Ce poți să vezi la Londra în șase ore

        Din 2015 merg cu regularitate în Anglia, asta însemnând cel puțin de patru ori pe an, dar nu știu cum s-a întâmplat de nu am ajuns niciodată la Londra. De fapt, ca să fiu sinceră, știu de ce am evitat să vizitez capitala: pentru că am mai fost odată acolo, în urmă cu vreo 7-8 ani, am stat atunci patru zile pline și, deși am umblat de dimineața până seara, tot nu am apucat să vedem tot. Orașul este imens, și deși este absolut minunat mi s-a părut copleșitor și foarte greu de parcurs într-un timp atât de scurt. Adevărul este că atunci, pe lângă obiectivele turistice pe care le aveam notate cu sfințenie pe lista care trebuia bifată, mai voiam și shopping, și restaurante, și parcuri, și plimbări și încă o mulțime de alte lucruri, trăind oarecum, poate nu neapărat cu teama, dar cu îndoiala că voi mai reveni vreodată pe tărâm britanic.

        Viața însă a luat o turnură neașteptată și Anglia a devenit cumva o a doua mea casă iar o dată la două-trei luni stau acolo câte o săptămână încercând în acest timp să descopăr de fiecare dată  un nou oraș sau o altă regiune. Și pot să spun că astfel am avut bucuria să văd o mare parte din țară. Uneori merg cu Cristina și fetițele ei  și chiar dacă ele sunt încă mici, ”regula” a fost aceeași: la fiecare ieșire trebuie să vedem un oraș nou. Cea mică, Ruxandra, avea doar patru luni când am purtat-o prin tot Birminghamul, un an când am bătut la pas Bath-ul și un an și opt luni când a vizitat colegiile din Oxford iar asta s-a întâmplat nu mai demult de săptămâna trecută.

        Cristina, maică-sa adică, își dorea de mult să vadă Londra și oarecum am mai discutat despre asta însă fără să ne facem planuri concrete și fără să programăm ceva clar. Pentru că, după cum am mai spus, Londra e imensă și ideea mea, care aveam să constat că era o idee preconcepută, nu mă lăsa să cred că merită să mergi doar pentru o excursie de o zi mai ales cu copii mici care se plictisesc foarte repede de lucrurile de care sunt interesați oamenii mari 🙂 Însă, într-un impuls de moment, care cred că ne-a venit amândurora deodată, am zis hai s-o facem! și ne-am luat bilete la tren care, by the way, nu sunt ieftine deloc. Însă ce mi se pare mie foarte interesant și fain este faptul că există mai multe companii de transport feroviar (deci nu e monopol) și mult mai multe site-uri care vând bilete și astfel poți căuta oferte/ promoții/ chilipiruri iar de la 60 de lire cât am văzut prețul inițial, cu un pic de muncă de cercetare, am cumpărat cu 30 de lire dus-întors de persoană pe ruta Coventry-Londra (135 de km). Copiii sub 5 ani călătoresc gratuit. Pe această rută trenurile sunt foarte dese, cred că la fiecare 20-30 de minute, și tipul de bilete pe care l-am avut noi te lăsa să te urci în orice tren din afara orelor de vârf pe care oricum noi le-am evitat că nu era să ne înghesuim cu căruciorul printre miile de navetiști care merg la job.

        Nu vă spun cum e să mergi cu trenul în Anglia față de România și vă las doar să vă imaginați dar vă dau un hint 🙂 E bine înspre perfect. Am ajuns deci în gara Euston pe la 11:30 și bineînțeles ne-am dus la metrou fără  să fie necesar să ieșim pe afară. Singurul plan pe care l-am avut în cap a fost să luăm metroul până la Tower Bridge, celebrul pod a cărui poză apărea, alături de Big Ben, pe coperta tuturor manualelor de limba engleză de pe vremea mea. Dar cum ne-a luat amețeala când am văzut îmbârligătura de hartă a metroului cu enșpe mii de ”magistrale” am uitat complet că stația pe care o căutam se numește Tower Hill. Și am întrebat un lucrător de pe acolo care ne-a trimis la London Bridge. El săracu bine ne-a îndrumat că, aveam să constatăm ulterior, e foarte aproape de mers pe jos dar noi două  ne-am contrazis un pic și, în fine, ies din amănunte, până la urmă am ajuns unde trebuia. Adică, ieșind din gura de metrou, primul lucru pe care l-am văzut după cerul albastru a fost structura impunătoare a podului, exact așa cum îl știam. Dar să nu uit să vă spun, o călătorie cu metroul e 2.40 lire și se plătește cu cardul contactless fără să mai cumperi niciun bilet. Asta bineînțeles dacă nu te încăpățânezi să plătești cash și să iei bilet clasic, caz în care costă cu ceva mai mult.

        Când ajungi pe pod simți că ai intrat în inima Angliei și nu mai știi încotro să te uiți și din ce unghi să faci poze. Să se vadă și Turnul Londrei, și Tamisa, și bărcile de agrement, și Canary Wharf, și celelalte poduri, și taxiurile lor micuțe și negre strecurându-se pe lângă iconicele autobuze double decker…Ai vrea să poți lua pe cardul de memorie toată Londra cu toată atmosfera ei indescriptibilă. Cred că preț de o oră am petrecut pe Tower Bridge, apoi am coborât pe chei unde,  pe una din băncuțele înșirate de-a lungul zidurilor vechiului Turn al Londrei am luat un prânz delicios din rucsac: sandwich-uri, covrigei și orez cu lapte de la Lidl 🙂

        Am avut noroc de o zi de octombrie absolut splendidă, nu a plouat deloc, vântul a fost domol iar când ieșea soarele era de-a dreptul călduț. 17 grade adică, să nu exagerăm, doar e Anglia totuși. Google maps ne-a arătat că până la Westminster Abbey facem pe jos 50 de minute, așa că am luat-o frumușel pe malul apei traversând pod după pod într-o plimbare minunată care a durat de fapt vreo două ore cu toate opririle noastre intenționate sau nu. Fiind cu fetițele ne-am mai oprit și pentru frunze colorate, pietricele sau chiar gunoaie găsite pe jos dar până la urmă turismul în 2019 nu mai este doar despre bifat obiective turistice ci mai mult despre experiențe. Despre oamenii care umblă pe stradă, despre stil de viață, case, locuri, mirosuri și sentimente trăite.

        Am trecut pe lângă London Eye apoi am trecut și pe Westminster Bridge care era ticsit de lume (și de poliție de când cu atentatele din urmă cu un an) de nu aveai unde să arunci un ac. Nu ne-am oprit pentru poze pentru că era aproape imposibil și nu am simțit nevoia să avem amintiri înconjurate de fețe asiatice 🙂 Lumea s-a mai răsfirat apoi iar în fața catedralei în care sunt încoronați monarhii Angliei era de-a dreptul lejer. Am văzut ce era de văzut doar de afară dar a fost suficient pentru că vibe-ul istoric, artistic și arhitectural era destinat doar adulților, copiii preferând să se joace de-a ursul pe asfalt.

        Inițial am vrut să ne mai învârtim prin zona zero încă vreo oră apoi să luăm metroul către gară dar Cristina a avut geniala idee de a merge pe jos, luînd-o pe Parliament Street înspre Euston Station. Google maps estima 45 de minute însă noi, extrapolând durata primei plimbări, am zis o oră jumate și așa a fost. A fost o plimbare mi-nu-na-tă luînd la pas străzile Londrei mai ales că nu era circulație aproape deloc. Am înțeles de ce abia când am ajuns în Trafalgar Square, celebra piață unde aveau loc focurile de artificii de Anul Nou, asta până când municipalitatea le-a mutat la London Eye. Trafalgar Square era înțesată de lume fiind anunțat un mare miting antipoluare, anti încălzire globală, ceva de genul ăsta, lucruri cu care sunt total de acord și pentru care militez și eu dar nu-mi place să-mi aduc copiii în astfel de locuri. Cred că înțelegeți ce spun, nu se știe niciodată ce busculade se pot întâmpla, nu-mi place aglomerația cu bebeluși în cărucior iar cordoanele de polițiști îmi dau o stare de neliniște.

        În Anglia uniformele de lucru sunt ceva foarte frecvent și mereu mi se întâmplă să văd de departe muncitori în salopete peste care poartă veste fosforescente și să îi confund cu polițiști dar de data asta erau polițiști adevărați. Mulți, foarte mulți, comasați de o parte și de alta a culoarelor prin care treceau pietonii și la vederea acestei mulțimi nu m-am simțit deloc confortabil. Ca să nu mai spun că în zonă exista chiar și o ambulanță (sau poate era doar o mașină echipată pentru urgențe medicale?) în care vreo doi doctori așteptau să-și facă meseria. Cred că erau doctori chiar dacă acum doctorii nu mai umblă în halate albe ca pe vremuri și își aleg tot felul de culori fistichii. Dar tot sunt recognoscibili. Anyway, am trecut cât am putut de repede de Trafalgar Square deși repedele ăsta îmi dădea senzația că ne mișcăm cu încetinitorul. Din fericire nu am auzit în zilele următoare că s-ar fi întîmplat ceva violențe la  protestele privind schimbările climatice din Londra.

        Noi ne-am continuat drumul, cu Ruxandra în cărucior și cu Silvia rezistând eroic la cei patru ani dar probabil gândul că în gară va primi o revistă cu Little Pony, Pinkie Pie și Applejack îi dădea aripi. Ne-am mai oprit în dreptul vitrinelor, am intrat chiar să cumpărăm sushi de la un magazin care avea happy hour și vindea totul la jumătate de preț, am mai făcut câteva poze și după 22 de mii de pași în acea zi, am reușit într-un final să ne așezăm confortabil în tren, să bem o gură de apă și evident, să răsfoim revista mult visată.

        Dacă aș repeta experiența? cu siguranță da. Dacă însă vremea ar fi ploioasă plimbările nu ar avea niciun farmec dar în acest caz există muzeele care, ca nicăieri în lume, sunt gratuite și poate și acesta este unul dintre motivele pentru care Londra este fascinantă.

Share This:

Citește mai mult

Cât costă un citybreak la Dublin?

        Pentru că mi s-a pus foarte des această întrebare, m-am hotărât să vă dau cât mai multe detalii, până când îmi sunt proaspete în minte, despre cheltuielile pe care le-am făcut în recenta excursie și o să le grupez pe categorii în ordinea importanței așa cum fac de fiecare dată în vacanțe.

  1. Transportul. Este indicat ca întotdeauna să începeți planificarea unei călătorii într-o destinație mai îndepărtată cu căutarea unei oferte bune la companiile aeriene pentru că prețurile diferă enorm de la perioadă la perioadă. În iulie și august biletele costă și de două-trei ori mai mult decât în extrasezon și de aceea, după cum probabil ați observat, călătoriile mele sunt făcute fie primăvara, fie toamna dar prefer primăvara pentru că zilele sunt mai lungi. De data asta am luat bilete pentru Dublin din Anglia (având în vedere că soțul meu locuiește acolo) și am găsit o super ofertă Birmingham-Dublin 35 de euro dus întors de persoană cu Ryanair (zborul durează 50 de minute). M-am uitat pe momondo.ro și din Cluj până în Dublin cu Blueair, la începutul lui noiembrie, biletele sunt în jur de 140 de euro însă din București (unde operează mai multe companii aeriene) doar 64 de euro. Deci cu un pic de răbdare, atenție și perseverență puteți găsi prețuri incredibil de mici.
  2. Cazarea. Spuneam că e bine să începeți cu transportul pentru că la cazare oferta este muuuult mai mare și deci mai ușor de găsit varianta potrivită oricărui buget. Eu sunt un fan înfocat al platformei airbnb și în ultimii ani toate cazările așa le-am rezervat. Nu am avut niciodatî experiențe neplăcute însă este adevărat că întotdeauna am ales locuri care aveau multe review-uri și nu m-am dus niciodată în locuri nou apărute pe această piață chiar dacă tarifele erau mult mai mici decât în locurile consacrate deja. Dacă sunteţi interesaţi de acest site şi dacă sunteţi la prima rezervare (deci dacă vă faceți cont acum), puteţi plăti cu 160 de lei mai puţin (dacă preţul total depăşeşte 300) intrând pe invitaţia trimisă de mine aici. Nu trebuie să rezervaţi azi sau mâine, nu e nicio grabă numai să nu uitaţi pentru că dacă aţi apucat să plătiţi, reducerea nu mai este valabilă. Iar de această reducere beneficiați indiferent de destinație, inclusiv pentru cazările din România. Revenind la Dublin, am stat 3 nopți plătind 280 de lei pe noapte pentru o cameră într-un apartament de bloc.  Am avut baia noastră și acces la bucătărie și living iar în prețul acesta era inclus și un mic dejun basic adică cereale, pâine cu unt și gem, lapte, cafea și ceai. După cum spuneam, nu am avut tot apartamentul la dispoziție ci am co-locuit împreună cu gazdele, un cuplu la aproximativ 40 de ani el irlandez get beget, informatician care lucra de acasă, iar ea o thailandeză minionă, frumoasă și foarte amabilă. Amândoi erau foarte comunicativi și ne-au dat multe tips-uri despre oraș însă din păcate nu prea am avut timp de stat la taclale pentru că am fost plecați de la prima oră a zilei până seara târziu.
  3. Abonamentul de transport în comun. Leap Visitor Card a fost cea mai bună investiție și înțeleaptă alegere și am profitat la maxim de acest abonament valabil pentru autobuze, tramvaie (LUAS) și trenuri (DART) nu doar în interiorul orașului cât și în aria metropolitană. Astfel am ajuns să vizităm și orașul Howth, un vechi sat de pescari la nord de Dublin, acum o destinație turistică de vis. Pentru 72 de ore abonamentul a costat 19,50 euro și s-a activat la prima utilizare fiind valabil și pentru transportul de la și către aeroport (cu autobuzele Airlink). Pentru o zi acest abonament costă 10 euro iar pentru o săptămmână, 40 de euro. Eu l-am comandat din timp și l-am primit acasă prin poștă gândindu-mă să nu pierdem vremea după ce aterizăm bâjbâind în căutarea ghișeului unde se vând astfel de carduri dar am constatat că nu s-ar fi întâmplat asta. Practic reclamele care te îndrumau spre acest oficiu (care se afla chiar în stația de autobuz) îți săreau în ochi.
  4. Mâncarea. La capitolul acesta fiecare se întinde cât îl ține plapuma, noi am fost de foarte multe ori în excursii în care am mâncat doar din traistă fără să pierdem nimic din farmecul unei vacanțe preferând să stăm mai mult într-un loc decât să cheltuim banii în restaurante. Totuși, dacă ajungeți la Dublin, o ieșire într-un pub irlandez este obligatorie și, aș spune eu, mai importantă chiar decât vizitarea oricărui muzeu. Doar acolo se simte adevăratul vibe al orașului, acolo găsiți spiritul locului și doar acolo se trăiește atmosfera aceea tradițională pe care o vedem în filme. O bere în zona Temple Bar costă 6-8 euro iar într-un restaurant din afara zonei turistice 4-7 euro dar merită fiecare cent. În rest, restaurante sunt de toate categoriile, pizza, shaorma și kebab se gasesc ca peste tot în lume și sunt multe restaurante asiatice de genul all you can eat unde cu 10-11 euro mănânci mai mult decât ai nevoie. La un restaurant ”adevărat” un fel de mâncare costă între 15 și 30 de euro iar un pahar de vin 6-7 euro. Oricum atâta timp cât există supermarketurile, mâncarea e cea mai mică problemă.pub irlandez
  5. Intrările la muzee și alte obiective turistice. Aici nu prea ai cum să faci economie deși, ca în toate marile orașe, există acele pass-uri care îți permit intrarea la muzee într-un interval delimitat în timp. În general mi se pare că nu merită (sau cel puțin mie nu mi s-au potrivit aceste pass-uri, exceptând poate cel din Viena). Spun că nu îmi plac foarte tare pentru că oarecum te leagă de ideea că dacă tot ai plătit, atunci trebuie să faci slalomul, să parcurgi tot ceea ce este de bifat din punct de vedere turistic, să punctezi atracțiile trecute pe pass și atunci toată excursia se transformă într-o goană nebună de a nu pierde nimic din ceea ce este trecut în ghidurile de călătorie. No, thank you. Am intrat doar la Dublinia, un muzeu de istorie axat  pe perioada ocupației vikinge și a evului mediu unde intrarea a fost 8 euro și la EPIC – muzeul emigrației irlandeze care m-a impresionat foarte, foarte tare și unde am plătit 15 euro de persoană. Nu ne-am înghesuit printre puhoaiele de turiști la Guinness Storehouse în primul rând pentru că am mai fost de câteva ori în fabrici de bere iar în al doilea rând pentru că prețul pentru vizitare (20 de euro) mi s-a părut exagerat de mare pentru ceea ce oferă (m-am documentat serios înainte de a lua această decizie). Dar dacă nu ați mai văzut cum se fabrică berea, Guiness Storehouse vă va încânta cu siguranță. Trinity College, Christ Church Cathedral și St. Patrick’s Cathedral le-am văzut în toată splendoarea lor doar pe dinafară și pentru noi a fost mai mult decât mulțumitor. Timpul fiind limitat, am preferat să ne plimbăm prin oraș explorând străduțele sau localitățile învecinate cum ar fi Howth un încântător (pe vremuri) sat de pescari, acum o destinație turistică plină de romantism. trinity college
  6. Excursii organizate cu ghid. O experiență de neuitat și pe care o recomand din toată inima a fost un day trip la Kilkenny, un orășel în situat la vreo sută de km de Dublin. Excursia a costat 35 de euro de persoană, am mers cu un autocar nou nouț care avea wifi și a durat de dimineața de la ora 8 până seara la 7. Toate detaliile și câteva poze le-am prins într-un articol pe care îl găsiți aici.

        Cam astea au fost cheltuielile noastre la Dublin, prin magazine nu am intrat sau, de fapt, am intrat foarte puțin și doar în câteva magazine de suveniruri de unde mi-am cumpărat o umbrelă foarte drăguță cu trifoi verzi și… cam asta a fost tot iar dacă vreți să vedeți filmulețul în care am concentrat cele patru zile de călătorie, sunteți invitații mei:

Share This:

Citește mai mult

Excursie la Kilkenny, Irlanda sau ce-am făcut de ziua mea

        După cum spuneam ieri, tocmai m-am întors dintr-un city break la Dublin, un oraș absolut încântător despre care aș putea vorbi cu mult entuziasm fără să obosesc deloc și, cred, fără să devin plictisitoare. Dar aleg azi să vă povestesc despre o mică excursie, un daytrip pe care l-am făcut într-o zi de duminică exact de ziua mea, cadou pe care l-am ales eu în detrimentul oricărui obiect material care nu mi-ar fi adus nici pe sfert la fel de multă bucurie precum această experiență.

        Toate călătoriile pe care le-am făcut în ultimii zece ani au fost planificate, calculate și puse la punct în cele mai mici detalii de către mine însămi și nici nu-mi mai aduc aminte exact când am fost ultima oară într-un sejur cumpărat printr-o agenție de turism. Probabil în Turcia la un all inclusive dar a trecut prea mult timp de atunci și cum de acolo nu ne-am întors foarte încântați, mi-am zis că va mai curge multă apă pe Dunăre până să-mi mai las vacanțele pe mâna altora. Și de atunci încoace mi-am făcut temele în fiecare vară și totul a ieșit pe gustul nostru.

       La Dublin urma să stăm patru zile, timp mai mult decât suficient să batem orașul la pas după cum citisem pe diverse forumuri și bloguri, așa că m-am gândit că n-ar fi o idee rea să extindem puțin aria de explorare și să vedem și altceva din Irlanda așa că m-am pus pe gugălit. Top 10 things to do in Ireland sau Top rated tourist attractions indicau pe primul loc The Cliffs of Moher care sunt niște formațiuni stâncoase, abrupte și spectaculoase care formează linia de țărm cu Oceanul Atlantic, peisaj într-adevăr magnific după cum arătau pozele de pe internet. Problema era că acest loc se află pe coasta de vest a insulei adică exact pe partea opusă orașului Dublin care se găsește pe țărmul estic. Vreo 300 de km dus plus încă 300 întors deci 600 de km de autostradă unde nu vezi mare lucru (de fapt nu vezi nimic), iar să mergi pe drumuri naționale ca să-ți satisfaci setea de cunoaștere văzând localități, îți ia o zi întreagă. Am renunțat deci la această idee chiar înainte de a încolți și am căutat ceva mai aproape.

        Căutările m-au dus pe un site, viator.com, unde am găsit câteva sute de review-uri pozitive la o excursie de o zi la Kilkenny, un orășel la vreo sută de km sud-est de Dublin, un orășel despre care ulterior aveam să aflăm că în timpul evului mediu fusese capitala Irlandei. Mi s-a părut interesant ce am citit despre acest oraș așa că am căutat variante de a ajunge acolo cu trenul sau autobuzul iar cum transportul în comun funcționează perfect nu a fost greu să găsesc ce-mi trebuia. Trenul mi s-a părut însă destul de scump (30 de euro dus-întors) comparând cu prețul excursiei de 35 de euro pe care viator.com o oferea și care includea în afară de transport și accesul la Glendalough Monastic Site, vizitarea unor lacuri glaciare din Munții Wicklow și o demonstrație de dresaj a câinilor collie antrenați special pentru a conduce turmele de oi.

        Păreau a fi multe lucruri atrăgătoare așa că, pentru prima dată după mulți ani, ne-am înscris și noi în excursia cu ghid care urma să ne ducă în locuri cu care Irlanda se mândrește și a fost cea mai înțeleaptă decizie pe care am putut să o luăm. Turul, care a început la 8 dimineața și s-a încheiat pe la 6 după masa, a fost una dintre cele mai reușite experiențe pe care le-am trăit de când călătoresc prin lume.

        Punctul de întîlnire a fost în fața unuia dintre hotelurile  mari din centrul orașului iar autocarul cu care am mers era unul nou-nouț, avea wifi și prize usb și era plin de turiști din toate colțurile lumii dintre care cei mai gălăgioși erau francezii. Ghidul nostru, o fată pe nume Ashley, a fost nevoită să le atragă atenția de câteva ori pentru că vorbeau prea tare și uneori o acopereau deși ea avea la microfon. Pe lângă că era frumușică, avea și darul vorbirii și de la ea am aflat o mulțime de lucruri interesante despre Irlanda, mai multe decât am învățat în toți anii în care am făcut geografie și istorie la școală.

        Prima oprire am făcut-o la Glendalough, un loc în care se păstrează ruinele primelor lăcășuri creștine din insulă și care au scăpat de atacurile vikingilor. Creștinismul timpuriu a apărut în secolul al VI-lea iar St. Kevin, călugărul care a pus bazele acestor biserici/ mănăstiri este un fel de patron spiritual al locului, loc care a intrat în ruină după distrugerile normanzilor din 1214. Crucea celtică, o cruce înscrisă într-un cerc reprezintă trecerea (lină și pe înțelesul tuturor) de la simbolurile păgâne (soarele) la cele creștine, adică crucea care se regăsește pe toate monumentele funerare din Irlanda.Glendalough

        Am plecat apoi la o plimbare prin pădure, un drum de 20-30 de minute care ne-a dus la două minunății de lacuri într-un peisaj montan ce aducea foarte bine cu Scoția iar această senzație am avut-o înainte chiar de a afla de la ghida noastră că scenele din Braveheart, celebrul film cu și mai celebrul Mel Gibson au fost filmate aici, în Wicklow Mountains și nicidecum în Scoția acolo unde de fapt se petrece acțiunea.glendalough lake

        Vizita la ferma de oi ne-a oferit, exact așa cum scria în descrierea excursiei ”A True Irish Experience”. Cei doi câini border collie, de o inteligență ieșită din comun, au condus oile exact pe unde au propus turiștii, pe după un butoi aflat pe câmp, apoi le-au pus să înconjoare un copac, să meargă până la gard, să facă un fel de opturi pe lângă țarc, oriunde și orice li se cerea să facă, au executat. Iar toate astea le-au ieșit urmând doar fluierăturile pe care le scotea ciobanul-artist, de altfel un one man show. Inițial am fost reticentă la ideea acestei demonstații gândindu-mă că la viața mea am văzut destule turme de oi pe șoselele patriei noastre și probabil o să le văd și de acum înainte cum le mână câinii din spate dar spectacolul oferit de irlandezi a fost mult peste așteptări.

        Ne-am urcat înapoi în autocar exact când a început să plouă și ne-am dat jos la Kilkenny când a ieșit soarele. Am avut noroc de o vreme splendidă cât timp am vizitat Castelul orașului construit în secolul al XII-lea și care a aparținut aceleiași familii până în anul 1967 când a fost vândut municipalității pentru simbolica sumă de 50 de lire. Acum este un muzeu perfect recondiționat și deschis publicului, arată perfect și prevăd că va rezista încă multe secole de acum încolo.kilkenny castle

Ne-am plimbat pe străduțe, am admirat clădiri, am ascultat poveștile locului spuse de ghida noastră care copilărise în Kilkenny, am făcut window shopping, am mai vizitat o biserică veche de când lumea de care nu-mi mai aduc nimic aminte 🙂 și într-un final am intrat într-un pub pentru că, nu-i așa, dacă nu bei o adevărată bere irlandeză, degeaba te-ai dus până acolo.brewery kilkenny

        Brewery Corner s-a dovedit o alegere inspirată, era ora 3 și mai nimeni în bar dar cei care erau, localnici adevărați, roșcați, cu pistrui și vorbind irlandeza între ei s-au dovedit a fi mai mult decât prietenoși altfel nu-mi pot explica de ce atunci când m-am întors de la baie după ce lipsisem doar 5 minute l-am găsit pe soțul meu îmbrățișându-se cu Sean 🙂 Toată lumea era veselă, muzica excelentă, decorul original iar berea locală în vreo douăzeci de sortimente fără să mai punem la socoteală celelalte băuturi care se găsesc peste tot. brewery corner

        Când am ieșit de acolo se apropia deja ora plecării, am mai făcut un mic tur al orașului și cu mare tristețe ne-am dus înapoi la autocarul care ne aștepta în parcare. Avusesem o zi minunată, o zi pe care din fericire am prelungit-o în Dublin încă multe ore pentru că în luna iunie ziua e lungă iar Irlanda, mai la nord decât România, beneficiază de și mai multă lumină. La ora zece seara soarele era încă sus pe cer.  Pe cer și în inima mea.

Share This:

Citește mai mult

Am reapărut în peisaj

        După cum probabil ați observat, am luat o scurtă pauză de la blog și mă întrebam dacă mi-ați lipsit lipsa. Eu sper că da 🙂 Dar și dacă nu, eu voi continua să scriu vrute și nevrute pentru că îmi face plăcere să mă regăsesc aici, uneori să mă descarc de rău iar alteori să împărtășesc lucruri frumoase. Pe teritoriul meu, pe moșia mea unde pot să fac ce vreau, unde impun regulile mele, unde mă simt ca acasă și unde am instrumente prin care musafirii necivilizați sau răutăcioși  pot fi îndepărtați cu ușurință.

        Anyway, ce voiam să spun este că tocmai m-am întors dintr-o vacanță frumoasă pe care parțial am petrecut-o în Irlanda, mai exact patru zile, iar restul timpului în Anglia la soțul meu de unde am mai făcut două scurte escapade de câte o zi, o dată la Rugby (orașul de unde își trage numele celebrul sport) și o dată la Oxford. Despre cel de-al doilea cred că nu există om să nu fi auzit, eu am ajuns acolo pentru a doua oară  dar nu te poți sătura de atâta frumusețe arhitecturală ori de câte ori ai merge. E o adevărată plăcere să te plimbi pe străzi și să admiri clădirile vechi de secole care arată toate ca niște monumente. Unul din tururile clasice ale orașului (pe care le fac majoritatea turiștilor) este vizitarea facultăților care fac parte din celebra Universitate Oxford, care, deși nu se știe exact când a fost fondată, este una dintre cele mai vechi din lume existând infomații că aici au existat forme de învățământ încă din anul 1096. Adică pe vremea când poporul român abia se forma.oxford

        Unul dintre cele mai faine lucruri din Anglia este faptul că există foarte multe muzee la care intrarea este gratuită, de fapt cred că toate marile muzee au ușile larg deschise și astfel oricine are acces liber. Funcționează pe bază de donații și, probabil, sunt subvenționate de stat dar asta e doar o presupunere de-a mea. Nu știu de unde provin banii pentru întreținerea (perfectă) a muzeelor  dar e mai mare păcatul să ajungi în Anglia și să nu profiți de această oportunitate pentru că englezii și-au adus în insulă în cele câteva secole de colonialism toate bogățiile lumii. Au niște muzee care, la propriu, te lasă cu gura căscată.

        Fără să fi planificat, de data asta am intrat la Muzeul de Istorie Naturală din Oxford doar pentru că ni s-a nimerit în drum. Mi-a plăcut enorm și, deși am stat vreo două ore înăuntru, nu mi-ar fi ajuns nici două zile să descopăr toate minunățiile, atât de interesant mi s-a părut. Nu are rost să descriu în cuvinte tot ce am văzut  dar măcar despre un exponat tot vă spun 🙂 O pelerină făcută pe la 1900 de populațiile din Alaska din intestine de focă. Nu mi-am imaginat în viața mea că ar putea exista așa ceva. Foarte ingenioasă ideea și extrem de meticulos realizată, intestinele cusute circular iar manșetele și tivul făcute din mai multe straturi subțiri de piele (tot de focă) iar apoi brodate. Iar pelerina asta nu era doar de fashion ci chiar avea o utilitate.pelerina

        Foarte multe lucruri interesante am văzut și am aflat, un muzeu pentru toate vârstele, un muzeu la care îți rămâne gândul și la care îți dorești să revii cu toate că atunci când vizitez un oraș eu nu o fac pentru muzee. Sau nu în primul rând. Cel mai mult îmi place să mă plimb pe străzi, să văd localnicii și să simt adevăratul vibe așa cum nicio imagine sau film nu le poate reda în  realitate pentru că până și lumina soarelui este diferită în fiecare loc al lumii. Drept urmare, în zilele următoare o să mă străduiesc să scriu despre experiența mea în Dublin, un alt oraș care mi-a rămas în suflet.

Share This:

Citește mai mult

3 zile în Cornwall – UK

        De când tot merg în Anglia am avut ocazia să cunosc cât de cât partea rurală a țării și pot să spun cu mâna pe inimă că m-am îndrăgostit de aceste zone, de casele vechi de sute ani dar perfect funcționale, de liniștea drumurilor de țară pe care arareori trec mașini, de iarba veșnic udă și de oamenii care își plimbă câinii și care îți dau binețe și îți zâmbesc politicos chiar dacă se vede de la o poștă că nu ești de-al locului. Cu fiecare excursie pe care o fac descopăr locuri din ce în ce mai frumoase și de fiecare dată mi se pare că mai mult de atât nu se poate dar cu toate astea incredibila natură continuă să mă surprindă mereu și mereu.

        Ultima excursie pe care am făcut-o a fost la început de ianuarie și deși am avut reticențe având în vedere că eram în plină iarnă, tot ce am văzut m-a umplut de bucurie. Am fost în Cornwall, o regiune în partea de sud-vest a Angliei, cunoscută pentru plajele spectaculoase și falezele marine de o frumusețe incredibilă. Nu am ajuns în Land’s End, cel mai vestic punct al ţării pentru că în doar trei zile nu apuci să străbaţi prea mult dar sper ca într-o bună zi să revin în Cornwall pentru că sunt încă multe de văzut şi explorat.

cornwall UK map

        Am dormit la un airbnb în Boscastle şi cred că am făcut una dintre cele mai bune alegeri de când mă cazez în sistemul acesta. Am stat într-o căsuţă de poveste construită de vreo două sute de ani, cel mai cosy loc pe care l-am văzut vreodată. Când am ajuns zgribuliţi de pe drum, în casă ardea focul în şemineu, mirosea plăcut a lemn iar gazda noastră, o englezoaică get beget, încă frumoasă la cei 65-70 de ani şi cu o siluetă de invidiat ne-a aşezat la masă şi ne-a făcut un ceai negru în care a pus lapte fără să poată concepe că un om întreg la cap ar putea bea ceaiul fără lapte 🙂 Ne-a povestit de toate şi ne-a făcut să ne simţim ca acasă sau, mai degrabă, ca în vizită la cineva foarte drag din familie. Camera noastră avea o mică bibliotecă şi în puţinul timp pe care l-am petrecut acolo aş fi vrut să răsfoiesc toate cărţile pentru că, uitându-mă după titluri, nu era una să nu mă intereseze.airbnb

        Punctul central al excursiei noastre a fost lunga plimbare pe coastă, pe malul Oceanului Atlantic între Boscastle şi Tintagel, traseu despre care m-am documentat o grămadă înainte de a pleca deşi ulterior s-a dovedit a nu fi fost necesar pentru că era aproape imposibil să te rătăceşti. În Tintagel există ruinele unui castel, poate e mult spus castel, mai degrabă o cetate sau fortificaţie datând de prin secolele IV-V  care se presupune a fi aparţinut legendarului rege Arthur. Unii istorici susţin însă că Arthur nici măcar nu a existat însă mie nu îmi place să cred asta. Arthur, Merlin şi Cavalerii Mesei Rotunde au fost personajele copilăriei mele la care visam cu drag iar Un yankeu la curtea regelui Arthur de Mark Twain am citit-o pe nerăsuflate şi nu doar o singură dată. N-aş fi crezut atunci că o să ajung ziua în care să mă plimb în ţinutul Camelot dar uite că dacă ai puţintică răbdare uneori visele devin realizabile. cornwall

         Am avut noroc de vreme bună. Bună dacă ne raportăm la aşteptările noastre, nu a plouat deloc şi am putut să ne plimbăm în fiecare zi. E adevărat că nu am văzut soarele dar ţinând cont că eram în Anglia, nici nu e de mirare. Am filmat mult şi am făcut un video cu excursia noastră, e drept că mi-a ieşit un pic cam lung, 22 de minute, dar oricât m-am străduit să-l scurtez, n-am reuşit mai mult de atât. Şi cum o imagine face cât o mie de cuvinte, vă invit să-l vedeţi.

Share This:

Citește mai mult