Nu știu dacă o să ne mai facem vreodată bine, nu știu dacă o să ajungem vreodată să simțim cum ne curge civilizația prin vene și să încetăm a compara ceea ce se întâmplă aici cu ceea ce e afară. Așa m-am plictisit să mă plâng de aceleași că…turi și așa m-am săturat până peste cap de aceleași mutre acre, îmbufnate și încruntate de bulldog francez, mutre pe care le întâlnesc la tot pasul, în magazine, pe stradă, la poștă, în autobuz ba chiar și la locul de muncă încât îmi vine uneori să las totul baltă și să mă duc unde văd cu ochii. Undeva unde mutrele astea sunt doar pentru căței adorabili nu și pentru bipezi cu pretenții humanoide.

        Ieri am fost în DM, magazinul acela super drăguț cu cosmetice de tot felul, lumânărele, parfumele și bibilele, un mic rai unde poți pierde câteva ore bune testând, mirosind și băgând nasul prin toate cotloanele fără ca nimeni să te urmărească pas cu pas ca pe un infractor cu trei pagini de cazier (știți că se mai întâmplă, încă mai există astfel de magazine cu paznici plini de sine care la deschiderea magazinului iau în primire grenade ofensive de folosit contra clienților dubioși). În DM nu e cazul, din punctul acesta de vedere este mai mult decât ok.

        De data asta mă grăbeam și venisem țintit, știam exact ce vreau, o vopsea de păr și pastile contra țânțarilor. Raftul cu maglavaisuri pentru păr, primul pe dreapta, venit, văzut, cercetat, căutat, negăsit ce vreau, întreb vânzătoarea care tocmai apăruse în zonă… aveți cumva și numărul… nu apuc să deschid gura decât pe jumătate că mi-o retează scurt – doar ce se vede la raft… și pleacă în viteză de lângă mine nu cumva să o contaminez cu vreo boală nevăzută. Mă resemnez, ridic din umeri și oftând, iau un înlocuitor, ceva care, după poza de pe cutie, seamănă cu ce căutam inițial. Sper să meargă și așa. Mă îndrept apoi spre zona din spate a magazinului unde se țin detergenții și celelalte chimicale în speranța că voi găsi rapid pastilele contra țânțarilor.

        Evident, ca de fiecare dată când te grăbești, nu vezi nimic și nimic din ceea ce trebuie nu îți sare în ochi. Ce face, deci, clientul în acest caz? caută din ochi ajutor, ajutor care în mod normal și, aș spune, tradițional, se regăsește în persoana angajaților. A sales assistănților. Întreb aceeași fătucă grăbită care nu avea timp (și nici chef) de stat la șuetă cu mine. Vă rog, unde găsesc pastile contra țânțarilor? În spate! îmi strigă oarecum peste umăr vrând să se strecoare afară din raza mea vizuală dar îi parez tentativa făcând doi pași hotărâți înspre ea și cu o voce fermă insist În spate, în spate dar unde mai exact că de acolo vin și nu le-am văzut. Oftează tragic și dându-și ochii peste cap mă însoțește trei-patru metri. Nu vreau să știu ce-i trece prin cap și nici ce mi-ar spune dacă ar fi liberă de contract. Mă bucur însă să văd că pastilele de Aroxol sunt la promoție – 6.99, așa că le aleg în favoarea celor de la Raid care sunt 12 lei.

        La casă nu merge contactless-ul la card și fata (alta, de data asta) îmi smulge pur și simplu cardul din mână și îl bagă în pos. (Ştiţi că băncile şi de altfel toate normele de securitate impun să nu dai cardul din mână nimănui, da? e prima măsură contra fraudelor, dar să zicem că nu de asta era vorba aici ci pur şi simplu de politeţe). Nu ripostez că deja mi-e lehamite de tot, bag pinul, primesc bonul şi simţind că ceva nu era în regulă mă uit pe bon. Pastilele mele valorau 10.69 deci cu aproape 4 lei mai mult. Ca să fim riguroşi, 3.70. Îmi exprim deci nedumerirea la care primesc… Nu, de fapt nu primesc nimic. Niciun răspuns, nicio explicaţie, doar un fel de ridicare din umeri şi un rictus răuvoitor. Ce-o mai fi vrând proasta şi zgârcita asta? parcă asta aud dar e doar în imaginaţia mea. Sau se numeşte intuiţie  feminină? Am două variante la alegere, fie o las baltă şi plec, fie îmi caut dreptatea. Mă gândesc că s-ar putea să fi greşit eu, poate n-am văzut bine, poate era preţul unui alt produs, poate m-am înşelat.

        Jur că dacă aş fi văzut cea mai mică urmă de bunăvoinţă, un zâmbet, un cuvânt amabil, orice gest care să fi trădat o vagă urmă de curtoazie aş fi plecat pentru că, v-am spus, mă grăbeam extraordinar de tare şi nu stau în 4 lei. Pardon, 3.70, deşi atâta valorează două pâini din care cumpăr eu de obicei. Anyway, mă ambiţionez, mă întorc la raft, verific ce scrie pe eticheta roşie, aroxol, 30 de pastile, bla-bla-bla… 6.99 şi mă întorc la casă. Cu o voce mică îi spun tipei că preţul afişat este 6.99 şi în momentul acela zici că s-a crăpat pământu-n două. A smuls realmente sertarul casei de marcat, a luat trei bancnote de un leu şi mi le-a trântit pe tejghea fără să scoată un cuvânt (din nou, cum e mutul mai voinic) şi apoi m-a scormonit cu privirea împroşcându-mă cu venin din cap până-n picioare făcându-mă să mă simt ca un jeg uman. Ce respect faţă de client, ce consideraţie, ce zâmbete, ce visez eu cai verzi pe pereţi? cred că dacă nu făceam stânga-mprejur, în secunda următoare îmi dădea cu ceva-n cap, cu pasiune şi pe muţeşte. Nu mi-au mai trebuit nici ăia 70 de bani care încă mi-i datorează, nu mi-a mai trebuit nicio explicaţie şi nici vreo scuză ci am luat-o la sănătoasa, bucuroasă că am scăpat de umilinţă.

        Nu spun că e aşa peste tot, nu spun că se întâmplă la fel tot timpul dar se întâmplă prea des. Şi e inacceptabil. Cum să-i spun? Lipsă de profesionalism e prea puţin (deşi dacă ar fi business-ul meu un astfel de angajat ar pleca imediat), cred că mai degrabă e lipsa celor 7 ani de-acasă şi e lipsă de bun simţ. Saaaau… şi e de luat în calcul şi această variantă, este vorba de un management prost?

 

Read More

        Am musafiri, a sort of, adică a venit Cristina cu fetițele acasă și vor sta două săptămâni încheiate, drept urmare avem mai mult timp de povești împreună. Și nu că la telefon n-am face același lucru dar parcă față în față se leagă mai bine. Ieri a deschis un subiect care m-a lăsat pe gânduri și de atunci îmi trec prin cap tot felul de întrebări iar unora nu le pot da un răspuns clar pentru că pe lumea asta nu e totul doar alb sau negru. Așa că o să dau aici drum liber discuțiilor.

        Un prieten de-al ei, fost coleg de liceu, și-a luat nevasta și copilul de nici doi ani și au plecat împreună  într-o călătorie în jurul lumii. O călătorie pe termen lung. Un an, doi, trei, nu știe nimeni exact cât, probabil cât îi vor ține banii. Au vândut tot ce aveau, inclusiv afacerea în care el investise, adică un cabinet stomatologic de succes, el fiind dentist, iar ea a renunțat la jobul bine plătit dintr-o companie multinațională. Cum s-ar zice, și-au luat lumea în cap și au plecat în locuri exotice de care nu auzise nimeni sau în care în orice caz companiile turistice nu au destinații îndreptate către turismul de masă. Știu că în ultima vreme e foarte cool să călătorești în locuri cât mai ciudate, să încerci experiențe noi, să alegi pelerinaje spirituale, locuri de meditație sau să devii practicant de yoga dar eu încă nu am întâlnit personal pe nimeni care să se arunce într-o astfel de aventură. Am citit însă multe astfel de relatări și nu știu de ce înclin să cred că nu toate au un grad de sinceritate de sută la sută pentru că prea devine totul roz dintr-odată.

        Anyway, Cristina spunea că nu crede că ea ar fi în stare să ia o astfel de decizie, pentru că oricât de mult îi plac călătoriile, sentimentul de a te întoarce acasă, la locul tău, la lucrurile tale, la patul tău este de neprețuit. Şi m-a întrebat dacă eu aş putea renunţa la tot şi să plec aşa de nebună (folosesc cuvântul nebună ca un fel de alint şi nu cu sens peiorativ) cutreierând lumea. Prima mea reacţie a venit instantaneu şi i-am răspuns că în niciun caz nu aş pleca însoţită de copii mici şi da, îmi recunosc egoismul, primul element luat în calcul nu a fost siguranţa lor ci faptul că nu m-aş putea bucura întru totul de experienţa trăită având de dădăcit copii. Abia apoi am început cu adevărat să cuget gândindu-mă cât timp călătoritul ar fi o reală plăcere dacă ar trebui să mă mut tot timpul dintr-o casă/ hotel/ colibă/ rulotă/ cameră/ vizuină în alta, să împachetez şi despachetez mereu fără să am o rutină zilnică.

        Dilema asta, pe care o am începând de ieri şi care nu-mi dă nicicum pace, mi-a adus aminte de nişte vorbe înţelepte, genul motivaţional, care circulă pe internet: Dacă ai impresia că aventura este periculoasă, încearcă rutina. Este letală. Normal că nici mie nu-mi place să fiu ca un robot şi să am zile identice dar totuşi nu cred că rutina în sine ne omoară ci  faptul că ceea ce obişnuim să facem zi de zi ne displace profund. Dacă printre activităţile obligatorii am reuşi să strecurăm câte ceva distractiv, viaţa ar deveni imediat mai colorată.

        Revenind la întrebarea cu voiajatul  cred că pentru mine varianta, nu neapărat de compromis, dar care să împace şi capra şi varza, ar fi o casă pe roţi. Poate o rulotă dar cred că mult mai bună ar fi chiar o căsuţă de lemn instalată pe o remorcă trasă de maşină. Când stai mai mult timp într-un loc, desfaci cârligul, laşi casa în pădure şi foloseşti maşina ca orice maşină obişnuită. Am văzut ideea asta la americani, există foarte multe filmuleţe pe YouTube, şi sunt multe familii care trăiesc astfel. E drept că eşti limitat la interiorul continentului dar din Alaska până în sudul Argentinei nu-ţi ajunge o viaţă ca să vezi tot ce este de văzut şi până la urma urmei nu cred că cineva întreg la cap s-ar aventura în locuri cu adevărat periculoase adică în ţări în care au loc răpiri de persoane, atacuri teroriste pe şosele lăturalnice sau explozii de mine antipersonal.

        Cred că mi-ar plăcea să am o astfel de construcţie pe roţi  şi să mă plimb ca melcul cu casa în spinare dintr-o parte în alta fără să am grija banilor, grija curăţeniei sau alte griji ca cele de aici sau aici. Nici vecini deranjanţi, nici gălăgie sub geam, nici grădină de săpat, nici geamuri de spălat sau, mă rog, doar ceva minimalist 🙂 Nu știu cât aș rezista, dar pentru o perioadă de un an, doi, cred că ar fi plăcut și cu siguranță m-aș simți cu mult mai bine fiind totuși la mine acasă decât schimbând mereu camera de hotel. Mi se pare o îmbinare fericită între satisfacerea visului călătoriei nesfârșite și a dorinței de a vedea lumea cu confortul căminului propriu.

        DECI 🙂 Dacă mâine ar veni cineva la voi și v-ar spune așa: Ai două săptămâni la dispoziție să îți reglezi treburile și un buget de 50000 de euro să pleci pentru doi ani unde vezi cu ochii, ați face pasul? Nu o lună, nu două și nu un an ci doi, bătuți pe muchie și cu bugetul de care spuneam. Evident că în timpul acesta n-ar fi interzis să mai câștigați un bănuț pe ici, pe colo, muncind ceva pentru completarea sumei. Libertate deplină, deci. Hmm? Cine se bagă?

Read More

        Suntem în plină vară și, deci, în plin sezon al nunților iar cum eu stau într-un cartier de blocuri, în fiecare weekend am plăcerea de a vedea alaiuri îndreptându-se către biserică sau către ceremoniile de la starea civilă. Sâmbăta trecută m-am întâlnit cu două fete care stau pe scara vecină și era să nu le recunosc văzându-le cât de gătite erau. Mi-au spus că merg la nunta unei prietene dar eu aș fi jurat că se îndreptau spre un carnaval de mare anvergură atât de nepotrivit erau îmbrăcate și machiate. Ce-ar fi deci să înșir câteva sugestii despre care să țineți seama atunci când sunteți invitate la o nuntă? și aici o să mă refer la următoarele lucruri:

• Rochia este probabil cel mai important element atunci când ne gândim la cum vom arăta în ziua evenimentului pentru că nunta reprezintă o ocazie formală și este pur și simplu imposibil să te îmbraci prea elegant.  Pentru cele care consideră că este enervant să te îmbraci la patru ace, acestea ar putea considera această bătaie de cap drept un exercițiu distractiv de stil. Cheia look-ului de mare gală nu este o rochie de o mie de euro (deși uneori asta ajută) ci o rochie cochetă dintr-un material somptuos care să fie perfect croită și cusută. Nimic mulat, prea strâmt sau prea sumar ci elegant și de bun gust și în niciun caz ținuta să nu semene cu cea a unei stripteuze. Renunțați la corsajele încărcate de paiete strălucitoare, mărgelușe și dantele dubioase care aduc aminte de perdelele de Pașcani și în loc să cumpărați o rochie chinezească ce seamănă cu un pom de Crăciun mergeți pe varianta unei rochii cu linii simple, clasice, cochete care să cadă bine pe linia corpului. În acest context expresia less is more se potrivește mai bine ca niciodată. Și cred că nu mai e cazul să spun că albul este rezervat miresei pentru această zi.
• Machiajul. Dacă de obicei nu vă machiați în mod excesiv de ce ați face-o începând de acum? ca să nu vă mai recunoască prietenii sub masca groasă de fond de ten, cu ochii înnegriți ca a unui urs panda și cu buzele de culoare închisă de parcă tocmai ați terminat de mâncat un coș întreg de afine? Nu spun că un machiaj de nunta ar trebui să fie discret, naturalul nu înseamnă neapărat frumos și am văzut cu toții cum un fond de ten de calitate face minuni dar nici nu trebuie să transformăm fața într-o tencuială care ne face de nerecunoscut. Având în vedere că la o nuntă o să mâncăm și o să bem aproape în continuu aș merge pe un machiaj mai puternic al ochilor iar buzele să rămână la un ruj nude astfel încât să nu se observe prea tare atunci când acesta dispare odată cu ceea ce avem în farfurie.
• Părul. La fel, mi se pare că trebuie să fie pieptănat simplu, indiferent dacă e lăsat liber sau strâns. Coafurile super-elaborate, cu zeci de sărmăluțe și șuvițe înnecate în gel sau părul care stă țeapăn ca o perucă arată total ne-natural și dau un aspect fals care dă urât chiar și în poze.
• Pantofii. Feblețea mea, pantofii! Oricât de frumoși ar fi, dacă nu sunt cât de cât comozi și dacă nu poți umbla în ei vor transforma ziua într-un coșmar. Dacă pentru o ieșire la restaurant mai merge să încalți tocuri amețitoare cu care nu poți face mai mult de doi-trei pași, având în vedere că nu te ridici de pe scaun și te deplasezi doar de la mașină la masă și înapoi, pentru o nuntă unde se presupune că vei dansa o noapte întreagă, este cel mai mare păcat să suferi în tăcere și să te chinui la fiecare pas pe care îl faci. Prefer să fiu fericită pe ringul de dans cu niște pantofi cu toc mediu decât chinuită la masă dar încălțată ca pe podiumurile de modă. Iar ideea de a-mi da pantofii jos și de a dansa desculță nu mi se pare deloc potrivită pentru un eveniment formal așa cum este o nuntă. Merge pentru un foc de tabără, o petrecere în stil hippie gen flower power dar pentru o nuntă… este un big no-no!
• Parfumul. Nimic mai plăcut decât un parfum bun și, mai ales, persistent, care să țină până dimineața dar care să nu fie deranjant pentru cei din jur și aici mi se pare că cel mai bine se potrivesc cele fresh, cu note verzi sau acvatice. În categoria parfumuri de nunta pe primul loc aș pune Light Blue de la Dolce & Gabbana sau, în varianta mai ieftină dar absolut similară, I Love Love de la Moschino. Pe ambele le găsiți pe notino.ro la prețuri foarte bune.
• Starea de spirit. Ultimul punct, și poate cel mai important, dacă v-ați dus la o nuntă, distrați-vă și simțiți-vă bine! Nu stați îmbufnată și înțepată plângându-vă că mâncarea nu e bună, că aerul condiționat e prea rece, că muzica nu e pe gustul vostru, că e prea cald, că e prea frig, că mireasa stă cu spatele, că dracu’ că lacu’. Bucurați-vă de întreaga zi și lăsați fițele pentru acasă sau mai bine renunțați definitiv la ele. Nimic nu e mai enervant decât o vecină de masă care se plânge de orice și care e nemulțumită de la venire până la plecare.

        Deci… cam așa văd eu lucrururile. Voi pe când aveți invitație la următoarea nuntă?

Read More

        Până nu demult primul lucru pe care-l făceam dimineața, imediat după ce opream alarma, era să arunc un ochi pe Facebook să văd ce au mai postat prietenii mei insomniaci. Acum însă mi-am schimbat obiceiul și am devenit dependentă de prognoza meteo. Azi am luat o porție de optimism pentru că am văzut că nu va ploua decât de două ori, o dată la ora 14 și a doua tură la 19. Mâine însă va fi jale mare, șansele de ploaie fiind de 90% și asta pe tot parcursul zilei. Simt că intru în depresie, deja am trecut de mijlocul verii și n-am avut vară.

        Potop în fiecare zi, nu m-aș mira dacă printre blocuri vor apărea culturi de orez pentru că locurile de joacă pentru copii s-au umplut deja de mâl și rondourile de flori au prins putregai. Pe lângă că plouă într-una de două luni de zici că a început sezonul musonic, nici nu e cald. Ieri noapte mi-am luat șosete în picioare ceea ce nu s-a mai întâmplat niciodată în luna iulie în apartamentul de la etajul patru unde ne coacem de căldură de 25 de ani încoace. Probabil că dacă nu opream din buton centrala termică, s-ar fi pornit singură și mai mult ca sigur făceam un infarct 🙂

        Ieri după-masă a venit curierul cu sandalele bej din piele întoarsă pe care le-am comandat pe internet. Drăguțe, nimic de zis, exact așa cum arătau în poze dar parcă un pic, un pic mă așteptam la un finisaj mai de calitate. Am stat în dubiu dacă să le țin sau să le trimit înapoi și apoi, uitându-mă pe geam la ploaia care se scurgea precum Niagara la topirea zăpezilor, m-am hotărât să le fac retur. Sunt convinsă că dacă vremea ar fi ținut cu mine aș fi fost deja cu ele în picioare. Dar parcă doar de sandale e vorba… încă n-am purtat niciuna din rochiile cu breteluțe pe care le țin neatinse în dulap de vara trecută și nici nu mi-am mai luat modelul acela de ochelari de soare guess la care mă tot uit din martie. La ce bun? Să mă uit la norii cenușii pot și fără. Off, și câte modele de ochelari de soare mi-au plăcut… Am ajuns la concluzia că vara asta e compromisă total și nu are rost să mai cumpăr nimic ce ar avea legătură cu bronzul, plaja sau piscina și o să trec la artileria grea: cizme, paltoane și un șemineu.

        Singura (slabă) consolare e faptul că se poate și mai rău și n-aș vrea, de exemplu, să fiu în pielea organizatorilor de la Electric Castle. A devenit deja tradiție distracția în noroi și practic nu a fost ediție care să nu fie înecată în ploaie, deja un must have al festivalului 🙂 Iar anul acesta situația se repetă ca și când am vedea un film în reluare. Totuși faptul că am cizme de cauciuc, și chiar foarte drăguțe – un cyclamen animal print, nu mă încălzește cu nimic.

        Nu credeam s-o spun  vreodată, dar mi-e dor de caniculă, de zilele alea toride când, leșinat de căldură intri în casă și după ce-ți arunci pantofii din picioare, pășești pe gresia răcoroasă în timp ce întinzi mâna spre frigider să iei o gură de limonadă cu mentă sau un gazpacho pregătit de cu seară. Se pare că vara asta nu mi se mai arată așa ceva. Deocamdată stau zgribulită cu degetele de la picioare înghețate în timp ce la radio trupa Cargo jelește pe versuri dacă ploaia s-ar opri și din cer n-o să mai cadă lacrimi… tra-la-la… exact ce aveam nevoie.

Read More

        Aseară am ținut cu Franța și motivele mele n-au absolut nicio legătură cu fotbalul. Nu sunt microbistă, arareori mă uit la câte un meci și doar atunci când miza este foarte mare cum ar fi finalele de campionate mondiale sau europene. La meciuri între cluburi – niciodată. Dar chiar și la finala mondialului din Rusia n-am avut răbdare să mă uit cap-coadă, din când în când butonam telecomanda să văd ce mai este pe alte programe iar drept urmare două dintre cele șase goluri le-am văzut doar în reluare. N-am suferit totuși din această cauză.

        Am ținut cu Franța pentru că sunt o francofilă prin naștere și prin educație. Iubesc limba francază care mi se pare extrem de muzicală, îmi plac filmele franțuzești, mâncarea franțuzească, chic-ul parizian, literatura franceză și am rămas încremenită în fața peisajelor din Alpi și de pe Coasta de Azur în singura dată când am vizitat Franța în urmă cu mulți ani. Și Croația este o țară splendidă unde am petrecut o vacanță minunată dar dacă ar fi să aleg între cele două, mi-e foarte clar ce aș alege cu ochii închiși. Dar oricum nu contează asta, fotbalul se joacă pe goluri și nu pe frumusețea peisajelor 🙂

        Ca după orice meci mare au început analizele pe joc și comentariile. Că unii au fost supărați, e de înțeles, așa se întâmplă întotdeauna în sport, unii sunt învingători iar alții învinși. Înțeleg frustrarea, tristețea chiar și mânia, sentimente umane de altfel, dar de aici până la jigniri xenofobe e o cale lungă care îmi face greață și pe care eu personal nu o mai tolerez. Înverșunarea celor care au scris pe Facebook texte urâte la adresa ”africanilor” din echipa Franței s-a îndepărtat cu mult de legile bunului simț iar acestora vreau doar să le reamintesc faptul că fiecare dintre jucătorii care au câștigat sunt pe deplin îndreptățiți să facă parte din națională. Îndeplinesc criteriile și cu asta-basta. Ce importanță are unde s-au născut (à propos, marea majoritate sunt născuți pe teritoriul francez) dacă sunt cetățeni francezi? Nu-mi vine să cred că am ”prieteni” care discrimnează fățiș, fără nicio urmă de jenă, ”prieteni” care consideră că fac parte dintr-o rasă superioară pentru simplul motiv că au pielea albă.

        Dar culmea, tot ei, sunt primii care strigă atunci când vecinii europeni se plâng de infracționalitatea și toate celelalte neajunsuri pe care conaționalii noștri le-au adus în țările lor. M-am șocat aseară văzând valul de ură ridicat împotriva jucătorilor francezi și, pentru prima oară de când am Facebook am vrut să raportez pe cineva pentru instigare la violență și ură rasială. N-am făcut-o până la urmă pentru că pur și simplu nu pot să fac rău în mod premeditat  dar i-am dat unfriend și block pentru toate postările mele publice de acum încolo. Azi dimineță postarea dispăruse ceea ce m-a liniștit oarecum dar eu nu mai pot trece peste așa ceva și nu mă mai pot preface că nu bag de seamă.

        Ne plângem că suntem la distanță de zeci de ani față de țările civilizate în ceea ce privește infrastructura, sistemul de sănătate și, în general, nivelul de trai, dar nu ne uităm în mințile noastre să vedem cât de întunecați și înapoiați suntem. Din păcate în multe privințe am rămas la stadiul de ev mediu și ne-am blocat în mentalități învechite și bolnave în care ”tradiționalismul” este prost înțeles și înțepenit într-o realitate anacronică.

        Îmi este imposibil să nu fac o comparație între ceea ce tocmai am văzut în Canada din punct de vedere al toleranței și ceea ce se întâmplă acum în România. Cu siguranță astfel de probeleme există peste tot în lume numai că acestea nu se ascund sub covor  și orice derapaj este tăiat din rădăcină de cum apare. Despre lipsa toleranței față de orice formă de hărțuire sau discriminare am văzut peste tot afișe, poate canadienii nici nu le mai observă dar mie îmi săreau în ochi. Unul dintre ele, pe peretele unui vagon, l-am fotografiat  în timp ce făceam o călătorie de 45 de minute cu metroul și aveam timp de stat pe gânduri:

       În traducere, pe scurt: TTC (Toronto Transit Commission care este compania de transport în comun) deservește orașul Toronto, un oraș multi-rasial, multi-cultural și multi-lingvistic. TTC respectă și prețuiește diversitatea, respectul de sine și drepturile omului atât în ceea ce privește angajații cât și clienții săi străduindu-se să îi trateze pe toți cu respectul și demnitatea cuvenite.

        După cum se vede mai avem (încă) o cale lungă până să ajungem la nivelul de civilizație la care visăm de vreo 30 de ani dar pentru care nu mișcăm un deget. Între timp statul nu investeşte nimic în educaţia pentru toleranță iar noi ne prăpădim de râs la glume xenofobe și misogine. Trist.

Read More