Ce poți să vezi la Londra în șase ore

        Din 2015 merg cu regularitate în Anglia, asta însemnând cel puțin de patru ori pe an, dar nu știu cum s-a întâmplat de nu am ajuns niciodată la Londra. De fapt, ca să fiu sinceră, știu de ce am evitat să vizitez capitala: pentru că am mai fost odată acolo, în urmă cu vreo 7-8 ani, am stat atunci patru zile pline și, deși am umblat de dimineața până seara, tot nu am apucat să vedem tot. Orașul este imens, și deși este absolut minunat mi s-a părut copleșitor și foarte greu de parcurs într-un timp atât de scurt. Adevărul este că atunci, pe lângă obiectivele turistice pe care le aveam notate cu sfințenie pe lista care trebuia bifată, mai voiam și shopping, și restaurante, și parcuri, și plimbări și încă o mulțime de alte lucruri, trăind oarecum, poate nu neapărat cu teama, dar cu îndoiala că voi mai reveni vreodată pe tărâm britanic.

        Viața însă a luat o turnură neașteptată și Anglia a devenit cumva o a doua mea casă iar o dată la două-trei luni stau acolo câte o săptămână încercând în acest timp să descopăr de fiecare dată  un nou oraș sau o altă regiune. Și pot să spun că astfel am avut bucuria să văd o mare parte din țară. Uneori merg cu Cristina și fetițele ei  și chiar dacă ele sunt încă mici, ”regula” a fost aceeași: la fiecare ieșire trebuie să vedem un oraș nou. Cea mică, Ruxandra, avea doar patru luni când am purtat-o prin tot Birminghamul, un an când am bătut la pas Bath-ul și un an și opt luni când a vizitat colegiile din Oxford iar asta s-a întâmplat nu mai demult de săptămâna trecută.

        Cristina, maică-sa adică, își dorea de mult să vadă Londra și oarecum am mai discutat despre asta însă fără să ne facem planuri concrete și fără să programăm ceva clar. Pentru că, după cum am mai spus, Londra e imensă și ideea mea, care aveam să constat că era o idee preconcepută, nu mă lăsa să cred că merită să mergi doar pentru o excursie de o zi mai ales cu copii mici care se plictisesc foarte repede de lucrurile de care sunt interesați oamenii mari 🙂 Însă, într-un impuls de moment, care cred că ne-a venit amândurora deodată, am zis hai s-o facem! și ne-am luat bilete la tren care, by the way, nu sunt ieftine deloc. Însă ce mi se pare mie foarte interesant și fain este faptul că există mai multe companii de transport feroviar (deci nu e monopol) și mult mai multe site-uri care vând bilete și astfel poți căuta oferte/ promoții/ chilipiruri iar de la 60 de lire cât am văzut prețul inițial, cu un pic de muncă de cercetare, am cumpărat cu 30 de lire dus-întors de persoană pe ruta Coventry-Londra (135 de km). Copiii sub 5 ani călătoresc gratuit. Pe această rută trenurile sunt foarte dese, cred că la fiecare 20-30 de minute, și tipul de bilete pe care l-am avut noi te lăsa să te urci în orice tren din afara orelor de vârf pe care oricum noi le-am evitat că nu era să ne înghesuim cu căruciorul printre miile de navetiști care merg la job.

        Nu vă spun cum e să mergi cu trenul în Anglia față de România și vă las doar să vă imaginați dar vă dau un hint 🙂 E bine înspre perfect. Am ajuns deci în gara Euston pe la 11:30 și bineînțeles ne-am dus la metrou fără  să fie necesar să ieșim pe afară. Singurul plan pe care l-am avut în cap a fost să luăm metroul până la Tower Bridge, celebrul pod a cărui poză apărea, alături de Big Ben, pe coperta tuturor manualelor de limba engleză de pe vremea mea. Dar cum ne-a luat amețeala când am văzut îmbârligătura de hartă a metroului cu enșpe mii de ”magistrale” am uitat complet că stația pe care o căutam se numește Tower Hill. Și am întrebat un lucrător de pe acolo care ne-a trimis la London Bridge. El săracu bine ne-a îndrumat că, aveam să constatăm ulterior, e foarte aproape de mers pe jos dar noi două  ne-am contrazis un pic și, în fine, ies din amănunte, până la urmă am ajuns unde trebuia. Adică, ieșind din gura de metrou, primul lucru pe care l-am văzut după cerul albastru a fost structura impunătoare a podului, exact așa cum îl știam. Dar să nu uit să vă spun, o călătorie cu metroul e 2.40 lire și se plătește cu cardul contactless fără să mai cumperi niciun bilet. Asta bineînțeles dacă nu te încăpățânezi să plătești cash și să iei bilet clasic, caz în care costă cu ceva mai mult.

        Când ajungi pe pod simți că ai intrat în inima Angliei și nu mai știi încotro să te uiți și din ce unghi să faci poze. Să se vadă și Turnul Londrei, și Tamisa, și bărcile de agrement, și Canary Wharf, și celelalte poduri, și taxiurile lor micuțe și negre strecurându-se pe lângă iconicele autobuze double decker…Ai vrea să poți lua pe cardul de memorie toată Londra cu toată atmosfera ei indescriptibilă. Cred că preț de o oră am petrecut pe Tower Bridge, apoi am coborât pe chei unde,  pe una din băncuțele înșirate de-a lungul zidurilor vechiului Turn al Londrei am luat un prânz delicios din rucsac: sandwich-uri, covrigei și orez cu lapte de la Lidl 🙂

        Am avut noroc de o zi de octombrie absolut splendidă, nu a plouat deloc, vântul a fost domol iar când ieșea soarele era de-a dreptul călduț. 17 grade adică, să nu exagerăm, doar e Anglia totuși. Google maps ne-a arătat că până la Westminster Abbey facem pe jos 50 de minute, așa că am luat-o frumușel pe malul apei traversând pod după pod într-o plimbare minunată care a durat de fapt vreo două ore cu toate opririle noastre intenționate sau nu. Fiind cu fetițele ne-am mai oprit și pentru frunze colorate, pietricele sau chiar gunoaie găsite pe jos dar până la urmă turismul în 2019 nu mai este doar despre bifat obiective turistice ci mai mult despre experiențe. Despre oamenii care umblă pe stradă, despre stil de viață, case, locuri, mirosuri și sentimente trăite.

        Am trecut pe lângă London Eye apoi am trecut și pe Westminster Bridge care era ticsit de lume (și de poliție de când cu atentatele din urmă cu un an) de nu aveai unde să arunci un ac. Nu ne-am oprit pentru poze pentru că era aproape imposibil și nu am simțit nevoia să avem amintiri înconjurate de fețe asiatice 🙂 Lumea s-a mai răsfirat apoi iar în fața catedralei în care sunt încoronați monarhii Angliei era de-a dreptul lejer. Am văzut ce era de văzut doar de afară dar a fost suficient pentru că vibe-ul istoric, artistic și arhitectural era destinat doar adulților, copiii preferând să se joace de-a ursul pe asfalt.

        Inițial am vrut să ne mai învârtim prin zona zero încă vreo oră apoi să luăm metroul către gară dar Cristina a avut geniala idee de a merge pe jos, luînd-o pe Parliament Street înspre Euston Station. Google maps estima 45 de minute însă noi, extrapolând durata primei plimbări, am zis o oră jumate și așa a fost. A fost o plimbare mi-nu-na-tă luînd la pas străzile Londrei mai ales că nu era circulație aproape deloc. Am înțeles de ce abia când am ajuns în Trafalgar Square, celebra piață unde aveau loc focurile de artificii de Anul Nou, asta până când municipalitatea le-a mutat la London Eye. Trafalgar Square era înțesată de lume fiind anunțat un mare miting antipoluare, anti încălzire globală, ceva de genul ăsta, lucruri cu care sunt total de acord și pentru care militez și eu dar nu-mi place să-mi aduc copiii în astfel de locuri. Cred că înțelegeți ce spun, nu se știe niciodată ce busculade se pot întâmpla, nu-mi place aglomerația cu bebeluși în cărucior iar cordoanele de polițiști îmi dau o stare de neliniște.

        În Anglia uniformele de lucru sunt ceva foarte frecvent și mereu mi se întâmplă să văd de departe muncitori în salopete peste care poartă veste fosforescente și să îi confund cu polițiști dar de data asta erau polițiști adevărați. Mulți, foarte mulți, comasați de o parte și de alta a culoarelor prin care treceau pietonii și la vederea acestei mulțimi nu m-am simțit deloc confortabil. Ca să nu mai spun că în zonă exista chiar și o ambulanță (sau poate era doar o mașină echipată pentru urgențe medicale?) în care vreo doi doctori așteptau să-și facă meseria. Cred că erau doctori chiar dacă acum doctorii nu mai umblă în halate albe ca pe vremuri și își aleg tot felul de culori fistichii. Dar tot sunt recognoscibili. Anyway, am trecut cât am putut de repede de Trafalgar Square deși repedele ăsta îmi dădea senzația că ne mișcăm cu încetinitorul. Din fericire nu am auzit în zilele următoare că s-ar fi întîmplat ceva violențe la  protestele privind schimbările climatice din Londra.

        Noi ne-am continuat drumul, cu Ruxandra în cărucior și cu Silvia rezistând eroic la cei patru ani dar probabil gândul că în gară va primi o revistă cu Little Pony, Pinkie Pie și Applejack îi dădea aripi. Ne-am mai oprit în dreptul vitrinelor, am intrat chiar să cumpărăm sushi de la un magazin care avea happy hour și vindea totul la jumătate de preț, am mai făcut câteva poze și după 22 de mii de pași în acea zi, am reușit într-un final să ne așezăm confortabil în tren, să bem o gură de apă și evident, să răsfoim revista mult visată.

        Dacă aș repeta experiența? cu siguranță da. Dacă însă vremea ar fi ploioasă plimbările nu ar avea niciun farmec dar în acest caz există muzeele care, ca nicăieri în lume, sunt gratuite și poate și acesta este unul dintre motivele pentru care Londra este fascinantă.