Ce-au mai debitat judecătorii români

        De cele mai multe ori cand dau peste un subiect așa zis sensibil, chiar dacă mă inflamez pe moment, amân să scriu pe blog iar până a doua zi îmi trece elanul creator și patosul se evaporă în neant. Sau nu mi se mai pare de interes, sau găsesc circumstanțe atenuante și justificări, sau mă înmoi toată că așa mi-e firea și mă gândesc că nu cunosc tot miezul problemei și decât să fac rău cuiva mai bine tac din gură.

        În seara asta însă am auzit o știre care m-a dat gata. Nu-mi vine să cred că poate să existe atâta imbecilitate pe lume și, cu atât mai mult, venită din partea unor judecători.

       Facts -cum zic americanii în filmele lor cu avocați pledând dezinvolt în săli de judecată:  În septembrie anul trecut un polițist aflat la volanul mașinii personale, în timpul său liber, provoacă un accident. Nu foarte grav, o tamponare cu o altă mașină și fără a face victime. Ca norocu’ pentru că fiarele se repară, oamenii mai greu. Problema e că polițistul băuse și asta s-a constatat pe loc, la proba cu etilotestul rezultatul fiind de 1,16 mg/l alcool pur în aerul expirat. Deci clar, infracțiune. Chiar dacă omul este polițist nu e nimic ieșit din comun, până la urmă meseria nu schimbă caracterul sau apucăturile. Cu toții am văzut preoți pedofili, medici criminali (și aici nu mă refer la malpraxis), asistenți maternali care torturează copii așa că un polițist infractor e floare la ureche.

        Apoi, ca în orice alt caz similar (nemușamalizat) urmează toate etapele procesului iar în urmă cu câteva zile se dă sentința: zece luni de închisoare cu amânarea aplicării pedepsei pe un termen de supraveghere de doi ani. OK, nu m-ar fi încălzit cu nimic să știu că omul intră în pușcărie. Deci până aici nu e nimic senzațional dar partea șocantă abia acum urmează pentru că sentința zice în continuare următoarele: Impune inculpatului obligaţia de a nu conduce nicio categorie de autovehicule cu excepţia celor de serviciu.

        Stați așa că nu am înțeles. Adică nu mai are dreptul să conducă Dacia, Opelul sau whatever are acasă în garaj dar se urcă în continuare la volanul mașinilor cu girofar?? Adică omul e un infractor dar numai în timpul liber și în afara sediului de poliție?? Când ajunge la serviciu e din nou curat ca lacrima?

         Câtă logică are judecătorul care a emis o asemenea inepție sau cât de tâmpită poate să fie legea care să permită astfel de elucubrații? Sau e vorba de o combinație mortală între cele două?

        Mai mult ca sigur prima voastră reacție va fi una de genul așa ceva nu e posibil dar dacă nu mă credeți sau aveți îndoieli, verificați pe net. Cazul s-a întâmplat la Târgu Jiu iar polițistul se numește Cristian Bordeajudecator

Share This:

Read More

7 verbe pentru 7 zile #39

        Exact de două luni n-am mai făcut niciun buletin informativ cu mersul săptămânii și ca să nu pierd tradiția, purced la a enumera primele lucruri care-mi vin în minte:

  • Am încercat să văd un film, By the Sea, cu Brad Pitt și Angelina Jolie. Evident că am fost atrasă de distribuție însă după primele 10 minute în care nu s-a întâmplat nimic am început să mă întreb dacă am făcut cea mai bună alegere pentru o seară de sâmbătă. După alte 10 minute nu mai aveam stare și la finalul a 25 de minute de plictiseală maximă, am închis. Tot ceea ce s-a întâmplat în acest timp a fost o Angelina care se uita pierdută pe geamul unui hotel și un Brad Pitt care bea pahar după pahar făcând pe scriitorul. Dialoguri zero, acțiune zero, suspans nici atât, într-un cuvânt o porcărie. Abia după ce am pierdut o juma’ de oră din viață, am avut inspirația să caut pe internet recenzii ale filmului ca să constat că atât scenariul cât și regia îi aparțin Angelinei. Deși n-o să citească niciodată aceste rânduri, îi recomand cu căldură să rămână la prima ei dragoste și anume actoria.
  • Am cumpărat o jachetă de primăvară-iarnă (sau cum altcumva să-i spun anotimpului de afară) de pe un site care vinde haine second hand. Unele sunt folosite, altele sunt noi-nouțe cu eticheta încă pe ele așa cum este și jacheta pe care urmează să o primesc. Dar nu cumpărătura în sine mă entuziasmează ci faptul că voi putea trimite înapoi în vederea vânzării o pungă plină cu haine pe care nu le mai port. Deci o să scap de o parte din hainele care îmi umplu degeaba dulapul și nu o să îmi pară rău după ele așa cum ar fi dacă le-aș arunca pur și simplu la tomberon. Parcă nu mă lasă inima să fac chiar așa. Dacă sistemul funcționează și treaba o să meargă bine, revin cu un articol întreg pe tema asta.
  • M-am documentat serios despre Cotswolds, una dintre cele mai frumoase regiuni ale Angliei, o zonă rurală foarte bogată și plină de pitoresc pentru că acolo urmează să fac o mică excursie în curând. De fiecare dată când știu că voi vizita un loc nou îmi scot cât de multe informații pot, pierd șirul trecând de la una la alta și stau și visez ore la rând cu ochii pe hartă. Dar probabil că la fel faceți majoritatea dintre voi. Cred că, de fapt, asta e partea cea mai frumoasă a unei călătorii: pregătirile.
  • Am redecorat peretele din living, perete pe care până nu demult trona un tablou cu un vas de crizanteme. Simțeam nevoia unei schimbări și deși tabloul vechi pictat de un prieten îmi place în continuare, l-am împachetat frumușel și l-am cocoțat pe raftul cel mai de sus din debara până când va veni din nou moda lui. Acum am realizat o ”compoziție” din mai multe tablouri inspirată fiind de aici și îmi place mult ce-a ieșit chiar dacă ideea mea încă nu e pusă complet în aplicare. Urmează să mai adaug câteva lucrări de artă dar nu am găsit ramele potrivite. Nu sunt genul care să îmi schimb des decorul în casă, poate doar de Crăciun mai pun câte un globuleț pe ici-colo, dar am văzut că unii iau foarte în serios treaba asta și toamna își umplu casele de frunze uscate, ghindă și castane, vara apar ancorele, scoicile și tot soiul de modele marine, de Paști invadează iepurașii și ouăle de plastic și tot așa. Nu-mi displace să văd casele împodobite astfel dar eu, pe de o parte, nu am suficientă răbdare pentru astfel de treburi iar pe de altă parte mi se pare că toate obiectele astea mărunte devin o sursă constantă de a atrage praful. Ce mă pasionează însă foarte tare în ultima vreme este organizarea casei. Neavând (încă) puterea de a trece la un stil de viață minimalist, am o mulțime de obiecte pe care trebuie să le depozitez cumva iar pentru acest lucru am văzut mai nou că poate fi folosită orice încăpere a casei chiar și cele care inițial au avut o altă destinație cum ar fi cele de aici.tablouri
  • Am primit primul câştig de pe Bonusway. Bani cash, 82 de lei în urma cumpărăturilor pe care le-am făcut în ultimele 10 luni pe internet 🙂 Știu că atunci când am scris despre acest sistem am întâmpinat o mulțime de reacții sceptice pe care acum îmi permit să le înlătur cu aroganță. Hai să nu fiu rea, nu cu aroganță dar uite că s-a demonstrat ceea ce era de demonstrat sau, cum ar zice străbunicu’ Traian, quod erat demonstrandum.
  • M-am şocat pentru a nu știu câta oară de neprofesionalismul și incompetența Poștei Române. Am comandat pe internet niște cosmetice de pe un site din Hong Kong iar pachetul mi-a fost trimis cu tracking number în ideea de a putea fi urmărit și de a nu se pierde (nu ar fi pentru prima oară). Din Asia până în România a făcut 4 zile iar de la București la Cluj încă 9! Cum e posibil așa ceva? 9 zile când orice firmă privată de curierat îl transportă de pe o zi pe alta? Ca să nu mai spun de orarul mizerabil de la oficiul vamal care binevoiește să aibă deschis după-masa doar o singură zi pe săptămână, joia. În rest, trebuie să lipsești de la serviciu ca să ridici un pachet sau, ar mai fi o variantă: să stai liniștit pe fundul tău și să nu mai faci cumpărături din afara UE.posta romana
  • Am citit Acasă, pe Câmpia Armaghedonului de Marta Petreu, o carte cu recenzii excepționale, nu doar o dată spunându-se  că este unul dintre cele mai bune romane româneşti postdecembriste. Ca de multe ori când pleci cu așteptări foarte mari, se întâmplă să ai dezamăgiri. Nu aș spune totuși că romanul a fost o dezamăgire dar nu l-am citit cu sufletul la gură ci dimpotrivă, mi s-a părut greoi pe alocuri mai ales atunci când mă pierdeam în descrieri de câte o jumătate de pagină a unui cer vinețiu sau a unui câmp înverzit la început de primăvară. Este un roman autobiografic care descrie încrâncenarea cotidiană a vieții unei familii într-un sat de lângă Cluj în anii 50-60-70. Destinul familiei în care trăiește autoarea este pus sub semnul mâniei, frustrării, umilinței, asprimii și al indiferenței. Citind cartea, presărată cu multe regionalisme care îi dau un farmec aparte, m-am surprins având sentimente de revoltă dar și de compasiune. Dacă aș recomanda cartea? greu de spus, poate doar celor obișnuiți cu lectura și care au un oarecare exercițiu al romanelor mai puțin convenționale.

        Voi ce-ați mai făcut în afara faptului că v-ați dat ochii peste cap în fiecare dimineață văzând că iarna s-a întors furioasă? Sau sunteți schiori împătimiți și acest lucru v-a făcut să râdeți în barbă?

Share This:

Read More

Voi ce mai faceți de mâncare?

        Cică dacă n-ai nevoie de un obiect într-o perioadă mai mare de un an, aproape sigur nu o să mai ai nevoie de el niciodată. Se confirmă? de cele mai multe ori da, dar cum eu sunt rudă apropiată cu Murphy, nu este valabil în cazul meu și pot să vă dau o grămadă de exemple. Cel ”mai de proporții” dacă pot să spun așa, a fost cazul cu colecția de reviste Gazeta matematică. Aveam două teancuri mari, numere apărute în decursul a patru-cinci ani în perioada când am fost eu la liceu și le țineam într-o debara pe raftul cel mai de sus.

        Le păstram degeaba pentru că nu umbla nimeni la ele. Cât au fost în școală copiilor mei nici prin cap nu le-a trecut să le frunzărească măcar, atât de dragă le-a fost matematica iar eu nici pe-atât nu aveam nevoie nemaiavând nicio tangență cu materia pe care odinioară o stăpânean cu ușurință și plăcere. Drept urmare, după ce am fost refuzată din toate părțile în încercări repetate de a le dona cuiva care și le-ar fi dorit, într-o bună zi în mijlocul unei curățenii generale, după mai bine de douăzeci de ani de  zăcut pe raft, le-am luat fain frumușel și le-am aruncat la tomberon. Îmi aduc perfect aminte că era într-o vineri și sâmbăta urma să avem musafiri, un fost coleg de liceu cu soția. Ce credeți că m-a întrebat a doua zi prietenul meu? dacă nu cumva mai am gazetele din liceu pentru că ar avea nevoie de ele… se apucase să dea meditații la matematică pentru admiterea la facultate. Când l-am auzit, am simțit că m-a trosnit ceva în moalele capului. Nu trecuseră nici 24 de ore de când tocmai le făcusem vânt.

        Mi-am adus aminte de întâmplarea asta printr-un fel de similitudine cu ce am simțit ieri când stăteam în fața congelatorului gol goluț întrebându-mă ce a fost în capul meu de astă toamnă nu am pus decât două punguțe de vinete coapte pe care le-am devorat rapid, chiar înainte de a da primul îngheț. De când mă știu, vinetele congelate au fost nelipsite și toată iarna, cel puțin o dată pe săptămână când eram în criză de timp trânteam rapid o salată și cina era rezolvată. Puneam cantități industriale încât la un moment dat chiar mă gândeam să fac un upgrade la bucătărie cu ceva de genul acesta. Nu a mai fost cazul pentru că în ultimii doi, trei ani parcă nimeni din casă nu mai aprecia salata de vinete și ajungeam în luna iulie cu un sertar de la congelator plin cu vinete. Risipă de timp, energie și bani așa că am decis să renunț la această tradiție. Anul acesta nu am mai pus pe iarnă vinete dar să vezi drăcie! Culmea, tot familionul numai asta mi-a cerut. Știu că acum se găsesec vinete în orice lună a anului, am luat din supermarket și am copt dar, sincer, mie salata din vinete modificate genetic mi se pare complet lipsită de gust.

        Din vinete din astea iernatice lipsite de sâmburi și aduse de prin Turcia sau Zanzibar fac în schimb o altfel de mâncare. O vânătă, o roșie, o jumătate de ardei, ceapă, usturoi, oregano sau cimbru, sare și piper, toate stropite cu ulei de măsline și puse la microunde 10-15 minute. Iese ceva foarte gustos și care umple toată bucătăria de un miros de mâncărică din care făcea bunica în copilăria mea. Vă spun, este un deliciu, chiar dacă nu sunteți fani vegetale. vinete

        Ce îmi mai place și, tot așa, se prepară la fel de repede, este pasta/ salata de avocado, așa zisul guacamole. Am mai modificat rețeta pe ici, pe colo, în sensul că nu pun usturoi, ca să nu fie greu la stomac și nici roșii că mi se pare că iese prea apos. Doar un avocado zdrobit cu furculița, lămâie, ceapă, coriandru, chilly și sare din belșug. Uns pe pâine prăjită  și nu-ți mai trebuie nimic altceva. avocado

        Din păcate găsesc tot mai greu avocado de calitate. Câteodată se întâmplă să îl las la copt chiar și mai mult de o săptămână și rămâne la fel de tare ca un bolovan. Zice să dacă îl pui lângă o banană se coace mai repede dar nu știu dacă e adevărat pentru că de câte ori am pus banana lângă avocado, m-am trezit că fii-miu a luat-o și a mâncat-o deci nu am reușit să finalizez niciodată acest experiment 🙂

        Mai fac din când în când fasole verde cu maioneză, mai fierb un broccoli la abur dar în rest nu prea mai am idei ce aș putea găti simplu și rapid. A, și mi-e un dor nebun de mazăre verde. De o lună caut la Lidl și nu găsesc (mazărea congelată de la Lidl este cea mai dulce pe care am gustat-o vreodată, o recomand cu cea mai mare încredere). Deci, știu că majoritatea dintre voi aveți bucatarii moderne pe care le-ați făcut ca să fie folosite și nu doar privite, ce sugestii aveți pentru o cină care se poate prepara în 15 minute? Hai, maxim 20 și de preferință fără carne.

Share This:

Read More

Statutul de medic îți permite să umilești pacienții?

        Trebuie să recunoaștem că meseria de doctor nu a fost niciodată o profesie oarecare ci mai degrabă un titlu și un privilegiu iar datorită cunoștințelor sale ce îi dau puteri vindecătoare, medicul a fost întotdeauna ridicat pe un piedestal și privit cu mare respect în orice comunitate sau epocă și-a desfășurat activitatea. Nu degeaba se spune că este o meserie nobilă și chiar dacă în ultimii ani au existat campanii denigratoare la adresa medicilor, cu toții ne punem speranța în mâinile lor atunci când ajungem la ananghie.

        Unii spun că nu oricine poate fi medic, că pentru asta îți trebuie vocație și că nu sunt suficiente învățăturile academice. Nu știu exact ce se înțelege prin vocație dar dacă nu ai atașament față de pacienți, dacă nu știi ce înseamnă înțelegerea și compasiunea, dacă dincolo de halatul alb nu se află un om, dacă nu știi să încurajezi și să strângi mâna, dacă nu poți, nu știi sau nu vrei să vorbești frumos, atunci las-o baltă și alege-ți altă meserie. Profesionalismul fără suflet nu înseamnă medicină în adevăratul sens al cuvântului.

        De sistemul de sănătate din România se plânge toată lumea, în primul rând pacienții care trăiesc un coșmar când ajung în spitale dar la fel de nemulțumit e și personalul medical din cauza condițiilor care de multe ori îi împiedică să-și practice meseria. E o chestiune de bani, strigă toți, nu sunt fonduri, nu avem finanțare, e sărăcie lucie, nu avem cu ce cumpăra medicamente iar tavanele ne cad în cap și instalațiile ruginite ne umplu de microbi! Așa e. Banii sunt mai puțini ca niciodată deși din bruma care a rămas tot se mai poate fura câte ceva. Vedem asta la știri în fiecare seară și a devenit ceva la fel de banal ca rubrica meteo.

        Credeți că  lucrurile vor merge ca pe roate când în Ministerul Sănătății vor intra căruțe de bani și toate Casele de Asigurări de Sănătate vor avea în seifuri saci cu arginți? Eu nu cred asta. Probabil că multe lucruri se vor schimba în bine dar atâta timp cât mentalitățile rămân aceleași și unii medici sau asistente nu te vor băga în seamă decât dacă mergi cu ploconul, umilința pacientului va rămâne aceeași. Nu se leagă totul de bani și multe s-ar putea rezolva doar cu un pic de bun simț și cu rememorarea celor șapte ani de acasă. O să vă spun azi ce mi-a mai povestit soră-mea, unul dintre multele lucruri șocante prin care a trecut de patru ani încoace de când face tratament pentru cancer la sân.

        Au trecut patru ani și jumătate de când a fost diagnosticată dar încă trebuie să facă niște injecții în abdomen în fiecare lună, trebuie să ia zilnic medicamente, trebuie să meargă periodic la controale și nu doar la oncologie ci și pentru alte simptome care au apărut ca efecte secundare la chimioterapie și reacții adverse la tratamentul curent. Mulțumesc lui Dumnezeu că e bine, dar perfect sănătoasă nu o să mai fie niciodată. S-a pensionat de boală și nu pentru că așa a vrut ea, nu pentru că ar fi dat șpagă, ci pentru că așa i-a recomandat oncologul și pentru că, din păcate, îndeplinea toate condițiile pe care comisia de pensionare le verifică. Spun din păcate pentru că cine nu ar vrea să fie sănătos în loc să umble în fiecare an cu un dosar de acte medicale prezentându-se în fața unui prezidiu de medici prin care să demonstreze că nu e apt de muncă?

        Pensia de boală se acordă pe termen determinat și în luna martie a fiecărui an se prezintă la comisia de care vă spuneam cu scrisorile medicale și rezultatele analizelor care arată evoluția bolii (sau a bolilor) în anul precedent. Hârtiile se adună la dosar pe parcursul întregii perioade și la fiecare control pe care îl face adaugă o scrisoare medicală sau un raport de analize. Nu e simplu să ajungi să  îți faci controalele obligatorii, pentru o mamografie gratuită la un anumit medic poți aștepta chiar și câteva luni, te înscrii în aprilie și îți vine rândul în octombrie-noiembrie și pe cuvânt dacă exagerez vreun pic. Ca să nu mai spun de un RMN sau de un computer tomograf. Trece juma’ de an până să îți vină rândul și, în caz de urgență, pur și simplu nu ai ce face și te îndrepți câtre sistemul privat altfel mori cu zile. Dar sunt sigură că știați deja asta. Ce nu știam eu, este că la stat și programările pentru controalele așa zis de rutină durează foarte mult iar pe lângă faptul că durează este și foarte complicat să îți faci o programare.

        Trei zile în șir a sunat soră-mea la radiologie și fie nu răspundea nimeni, fie suna ocupat. Asta se întâmpla în ianuarie. În a patra zi s-a pornit într-acolo pentru că nu vedea nicio altă soluție deși avea febră și lua antibiotice dar fiind sub presiunea timpului știa că nu mai poate să amâne. Ajunsă în spital s-a așezat în fața cabinetului așteptând la rând împreună cu puhoiul de pacienți. Abia după două ore a reușit să o abordeze pe asistenta care ieșea înțepată din când în când scrutând holul în care abia se mai putea respira, spunându-i că nu dorește decât o programare, practic o chestiune de un minut cât ar fi durat să o treacă în catastif. Programările se fac telefonic, a repezit-o urgent dând  să intre înapoi în cabinet . Doamnă, de trei zile încerc să sun și nu-mi răspunde nimeni a mai încercat  cu plecăciune soră-mea la care asistenta i-a aruncat o privire scârbită și i-a întins un bilețel  cu numărul de telefon al cabinetului după care i-a trântit ușa în nas retrăgându-se în turnul de fildeș al zeilor medici.

        Era același număr de telefon pe care îl avea deja. Înfrântă, a plecat acasă că nu se mai putea ține pe picioare și a stat degeaba cu telefonul în mână încercând să sune toată dimineața următoare. Povestea s-a repetat după același scenariu. Fie suna ocupat, fie nu răspundea nimeni. La sfârșitul săptămânii s-a dus înapoi la spital și s-a așezat din nou pe băncuța din fața cabinetului. De data asta parcă nu mai era chiar atâta lume dar cu toate astea n-a avut succes nici acum. Inabordabila asistentă cu aere de superioritate nu privea înspre muritorii de rând iar când, după câteva ore de așteptare a catadicsit să se oprească preț de o secundă, a întrebat stupefiată ca și când i s-ar fi cerut să-și doneze organele: Acuma vreți să vă fac programare?? când mi s-a terminat programul de lucru?? și cu o figură de pe care nu putea să-și ascundă disprețul, a plecat val vârtej înspre lift. Pare incredibil dar nu, nu e o scenă din Moartea domnului Lăzărescu. De multe ori viața bate filmul.

        Nu poți să cedezi nervos în astfel de momente, n-ai dreptul și nu ai cum pentru că sănătatea și chiar viața ta depinde de ceea ce se întâmplă în spatele acelei uși. Trebuie să găsești soluția de a pătrunde în sanctuarul vindecător. După atâția ani și zeci de  vizite pe la diverse cabinete medicale, soră-mea știa că o bancnotă de 10 lei strecurată în buzunarul halatului se transformă pe loc în cheie magică dar pur și simplu nu a mai vrut să plătească și pentru o simplă programare. Nu a mai vrut și nu a mai putut. 10 lei pentru programare, 10 lei pentru fișă, 30 de lei pentru injecție încă 10 lei pentru că ți-a scris rețeta, alți 20 când vii după referat și se adună. De unde? din pensia de boală? Faptul că ai dat șpagă la doctor nu înseamnă că vei avea parte de un tratament preferenţial. Din contră: dai ca să te asiguri că ești tratat la fel ca ceilalţi, fiindcă toți ceilalţi dinaintea ta au dat. Nu vrei să devii oaia neagră pe care o ocolesc toți.

        Până la urmă, la a treia încercare, într-o altă zi pe jumătate pierdută pe holurile spitalului, așteptând  insistent bunăvoința asistentei cu pricina, a obținut programarea la radiologie peste o lună, adică la început de martie. Doctorița a primit-o, i-a făcut controlul, a palpat-o, i-a studiat pielea care fusese arsă în zonele de radiație și a făcut tot ceea ce presupune protocolul în astfel de cazuri, deci nimic de comentat asupra profesionalismului luat în sensul strict al cuvântului. Asta scrie în cartea de medicină, asta a făcut și ea pas cu pas.

        La sfârșit, în timp ce îi completa scrisoarea medicală, soră-mea a scos din geantă buchetul de lalele pe care i-l adusese  drept mărțișor și i l-a pus pe birou. În loc de zâmbet, cu o privire sceptică și neprevestind nimic bun, doctorița o întreabă sec: Unde lucrați? (parcă am mai auzit asta undeva, așa proceda Lucan?) … nu mai lucrez, sunt pensionară… Și în momentul acela s-a dezlănțuit jihadul. Păi de ce nu lucrați, doamnă? că sunteți încă tânără și în putere de muncă, de ce veniți să vă văietați, ia să mergeți la muncă și să vă integrați între cei care lucrează, de ce să primiți ajutoare de la stat când ați putea lucra? și a continuat să șfichiuiască împroșcând cu ură și venin de parcă tot viitorul ei depindea de statutul economic al soră-mii. Se dezlănțuise ca o tornadă și văzând că nu există ripostă, a continuat să o umilească până s-a răcorit. Cum de își permite să nu lucreze și de ce are statut de pensionară? de parcă soră-mea și-ar fi petrecut zilele pe plaje exotice și nu prin policlinici și farmacii. A încercat ea să îngaime ceva încercând să-i spună că suferă și de alte afecțiuni care nu sunt legate de cancer dar poți oare să opui rezistență atunci când știi că și la următorul control tot acolo trebuie să vii? Îți permiți oare să îi spui adevărul de la obraz când știi că orice semn al bolii ar putea fi depistat tot de ea? Când știi că inevitabil te vei întorce acolo având nevoie de ajutor profesional? Nu poți. Taci și îți înghiți lacrimile, îți chircești sufletul și aștepți să se termine umilința.

        Cu un an înainte, aceleiași doctorițe, nu îi pusese un buchet de lalele pe birou ci un plic. Lapte și miere a curs atunci. Și să mai spună cineva că nu se poate cumpăra totul cu bani…

       La câteva zile după acest incident, comisia medicală a constatat că rezultatele analizelor și diagnosticele prezentate o îndreptățesc pe sora mea să primească în continuare pensie de boală iar de data asta următorul termen de revizuire este peste doi ani. spital

Share This:

Read More

Cele mai frumoase cărți pe care le-am primit cadou

        Nu vreau să vă înspăimânt dar din când în când ar fi bine să vorbim un pic și despre cărți 🙂 Iar ca să fie mai ușor o să pun și poze. Poze ale cărților pe care le-am primit de-a lungul timpului și care au fost, sunt și vor rămâne cele mai frumoase cadouri. Pentru că despre asta vreau să vorbesc azi, despre cărțile pe care le-am primit și de care apoi nu m-am mai despărțit niciodată. Am o bibliotecă mare (dar nu uriașă) și, din motive de spațiu, am încetat să cumpăr cărți de câțiva ani însă asta nu înseamnă că nu mai citesc. Tot ce cumpăr este în format electronic iar apoi mi-am făcut abonament la bibliotecă. O parte din cărțile care îmi umpleau rafturile le-am donat și o altă parte le-am  aruncat la hârtie reciclată. Am rămas însă cu multe altele deși pe unele nu le-am mai luat în mână de ani de zile și probabil nici n-o voi mai face în viitorul apropiat decât ca să le șterg de praf. Cu toate astea, am câteva cărți de suflet (toate primite) care îmi sunt mai dragi decât orice altceva și pe care le răsfoiesc din când în când. O să vi le arăt și vouă în ordinea, pe cât posibil, cronologică a apariției lor în viața mea:

  • English through pictures and games. O carte pe care am primit-o când aveam vreo 9-10 ani de la nașa mea și de acolo am prins eu mare drag de limba engleză. Avea desene și texte scurte iar la sfârșitul cărții erau prinse în plicuri separate 6 discuri de vinil pe care era înregistrat integral conținutul cărții. Am primit cartea într-o vară și toată vacanța am ascultat la pickup discurile până i-am înnebunit pe toți din casă. Știam toată cartea pe de rost iar toamna când am mers la școală profesoara m-a întrebat dacă am luat lecții particulare pe timpul verii. Am fost atât de mândră de mine însămi pentru progresele făcute la engleză și de atunci am realizat cât de multe poți învăța de unul singur și cât de mare e puterea pe care ți-o dau cărțile.IMAG2632
  • În jurul matematicii. O carte groasă și în format mare de care nu am fost foarte încântată atunci când am primit-o de ziua mea de la prietena și colega mea de școală, Natima. În clasa a patra matematica nu era prea distractivă și nu înțelegeam de ce trebuie să ne batem capul cu probleme și exerciții fără nicio legătură cu lumea în care ne învârteam toată ziua la joacă. După ce am început însă să o citesc parcă mi s-a luat o ceață de pe ochi. Am găsit acolo foarte multe lucruri interesante și foarte multe conexiuni cu lumea reală și am constatat că toate calculele matematice au o explicație care poate fi pusă în practică. Scria acolo despre cum măsurau popoarele antice timpul cu ajutorul umbrelor făcute de soare, despre cum a determinat Eratostene perimetrul pământului, despre traiectoria planetelor, despre volume, despre dilatarea apei, despre meridiane, despre baze de numerație… și despre câte și mai câte. Aur a fost cartea aia pentru mine, mi-a deschis mintea și m-a făcut să iubesc matematica pentru totdeauna.in jurul matematicii
  • Medicina pentru familie. Am primit-o de la părinții mei atunci când m-am mutat la casa mea pentru că și ei o aveau în bibliotecă și li s-a părut foarte utilă. Este o carte consacrată sănătății și în niciun caz nu este o carte de patologie. Explică pe înțelesul profanilor modul de funcționare a organismului, prezintă simptomele bolilor și pune un mare accent pe profilaxie. Mie mi s-a părut întotdeauna foarte interesantă și, evident, extrem de bine documentată  fiecare capitol fiind scris de un medic specialist. Sigur că între timp au apărut multe tratamente și tehnologii noi dar în comparație cu aberațiile pe care acum orice neavenit este liber să le propage pe internet, cartea asta ar merita premiul Nobel. medicina pentru familie
  • Le petit Larousse. L-am primit de Crăciun la începutul anilor 90’ și, pentru cine nu știe, Larousse-ul  este un dicționar în limba franceză care are două părți distincte, prima este  un dicționar explicativ al cuvintelor, iar partea a doua, cuprinde o mică enciclopedie ilustrată și extrem de bine documentată. Pe vremea când nu exista internetul, Larousse-ul era un fel de google în care găseai aproape orice. Mi-am dorit enorm această carte care a fost foarte scumpă la vremea aceea când încă în România nu prea erau edituri, cărțile se aduceau din străinătate iar salariile noastre, în comparație cu valuta, erau mai mult decât mizerabile.
    IMAG2616
  • Dicționarul explicativ al limbii române. Pe ăsta l-am primit de la soțul meu când s-a întors odată dintr-o călătorie la București. De fapt știu exact când, chiar în anul apariției – 1996, când încă mai era bătaie pe cărți în librării. Pe lângă dex, mi-a adus atunci încă alte două cărți, un dictionar francez roman precum și un dictionar german roman de care m-am bucurat foarte, foarte tare și pe care le-am folosit ani de zile. Fac o mică paranteză să vă povestesc o fază drăguță întâmplată în ziua aceea de care îmi vine să râd și acum. Eram cu soțul în bucătărie și îmi povestea cum fusese la București când îl auzim pe ăla micu (pe atunci) că strigă din dormitor tatăăă, cine e Gherman Roman? la care taică-su îi răspunde, nu știu, de ce întrebi? iar copilul strigă înapoi scrie pe o carte!... La care intervin eu și zic, o fi vreun autor de pe cărțile tale de rezistența materialelor, cărți pe care le țineam pe o mică etajeră în camera respectivă. Soțul, ascultător și convins de mine, strigă înapoi E-un fost profesor de-al meu de la facultate! și am lăsat-o baltă, copilul a fost mulțumit de răspuns și noi ne-am văzut de-ale noastre în continuare. Când ne-am dus la culcare am văzut pe patul din dormitor dicționarul german-român pe care săracul copil în transformase în Gherman-Roman 🙂dex
  • Oxford Dictionary. Tot dragul de soț este răspunzător pentru această minune de carte 🙂 Oxford Dictionary este mai mult decât un dicționar, este un ghid care te ajută să înțelegi mai ușor și mai repede sensuri ale cuvintelor, expresii sau noțiuni de gramatică și cuprinde informații culturale, hărți, desene, poze și schițe făcând trimiteri de la un cuvânt la altul astfel că atunci când iau cartea asta în mână pentru a desluși sensul unui cuvânt mă trezesc că a trecut o juma’ de oră și eu tot acolo sunt găsind alte și alte informații utile. oxford
  • Pe aripile vântului de Margaret Mitchell. E singurul roman inclus pe acestă listă din simplul motiv pentru că, de regulă, se întâmplă rar se recitesc o carte. Pentru mine un roman odată citit nu mai prezintă interes. Cartea aceasta însă o țin la capul patului din ziua în care am primit-o în urmă cu vreo 25 de ani și atunci când sunt cu moralul la pământ citesc seara câteva rânduri. Puterea, voința și determinarea personajului principal, Scarlett O’Hara,  îmi dau instantaneu un boost de energie și imediat reîncep să văd viața cu o tentă de roz. Cele două volume mi le-a cumpărat tata de la un vânzător ambulant care-și ținea marfa pe trotuar și atunci când le-am primit erau într-o stare mult mai bună decât acum dar faptul că acum arată jalnic nu înseamnă decât că le-am citit din scoarță-n scoarță de nenumărate ori. Pe aripile vântului este una din cărțile mele de căpătâi și asta nu doar în sens metaforic 🙂 pe aripile vantului
  • The One Hundred de Nina Garcia. Poate că unii vor spune că asta este o carte pentru latura superficială a personalității mele dar eu totuși cred că hainele, și nu doar hainele ci imaginea noastră în întregime, este importantă în viața de zi cu zi. Nu toți suntem Einstein să umblăm cu părul vâlvoi fără să ne pese iar mie îmi face plăcere să văd oameni îngrijiți, curat și cu gust îmbrăcați. Deci… cartea asta este un fel de biblie a modei: 100 de lucruri pe care orice femeie cu stil trebuie să le dețină. Este foarte important de precizat că este vorba despre femeile cu stil, și nu despre victimele modei adică acele femei care nu poartă de două ori aceeași ținută și vor zilnic altceva. E o diferență mare între cele două categorii. Cartea o am de la Cristina, fiica mea, și este pentru mine o sursă inspirațională: de multe ori atunci când sunt pe punctul de a cumpăra ceva, mă gândesc dacă obiectul respectiv și-ar găsi sau nu locul între paginile acestei cărți. And guess what? țin cont de fiecare dată 🙂nina garcia

Cam așa stau lucrurile la mine, voi ce cărți de suflet pe care nu le veți abandona niciodată aveți?

Share This:

Read More