Când a început SuperBlog-ul de anul acesta multă lume s-a înghesuit să dea sfaturi și rețete ale succesului că doar suntem români adevărați și ne pricepem la toate. Am citit cam tot ce s-a scris pe tema asta iar recomandarea care m-a pus pe gânduri (și pe care ulterior am respectat-o întocmai) a venit de la Raluca Cincu: Participanții să scrie pentru cititori, nu pentru ei înşişi. Urmând acest sfat am făcut exact așa, fără să mă mai stresez să fiu pe placul cuiva, iar parcursul meu a fost mai bun decât la edițiile precedente. Credibilitatea este în mod cert o condiție a succesului și, parafrazând-o pe Raluca, aș spune că orice blogger ar trebui să scrie pentru cititori și nu pentru sponsori, jurii sau colaboratori. Cititorii simt imediat atunci când încerci să pari altceva decât ceea ce ești, când scrii doar pentru că ești plătit să faci asta sau când recomanzi produse în a căror valoare nu crezi cu adevărat. Autenticitatea aduce recunoștere unui blog.

       Pe de altă parte este valabilă și reciproca, în sensul în care o firmă care vrea să își promoveze produsele trebuie să își aleagă cu mare grijă colaboratorii care îi vor reprezenta interesele. Pentru ca o campanie de marketing să fie eficientă este necesar ca atât producătorul cât și promoterii să aibă aceleași principii iar valorile în care cred să se suprapună cât mai mult. Să presupunem că Nutrivita, o firmă care promovează un stil de viață sănătos prin vânzarea de produse bio, suplimente nutritive, produse pentru sportivi, produse speciale pentru intoleranțe alimentare, dorește să organizeze o campanie în online pentru a-și face cunoscute produsele și, implicit, pentru a-și crește vânzările. Pentru acest lucru eu cred că ar trebui să aibă în vedere două puncte sau două direcții, nu contează cum le numim:

1. alegerea corectă a bloggerilor parteneri, adică a acelora care vor intra în program și vor scrie articole plătite prin care vor promova nu doar produsele ci și conceptele companiei
2. menținerea unei relații de lungă durată, de cel puțin câteva luni, între cititori (deci potențialii clienți) și bloggeri, în ideea de a păstra constant interesul și de a vedea avantajele unui stil de viață sănătos pe termen lung

        Cred că o firmă care face referire la impactul negativ al stresului, alimentației eronate, poluării sau lipsei de mișcare nu poate să propună unui blogger care la poza de profil apare cu țigara în mână să îi scrie articole despre beneficiile unei stări de bine rezultate în urma consumării produselor sale. Ar fi, din start, o contradicție între ceea ce spune și ceea ce face. Ca să se ”pupe” una cu alta, eu aș alege bloggeri care deja au trafic format exact pe direcțiile pe care le urmează Nutrivita. Și dau doar două exemple: Dana Lalici care are o mulțime de susținători care îi urmăresc succesele în războiul cu kilogramele și Cristina Lincu, mamă a trei băieței urmărită deja de multe mămici interesate de tot ceea ce ține de parenting și problemele copiilor. Cine ar putea fi mai potrivit să scrie despre intoleranța la gluten, boală care de cele mai multe ori apare în copilărie, intervalul între 8 luni și 2 ani fiind cel mai frecvent, adică exact după introducerea făinoaselor în alimentație? Sigur că informațiile despre biscuiții fără gluten de pe blogul Cristinei vor fi mult mai credibile decât cele găsite eventual pe un blog care scrie numai despre oje, creme și șampoane.

        O campanie Nutrivita nu este, în niciun caz, ceva de genul punct ochit-punct lovit. Adică ”vine Crăciunul, luați și cumpărați cu toții cozonaci cu mac”. A trecut Crăciunul, gata. ne liniștim până la Paști când facem o nouă strigare. Pentru a schimba un stil de viață este nevoie de perseverență iar Dana exact asta a făcut. De un an încoace și-a modificat complet modul de alimentație, a împărtășit pe blog progresele sale și a adus toate informațiile la zi, lună de lună, ceea ce a făcut ca interesul pentru blogul ei să aibă o creștere constantă.

        Consecvența aduce întotdeauna rezultatele scontate iar acest lucru ar trebui să se regăsească și în sloganul unei astfel de campanii care se dorește a fi un sprijin pentru îmbunătățirea stării de sănătate. O idee ar fi  Niciodată nu e prea devreme. Uneori, însă, poate fi prea târziu. Sau poate aveți  voi alte idei?

 

Acest articol a fost scris pentru SuperBlog 2015.

 

Read More

        De multă vreme nu am mai scris o rețetă pe blog,  o rețetă simplă și super-rapidă că mie numai alea îmi plac. Cei care mă cunoașteți știți că îmi place să gătesc la fel de mult cam cât le place pisicilor să facă baie. Adică deloc. Totuși sunt câteva lucruri care îmi ies foarte bine în bucătărie și cu care am avut succes de fiecare dată când am avut oaspeți. De exemplu salata de icre. Nu ca să mă laud, dar eu icre mai bune ca cele făcute de mine nu am mâncat nicăieri. Rețeta o am de la bunica mea și vă spun cu mâna pe inimă că nici nu se compară cu ceea ce se găsește în supermarket. Nu numai că nu se compară, pur și simplu este altă mâncare, ceva cu totul diferit. Iar în afară de faptul că nu conțin niciun fel de E-uri, emulgatori, afânători și alte prostii, se și fac foarte repede, în maxim 15 minute, timp cronometrat din momentul în care pun ingredientele pe masă până când icrele sunt în castron gata de a fi mâncate. Singura condiție este să deții un robot de bucătărie pentru că altfel, dacă te apuci de amestecat cu lingura de lemn o să încărunțești dând din mână, ca să nu mai spun că riști ca icrele să se taie când ți-e lumea mai dragă. Am pățit-o și eu pe vremuri când făceam totul manual-mode. 

        Recunosc că nu sunt foarte îndemânatică la tăiat, curățat, tocat, mărunțit, bătut și alte alea. Nu numai că am un ritm lent și activitățile astea mă plictisesc de moarte dar unele mi se par de-a dreptul periculoase. Și acum, când văd răzătorul de varză pe care îl folosea bunica mea mă trec de-a dreptul fiori de groază. Eram micuță când am văzut odată cum și-a tăiat buricul degetului când tăia varza pentru umplut ardeii de pus la murat. I-a curs atâta sânge și așa de tare m-am speriat că n-am uitat nici acum, după atâția ani. Se pare că experiența m-a marcat destul de tare pentru că am rămas cu o frică teribilă de ustensila aia care seamănă cu un instrument de tortură și pe care, evident, nu am folosit-o niciodată deși varza este unul dintre alimentele mele preferate. Dacă n-aș avea robotul Philips, eu n-aș mai mânca în veci un lucskos sau tăieței cu varză. Chiar, știu că aceste feluri ungurești sunt pe cale de dispariție așa că poate n-ar fi o idee rea să scriu pe blog și aceste două rețete mai ales că sunt atât de gustoase.

        Când trăia bunica mea, în zilele de vineri tăiețeii cu varză sau tăiețeii cu nucă erau nelipsiți la noi în casă și se mâncau la prânz. Seara aveam pâine prăjită, frecată cu usturoi și stropită apoi cu ulei de floarea soarelui pentru că ulei de măsline nu se găsea. Practic, un fel de bruschete. Pâinea o prăjeam direct pe plită pentru că nici prăjitor de pâine nu aveam și de multe ori dădeam rateuri pentru că se ardea prea tare. Cine și-ar fi imaginat pe vremea aia că va apărea multitudinea de electrocasnice profesionale care să ușureze atât de mult munca în bucătărie? Poate doar Jules Verne 🙂 Căci de pe atunci cred  că sunt și obiectele de mai jos găsite în podul bunicii.

        Dacă de fierul de călcat v-ați prins cu toții ce este, sunt curioasă cine ar ghici ce sunt celelalte două obiecte cu manivelă deși oricum o să vă spun eu: cel din stânga este o mașină de măcinat nucă iar celălalt, o mașină de măcinat mac. Nu mai sunt folosite de multă vreme dar pentru valoarea lor sentimentală o să le păstrez mereu. Cu Philips-ul meu pot să macin și nucă, și zahăr, și piper și orice altceva îmi mai trece prin cap. All-in-one. A, uite ce bine că mi-am adus  aminte, am măcinat până și hrean care era prea uscat pentru a putea fi ras și a ieșit excelent fără să mă usture deloc ochii. N-am cuvinte să mă exprim cât de bun a fost alături de tobă și cârnați 🙂

        Eu cred că oricine ar trebui să aibă în bucătărie un astfel de aparat chiar dacă nu are ambiții de master chef și mi se pare o bună idee de cadou de Crăciun… Ups, nu-mi vine să cred că tocmai am spus asta, eu care, de curând, mă plângeam că în fiecare an am primit ceva de băgat în priză 🙂 Uite că totuși sunt flexibilă și mi-am reconsiderat poziția. Vorbind de cadouri de băgat în priză, nu e musai să fie un robot. Pentru a nu zgândări cumva vreo sensibilitate subconștientă legată de rolul femeii, poate să fie și ceva legat de beauty cum ar fi o placă pentru întins părul, un ondulator, un aparat de epilat, un uscător de păr…Sunt o grămadă de chestii faine pe magazinul MarketOnline.ro. Eu îmi doresc un aspirator nou. Și un espressor. Și un blender vertical. Și… și iar m-am luat cu  vorba fără să scriu rețeta de icre dar promit solemn să o scriu, pozez și explic în acest weekend așa că stați pe aproape 🙂

        Acest articol a fost scris pentru SuperBlog 2015.

Read More

        Cum e oare să fii vedetă la Hollywood? Să te recunoască lumea în orice oraș al lumii te-ai afla, să ți se ceară autografe când intri într-un restaurant, să participi zi de zi la evenimente, gale de binefacere, premiere, spectacole și conferințe, să ți se ofere gratuit haine, cosmetice și tot felul de lucruri cu simplul scop de a le purta pentru reclamă sau să fii asaltată de fani la fiecare ieșire din casă? Majoritatea oamenilor ar spune că e greu și că nu își doresc acest lucru dar eu, una, aș vrea să intru în pielea unui astfel de personaj măcar pentru o zi și abia apoi să mă pronunț. Nu poți să spui că strugurii sunt acri dacă nu i-ai gustat, nu?

        Dacă ar fi să aleg o zi în care să trăiesc precum o divă de la Hollywood, evident nu aș alege o zi de filmări, ci una din zilele alea în care nu ai nimic mai bun de făcut decât să te răsfeți cu o vizită la coafor, la cosmetică, la spa, apoi un prânz într-un restaurant select, ceva shopping mititel de câteva zeci de mii de dolari iar seara o coborâre spectaculoasă din limuzină, direct pe covorul roșu în uralele frenetice ale fanilor așteptând în extaz în fața sălii în care se vor decerna niscaiva premii. Aș vrea să fiu pentru o zi Julia Roberts, e una dintre actrițele care îmi plac în orice fel de rol. Mi-a plăcut enorm și în Pretty Woman dar și în Eat, Pray, Love sau în Erin Brockovich. Îi ador zâmbetul, părul, ținuta, dantura perfectă și picioarele lungi dar nu o pot ierta pentru gafa impardonabilă de a apărea în public fără să fi fost epilată. Nu înțeleg cum s-a putut întâmpla una ca asta la nivelul la care a ajuns.

        La banii, renumele și prestanța ei, ar fi fost suficient să pocnească din degete și o mulțime de saloane cosmetice i-ar fi căzut la picioare acceptând cu onoare să o scape și de ultimul firicel de păr inestetic necerând în schimb decât un strop de publicitate. Dacă aș fi fost eu cea surprinsă într-o astfel de ipostază, cred că aș fi murit de rușine.

        Bine, nu e singura celebritate care apare în halul ăsta fără niciun pic de jenă. Beyonce, Britney Spears sau Drew Barrymore i-au călcat pe urme fără să le pese că poartă rochii de enșpe mii de dolari iar sub-brațul lor arată ca cel al Babei Dochia.

        Și când mă gândesc că toate femeile astea au acces la ultimele inovații în materie de epilare doar la o simplă clipire din gene… nu înțeleg de ce au scăpările astea. Pe cuvânt că îmi vine să le spun să își cumpere un aparat de epilare definitivă care să le scape o dată pentru totdeauna de această problemă. Dacă nu au chef de saloane cosmetice, să stea ele frumușel acasă și să-și rezolve problema în particular ca să nu mai râdă paparazzi de ele.

        Eu am un astfel de aparat cu IPL (Intense Pulsed Light adică lumină intens pulsată) și vă spun că a meritat fiecare bănuț.

        Mi se pare mai practic și mai confortabil să mă epilez acasă. Fac atât economie de timp evitând drumurile la salon cât și economie de bani pentru că în câteva ședințe am amortizat costul aparatului. Inițial tehnologia IPL a fost destinată saloanelor de înfrumusețare și cabinetelor cosmetice dar, ca de obicei, totul a evoluat foarte rapid și a apărut varianta pentru acasă. Este foarte, foarte simplu de utilizat singura contraindicație fiind de a nu se utiliza pe pielea bronzată sau imediat după expunerea la soare pentru că în acest caz pielea conține cantități mari de melamină iar aparatul nu mai detectează corect firele de păr.

        Dacă această condiție este îndeplinită puteți fără griji să începeți utilizarea. Dispozitivul are o amprentă de 3 cm pătrați care se presează pe pielea rasă în prealabil, apoi se apasă pe buton și încet-încet se deplasează pe suprafața care urmează a fi epilată. Este astfel proiectat încât lumina nu pătrunde decât până la rădăcina firelor de păr. Apare o ușoară senzație neplăcută dar nu se compară cu durerea de la epilarea cu ceară, de exemplu. Iar avantajul este că te poți opri oricând și relua procesul când te simți pregătit. O sesiune de tratament pentru gambe durează aproximativ 30 de minute. Să nu vă așteptați ca în momentul în care ați scos aparatul din priză să nu mai aveți nici un fir de păr. Nu, majoritatea firelor vor dispărea în următoarele 3-4 zile și, după cum am spus, procesul se repetă după două săptămâni. Rezultatele definitive se văd după câteva ședințe și vă asigur că o să uitați complet că ați folosit cândva ceara. Sigur că nimic nu este magic pe lumea asta și după o perioadă de câteva luni s-ar putea să mai apară din loc în loc câte un fir de păr anemic dar într-o singură ședință de întreținere această problemă se va rezolva.

        Dacă încă nu v-ați hotărât ce să-i cereți lui Moș Crăciun, eu spun că acum este momentul adevărului 🙂 

        Acest articol a fost scris pentru SuperBlog 2015.

Read More

        Ghiciți cu cine m-am întâlnit ieri când coboram pe Republicii? Cu vechiul meu prieten de care v-am mai povestit, Toni Delaco! M-am bucurat așa de tare și nu-mi venea să cred că-l văd în fața ochilor, parcă trecuseră o sută de ani de la ultima întâlnire. M-a corectat, râzând ”doar 5, draga mea, de 5 ani nu ne-am văzut”. Arăta bine, avea un aer vesel și nepăsător, era poate puțin mai grizonat decât îl știam, jovial și curtenitor, purtând eterna cămașă albastră și un pic mai rotunjor la față (nici nu mă mir după cât îl știu eu de gurmand și de ahtiat după brânză). Stăteam în mijlocul trotuarului, chiar în fața Grădinii Botanice și nu ne mai terminam poveștile, când mi-a propus să intrăm la o cafea ca să ne auzim pe îndelete. Zis și făcut.

        Unde te-ai ascuns până acum de nu a mai auzit nimeni de tine? l-am întrebat după ce ne-am așezat la o măsuță într-un bar decorat înainte de vreme în spiritul Crăciunului. Mi-a răspuns că  și-a luat 5 ani sabatici ca să cutreiere lumea. 5 ani? m-am mirat eu pentru că mi s-a părut foarte mult… dar probabil a avut ceva bani la teșcherea și s-a gândit că cea mai bună investiție pe lumea asta este investiția în propria persoană. De fapt mi-a și confirmat acest lucru spunându-mi că scopul expediției lui a fost acela de a găsi cea mai bună brânză din lume. Și ai găsit-o?, m-am repezit eu ca fata mare la măritat. A râs din nou: Răbdare… ai puțintică răbdare și o să vezi.

        A început cu Marea Britanie unde a găsit un fel de paradis al brânzeturilor într-un magazin care se numea House of Cheese. Cică acolo dominau brânzeturile mirositoare, majoritatea albastre, făcute pe bază de mucegai. Erau așa de multe și așa de aromate încât (citez) mirosul îmi intra până în vârful degetelor de la picioare. Îl știu pe Toni foarte curățel așa încât sunt convinsă că mirosul intra și nu ieșea 🙂 Totuși nu-mi doresc o astfel de experiență.

        În Japonia a găsit tofu dar, c‘mon, un fan brânză nu se atinge de așa ceva. Cu toate astea, pe lângă tofu, a găsit și brânză adevărată (dacă se poate numi astfel) chestia aceea dulceagă, lipicioasă și cauciucată pe care a fost nevoit să o înghită din politețe la o masă festivă. Nu i-a plăcut deloc. În schimb nu a zis nu la brânza din lapte de măgăriță care se produce în Serbia și care se vinde la gram. Da, la gram, pentru că e printre cele mai scumpe din lume, un kilogram costând 5000 de euro. Se servește ca și icrele negre, adică se iau cu penseta biluțe de brânză care se așează distanțat unele de altele pe felii de pâine prăjită 🙂

        Nici cu halumi nu e mare brânză iar Toni nu a înțeles nici până în ziua de azi de ce, Doamne iartă-mă, își dispută originea ei atâtea popoare? Și grecii, și ciprioții, și egiptenii se bat cu pumnul în piept pentru această rețetă ba, mai nou, se pare că în joc a intrat și biserica ortodoxă susținând că apostolii lui Isus o consumau la micul dejun. Nu m-aș mira ca preafericitul să încerce înregistrarea acesteia la OSIM.

      Mi-a spus că totuși că a întâlnit în peregrinările sale și bunătăți adevărate iar când și-a amintit de schabziger, o specialitate elvețiană, i s-a luminat toată fața. A povestit în extaz despre o brânză verde-verde, parfumată cu tot soiul de ierburi aromate și care a fost inventată de niște călugări în secolul al XVIII-lea. Mi-a dat atâtea amănunte, mi-a descris detaliile cu atâtea înflorituri încât nu m-am putut abține și l-am întrerupt brusc: Asta e? Ce anume?, s-a mirat el. Asta e cea mai bună brânză din lume? Noooo… cea mai bună brânză din lume am găsit-o în Brânzalia.

        Și a început să-mi povestească despre brânza pe care a descoperit-o acolo, ceva greu de explicat în cuvinte, un soi de amalgam între o smântână fină și unt cremos care la atingerea papilelor gustative se transforma într-o spumă ce îți cuprimdea interiorul obrajilor într-o îmbrățișare tandră și moale ca puful unor nori răzleți pe cerul senin al verii. Mă uitam cu ochii cât cepele la el minunându-mă de extazul în care căzuse. Și cum se numea brânza asta? l-am întrerup eu din visare. Cremofinia… mi-a șoptit cu glas moale gândindu-se probabil la gustul sublim pe care nu și-l mai putea scoate din minte. Era o brânză de un alb strălucitor, pufoasă și aerată ca vata de zahăr și în momentul în care o atingeai cu buzele, se topea de plăcere… L-am întrerupt din nou: Dragă Toni, eu nu știu pe unde ai umblat tu, dar nu cred că trebuia să străbați întreg mapamondul în căutarea celei bune brânze din lume. Din ceea ce îmi descrii, eu recunosc Brânza Albă Delicată de la Delaco. Ai încercat-o vreodată? Asta este cea mai bună brânză din lume!

        Acest articol a fost scris pentru SuperBlog 2015.

Read More

        Parcă prea multe s-au adunat în ultima vreme, au venit veștile proaste ca un tavălug peste mine iar norii ce se anunță la orizont sunt gri și apăsători. Mi-e groază să deschid televizorul care nu contenește să vorbească despre teroare, tristețe, panică, ură și disperare, mă sperie telefonul care sună la ore târzii iar soneria de la ușă e mai stridentă ca niciodată. Sunt într-una din cele mai proaste faze prin care am trecut vreodată, singură și fără nicio perspectivă clară de a schimba ceva în perioada imediat următoare. Mă îmbrac în tristețe respectând programul ce se repetă zilnic, îmi repet automatismele fără nicio tragere de inimă și abia aștept să vină seara ca să rămân doar eu cu mine, să-mi pun capul pe pernă și să mă ancorez de un gând sau de o amintire frumoasă. Pentru mine metoda funcționează foarte bine și, realmente, simt că am puterea să forțez visele pe care le voi avea peste noapte rememorând amintiri puternice și colorate care să-mi acopere gândurile sumbre.

        În seara asta o să mă gândesc la o noapte geroasă dintr-un februarie dispărut de mult de pe fața pământului când mă plimbam prin zăpada înghețată cu, pe atunci, viitorul meu soț. Era un frig de crăpau pietrele iar eu, fără mănuși, îmi admiram la fiecare minut verigheta care strălucea pe degetul subțire de copiliță. Mai aveam câteva zile până la cununie și eram fericită. Tot ce se petrecea în jurul meu era de o simplitate și de un firesc absolut, pe vremea aceea aveam atât de puține obiecte în comparație cu ceea ce avem acum încât toată viața era compusă doar din senzații, trăiri și simțuri. Era noapte și senin iar lumina lunii se răsfrângea în mii de cristale împrăștiate peste pomi și garduri și case îngropate în zăpadă. Mirosea puternic a iarnă și nu știu cum aș putea descrie acest miros. Poate vine de la copacii înghețați, poate de la aerul tăios, poate de la frunzele ascunse sub zăpadă sau poate de la izul de castane coapte vândute la colțul străzii sau de la urmele de fum care ies prin coșurile caselor. Orice și oricum ar fi, mirosul iernii nu s-a schimbat din copilărie și, ciudat, îl regăsesc mereu același oriunde m-aș afla, deci nu este ceva local. Asta înseamnă că iarna chiar are mirosul ei.

        Ne plimbam fără să vorbim între noi, ascultând doar scârțâitul zăpezii sub picioare, iar eu mi-am lăsat capul pe umărul lui când i-am simțit parfumul. Nu era propriu zis un parfum, era un deodorant spray care se numea Cordial și era the best of  la vremea respectivă. Mirosea frumos. Aș recunoaște acel parfum și acum după atâta amar de vreme deși nu mai există pe piață și nimeni nu-și mai amintește de el. Mi s-a părut atunci că sunt cea mai norocoasă femeie din lume, că am un soț nemaipomenit și nemaiîntâlnit și nu m-aș fi dat pe o lume întreagă. Era cool,  sexy and very hot. Glumesc, desigur, pentru că nu foloseam niciunul din cuvintele astea 🙂 dar eu eram îndrăgostită lulea. Ne plăceau amândurora parfumurile deși nu prea aveam de unde alege. Eu aveam un Jubileu, el spray-ul de care vă spuneam. Aș putea spune că aceștia erau feromonii noștri deși eu nu prea cred în existența acestora. Cercetătorii spun că feromonii sunt niște elemente biochimice secretate și eliminate de organism care dictează comportamentul sexual. Într-un fel, par a fi cea mai veche formă de comunicare dar niciun doctor n-o să-ți recolteze vreodată feromoni așa cum ți-ar lua sânge sau limfă sau salivă sau mai știu eu ce alte probe biologice din organism. Așa că prefer să cred în existența unei chimii inexplicabile decât să reduc atracția dintre doi oameni la un fluid cu proprietăți afrodisiace.

        Așa deci… în seara asta o să adorm gândindu-mă cu drag la plimbarea de atunci și la parfumul lui. Și, de ce nu, la parfumul meu, v-am mai spus doar ce dilemă existențială am: pentru cine ne parfumăm? și cum alegem parfumul? să ne placă nouă înșine sau celor din jur? Eu recunosc, de multe ori când sunt cu el, aleg să port parfumul care îi place lui chiar dacă aș prefera altceva pentru că el este cel care se va bucura de mireasmă. Și, în mod similar, atunci când îi cumpăr lui un parfum aleg ce-mi place mie, pentru că eu voi fi cea care va beneficia de miros. Nasul celui care îl poartă se obișnuiește repede și, în scurt timp,  nu îl va mai percepe.

        De exemplu, de curând am descoperit un nou parfum pentru bărbați care îmi place foarte mult și cred că ar fi foarte potrivit de pus sub brad. Sau credeți că e prea devreme să ne gândim la cadourile pentru Crăciun? Acuma nu spun să lăsați totul baltă și să o luați la goană după cumpărături dar cred că e mai bine să ne pregătim din timp. Eu l-am găsit pe Iglesias cu ale sale  Deeply Yours fragrances.

        Când spun Iglesias, vorbesc de Enrique Iglesias, adică ăla micu, nu taică-su deși mie îmi plac amândoi. Și îmi plac tare de tot. Sună un pic a telenovelă sud-americană să-ți placă atât tatăl cât și fiul dar uneori viața bate filmul. Jumătate din femeile de pe mapamond îl adoră pe Enrique așa că atunci când știi că el și-a dat ok-ul pentru acest parfum, e clar că nu are cum să nu-ți placă. Aș vrea să-l descriu în cuvinte dar e complicat, pot să vă spun doar că face parte din categoria aromatic-spicy iar în notele de bază, cele care persistă cel mai mult se regăsește vanilia ceea ce face ca un bărbatul care îl poartă să devină extrem de pupabil și iubibil. Dar, pentru că există și un dar, de ce să las eu această sticluță adorabilă singură pe raftul din baie? Că tare bine i-ar mai sta cu perechea alături, o domnișoară într-o rochiță de culoarea piersicii din categoria floral-fruity. 

       Pentru mine, bineînțeles. Adică am vrut să spun pentru el, că el adoră aromele fructate. Dar și pentru mine că și mie îmi plac… hai că v-am zăpăcit de tot. Pe scurt, o să iau amândouă parfumurile ca să stea împreună, bot în bot, de dimineața până seara, așa, ca un fel de prelungire a noastră 🙂 Uite că e și asta o terapie care funcționează, să vorbesc despre parfumuri… Parcă m-am înviorat puțin și am mai uitat de tristeți dacă mă gândesc la lucruri care-mi fac plăcere. Am acum toată noaptea în față ca să visez frumos, să nu mai lăcrimez la suferințe și o să adorm cu gândul la clasicele versuri pe care acum le simt atât de aproape …

        Lună tu, stăpân-a mării, pe a lumii boltă luneci și gândirilor dând viaţă, suferinţele întuneci…

        Acest articol a fost scris pentru SuperBlog 2015.

Read More