Străbunicul meu a fost Toma Necredinciosul

        Sau altfel cum s-ar explica faptul că pun la îndoială orice nu mi se demonstrează cu argumente și dovezi? Cel mai probabil este ceva în ADN-ul meu…

        Codul manierelor elegante spune că într-o conversație nu este politicos să vorbești despre tine însuți decât dacă ți se cere în mod expres acest lucru dar cum aici suntem pe blogul meu, regulile sunt altele 🙂 Iar azi o să vă povestesc despre tendința mea de a mă îndoi de orice veste, noutate sau zvon atâta timp cât nu am posibilitatea să verific veridicitatea informației. Adică sunt genul care nu apleacă urechea la orice știre deși viața mi-a arătat că în unele cazuri ceea ce auzim la televizor se îndeplinește sută la sută. De exemplu anunțul că din toamnă electricitatea se va scumpi cu 10%, are asupra mea puterea unei axiome și ar fi total inutil să caut confirmări în altă parte. Din păcate genul acesta de știri s-au dovedit reale de fiecare dată. În alte cazuri însă a fost nevoie de ani ca să mă conving că unele lucruri ar putea fi adevărate și am mers pe principiul până nu văd, nu cred.

        Când eram mică, bine, nu foarte mică ci așa, prin clasa a șasea-a șaptea circulau pe sub mână renumitele cataloage Neckermann la care ne uitam ca la icoane. Eu mă lipeam (încă) de paginile cu jucării și papetărie-birotică iar mama de cele cu haine și decorațiuni interioare. Cineva mi-a spus că din cataloagele alea nemții pot să-și comande orice printr-un simplu telefon și primesc pachetul la poștă. Mi s-a părut ceva de domeniul fantasticului și n-am vrut să cred așa ceva în ruptul capului. Îmi aduc perfect aminte nu doar că am afirmat că  nu cred ci, realmente, eram convinsă cu toată ființa mea că un astfel de scenariu suprarealist nu poate să fie adevărat pe aceeași planetă unde, la nici o mie de kilometri distanță, noi aveam cartelă la pâine, zahăr și ulei. N-am crezut și pace până după revoluție când parcă m-am trezit dintr-un vis.

        O altă mare îndoială, dar ce spun eu ”îndoială” când de fapt în capul meu era o negație cap-coadă fără cea mai mică urmă de dubiu, a fost legată de posibilitatea de a face cumpărături cu plata în rate fără dobândă. Era în anii 90 în perioada super-inflaționistă a României când niște prieteni care emigraseră în Germania mi-au spus că și-au cumpărat mobilă în rate pe un an de zile cu dobândă zero. Adică exact prețul din magazin împărțit la 12.

        Nu i-am crezut. Le-am spus că este imposibil, că dacă li s-a spus că dobânda e zero cu siguranță există comisioane ascunse de care ei habar nu au, că niciun finanțator nu-și permite așa ceva, că dracu’, că lacu’. Lucram la bancă, ce naiba, iar pe vremea aia dobânda la o linie de credit ajunsese la 130%. Nici nu e de mirare că trei sferturi din firmele înființate atunci au dat faliment. La criza și instabilitatea care era în România, la ritmul galopant de creștere a prețurilor din perioada de tranziție ar fi fost de neconceput ca cineva să stea și să aștepte un an întreg să-și recupereze banii din comerț. Oricât au încercat prietenii mei să mă convingă, n-au reușit iar eu am rămas fermă pe poziții gândind că bieții de ei au fost fraieriți fără să li se spună toate dedesubturile tranzacției și că prețul final plătit de ei va fi, bineînțeles, mai mare.

        Am mai avut de așteptat vreo zece, dacă nu 15 ani, să ajungă sistemul și la noi iar în primul moment când am văzut cardul de credit conectat cu sistemul de rate din magazine, primul gând mi s-a întors în timp la discuția avută cu prietenii mei dragi. Abia atunci i-am crezut 🙂

        Tot cu ei, dar altă dată, am avut o discuție legată de parfumuri. Cei care sunteți din Cluj poate vă mai aduceți aminte de magazinul Don Bazil de pe Eroilor. Era spre capătul străzii, pe partea dreaptă cum se merge de la teatru, și era, la vremea respectivă cu mult înainte de deschiderea oricărui mall, un magazin de avangardă. Mie, care iubesc cosmeticele, mi se părea raiul pe pământ. Vedeam pentru prima oară în viața mea Chanel, Dior sau Lancôme altfel decât în paginile revistelor. Magazinul era cu autoservire însă doar produsele de drogherie erau puse în partea în care te plimbai liber cu coșul, cele mai scumpicele fiind puse în vitrine închise, după tejghea și te servea o vânzătoare dacă doreai ceva. Adică trebuia să o rogi să-ți dea un anumit parfum să-l testezi, ea îți punea un puf pe un cartonaș sau pe mână, apoi dacă mai voiai altul o rugai din nou și tot așa. Cu nesiguranța și cu sentimentul neplăcut al cumpărătorului jenat că inoportunează iar pe de altă parte cu aroganța vânzătoarei care, în funcție de  cât de bine erai îmbrăcat, trăgea concluzia dacă îți permiți sau nu parfumul respectiv. Cred că știți exact despre ce vorbesc. Parfumurile erau într-adevăr scumpe, (nu că acum ar fi ieftine), dar atunci raportul dintre prețurile produselor din vest și salarii era mult mai slab, aduceți-vă aminte cât de valoros era un televizor color sau o mașină de spălat. Anyway, ceea ce vreau să spun este că fiind atât de scumpe, testarea unui parfum se făcea cu țârâita.

        I-am povestit cu mare încântare prietenei mele din Germania de magazinul nou deschis și de cât de mult mi-ar plăcea să pot încerca parfumurile la nesfârșit la care esa mi-a spus că în Germania toate, dar absolut toate parfumurile sunt pe rafturi deschise și la dispoziția oricărui client. Ghiciți ce? N-am crezut-o 🙂 Mai mult ca sigur nu observase ea bine și doar parfumurile ieftine gen Revlon sau Coty erau puse la bătaie, restul probabil erau după ușițe de sticlă trebuind să apelezi la vreun reprezentant al magazinului pentru a avea acces la ele. Nu puteam să-mi imaginez cât de mare să fie bunăstarea astfel încât oricine să să se poată parfuma la liber cu Dune, favoritul meu din perioada aceea.

        Să vezi și să nu crezi! e o expresie pe care o folosesc alții pentru că, de fapt, eu am ajuns să văd și să cred ceea ce-mi povestea prietena mea. Pentru că am intrat și noi (adică eu, tu, noi, voi și restul țării) în rândul lumii iar acum nu doar că pot să mă parfumez cât vreau, cu orice vreau, dar pot și să testez, de exemplu, astfel de creme antirid care costă, unele, mai mult decât salariul minim pe economie fără să se uite nimeni urât la mine și fără să dau explicații. Ba pot chiar și să mă rujez, să mă rimelez, să mă dau cu blush, cu iluminator, cu bronzer, cu toată paleta de farduri de ochi și cu orice alte produse make up dacă am chef să o fac. Am văzut, apoi am crezut, iar acum îmi place maxim ceea ce se întâmplă. Voi cum stați cu credința? Avem oare strămoși comuni? 🙂parfumuri

Share This:

Read More

Dumnezeu nu ne vrea proști

        Pentru că mă mănâncă limba, n-am altceva mai bun de făcut și plecând de la ceea ce văd în jur, astăzi o să filosofez pe tema postului. De cel religios, zic și nu de cel de la serviciu 🙂

        Postul ar trebui să aibă niște semnificații aparte datorită motivațiilor interioare care înseamnă în primul rând stăpânire de sine. Sau cel puțin eu așa văd lucrurile și în niciun caz nu înseamnă doar o simplă schimbare a regimului alimentar prin renunțarea la carne și produse lactate. Acest lucru e cu totul altceva și reprezintă curentul care pe care l-au îmbrățișat cei care se numesc vegetarieni. Una e postul și alta vegetarianismul. Postul are nu doar o semnificație religioasă ci și, sau poate în primul rând, una morală și, în afară de abținerea de la anumite mâncăruri sau băuturi, ar trebui să aducă o anumită stare sufletească. Gândurile urâte, poftele, invidiile, patimile, certurile, bârfele și faptele rele ar trebui să dispară în perioada postului și locul lor să fie luat de pacea interioară, de recunoștință și de multă, multă liniște. I-aș spune un fel de disciplinare a vieții, o schimbare a stării de spirit.

        Normele și regulile despre durata și severitatea postului au fost stabilite de autoritatea bisericească de-a lungul timpului. De preoți. De oameni adică și nicidecum de Dumnezeu. Prin Sinoade ecumenice au fost date dispoziții clare în ceea ce privește zilele de post, ajunările, dezlegările la pește, zilele de harți, de mâncare uscată, de dezlegare la untdelemn și vin,  de săptămâna brânzei, de mâncat doar o dată pe zi după ora 15 și încă multe alte reguli pe care nu le cunosc și, drept să spun, nici nu mă ațâță curiozitatea să le aflu pentru că nu mi se par importante.

        Recunosc că n-am citit Jurnalul fericirii de Nicolae Steinhardt deși mi-am tot propus lucrul acesta și o să fac acum precum Dan Puric care citează mai mult decât citește 🙂 Zice că părintele Steinhardt a spus în această carte că ”Nicăieri și niciodată nu ne-a cerut Hristos să fim proști. Ne cheamă să fim buni, blânzi, cinstiți, smeriți cu inima, dar nu tâmpiți.” Îmi place de mor citatul ăsta și sunt mai mult decât de acord cu ideea de a ne folosi mintea în tot ceea ce întreprindem. Când mă gândesc că se apropie Sfânta Maria și lumea va da din nou năvală la mănăstirea Nicula târându-se pe coate și genunchi în jurul bisericii în semn de smerenie mi se întunecă în fața ochilor. Or fi aceștia mai buni creștini decât cei care păstrează o atitudine decentă?

        Ca să nu mai spun de ținerea postului pentru că de fapt asta era ideea de la care plecasem și care mi-a ridicat un mare semn de întrebare. Întrebarea este pentru voi, cei care mă citiți, pentru că pentru mine răspunsul e foarte clar. Credeți că cei care postesc mâncând doar alimentele permise de legiuitorii bisericii sunt mai buni creștini decât cei care mai au alunecări din acest punct de vedere? O masă îmbelșugată, încărcată până la refuz cu bucate de post gătite după rețete sofisticate, evident fără carne, ouă sau lactate înseamnă o mai mare dovadă de pioșenie în fața celor care calcă pe bec din când în când cu o cană de lapte sau un ou fiert?

        Credeți că cei care încep masa cu o supă cremă de cartofi dulci, au la felul doi conopidă pane în stil asiatic, tocăniță de hribi cu legume, ciuperci umplute și cartofi în crustă de muștar iar la desert, pentru că le vine greu să aleagă între prăjitura cu mere și checul cu stafide, gustă din amândouă au trecere mai mare în fața lui Dumnezeu decât cei care se rezumă la o bucățică de pui fript?

        Dumnezeu nu ne vrea proști dar nici nu cred că i-ar plăcea să-l păcălim. appetizers-2222361_640

Share This:

Read More