Eu sunt dumneavoastră. Tu ești tu

        Se zice că în viață nimic nu e doar alb sau negru și că de cele mai multe ori există infinite nuanțe de gri. Cu toate astea aș putea să împart cu ușurință oamenii în două categorii foarte clar delimitate și care nu se întrepătrund mai deloc: cei care din prima clipă tutuiesc pe toată lumea și cei care păstrează distanța folosind apelativul dumneavoastră chiar și după ani lungi de relație. În ceea ce mă privește știu sigur că fac parte din a doua categorie.

        Să te adresezi cuiva pe numele mic poate însemna, cel puțin teoretic vorbind, egalitate și prietenie, înseamnă că pornești de pe poziții egale și dă impresia de familiaritate. În limba engleză lucrurile sunt simple, you fiind atât tu cât și dumneavoastră, pe când în română  granița între familiaritate și impolitețe este evidentă. Cu toții ați auzit, și cred că destul de frecvent, oameni tineri adresându-se unora cu mult mai în vârstă cu fraze de genul Ce faci, tataie, cobori la următoarea? sau în piață, unor femei de la țară Cu cât dai pătrunjelul? sau ceapa sau roșiile? În niciun caz asta nu se dorește a fi o atitudine prietenoasă ci o abordare prin care în mod intenționat  se vrea ca cel din față să rămână într-o postură inferioară. De ce? doar pentru că poate e îmbrăcat mai prost sau pentru că pare un om mai simplu? Sau pentru că te servește la masă? Chiar dacă e foarte tânăr, eu îi spun chelnerului dumneavoastră și cred că asta este o formă de respect pentru munca lui. Să te adresezi cu tu în anumite situații este clar o formă de desconsiderare și o aroganță de neam prost.

         Am făcut o introducere lungă ca să ajung la ceea ce mă irită cel mai tare. La situațiile în care deși eu mă adresez în mod formal cu dumneavoastră mi se răspunde cu tu prin prisma superiorității funcției. De exemplu în fața unui șef nou, în fața unui organ de control sau a vreunui reprezentant al unei instituții unde ești nevoit să te căciulești pentru a-ți rezolva o problemă. Tu, om cu bun simț și cu cei șapte ani de-acasă vorbești politicos în mod firesc și te trezești tutuit fără nicio reținere de unul urcat pe piedestalul trecător al funcției. Fără niciun drept de apel ești coborât pe scara socială ca nu cumva să uiți unde te afli și cine deține puterea. Este o lipsă crasă de respect și care provine, sunt convinsă, dintr-o educație precară. Iar lipsa educației suprapusă peste un ego care stă să crape duce la astfel de situații care lasă un gust amar.

        Am avut de-a lungul carierei șefi care coordonau nu un departament ci juma’ de Europă și am întâlnit oameni care pe lângă că aveau origini aristocrate mai stăteau și pe un munte de bani dar toți de un bun simț desăvârșit. Unii au preferat să păstreze distanța formală și au rămas la dumneavoastră dar majoritatea au avut o atitudine relaxată făcând primul pas prin a spune că preferă să ne tutuim. Dar chiar dacă le-am spus pe numele mic asta nu a scăzut cu absolut nimic din respectul față de ei și indiferent cum ne-am adresat unii altora am făcut-o de pe poziții de egalitate. Respectul și admirația se câștigă și nu pot fi impuse. Se pare însă că asta nu înțelege oricine. conv

Share This:

Read More

Cum să scrii un articol care să nu intereseze pe nimeni

        Nu o să vă țin prea mult în suspans așa că o să vă spun din start marele secret: scriind despre cărți. Cele mai puțin citite articole de pe acest blog  și care n-au stârnit mai deloc interes, cele fără comentarii și fără vizualizări au fost cele în care am scris despre cărți sau despre ce am mai citit, în general. Și după cum arată glumele din online se pare că nu doar eu am constatat acest lucru. cultura

         În consecință, n-am făcut niciodată recenzii în adevăratul sens al cuvântului chiar dacă mi-am exprimat pe scurt părerile. Dar așa, cap-coadă, n-am scris niciodată. Pentru ce să scriu dacă nu interesează pe nimeni? Adevărul e că nici eu, la rândul meu, nu sunt o mare devoratoare de recenzii și dacă îmi propun să citesc o carte îmi sunt suficiente câteva cuvinte care să-mi stârnească interesul sau, dimpotrivă, să-mi spună că cel puțin pentru momentul respectiv cartea nu intră în aria mea de preferințe.

       În calitate de cititor de bloguri, s-ar putea spune că și eu sunt oarecum superficială și dacă văd un titlu gen Cum poți da jos 3 kg în două zile există o mult mai mare probabilitate să intru pe articolul respectiv decât pe un altul care se intituleazî sec  Jurnalul diavolului de Robert K. Wittman. Urmează deci întrebarea pe care și-o pun toți marii gânditori ai țării preocupați de viitorul națiunii. Mai citește cineva în ziua de azi? Eu cred că da și spun asta în pofida negativismului pesimist manifestat de pseudointelectualii supărați pe viață. Văd că în jurul meu majoritatea oamenilor citesc cu plăcere chiar dacă nu în ritmul de pe vremuri când, în lipsă de altceva, lumea se refugia în cărți. În orice casă, oricât de modestă, exista o bibliotecă iar postul de vânzătoare la o librărie era cel puțin la fel de important și de vânat ca cel de gestionar la o alimentară de cartier. Sigur că între timp lucrurile s-au schimbat și în ritmul amețitor al vieții de acum timpul alocat lecturii a scăzut simțitor dar încă lumea citește.

        Cu toate că se spune că rolul cărților este hotărâtor în formarea personalității, am întâlnit relativ mulți tineri care deși n-au citit decât strict ceea ce li s-a cerut la școală, au ajuns oameni cu o vastă cultură pe care și-au format-o exclusiv din documentarele tv sau de pe internet. Sunt adulții, până mai ieri copii, care au preferat întotdeauna un dispozitiv cu ecran în locul unor pagini cu miros de cerneală tipografică și nu doar o dată am fost surprinsă să văd ce cunoștințe vaste au despre istorie, religie, geografie sau chiar artă. În consecință, din punctul meu de vedere, expresia ”n-a citit în viața lui o carte”  necesită nuanțări. Pentru că nu știu câtă înțelepciune, informații sau modele de urmat  ai putea găsi în romanele Sandrei Brown chiar dacă ai citit cu toptanul. Nu condamn în niciun fel literatura de divertisment, a nu se înțelege greșit. N-am nicio reținere, ba chiar îmi face plăcere să răsfoiesc reviste ca cea de aici fără să consider că aș da dovadă de frivolitate. Până la urmă a citi înseamnă în primul rând a te relaxa și nu doar a-ți îmbogăți cunoștințele despre filosofie sau spiritualitate.

        De când am kindle-ul nu mai cumpăr cărți decât în format electronic. De fapt fenomenul s-a produs invers, am cumpărat kindle-ul pentru că nu mai aveam loc în bibliotecă și chiar nu am vrut să-mi umplu toată casa cu rafturi. Am câteva cărți pe care le-am citit de mai multe ori dar, în general, marea majoritate a romanelor le citesc o singură dată. Le-am cumpărat, le-am citit, le-am pus în bibliotecă și acolo zac de ani de zile scoase doar din când în când pentru a fi scuturate de praf. Ocupă prea mult loc și din păcate nu mai au nicio utilitate pentru că nu le mai citește nimeni. Nici măcar reviste nu-mi mai cumpăr decât foarte rar și atunci doar pentru cadourile pe care le au atașate 🙂 Iar de ziare nici nu mai poate fi vorba. Le citesc doar pe alea care se distribuie gratis. Tehnologia ne-a adus în punctul în care putem să găsim toate informațiile legate de modă, frumusețe, lifestyle, vedete sau cultură online, printr-un simplu click. De exemplu, aici.

        Cu toate astea, cred în continuare că o carte bună este hrana sufletului și că cei care citesc au privilegiul de a trăi mai multe vieți deodată. Dacă ar fi răspund la întrebarea care este cartea care mi-a schimbat viața într-un fel n-aș sta deloc pe gânduri și aș spune Pe aripile vântului de Margaret Mitchell. O am pe noptieră și este cartea care îmi dă curaj și putere în momentele grele. Cred că sunt pasaje pe care deja le știu pe dinafară dar totuși găsesc de fiecare dată câte ceva nou descifrat printre rânduri. Scarlett O’Hara este personajul meu preferat din literatură iar fraza cu care se încheie cartea ”After all, tomorrow is another day” (până la urma urmei, mâine este o nouă zi) mi se pare un bun slogan după care să îți conduci viața. Voi aveți o astfel de carte de suflet?

 

 

Share This:

Read More

Cine își mai amintește de ajutoarele de după revoluție?

        E duminică după masă, am aprins o lumânare parfumată (Cappuccino Truffle de la Yankee Candle – complet dezamăgitoare), mi-am făcut un ceai și am citit câteva pagini din ultima carte a Ioanei Pârvulescu, Inocenții. Nu e ceea ce m-am așteptat să fie dar încă mai sper deși am citit aproape o treime. Și pentru că lectura nu a reușit să mă prindă deloc,  m-am apucat, deși fără pic de entuziasm, de făcut un pic de ordine pe blog – verificat spam-ul, șterse comentariile, instalat un plugin, chestii tehnice pe care le amânasem de multă vreme.

        Și cum navigam eu printre setări, ferestre și meniuri, am recitit un comentariu la articolul meu precedent (cel legat de modă) în care cineva spunea că nu îi plac tricourile inscripționate. Aproape instantaneu mi-a venit să-i răspund că sunt de aceeași părere,  nici mie nu-mi plac mesajele  scrise pe piept. Însă întrebarea care m-a străfulgerat dintr-odată m-a oprit înainte să ating tastatura: de când nu-mi mai plac tricourile cu scris? Altădată aș fi fost în stare să ucid pentru unul… E drept că asta se întâmpla foarte demult, în studenție când ne uitam la colegii greci sau arabi și îi vedeam ca pe cei mai înstăriți oameni din lume, eleganți și în pas cu moda pentru că purtau tricouri inscripționate. Îi invidiam nu doar pentru tricourile colorate ci și pentru seturile de carioci și creioanele mecanice Rotring cu mină de 0.5, pentru deodorantele Rexona sau săpunurile Fa, pentru ciocolata Toblerone și bomboanele cu care se întorceau din vacanțe sau pentru țigările Kent pe care le dădeau adminstratorilor de cămin pentru a obține camere mai bune.

        Eram atât de săraci că nu-mi vine a crede. Și nu știu dacă neapărat săraci, pentru că până la urma urmei nu seufeream de foame, aveam case și ne îmbrăcam frumos la petreceri, dar eram atât de înapoiați față de restul lumii încât cred că putem ușor face o paralelă între mărgelele de sticlă colorată cu care Cristofor Columb i-a fermecat pe băștinașii americani și toate flecuștețele pe care le-am primit sub formă de ajutoare imediat după revoluție.

        Eu personal am crezut că l-am prins pe Dumnezeu de un picior când, drept recunoștință pentru cazarea oferită de părinții mei unui grup de francezi sosiți într-o misiune umanitară în România acelor vremuri , aceștia le-au făcut cadou o cutie uriașă cu săpunuri. Cred că erau în jur de 60-70 de bucăți și mama mi-a spus că pot să le împart cu sora mea, deci doar în două, nu în trei!, ea renunțând în favoarea noastră. În cutia cu comori nu erau două săpunuri la fel, și întâi alegeam eu unul, apoi ea, apoi din nou eu și tot așa până le-am împărțit pe toate și ne-am văzut cocoțate fiecare pe câte o stivă de Camay, Fa, Palmolive și Johnson & Johnson. Foarte bucuroasă am fost atunci, parcă și acum când rememorez ziua aceea îmi vine zâmbetul pe buze deși acum pot să mă duc la orice oră din zi sau din noapte să-mi cumpăr de trei ori mai multe săpunuri ca atunci. Dar nu mă mai interesează pentru că lucrurile acestea au devenit prea banale și intră în firescul de zi cu zi.

        Și nu doar de săpunurile francezilor am fost fascinată ci și de ceea ce aruncau la gunoi. Da, exact, de ambalajele acelea de plastic care ar fi putut avea o mie de alte întrebuințări și pe care atunci le vedeam pentru prima dată. Noi încă mergeam la alimentara să cumpărăm iaurt și sana cu borcane de sticlă la schimb în timp ce alții aruncau bunătate de păhărele colorate și frumos desenate pe care le folosiseră doar o singură dată. Păi nu era păcat de la Dumnezeu să le lași acolo? Fără nici cea mai mică ezitare le-am scos din gunoi, le-am spălat și vreo doi ani le-am folosit în fiecare weekend în care am mers la  iarbă verde. Câte cafele am băut din ele, câte povești s-au țesut în jurul lor  și cât m-au invidiat prietenii pentru așa un set, numai eu știu 🙂

        Au mai fost apoi cizmele roz pe care băiatul meu le-a primit la grădiniță. Tot de la ajutoare și tot de la francezi. Fiecare copil primise un pachet cu ceva de îmbrăcat și încălțat, o jucărie și ceva dulciuri. La al meu se nimeriseră o pereche de cizmulițe de piele îmblănite, frumoase la vremea lor, dar acum destul de ponosite și, în plus, model pentru fetițe. Dar explică-i asta dacă poți unui copil de trei ani. I-au fost așa de dragi și i-au plăcut așa de mult că numai cu ele a mai vrut să umble. Că erau roz și pentru fetițe n-ar fi fost așa o mare problemă dar era vară, uneori era caniculă iar el, în pantaloni scurți și cu piciorușele ca două bețe nu s-ar fi despărțit nici în ruptul capului de cizmele cu blană. Toată vara a cutreierat cartierul încălțat ca un homeless de întorcea lumea capul după el pe stradă.

        Însă cea mai drăguță fază mi-a fost povestită de niște prieteni, soț și soție, stabiliți în Danemarca. Se aflau în concediu în România, tot așa, pe la începutul anilor 90 când încă se mai purta moda cu ajutoarele. La un moment dat ea s-a simțit rău și au fost nevoiți să meargă la spital. La secția de ginecologie unde a fost consultată, tot personalul medical începând de la infirmiere și asistente până la medicul care a primit-o, toți, dar absolut toți, purtau halate care pe buzunarul de la piept aveau o broderie reprezentând câteva cuvinte scrise în limba daneză. Și o mică siglă. Când prietenul nostru l-a întrebat pe medic dacă știe de la ce firmă provin halatele, acesta i-a spus că au fost primite cadou, sub formă de ajutoare, cel mai probabil de la un spital din Danemarca dar că nu știe exact. Cu siguranță dacă ar fi știut că de fapt halatele proveneau de la una dintre cele mai mari crescătorii de porci (cu abator, evident) nu ar fi defilat cu atâta mândrie pe holurile spitalului. Să leșine, și mai multe nu când și-a dat seama ce ridicol trebuie să fi fost 🙂

        În străinătate astfel de salopete de lucru brodate  sau halate sau orice alt echipament de lucru primea oricine în prima zi de muncă după ce se angaja, la noi însă era un lucru nemaiîntâlnit la fel ca multe altele cu care eram rămași în urmă.

        Între timp s-a terminat cu ajutoarele dar au înflorit magazinele second hand care înclin să cred că aduc marfă ce provine din donații (adică ajutoarele de pe vremuri). Până să merg în Anglia credeam că doar în estul Europei industria asta este atât de dezvoltată dar nici vorbă, și în Regat lucrurile stau exact la fel, dacă nu chiar la un nivel superior. În fiecare oraș, și am văzut destule, există străzi întregi cu magazine second hand unul lângă altul, deci ne depășesc până și la acest aspect 🙂 După cum știți eu n-am niciun fel de reținere în a colinda astfel de magazine, ba chiar îmi face plăcere să descopăr mereu comori de neprețuit și nu e vorba numai de haine ci de orice alt obiect care a fost folosit de altcineva înaintea mea. De ce să plătesc prețul întreg când îl pot lua la doar o fracțiune din cât a fost inițial? Începând de la ace sau cărți până la masini de brodat sau macarale, pentru orice există o variantă mai ieftină și la fel de bună. Ajutoarele de după revoluție s-au mutat acum în second handuri. Vă mai aduceți aminte de ajutoare și de frenezia creată în jurul acestora? cizme roz

Share This:

Read More

10 lucruri cu care nu o să mă îmbrac niciodată

        Am vrut să scriu azi despre prostia omenească dar mi-am dat seama că ar ieși un articol mult prea lung și nu am atâta timp la dispoziţie aşa că o să vorbesc puțin despre modă 🙂 Mai exact, despre câteva lucruri care mie nu îmi plac și, pentru că nici pe departe intenția mea nu este să ofensez pe cineva, o să încep cu un disclaimer: Dacă eu nu mă simt bine îmbrăcată cu unul din lucrurile pe care o să le înșir mai jos, asta nu înseamnă că dacă le văd pe alte persoane nu le apreciez. Este foarte posibil ca vouă să vă placă și să vă stea foarte bine, drept urmare purtați-le în continuare și nu mă băgați în seamă, ba chiar puteți să mă contraziceți pentru că nu o să mă supăr.

  1. Poncho-urile și în general pelerinele de orice fel. Ori de câte ori am probat o astfel de chestie mi s-a părut  că m-am îmbrăcat cu un cort care ascundea orice urmă de feminitate. Înfășurarea asta de mult material de jur împrejur aduce într-un fel cu costumele femeilor talibane sau, mai autohton vorbind, cu un fel de căpiță de fân cu un cap în vârf. Pentru mine este clar un big no-no.
  2. Culoarea vișinie. Sau dacă vreți, puteți s-o numiți grená, bordeaux, roșu burgund sau marsala dar indiferent cum i-ați spune, tot rău mi-ar ședea într-o rochie de culoarea vișinei putrede. Am observat dintotdeauna că nu mă prinde nicio nuanță din acest spectru iar în 2015, când a fost decretată culoarea anului, am avut o ultimă tentativă de a mă adapta trendului și mi-am cumpărat un pulover superb într-un vișiniu din ăsta tomnatic. De fapt superb o fi fost pentru alții pentru că mie îmi dădea un aer trist și îmi scotea în evidență cearcănele ceva de speriat. Nu l-am purtat niciodată.
  3. Paltoanele cu cordon care se înnoadă în talie. Vorbesc doar de paltoane groase și nu de trench-uri flu-flu sau jachete subțirele unde cordonul cade moale pe lângă corp pierzându-se printre cutele hainei. De câte ori m-am văzut în oglindă probând un  astfel de palton mi-au venit în minte  asistentele medicale din anii 80 înfofolite cu halate de molton care umblau zgribulite pe holurile neîncălzite ale spitalelor. Iar dacă paltonul are și guler șal, asocierea devine perfectă 🙂 palton
  4. Cizmele peste genunchi. Doamne, cât de bine îi ședea lui d’Artagnan fandând în spectaculoasele sale dueluri de spadă și aș fi vrut din tot sufletul să asociez aceste cizme cu dArtagnan și cu cei trei prieteni ai  lui muschetari pentru că romanele lui Alexandre Dumas mi-au înseninat copilăria. Din păcate realitatea este mult mai puțin romantică iar atunci când le văd pe stradă primul gând mă trimite la un pescar manevrându-și mulineta în mijlocul bălții. Știu că se poartă, îmi place să le văd în vitrine dar nu mi se pare că avantajează estetic niciun fel de siluetă.
  5. Topurile din satin cu bretele subțiri. Așa numitele spaghetti straps. De fapt nu doar topurile ci și rochiile care sunt dintr-un material lucios și cu bretele înguste mi se pare că arată exact ca lenjeria de corp. E adevărat că o lenjerie scumpă, luxoasă, purtată de divele anilor 50 gen Marilyn Monroe, dar tot lenjerie. De ce ai purta o rochie care să arate ca o cămașă de noapte?
  6. Sandalele cu ciucuri. Moda lor a apărut de vreo două veri și chiar dacă am văzut modele drăguțe, gândul mă duce de fiecare dată la călușarii care rupeau scenele Cântării României țopăind ca apucații în timp ce zornăiau din clopoței. Cu cât sunt mai mulți ciucurii și mai multe culorile, cu atât sandalele mi se par mai caraghioase. Se pare că moda aceasta a umplut tot globul pământesc pentru că astă vară la Barcelona trei sferturi din turiste, indiferent dacă erau americance, rusoaice sau suedeze, se plimbau pe Rambla fluturându-și cu mândrie pomponeii. Zici că toate făceau parte din ansamblul Doina al Armatei 🙂sandale
  7. Vestele. N-am avut niciodată vreo vestă și aici îmi vine greu să explic de ce. Pur și simplu nu îmi plac. Știu că sunt utile și țin de cald iar unele sunt chiar faine de tot dar nu mă atrag. Iarna trecută am vrut să depășesc această prejudecată și era cât pe ce să-mi iau una din aceste veste din blana dar din nou m-a oprit ceva. Sau cineva, aka piticul de pe creier 🙂 Am zis că decât să-mi cumpăr o vestă pe care să nu o port, mai bine pun încă 50 de lei în plus și îmi iau și mâneci chiar dacă apoi voi avea prea multe geci de iarna.
  8. Blugii sfâșiați de urs și mai ales puloverele din aceeași gamă. Dacă la blugi mai închid ochii  și accept faptul că merge o tăietură-două în dreptul genunchilor, la pulovere nici să mă bată sfântu’ nu pricep de ce ar purta cineva așa ceva. În România mai e cum e, dar în Anglia jur că jumătate din puloverele și tricourile din magazine sunt ferfeniță. pulover rupt
  9. Asimetriile. Asta mi se trage de la mama pe care am auzit-o mereu spunând că nu îi plac rochiile cu un singur umăr, prinse doar într-o parte, cu tivul asimetric sau cu o singură mânecă. Nu știu de ce nu îi plăceau dar mi-a intrat și mie în cap că nu sunt frumoase și așa am rămas cu toate că de multe ori am văzut la Oscaruri ținute total asimetrice de stătea mâța-n coadă. La fel, dintr-un motiv pe care nu l-am aflat niciodată, nu îi plăceau gladiolele și nici eu nu mă uit la ele orice culoare ar avea. Ca să vezi ce face educația din om.
  10. Imprimeurile in exces. Nu mă atrag modelele geometrice de niciun fel iar imprimeurile florale trebuie să fie foarte mărunte ca să-mi placă. Foarte rar am purtat rochii de vară imprimate și nu pot spune că mă simt confortabil cu margarete sau bujori pe poale. Culorile uni, dungile sau chiar carourile mi se par mult mai elegante dar, repet, percepția mea este evident subiectivă și trece prin filtrul oglinzii în care mă reflect eu însămi. Am văzut Ilene Cosânzene care realmente pluteau învăluite în voaluri și mătăsuri pictate cu trandafiri iar rochiile lor mi s-au părut incredibil de frumoase. Dar nu pentru mine.

        Mă opresc aici deși aș mai avea și alte puncte de atins însă vă las și pe voi să vă spuneți cuvântul. Deci?

Share This:

Read More

Spre limita umanității

        Unul dintre cele mai urâte lucruri care se întâmplă pe lumea asta este violența. Nu suport violența sub nicio formă și când spun asta nu arunc doar vorbe în vânt ca să mă aflu în treabă vorbind așa cum, de exemplu, spun unii că nu suportă înmormântările. Serios?? Dar există oare cineva care să meargă cu plăcere la astfel de evenimente triste? Cu siguranță, nu, dar suntem nevoiți să participăm din respect nu doar pentru cel care s-a dus ci și pentru familia înconjurată de durere. Cortegiile funerare, uneori chiar de sute de oameni, sunt formate aproape în totalitate din persoane care nu suportă înmormântările.

        În ceea ce privește violența, dacă întrebi pe (aproape) oricine o să-ți răspundă că nu e bună, că o detestă și că nu o suportă dar cu toate astea dacă te uiți într-o sală unde se desfășoară o gală de box, nu ai unde să arunci un ac iar campionatele de K1 au încasări de milioane de dolari. În timp ce în ring oameni tineri, viguroși, cu trupul perfect sculptat se mutilează reciproc învinețindu-și ochii, mulțimea urlă în delir avidă de durere și sânge. N-o să înțeleg niciodată de ce în timp ce luptele de cocoși sau câini sunt declarate ilegale iar organizatorii pedepsiți cu închisoare, luptele violente dintre oameni sunt încurajate și au atât de mulți susținători. N-am nimic împotriva kickboxingului ca metodă de fitness, atâta timp cât omul dă cu picioarele și pumnii într-un sac de nisip, n-are decât să transpire până la loc comanda dar atunci când energia se dezlănțuie negativ rupând ficatul sau splina omului din față care nu a reușit să pareze la timp loviturile, totul începe să devină lipsit de logică.

        Cum se poate numi sport o formă de agresivitate în care cineva își pune viața în pericol și, mai mult decât atât, atentează la integritatea fizică a adversarului lovindu-l cu sete fără cea mai mică urmă de omenie? Că de compasiune nici nu poate fi vorba când tu vezi că cel în care lovești e deja desfigurat, cu fața plină de sânge și abia mai ținându-se pe picioare dar tu, puternic și ațâțat de ovațiile spectatorilor continui să cari la pumni cu nemiluita cu singura dorință de a-l vedea la pământ definitiv.

        Mă întreb ce-o fi în sufletul mamelor sau soțiilor celor care intră în ring, cât din durerea luptătorilor (sau combatanților, nici nu știu cum să le spun) iau asupra lor și cum le intră cuțitul în inimă la fiecare lovitură. Nici în coșmarurile mele cele mai urâte n-aș vrea ca băiatul meu să ajungă vreodată într-o astfel de ipostază și l-am auzit chiar și pe Leonard Doroftei, cel care a cunoscut gloria boxând, spunând același lucru despre cei doi băieți ai lui. Să vezi cum în ring intră un om tânăr, perfect sănătos, într-o stare fizică de invidiat, cu fiecare mușchi lucrat la milimetru și  peste câteva minute iese  tumefiat, plin de vânătăi și sânge, este peste puterea mea de înțelegere. Uneori iese pe picioarele lui, alteori pe targă, atât de zdrobit și de nenorocit încât ajunge să fie material de studiu în centrele de recuperare pentru procedurile de fizioterapie. Fără glumă. Căutam pe internet un cabinet sau un specialist în masajul de drenaj limfatic pentru o cunoștință care a suferit o operație de cancer la sân și știam că procedura asta i-a făcut mult bine surorii mele (dar și dacă sunteți o persoană sănătoasă, simplul drenaj limfatic vă ajută să vă recuperati mai repede dintr-o răceală sau să scăpați mai ușor de oboseală) când am descoperit că există clinici care își fac reclamă pe seama recuperărilor de succes ale celor care ies varză dintr-o meci de kickbox full-contact.kickbox

        Sunt conștientă că orice sport practicat aduce după sine posibilitatea accidentărilor și cu cât nivelul de performanță este mai ridicat, cu atât probabilitatea unei traume grave crește. Dar una este să faci o ruptură de menisc la patinaj, să-ți fisurezi tendonul lui Ahile sărind la groapa cu nisip sau chiar să te trezești din greșeală cu o gheată cu crampoane în ceafă pe terenul de fotbal și cu totul altceva este ca un zdrahon de o sută douăzeci de kile să-ți fractureze intenționat maxilarul. Consider că sunt sub limita umanității și dacă ar fi după mine eu aș scoate în afara legii aceste sporturi aducătoare de moarte.

 

 

Share This:

Read More