolo?

Share This:

Citește mai mult

fish

Dreptul la replică. Răspund comentariilor de pe FB

        Ca să vezi unde dai și unde crapă :) Cu articolul de ieri am stârnit niște discuții pe Facebook de nu-mi venea să cred unde s-a ajuns, subiectul fiind mâncarea din Canada. Scrisesem câteva vorbe despre restaurante, mai exact mă întrebam de ce ar merge cineva la restaurant să comande un simplu sandwich iar reacțiile, multe dintre ele mai mult decât ciudate, au apărut imediat: Prima reacție: Mie ce mi s-a părut bizar îi ca restaurantele lor (ale canadienilor) sunt nașpa ca meniu. Really?? chiar toate? Cât am stat acolo, 3 săptămâni, am văzut, deși evident nu am intrat  peste tot, că oferta este uriașă începând de la fastfood-uri internaționale gen McDonald’s sau KFC ajungând la specific indian, japonez, arăbesc, italian, chinezesc, vietnamez, polonez sau chiar etiopian deși după câte îmi aduc aminte țara aia e lovită de foamete de când există planeta pământ. Cum să generalizezi și, mai ales, în calitate de ce? Nici măcar un inspector care acordă stele Michelin nu cred că s-ar hazarda la astfel de afirmații dar, politicoasă cum sunt am încercat un răspuns soft:  N-aș spune asta, există restaurante pentru toate gusturile și buzunarele. Mie, de exemplu, îmi place pizza foarte mult dar unuia care nu îi place sigur că nu e de aceeași părere cu mine.

        Atâta mi-a trebuit, ce știu eu ce-i aia pizza? Ioana Moldovanu, ai încercat sa le ceri pizza Quattro formaggi? dacă le ceri așa ceva trebuie să rebootezi chelneritza de 3 ori. Habar nu au de așa ceva  Pfff… ca să vezi ce chestie, chiar am cerut odată quattro formaggi și a fost foarte bună, cu brânzeturile alea care se întindeau în fire lungi când mușcai din felie de îți lăsa gura apă înainte să simți gustul iar blatul subțire și crocant exact atât cât trebuie. Eram în Niagara, știu sigur că am mâncat de două ori acolo dar uite că nu îmi aduc aminte numele restaurantului însă dacă vrea cineva să verifice pot să aflu. A, și nu am fost nevoită să rebootez chelnerița, a înțeles din prima ce am comandat.

        Apoi intervine altcineva: Nu știu cum e in Canada, dar presupun că seamănă cu SUA. Aici mâncarea mi s-a părut groaznică. Cantitate mare și calitate proastă. E adevărat că poți mânca și bine, dar foarte scump. Nu visam decat mâncare românească. E adevărat că sunt politicoși și toți te întreabă ce mai faci, cum o duci, dar cred că nimănui nu-i pasă de fapt. Sunt doar întrebări de conveniență. Eu personal nu mă văd trăind acolo, dar ca turist ai ce vedea! Fac și eu la fel spunând că nu am fost în SUA dar presupun că seamănă cu Canada :) Nu mi-a fost dor de mâncarea românească absolut deloc. Nu spun că nu-mi place, spun doar că nu mi-a fost dor. De câte ori sunt într-o țară străină vreau să încerc specificul local, să mănânc ce mănâncă localnicii, să ascult posturile lor de radio, să văd cum funcționează transportul în comun, să văd reclamele  și toate celelalte chestii care te fac să intri în atmosfera locului. Sigur că dacă m-aș muta acolo (și da, mă văd trăind acolo, de ce nu? e de 100 de ori peste Ro) probabil mi s-ar face dor de o ciorbă de burtă dar în doar trei săptămâni nu am apucat să încerc tot ce ar fi fost nou pentru mine și, deci, nu m-a cuprins niciun fel de dor sau nostalgie.

        Iar acum, trecând de la frivolitatea gastronomiei , se scoate artileria grea și vine replica academică: Aceste lucruri le-am simţit şi eu. Aş mai adăuga faptul că este mult kitch, incultura, (nu tu o sală de teatru care să nu semene a cantina), iar istoria lor începe acum 200 de ani. Orice clădire de 200 de ani este monument pentru ei. Bon! Să le luăm pe rând uitându-ne în ograda proprie, mai exact la frumoasele noastre oraşe în care clădirilor de patrimoniu scăpate de furia demolărilor comuniste li s-au pus geamuri de termopan iar stucaturile exterioare au fost acoperite cu polistiren izolant. Sigur că orice clădire de 200 de ani este monument pentru ei (a se vedea Parlamentul din Ottawa sau Primăria din Kingston), cum la fel ar trebui să fie şi pentru noi. Pe de altă parte ştim cu toţii cum s-a format civilizaţia pe continentul american şi niciun turist informat nu se duce acolo pentru vestigiile istorice. Pentru aşa ceva se îndreaptă către Grecia sau Italia unde amfiteatrele antice într-adevăr nu seamănă a cantină. Iar dacă vorbim despre incultură… oh, wait, avem oare tupeul să îi arătăm pe alţii cu degetul când ne-am pus în fruntea ţării un prim ministru care e la nivelul unui elev mediocru de clasa a V-a? Noi, o ţară de culţi?

        Şi vine prietenul meu canadianul cu o întrebare simplă: Ce se consideră mâncare românească? cu răspuns alambicat: Când nu cunoşti nici măcăr ABC-ul bucătăriei italiene nu deschizi o pizzerie. La ei meniul este prezentat sub forma unui album foto (cu explicaţii scrise referitoare la ingrediente) si un numar asociat. Pe scurt la ei comanzi N° 9 sau N° 7, comanzi un numar. Daca schimbi restaurantul te trezesti cu un alt album foto, diferit si nu poti sa comanzi scurt Pizza Calzone, sau 4 formaggi, te uiti din nou la poze ca curca-n lemne. Si au la donuterii cât cuprinde, nimic mai scârbos decât dulcegaria aia. Asta-i cultura. Fusai în regiunea Montreal la un restaurant apropiat de o atractie turistica din zona. Nu aveam nimic de mâncare, doar bautura, cu o mimica de lehamite a spus patroana ca daca insist sa manânc ceva face 2 ochiuri. Mâncarea cu care se mândresc în regiunea quebecoasa este La poutine (cartofi gratinati, mâncare pentru porci :) ). Nimic de calitate ce poate fi consumat exceptând un T-Bone, sau homari, oribil de scumpi.

        Acuma, serios, dacă meniul unui restaurant cuprinde şi pozele preparatelor, unde naiba în lume s-a mai văzut ca pozele să fie aceleaşi peste tot? Fiecare restaurant îşi pune propriile poze iar dacă acestea sunt diferite de la local la local mi se pare perfect normal. Ar fi total aiurea să pui poze pentru ceva ce tu nu vinzi, adică să pui pozele de la restaurantul de peste drum, iar dacă acesta e motiv de derută pentru client… I’m so sorry dar problema e la client. Şi e gravă rău de tot :) În ceea ce priveşte felul de mâncare numit poutine (o combinaţie de cartofi prăjiţi, sos gravy şi brânză rasă) l-am încercat de două ori şi nu m-am simţit ca un porc mâncându-l. Ba chiar mi-a plăcut dar de fapt mie îmi plac mâncărurile pentru porci, mămăliga fiind una dintre ele. Este şi pentru porci, nu? pentru că îmi aduc perfect aminte când bunica fierbea mălai şi îi făcea  porcului din coteţ câte o găleată de mămăligă aurie, mai mare dragul. Aşa că ar fi bine să nu generalizăm şi să nu ne hazardăm în afirmaţii care ar putea fi jignitoare.

        Cu faptul că pozele în meniu sunt o idee bună, este de acord şi canadianul:  Nu asimila Quebec cu Canada. Mai ales că acolo poliţia limbii i-a obligat la un moment dat să schimbe numele ne-franceze(gen spaghetti) în echivalentul francez. Din experienta mea, în Toronto și zona limitrofa poți mânca orice mâncare din lumea asta gătită ca la mama ei. Și uneori pozele ajută, am in zona mea restaurante asiatice unde ai numele (care nu îți spune nimic dacă nu mergi cu translator ) asa ca poza ajuta .

        Şi mai dau copy-paste unei singure fraze iar apoi închei:  Părerile sunt împărțite. Dacă vrei sa mănânci mâncare românească, probabil că Turda bate Canada. Probabil că m-am obișnuit cu alte gusturi decât cele românești pentru că aleg la orice oră o mâncare asiatică (indiana, Thai, malaeziana) făcută bine decât mâncarea românească (care tot nu mi-ați spus care e , că orice pretindem noi ca e românesc, găsim la alții :mici, mămăligă, sarmale…)

        Deci, clar, nu m-am dus şi nici n-am căutat să mănânc româneşte în Canada, nu mi-a fost dor nici de mici, nici de sarmale şi nici nu o să mi se pară vreodată că apa Borsec are ceva special. Fiind ]n Canada, am mâncat însă o dată fish and chips iar acum, după toate aceste discuţii, aştept un englez revoltat care să-mi spună că pentru acest fel de mâncare doar Anglia se ridică la standarde de înaltă valoare. fish

 

Share This:

Citește mai mult

covrigi

Primele lucruri despre Canada pe care le-am povestit colegilor

        Hello, hello! M-am întors cu forțe proaspete. Nu, de fapt nu. Asta e doar o expresie pe care îți vine să o folosești în virtutea obișnuinței pentru că m-am întors ca după o vacanță în care am umblat cât m-au ținut picioarele fără să stau deloc cu burta la soare și fără să lenevesc pe vreo plajă în bătaia valurilor. Am fost mai activă ca oricând și n-am vrut să pierd nicio clipă în care să nu văd ceva nou sau să fac ceva ce n-am mai făcut niciodată pentru că nu știu când și dacă voi mai ajunge în Canada cea de la capătul lumii.

        Inevitabil am reînceput serviciul. Fără avânt revoluționar, fără prea mare entuziasm, mai mult târându-mă decât sărind într-un picior, m-am reîntors la birou unde toți colegii mă așteptau să le povestesc marea mea experiență canadiană. Ce ne spui? Cum a fost? Ce-ai văzut? Cum e acolo? o mie de întrebări la prima oră a dimineții când încă nici nu reușisem să mă readaptez la fusul orar și nici nu știam cu ce să încep. Povești ar  fi pentru o mie și una de nopți dar e atât de greu să selectezi ordinea și să le așezi cap la cap… Cu se să încep? Ce m-a impresionat cel mai tare? Ce mi-a plăcut cel mai mult? Este într-adevăr America atât de diferită față de Europa? Greu de povestit în pauza de cafea, greu de ales cu ce să încep așa că am lăsat cuvintele să vină singure fără să încerc să le așez într-o anumită ordine. Au alunecat la vale învălmășite ca gândurile ce n-au apucat încă să se sedimenteze în amintiri ce vor rămâne o viață și m-am surprins chiar și pe mine însămi de ce mi-a venit prima dată în minte.

        Totul e imens în Canada. Șoselele, casele, magazinele, mașinile, pădurile, motocicletele. Ha-ha :) da, da, doar Harley Davidson am văzut pe șoselele nesfârșite,  acele motoare uriașe cu ghidoane nichelate în care te instalezi ca într-un fotoliu și în care poți să parcurgi sutele de kilometri fără să simți că te strâng cârceii de picioare. Jur că n-am văzut nicio altă marcă de motocicletă deși am făcut câteva mii de km plimbându-ne încoace și încolo. Iar dacă motocicletele sunt de dimensiunea unui camion, atunci camioanele sunt cât un bloc. Mi-au plăcut drumurile largi și autostrăzile cu cinci benzi pe sens care se întretaie din loc în loc în intersecții de dimensiunea unui sat mic de la noi și care străbat Canada în linii drepte fără să aibă nicio curbă pe distanțe impresionante. Nimic nu e ”aproape” și nicăieri nu poți să mergi pe jos. Cu toate astea ”aproapele”  e ceva foarte relativ. Într-o seară ne pregăteam să mergem la un restaurant și am întrebat dacă e departe iar M. (canadianca) mi-a răspuns că nu, e doar la juma’ de oră de mers. Cu mașina, bineînțeles, adică la vreo 40 de kilometri.

        Am înțeles, în sfârșit, cum vine treaba cu indicele de confort termic, indicele acela cu care prezentatorii de la rubrica meteo ne anunță la fiecare val de caniculă că depășește pragul critic de 80 de unități. Mie, până acum, dacă afară erau 40 de grade îmi era cald și gata. Adică îmi era foarte cald, mă topeam, transpiram, curgeau apele de pe mine dar atât. Îmi era foarte cald și nimic mai mult. În Canada căldura este altfel. Este umedă. Iar dacă afară sunt 27 de grade se simt ca 39. Iar dacă sunt 35 se simt ca 45. Este exact ca în saună, te înconjoară un fel de abur prin care simți că îți vine din ce în ce mai greu să respiri. Nu știu de unde provine umiditatea excesivă, probabil de la marile lacuri dar nu știu din ce cauză se formează. Doar am mai fost în locuri mult mai la sud (în Antalya) unde am prins 42º dimineața la ora 10 și deși eram pe malul Mediteranei nu am simțit acest fenomen. Norocul a fost că vremea asta ciudată nu a ținut decât două zile dar oricum peste tot există aer condiționat și, spre deosebire de Ro, nimeni nu suferă de curent :)

        Ce mi-a mai plăcut? Oamenii. Atâta politețe n-am văzut în viața mea. Toți îți zâmbesc, iar please, thank you, sorry și excuse me sunt cele mai uzitate cuvinte. Dacă te trăznește să traversezi strada printr-un loc nemarcat (ceea ce desigur nu vă recomand dar mi s-a mai întâmplat), mașinile se opresc acordându-ți prioritate (deși nu ai) ba în plus s-ar putea ca șoferul să te și salute printr-o ușoară înclinare a capului.

        Magazinele. Din nou, primul cuvânt care îmi vine în cap, imense. Și nu le compar cu cele din Ro ci cu cele din Anglia. Supermarketurile au între 453 și 759 de sortimente de sosuri/ dressinguri/ creme/ dip-uri sau cum vreți să le spuneți, spre deosebire de continentul nostru unde limita se oprește pe la maxim 30-40. Și mi-am adus aminte de asta pentru că în Canada am descoperit că broccoli se poate mânca și crud. La fel fasolea verde, conopida sau tulpinile de țelină. Și, de altfel, orice alte legume care nu ajung să fie lemnoase. Sunt delicioase ca aperitive tăiate în bucățele mici și înmuiate în sosurile de care vă spuneam și care se găsesc în toate combinațiile și pentru toate gusturile. Mi-au plăcut enorm și o să continui să mănânc și acasă. Probabil că pentru asta nu trebuia musai să ajung în Canada dar așa s-a întâmplat să fie iar de acum înainte o să le asociez cu această țară.

        Mall-urile sunt uriașe iar la Toronto am văzut unul care cobora vreo 3 nivele sub pământ iar de întins era mult peste puterea simțului meu de orientare care este aproximativ egal cu cel al unei pisici oarbe. Deci așa ceva chiar nu am mai întâlnit până acum deși, slavă Domnului, nici eu n-am trăit sub o piatră și am fost de multe ori la shopping prin Europa. Mall-ul ăla însă m-a răvășit complet. Erau magazine pentru toate buzunarele și, deși de cele mai multe branduri nu auzisem până atunci,  m-am prins destul de repede care mi s-ar încadra în buget mai ales că începuse și perioada reducerilor. À propos de cumpărături, mă macină o dilemă în ultima vreme și sunt curioasă care este punctul vostru de vedere, atunci când îți cumoeri o haină este preferabil să faci o mică investiție într-un obiect de calitate care te ține o viață cum ar fi cele de aici sau de aici sau este mai bine, mai confortabil, mai îmbucurător să cumperi mai des și mai mult și să tot schimbi articolele de îmbrăcăminte?

        Mulți colegi m-au întrebat cum e mâncarea deși acum, cu multiculturalitatea și cu migrația internațională nu prea mai e relevant sau regăsești foarte greu specificul local. Practic, indiferent în ce loc de pe glob călătorești, găsești cam de toate. Ce am observat însă, e că în Canada se mănâncă foarte multă carne. Nu există restaurant care să nu aibă în meniu câteva feluri de hamburgeri și tot câteva feluri de aripioare de pui. Bune, nimic de zis, dar la salate meniul se rezumă la două, maxim trei feluri. Ce mi s-a părut însă interesant sau, mai degrabă, ciudat, este faptul că toate restaurantele au în meniu sandwich-uri. Jesus! De ce s-ar duce cineva la restaurant să mănânce un sandwich, nu pot să înțeleg și să nu vă gândiți că ar fi mai ieftin decât un alt fel de mâncare. Costă aproximativ la fel de mult ca o pizza sau cât o porție de aripioare, adică undeva între 15 și 20 de dolari canadieni. Vorbesc de restaurantele obișnuite nu de alea unde primesti trei paie de morcovi, doi stropi de sos și o bucățică de ceva spongios aranjate artistic pe o farfurie pudrată cu condimente necunoscute muritorilor de rând.

        Ca aperitiv mi-au mai plăcut covrigii cu coaja crocantă și interiorul moale, bine sărați și serviți cu muștar sau un sos de brânză. Mi-au adus vag aminte de vremurile studenției când făceam foamea în cămin iar pâinea prăjită cu muștar era considerată un deliciu. Bine, nu era muștar de Dijon și nici măcar din ăla de Tecuci dar tot ținea de foame :) Și încă ceva interesant și bine de luat în seamă. Sangria mai bună ca în Canada nu am băut în toată vacanța petrecută anul trecut la Barcelona. covrigi

Share This:

Citește mai mult

masini parcate

Parcare lângă aeroportul Gatwick. Bifat.

        Înainte de fiecare călătorie (și probabil știți că ador să văd lumea și aș muri fără să pot călători) mă cuprinde o stare, care din fericire nu durează mult, dar care mă face să mă gândesc de ce naiba mi-a trebuit să plec și cât de simplu și comod ar fi fost să stau acasă fără să fiu nevoită să fac niciun fel de pregătiri. Cred că asta mi se trage de la mama, exact așa pățea și ea și știu asta pentru că mi-a spus-o, iar din momentul acela am conștientizat și la mine acest simptom. Cu câteva zile înainte de orice plecare mi se pare că nu sunt destul de pregătită, că nu știu ce ar trebui să-mi iau în bagaj, că nu am suficiente informații despre destinație, că sunt o grămadă de lucruri pe care ar trebui să le fac acasă și nu o să aibă cine se ocupa de ele, că o să rămân în urmă cu toate, că poate ar fi fost mai potrivită o altă perioadă și încă o sută și o mie de alte chestii pe care doar mintea mea le poate inventa. O fi oare ceva tipic femeilor? nu știu, se prea poate, pentru că soțul meu n-ar niciun stres de genul ăsta. Sau poate se bazează pe mine pentru toate detaliile logistice și de-aia nu-l doare capul pentru nimic :)

        Glumesc, desigur, dar un strop de adevăr există în ceea ce grăiesc eu aici deși de data asta a reușit să mă surprindă cu rezolvarea unei probleme la care eu pur și simplu nici măcar nu mă gândisem. Cum de mi-a scăpat tocmai mie care, atunci când vine vorba de călătorii, pun la punct toate detaliile, nu știu cum se face dar uite că s-a întâmplat. V-am spus că plecăm în Canada, nu? Și că sunt super-mega-hiper excited? Am cumpărat biletele de avion tocmai din decembrie și mai sunt doar câteva zile până decolăm din Londra. Plecarea e de pe aeroportul Gatwick și acesta, adică aeroportul de pe care plecăm, mi s-a părut un amănunt fără importanță prea mare. Am călătorit de foarte multe ori în Anglia și mă gândeam că le știu pe toate. Adică știam că Gatwick este în sudul Londrei și că ne va lua ”ceva” mai mult timp să ajungem de la Coventry (unde locuiește soțul meu) la Gatwick decât la Luton care e în nord și implicit mai aproape, dar în niciun caz nu mi-am pus problema că în loc de o oră și jumătate, drumul ar dura mai mult decât dublu, adică trei ore și jumătate. Asta în cazul fericit în care autobuzul e la o oră potrivită că dacă nu, și dacă trebuie să schimbi, faci vreo patru ore jumate’.

        Asta e una la mână iar partea a doua, costul. Un bilet de autobuz pe National Express e 37 de lire pe sens (trenul e și mai scump) înmulțit cu două persoane ori două sensuri se fac 148 de lire. Plus taxiul de acasă la autogară (pentru că la ora 4 dimineața nu circulă nici naiba) aproximativ 8 lire (și astea ori doi) se fac 164 de lire. Pfff! să-mi vină rău, nu alta. Dar, v-am spus, mie nici prin cap nu-mi trecuse să mă gândesc la asta, am refăcut calculul abia după ce C. a venit cu o soluție mult mai convenabilă și mai ieftină, să mergem cu mașina și, ceva de care eu habar nu aveam că există: long stay parking adică parcare pe termen lung. Bine, știam că există așa ceva în aeroporturi, chiar și la noi în țară, dar prețul e destul de piperat în parcarea oricărui aeroport, ca să nu mai spun că la Londra și la cât o să lipsim noi, s-ar  duce undeva spre 240 de lire, deci… no way!

        Nu știam însă că există site-uri, similare celor de la booking.com sau, mai degrabă, airbnb.com, care oferă locuri de parcare. Adică persoane fizice (sau firme, nu contează) înscrise pe www.justpark.com oferă spre închiriere locul din fața casei sau curtea sau chiar garajul contra unei taxe în funcție de perioada pentru care îți lași mașina. Nu știu, poate până acum am trăit sub o piatră dar eu nu am auzit de astfel de site-uri până acum iar ideea mi se pare mai mult decât genială. Sigur că dacă zona este foarte solicitată, cum sunt localitățile din jurul marilor aeroporturi sau zonele turistice, prețul e mare dar în orice caz, comparativ cu parcările ”tradiționale”, bugetul se reduce considerabil. Noi, și mă includ aici cu mândrie, am găsit un loc cu 102 de lire pentru trei săptămâni. Am fi putut merge și la 80 dar era un pic mai departe și am fi avut cam mult de mers pe jos până la terminal (vreo 3 km) iar cu bagajele după noi ar fi fost destul de complicat așa că nu am riscat. Ne-am uitat la review-uri, pozitive toate, și cred/ sper că am luat decizia corectă. Benzina ne mai costă vreo 30 de lire, deci în total drumul până la aeroport și înapoi va fi de 132 de lire ceea ce înseamnă o economie de 32 de lire ca să nu mai vorbesc de confort: îți trântești bagajele în mașină și ai plecat, apoi timpul economisit: cu mașina proprie faci 2 ore și 11 minute în loc de 4 ceasuri lungi și late.

        Super tare justpark.com! din păcate, deși teoretic poți căuta locuri de parcare în orice oraș din orice țară, observ că site-ul nu este funcțional decât pentru Marea Britanie. Eu am căutat și n-am găsit nimic nici pentru București dar nici pentru Paris. Mai mult nu am investigat pentru că acum urmează să mă ocup de asigurările de călătorie și nu mai am timp dar dacă voi aveți știință de vreun site similar, dați de știre, vă rog. Știu că mă repet, dar în contextul crizei locurilor de parcare în toată lumea, ideea mi se pare mi-nu-na-tă! masini parcate

Share This:

Citește mai mult

bagaj

10 lucruri care nu-mi lipsesc niciodată din bagaj

        V-am spus că plec în Canada? nu  cred, dar vă spun acum. Avem niște prieteni foarte buni (care sunt și finii noștri) care ne cheamă de ani de zile să le facem o vizită dar având amintiri negre legate de obținerea vizelor din anii 90’ când am fost umilită la Ambasada Franței, mi-am jurat că nu o să mai stau la astfel de cozi decât dacă o să fiu nevoită. Și astfel, cu părere de rău, am refuzat invitația de fiecare dată până când, în decembrie anul trecut, Canada a eliminat vizele pentru cetățenii români. Asta s-a întâmplat la 1 decembrie iar pe data de 2 am și cumpărat bilete de avion :) Poate exagerez un pic dar cam asta a fost ideea. Mai am un pic și decolez.

        Mă emoționează un pic gândul că voi zbura așa departe deși călătoria va fi în două etape, plec în Anglia și abia peste două zile luăm avionul spre Toronto dar, nefiind Europa unde mă simt ca acasă în orice țară, nu știu la ce să mă aștept. Am început să-mi fac bagajul și mi-am dat seama că fiind obișnuită să călătoresc doar cu un bagaj de mână, nu am cu ce să umplu bagajul de cală :) Dar nu-i nimic, sunt sigură că la întoarcere va fi plin.

        În afară de lista hainelor pe care vreau să le iau și care se schimbă în funcție de locul și perioada în care călătoresc, mai am o listă (pe care nici măcar nu o mai scriu pe hârtie ci o țin minte) cu lucruri pe care le iau întotdeauna cu mine și care îmi aduc tot confortul indiferent cât de departe de casă aș fi. Indiferent dacă plec pentru două zile sau o lună, obiectele de mai jos îmi sunt indispensabile:

  1. Dopuri pentru urechi. Astea au mai multe utilizări. În primul rând pentru dormit, sensibilă cum sunt, nu pot dormi pe muzică sau cu televizorul deschis. Apoi le-am mai descoperit utilitatea atunci când avionul începe coborârea pentru aterizare care durează aproximativ 20 de minute iar pe mine încep să mă doară îngrozitor urechile. Cu dopurile puse, efectul este considerabil mai puțin neplăcut. Iar a treia utilizare este de protecție împotriva curentului. De multe ori in vacanțe închiriem un scuter pentru ca e mult mai ieftin decât o mașină și consumă foarte puțină benzină. Căștile pentru scuter nu acoperă urechile (stau numai pe vârful capului) iar când mergi, chiar dacă ai doar 40 de km/h, vântul îți intră pe o ureche și îți iese pe cealaltă ceea ce nu e chiar plăcut. Iar dopurile astea sunt perfecte, te lasă să și auzi (cât de cât) și blocheaza total vântul.
  2. Masca pentru ochi. Pe vremea când mergeam la tot felul de traininguri și team-buildinguri colega mea de cameră îmi spunea că eu mă vaiet de lumină și nu pot să dorm și dacă lumina intră doar pe gaura cheii . Avea dreptate, asta cam așa e :) Din fericire s-a inventat masca pentru ochi ca să pot dormi eu ca un bebeluș după baie indiferent de condiții.
  3. Spray cu apă. Spray-urile cu apă termală au un efect revigorant și răcoritor și îți împrospătează imediat fața. Unele sunt destul de scumpe pentru ceea ce fac, altele mai putin, în funcție de izvor aka brand dar dacă rămân în pană folosesc pulverizatorul pe care îl umplu pur și simplu cu apă de la robinet.
  4. Sfoară. E o reminiscență de pe vremea când mergeam în tabere de școlari și niciodată nu aveam loc destul să îmi pun la uscat prosoapele. Dar chiar și acum se dovedeste a fi foarte utilă pentru legat  pachete, pentru făcut mici reparații, pentru legat o poartă, nu se știe niciodată la ce îți trebuie 2-3 metri de sfoară care oricum ocupă loc foarte puțin în bagaj  și aproape de fiecare dată cineva din anturaj a avut nevoie de sfoara mea :) Deci m-am făcut utilă.
  5. Chibrituri. Nu are nicio legatură cu fumatul. Dar de când am citit, pe la vreo 11-12 ani Robinson Crusoe, nu plec nicăieri fără chibrituri. Just in case :) Inițial luam o brichetă dar după ce mi s-a întâmplat odată să-mi explodeze bricheta în poșetă (o lăsasem la soare) am renunțat. Nu am fost (încă) nevoită să aprind focul pe vreo insulă pustie dar s-a întâmplat de foarte multe ori să fiu singura care poate oferi un foc prietenilor fumători. Sau chibriturile mele să fie salvarea pentru aprinderea unui foc de tabără.
  6. Carduri de memorie. Pentru ca nu pot să ratez ocazia de a fotografia și filma toate pietrele și toți norii din câte 10 unghiuri fiecare. Fără carduri de memorie sunt ca și fără o mână și mă întreb cum au supraviețuit turiștii pe vremea când fotografiile se făceau pe film iar un film avea doar 36 de poziții??
  7. Elastice și agrafe de păr pentru că mi se întâmplă ca brusc să mă enerveze fiecare șuviță care îmi vine în ochi sau peste față și atunci trebuie să-mi prind părul la spate.
  8. Feon, dacă tot vorbim despre păr. Știu că toate hotelurile, pensiunile și, mai mult decât atât, casele prietenilor pe unde stăm au în dotare așa ceva dar sculele mele sunt sfinte. Mie dacă părul nu-mi stă ca lumea mi s-a dus pe copcă toată ziua așa că de ce să risc? De ce să încerc tot felul de placi de indreptat parul când o am pe a mea care știu exact cum funcționează? În Anglia am făcut greșeala să o folosesc pe a Cristinei, am pus-o tot pe 180 de grade ca și cum o folosesc de obicei pe a mea și mi-am ars de toată frumusețea o șuviță pe care apoi a trebuit să o tai cu foarfeca jos. Deci, no thank you. Foenul meu și placa mea și sunt fericită :)
  9. Copie dupa buletin. Nu pentru că aș intenționa să depun vreun  dosar pe la vreo instituție dar când sunt în străinătate mi-e teamă tot timpul să nu-mi pierd actele și o copie de siguranță e binevenită și îmi dă un oarecare confort psihologic.
  10. Pungi de plastic cu ziplock. Nu știu cum se face că din clipa în care nu mai sunt acasă am nevoie de o sută de mii de pungi. Pentru șamponul care curge, pentru mâncare, pentru pantofii murdari pe talpă, pentru gunoi, pentru suveniruri, pentru orice. Pungile astea nu se găsesc la orice magazinaș de la colțul străzii așa că e bine să le am la mine și, neocupând loc și fiind ușoare, le am în diverse dimensiuni și pot spune despre ele că sunt un life saver.

        Voi cu ce nu plecați niciodată de acasă? În afară de telefon care a devenit un fel de organ al corpului nostru.bagaj

Share This:

Citește mai mult