barfa

Despre gura lumii și ce se spune despre noi

        Toți cei care te cunosc, îndeaproape sau doar din vedere, au o părere despre tine. Bună, rea, nu contează, e în natura umană ca fiecare individ să își formeze propriile păreri despre cei cu care interacționează. Cei care te știu personal  își formează opinia pe baza experiențelor comune iar restul pe ceea ce au spus alții, adică pe ”auzite”. Până la urmă e dreptul fiecăruia să aibă propria părere că doar nu gândim toți la fel. Noi însă avem de ales între a accepta, a respinge sau pur și simplu a ignora ceea ce gândesc alții despre noi iar această alegere ne afectează starea interioară de bine. Este vorba despre atitudine și perspectivă.

       Ușor de spus, greu de făcut. Dacă cineva te întâmpină cu o frază de genul arăți tare rău astăzi, nu te simți bine? este foarte posibil ca dintr-o dată să te simți jalnic și chiar să descoperi simptome care să îți confirme starea de boală. În schimb, dacă atunci când deschizi ușa biroului colegii îți spun că arăți minunat, vei simți imediat cum îți cresc aripile și începe să-ți curgă elanul prin vene. Sunt mulți care declamă că sunt imuni la ceea ce spune gura lumii dar e foarte, foarte greu să nu îți pese chiar deloc de ceea ce se spune despre tine mai ales atunci când e vorba de lucruri negative. Poți să te afli pe lista propușilor pentru premiul Nobel dar dacă auzi despre o persoană la care ții cu adevărat că a spus despre tine că ești prost, tot îți intră un ghimpe în inimă.

        Trăim în comunități și avem nevoie de confirmări. Că suntem frumoși, că suntem buni, că suntem deștepți, că avem succes. Nu este suficient să ne uităm în oglindă și să fim mulțumiți de ceea ce vedem. Atâta timp cât cei din jur au o părere proastă despre noi nu ne simțim întregi iar calea spre împlinirea interioară merge cu pas șchiopătat. Într-un fel sau altul, direct sau indirect, vrem ca cei din jur să ne placă, să fim agreați și să se vorbească frumos despre noi. Dacă vreți neapărat, puteți să mă contraziceți dar cred că nu veți găsi decât cazuri izolate, poate ceva călugări budhiști care trăiesc într-un zen continuu înfrățiti doar cu energiile cosmice fără să aibă tangențe cu semenii pământeni.

        Ce mi se pare mie interesant este că dorința aceasta (firească) vine cumva în cercuri concentrice cu amplitudine din ce în ce mai mare. În centru se află propriul ego apoi aria se tot lărgește. Mama, familia, apoi școala, orașul, țara, fiecare dintre noi am vrea ca acestea să fie cele mai bune din lume, să fie percepute numai în superlative și să aducă un plus de mândrie aparținătorilor. De câte ori nu v-ați umflat în pene la auzul că o mare personalitate a terminat același liceu cu voi? Sau că orașul în care locuiți are cele mai frumoase parcuri? Sau că românca Simona Halep a câștigat un meci important? Chiar dacă nu avem niciun merit direct și nu am fost implicați cu nimic în atingerea vreunui criteriu laudativ, orice știre sau afirmație de acest gen ne atinge coarda sensibilă a inimii și ne gâdilă în mod plăcut orgoliul.

        Cred că de aceea articolele apărute în presă în care turiștii străini își spun părerea despre România au atât de mare succes. Vorbesc, bineînțeles, de cele apreciative și nu de cele în care se vaită de starea drumurilor, de calitatea proastă a serviciilor sau de aroganța funcționarilor. Despre astea numai noi avem voie să ne plângem. Străinii au dreptul doar să laude sarmalele, mămăliga sau palinca și să elogieze Cimitirul vesel, Transfăgărășanul și Mănăstirile din Bucovina.

        Ne umplem de mândrie și când străinii spun că avem câteva orașe istorice frumoase, o deltă unică în lume, că restaurantele sunt deschise toată ziua, că internetul are cea mai mare viteză, că berea și taxiurile sunt ieftine sau că limba română este melodioasă. Ne enervează însă și ni se par răutăcioase comentariile prin care suntem descriși ca fiind lipsiți de zâmbet, mereu încruntați și puși pe harță. Sunt mulți turiști care au spus că prima lor impresie despre România a fost că toată lumea se ceartă ceea ce ar cam trebui să ne pună pe gânduri.

        În afară de ceea ce ne place/ nu ne place ar mai fi o a treia categorie de impresii. Cele care ne surprind. Prin ochii unui străin vedem lucruri pe care, obișnuiți fiind cu viața de aici, nu le-am fi observat niciodată. Lucruri banale, care se întâmplă în jurul nostru zi de zi dar pe care nu le-am scos niciodată din context. Altora însă le-au sărit în ochi ca fiind amuzante sau doar ciudate.

        Cum ar fi faptul că mâncăm aproape orice cu pâine. Până și pireul de cartofi sau cartofii prăjiți îi mâncăm cu pâine. Un alt exemplu ar fi marea spaimă națională, curentul. Acesta este specific românesc și nimeni nu ar deschide un geam în tramvai chiar dacă afară sunt 40 de grade. Să te tragă curentul poate fi la fel de grav ca și o boală în fază terminală.

        Ce-au mai observat străinii este că românii îşi scot tot timpul încălţările înainte de a intra în casă ceea ce pentru un musafir poate fi supărător. (Am pățit și eu la o pensiune în Sovata unde proprietarul ne-a impus să ne descălțăm la intrarea în vilă. Aveam camera la etaj și mi s-a părut total aiurea să urc scările desculță mai ales că era destul de frig când soluții ca cea de aici sau de aici ar rezolva problema cât ai zice pește). Dar se pare că românii preferă să menţină mai degrabă podelele curate decât plamânii și spun asta pentru că toată lumea a observat că aici se fumează o cantitate impresionantă de țigări.

        O altă observație care mi-a ridicat un semn de întrebare: Ce părere aveți despre faptul că atunci când un bărbat (român) intră într-o încăpere dă mâna doar cu bărbații în timp ce femeile sunt lăsate la o parte? Iar asta nu reprezintă o impolitețe ci pur și simplu așa e obiceiul locului. (Un englez sau un neamț nu ar face niciodată asta)

        Dar să revenim la oile noastre și la cât de mult contează părerea celor din jur. E importantă, trebuie să ținem cont de ea dar în niciun caz nu ar trebui să devină un element de stres. Nu putem controla gândurile nimănui și n-o să putem fi niciodată pe placul tuturor. Iar dacă cineva nu ne place sub nicio formă nu înseamnă că a venit sfârșitul lumii. Nimeni și niciodată nu va reuși să ne facă să ne simțim de nimic  decât dacă noi  îi permitem acest lucru. barfa

Share This:

Citește mai mult

pisica alpi

De ce pisicile sunt mai bune decât câinii

        Unora nu le plac pisicile. OK, n-am nimic cu asta. La fel cum n-am nimic împotriva celor care nu gustă cartofii prăjiți, nu circulă cu autobuzul sau nu se uită la televizor. Dar nu înțeleg de ce întotdeauna atunci când se adună mai mulți oameni la un loc și se aduce în conversație subiectul animalelor de companie, se găsește un deștept care trebuie să țină discursuri declarative despre apucăturile diavolești ale pisicilor și despre cât de mult acestea își manipulează stăpânii. Și întotdeauna argumentul suprem este că mâțele nu își arată afecțiunea precum câinii. Este adevărat că pisica mea nu fuge la ușă atunci când plec de acasă și nici nu vine să-mi sară în brațe atunci când mă întorc dar asta nu înseamnă că nu mă iubește.

        Mie îmi plac și câinii și pisicile la fel de mult, de fapt îmi plac cam toate animalele dar viața la bloc este mult mai simplă cu o pisică. Un câine este aproape obsesiv dependent de stăpân și uneori asta poate deveni de-a dreptul sufocant. Într-o situație cu care nu este familiarizat se comportă de multe ori ca un copil mic căutând sprijin, îndrumare și susținere în fiecare clipă în timp ce pisicile, mult mai curioase, se avântă în locuri cu adevărat periculoase fără a căuta sau a cere acordul omului. Însă faptul că pisicile sunt atât de independente nu înseamnă că au o inimă de gheață.

        Am citit undeva o comparație care mi s-a părut genială, o paralelă care surprinde perfect relația omului cu animăluțul său. Gândiți-vă la o petrecere. O nuntă sau un revelion, whatever…  Unele cupluri apar împreună ținându-se de mână și rămân alături la aceeași masă vorbind doar unul cu altul de la început până la sfârșit în timp ce alte cupluri se despart de cum au intrat și se  amestecă printre invitați regăsindu-se doar înainte de a pleca acasă. Dar tot împreună. Mai concis și mai vizual decât atât nu cred că se putea descrie relația cu un câine față de cea cu o pisică.

        Pentru că sunt mândra posesoare a unei pisici adorabile (sau poate sclava ei??) o să vă spun câteva motive pentru care este mult mai simplu să te bucuri de  compania unei pisici decât de cea a un câine. Mai ales atunci când stai la bloc.

  • Au nevoie de mult mai puțin spațiu. Într-un apartament mic de bloc pot conviețui cu ușurință chiar două-trei pisici fără a se împiedica una de alta.
  • Pisicile sunt fericite să stea doar în casă și nu își doresc să fie plimbate pe afară. Nu se plictisesc niciodată și își găsesc ocupație uitându-se (cu jind) pe fereastră după păsări sau după orice altceva ce mișcă. Odată Sylvestra mea a stat înțepenită și s-a holbat fascinată mai mult de două ore la o muscă intrată în lampa cu neon din bucătărie. Cu cât musca bâzâia mai tare, cu atât  i se dilatau mai mult pupilele :)
  • Costurile cu întreținerea unei pisici sunt mai mici. Muuult mai mici. Evident, pe primul loc se află mâncarea deși aș putea foarte bine să spun apa. Glumesc desigur, dar glumă-neglumă, pisicile nu beau apă aproape deloc :) Câinii în schimb zici că sunt deschidratați ca după un maraton continuu. Sigur că nu o să compar dieta lui Jax, rottweilerul de 50 de kile, cu dieta unei pisici aristocrate pentru că nu ar fi relevant. Dar un cățel de talie mică este oricum mai mâncăcios decât o pisică poate și pentru faptul că este un mare consumator de energie. Un câine aleargă ca apucatul și apoi plescăie băgând la ghiozdan până îl doare burta în timp ce o pisică ciugulește grațios din vârful buzelor bunătăți ca și cele de aici iar apoi își face somnul de frumusețe fără să deranjeze pe nimeni. Până și la jucării prețurile diferă ca de la cer la pământ. Un șoricel din pene e vreo 6 lei în timp ce o chestie de ros, un pic mai solidă pe care câinele să n-o distrugă în primele cinci minute, sare de 30 de lei. La veterinar lucrurile stau la fel.
  • Nu fac gălăgie. Mieunatul pisicii atunci când își dorește ceva este clinchet de clopoțel pe lângă lătratul unui câine care se aude de la parter la etajul patru deranjând vecinii. E adevărat că o pisică în călduri face ca toți dracii dar printre primele lucruri pe care ar trebui să le facă un stăpân responsabil este să își sterilizeze animalul. Asta dacă bineînțeles nu își dorește pui.
  • Sunt mai curate decât câinii. În timp ce câinii necesită băi regulate, pisicile își curăță singure blănița. Mai mult decât atât, nici nu vor să audă de apă și fug de baie ca dracu’ de tămâie. O singură dată în cei șapte ani de când o am i-am făcut baie Sylvestrei și asta pentru că am fost nevoită. Se pricopsise cu pureci. Deși nu iese niciodată din casă, uneori mai inspectează casa scării și probabil de acolo i-a venit fericirea. Eram disperată. Orice soluții încercam nu reușeam să scap nicicum de pureci și se scărpina săraca de ziceai că e turbată, ba, mai mult, mai găseam câte o ciupitură și pe propriile picioare. Nu vreți să știți cât de tare te mănâncă mușcăturile de pureci. Mici, mici dar ai dracu’ rău… Greșeala mea a fost că am încercat doar leacuri găsite prin supermarketuri care erau ca o frecție la un picior de lemn în loc să mă duc direct aici și să  rezolv problema instant. Până la urmă soluția a fost să îi facem o baie forțată și am scufundat-o cu totul în cadă. Nu i-am lăsat afară decât boticul și ochii. Unul o ținea, că se zbătea de zici că voiam să o omorâm, și celălalt, adică eu, am șamponat-o cu toate gelurile de duș din dotare. Am ținut-o scufundată în apă până am socotit că s-au înecat toate creaturile care i se ascundeau în blăniță și apoi, cu o pensetă, am adunat purec cu purec. Câteva ore am lucrat pe ea dar operațiunea a fost un succes.
  • Câinii nu torc. Îmi pare rău pentru cei care n-au auzit și n-au simțit niciodată sunetul reconfortant al torsului unei pisici. După părerea mea torsul pisicesc este mai melodios decât Lullaby a lui Brahms și mai terapeutic decât o baie caldă urmată de un masaj :)
  • And last but not least, cândva, în urmă cu ceva mii de ani, pisicile au fost venerate și socotite zeități. Așa că pentru orice eventualitate, nu strică să ne dăm  bine pe lângă ele.

Voi în ce categorie vă încadrați? dog lovers sau cat lovers? Sau în cea de a treia – crazy cat lovers? :) pisica alpi

 

 

Share This:

Citește mai mult

parfumuri

Străbunicul meu a fost Toma Necredinciosul

        Sau altfel cum s-ar explica faptul că pun la îndoială orice nu mi se demonstrează cu argumente și dovezi? Cel mai probabil este ceva în ADN-ul meu…

        Codul manierelor elegante spune că într-o conversație nu este politicos să vorbești despre tine însuți decât dacă ți se cere în mod expres acest lucru dar cum aici suntem pe blogul meu, regulile sunt altele :) Iar azi o să vă povestesc despre tendința mea de a mă îndoi de orice veste, noutate sau zvon atâta timp cât nu am posibilitatea să verific veridicitatea informației. Adică sunt genul care nu apleacă urechea la orice știre deși viața mi-a arătat că în unele cazuri ceea ce auzim la televizor se îndeplinește sută la sută. De exemplu anunțul că din toamnă electricitatea se va scumpi cu 10%, are asupra mea puterea unei axiome și ar fi total inutil să caut confirmări în altă parte. Din păcate genul acesta de știri s-au dovedit reale de fiecare dată. În alte cazuri însă a fost nevoie de ani ca să mă conving că unele lucruri ar putea fi adevărate și am mers pe principiul până nu văd, nu cred.

        Când eram mică, bine, nu foarte mică ci așa, prin clasa a șasea-a șaptea circulau pe sub mână renumitele cataloage Neckermann la care ne uitam ca la icoane. Eu mă lipeam (încă) de paginile cu jucării și papetărie-birotică iar mama de cele cu haine și decorațiuni interioare. Cineva mi-a spus că din cataloagele alea nemții pot să-și comande orice printr-un simplu telefon și primesc pachetul la poștă. Mi s-a părut ceva de domeniul fantasticului și n-am vrut să cred așa ceva în ruptul capului. Îmi aduc perfect aminte nu doar că am afirmat că  nu cred ci, realmente, eram convinsă cu toată ființa mea că un astfel de scenariu suprarealist nu poate să fie adevărat pe aceeași planetă unde, la nici o mie de kilometri distanță, noi aveam cartelă la pâine, zahăr și ulei. N-am crezut și pace până după revoluție când parcă m-am trezit dintr-un vis.

        O altă mare îndoială, dar ce spun eu ”îndoială” când de fapt în capul meu era o negație cap-coadă fără cea mai mică urmă de dubiu, a fost legată de posibilitatea de a face cumpărături cu plata în rate fără dobândă. Era în anii 90 în perioada super-inflaționistă a României când niște prieteni care emigraseră în Germania mi-au spus că și-au cumpărat mobilă în rate pe un an de zile cu dobândă zero. Adică exact prețul din magazin împărțit la 12.

        Nu i-am crezut. Le-am spus că este imposibil, că dacă li s-a spus că dobânda e zero cu siguranță există comisioane ascunse de care ei habar nu au, că niciun finanțator nu-și permite așa ceva, că dracu’, că lacu’. Lucram la bancă, ce naiba, iar pe vremea aia dobânda la o linie de credit ajunsese la 130%. Nici nu e de mirare că trei sferturi din firmele înființate atunci au dat faliment. La criza și instabilitatea care era în România, la ritmul galopant de creștere a prețurilor din perioada de tranziție ar fi fost de neconceput ca cineva să stea și să aștepte un an întreg să-și recupereze banii din comerț. Oricât au încercat prietenii mei să mă convingă, n-au reușit iar eu am rămas fermă pe poziții gândind că bieții de ei au fost fraieriți fără să li se spună toate dedesubturile tranzacției și că prețul final plătit de ei va fi, bineînțeles, mai mare.

        Am mai avut de așteptat vreo zece, dacă nu 15 ani, să ajungă sistemul și la noi iar în primul moment când am văzut cardul de credit conectat cu sistemul de rate din magazine, primul gând mi s-a întors în timp la discuția avută cu prietenii mei dragi. Abia atunci i-am crezut :)

        Tot cu ei, dar altă dată, am avut o discuție legată de parfumuri. Cei care sunteți din Cluj poate vă mai aduceți aminte de magazinul Don Bazil de pe Eroilor. Era spre capătul străzii, pe partea dreaptă cum se merge de la teatru, și era, la vremea respectivă cu mult înainte de deschiderea oricărui mall, un magazin de avangardă. Mie, care iubesc cosmeticele, mi se părea raiul pe pământ. Vedeam pentru prima oară în viața mea Chanel, Dior sau Lancôme altfel decât în paginile revistelor. Magazinul era cu autoservire însă doar produsele de drogherie erau puse în partea în care te plimbai liber cu coșul, cele mai scumpicele fiind puse în vitrine închise, după tejghea și te servea o vânzătoare dacă doreai ceva. Adică trebuia să o rogi să-ți dea un anumit parfum să-l testezi, ea îți punea un puf pe un cartonaș sau pe mână, apoi dacă mai voiai altul o rugai din nou și tot așa. Cu nesiguranța și cu sentimentul neplăcut al cumpărătorului jenat că inoportunează iar pe de altă parte cu aroganța vânzătoarei care, în funcție de  cât de bine erai îmbrăcat, trăgea concluzia dacă îți permiți sau nu parfumul respectiv. Cred că știți exact despre ce vorbesc. Parfumurile erau într-adevăr scumpe, (nu că acum ar fi ieftine), dar atunci raportul dintre prețurile produselor din vest și salarii era mult mai slab, aduceți-vă aminte cât de valoros era un televizor color sau o mașină de spălat. Anyway, ceea ce vreau să spun este că fiind atât de scumpe, testarea unui parfum se făcea cu țârâita.

        I-am povestit cu mare încântare prietenei mele din Germania de magazinul nou deschis și de cât de mult mi-ar plăcea să pot încerca parfumurile la nesfârșit la care esa mi-a spus că în Germania toate, dar absolut toate parfumurile sunt pe rafturi deschise și la dispoziția oricărui client. Ghiciți ce? N-am crezut-o :) Mai mult ca sigur nu observase ea bine și doar parfumurile ieftine gen Revlon sau Coty erau puse la bătaie, restul probabil erau după ușițe de sticlă trebuind să apelezi la vreun reprezentant al magazinului pentru a avea acces la ele. Nu puteam să-mi imaginez cât de mare să fie bunăstarea astfel încât oricine să să se poată parfuma la liber cu Dune, favoritul meu din perioada aceea.

        Să vezi și să nu crezi! e o expresie pe care o folosesc alții pentru că, de fapt, eu am ajuns să văd și să cred ceea ce-mi povestea prietena mea. Pentru că am intrat și noi (adică eu, tu, noi, voi și restul țării) în rândul lumii iar acum nu doar că pot să mă parfumez cât vreau, cu orice vreau, dar pot și să testez, de exemplu, astfel de creme antirid care costă, unele, mai mult decât salariul minim pe economie fără să se uite nimeni urât la mine și fără să dau explicații. Ba pot chiar și să mă rujez, să mă rimelez, să mă dau cu blush, cu iluminator, cu bronzer, cu toată paleta de farduri de ochi și cu orice alte produse make up dacă am chef să o fac. Am văzut, apoi am crezut, iar acum îmi place maxim ceea ce se întâmplă. Voi cum stați cu credința? Avem oare strămoși comuni? :)parfumuri

Share This:

Citește mai mult

appetizers-2222361_640

Dumnezeu nu ne vrea proști

        Pentru că mă mănâncă limba, n-am altceva mai bun de făcut și plecând de la ceea ce văd în jur, astăzi o să filosofez pe tema postului. De cel religios, zic și nu de cel de la serviciu :)

        Postul ar trebui să aibă niște semnificații aparte datorită motivațiilor interioare care înseamnă în primul rând stăpânire de sine. Sau cel puțin eu așa văd lucrurile și în niciun caz nu înseamnă doar o simplă schimbare a regimului alimentar prin renunțarea la carne și produse lactate. Acest lucru e cu totul altceva și reprezintă curentul care pe care l-au îmbrățișat cei care se numesc vegetarieni. Una e postul și alta vegetarianismul. Postul are nu doar o semnificație religioasă ci și, sau poate în primul rând, una morală și, în afară de abținerea de la anumite mâncăruri sau băuturi, ar trebui să aducă o anumită stare sufletească. Gândurile urâte, poftele, invidiile, patimile, certurile, bârfele și faptele rele ar trebui să dispară în perioada postului și locul lor să fie luat de pacea interioară, de recunoștință și de multă, multă liniște. I-aș spune un fel de disciplinare a vieții, o schimbare a stării de spirit.

        Normele și regulile despre durata și severitatea postului au fost stabilite de autoritatea bisericească de-a lungul timpului. De preoți. De oameni adică și nicidecum de Dumnezeu. Prin Sinoade ecumenice au fost date dispoziții clare în ceea ce privește zilele de post, ajunările, dezlegările la pește, zilele de harți, de mâncare uscată, de dezlegare la untdelemn și vin,  de săptămâna brânzei, de mâncat doar o dată pe zi după ora 15 și încă multe alte reguli pe care nu le cunosc și, drept să spun, nici nu mă ațâță curiozitatea să le aflu pentru că nu mi se par importante.

        Recunosc că n-am citit Jurnalul fericirii de Nicolae Steinhardt deși mi-am tot propus lucrul acesta și o să fac acum precum Dan Puric care citează mai mult decât citește :) Zice că părintele Steinhardt a spus în această carte că ”Nicăieri și niciodată nu ne-a cerut Hristos să fim proști. Ne cheamă să fim buni, blânzi, cinstiți, smeriți cu inima, dar nu tâmpiți.” Îmi place de mor citatul ăsta și sunt mai mult decât de acord cu ideea de a ne folosi mintea în tot ceea ce întreprindem. Când mă gândesc că se apropie Sfânta Maria și lumea va da din nou năvală la mănăstirea Nicula târându-se pe coate și genunchi în jurul bisericii în semn de smerenie mi se întunecă în fața ochilor. Or fi aceștia mai buni creștini decât cei care păstrează o atitudine decentă?

        Ca să nu mai spun de ținerea postului pentru că de fapt asta era ideea de la care plecasem și care mi-a ridicat un mare semn de întrebare. Întrebarea este pentru voi, cei care mă citiți, pentru că pentru mine răspunsul e foarte clar. Credeți că cei care postesc mâncând doar alimentele permise de legiuitorii bisericii sunt mai buni creștini decât cei care mai au alunecări din acest punct de vedere? O masă îmbelșugată, încărcată până la refuz cu bucate de post gătite după rețete sofisticate, evident fără carne, ouă sau lactate înseamnă o mai mare dovadă de pioșenie în fața celor care calcă pe bec din când în când cu o cană de lapte sau un ou fiert?

        Credeți că cei care încep masa cu o supă cremă de cartofi dulci, au la felul doi conopidă pane în stil asiatic, tocăniță de hribi cu legume, ciuperci umplute și cartofi în crustă de muștar iar la desert, pentru că le vine greu să aleagă între prăjitura cu mere și checul cu stafide, gustă din amândouă au trecere mai mare în fața lui Dumnezeu decât cei care se rezumă la o bucățică de pui fript?

        Dumnezeu nu ne vrea proști dar nici nu cred că i-ar plăcea să-l păcălim. appetizers-2222361_640

Share This:

Citește mai mult