Nu o să vă țin prea mult în suspans așa că o să vă spun din start marele secret: scriind despre cărți. Cele mai puțin citite articole de pe acest blog  și care n-au stârnit mai deloc interes, cele fără comentarii și fără vizualizări au fost cele în care am scris despre cărți sau despre ce am mai citit, în general. Și după cum arată glumele din online se pare că nu doar eu am constatat acest lucru.

         În consecință, n-am făcut niciodată recenzii în adevăratul sens al cuvântului chiar dacă mi-am exprimat pe scurt părerile. Dar așa, cap-coadă, n-am scris niciodată. Pentru ce să scriu dacă nu interesează pe nimeni? Adevărul e că nici eu, la rândul meu, nu sunt o mare devoratoare de recenzii și dacă îmi propun să citesc o carte îmi sunt suficiente câteva cuvinte care să-mi stârnească interesul sau, dimpotrivă, să-mi spună că cel puțin pentru momentul respectiv cartea nu intră în aria mea de preferințe.

       În calitate de cititor de bloguri, s-ar putea spune că și eu sunt oarecum superficială și dacă văd un titlu gen Cum poți da jos 3 kg în două zile există o mult mai mare probabilitate să intru pe articolul respectiv decât pe un altul care se intituleazî sec  Jurnalul diavolului de Robert K. Wittman. Urmează deci întrebarea pe care și-o pun toți marii gânditori ai țării preocupați de viitorul națiunii. Mai citește cineva în ziua de azi? Eu cred că da și spun asta în pofida negativismului pesimist manifestat de pseudointelectualii supărați pe viață. Văd că în jurul meu majoritatea oamenilor citesc cu plăcere chiar dacă nu în ritmul de pe vremuri când, în lipsă de altceva, lumea se refugia în cărți. În orice casă, oricât de modestă, exista o bibliotecă iar postul de vânzătoare la o librărie era cel puțin la fel de important și de vânat ca cel de gestionar la o alimentară de cartier. Sigur că între timp lucrurile s-au schimbat și în ritmul amețitor al vieții de acum timpul alocat lecturii a scăzut simțitor dar încă lumea citește.

        Cu toate că se spune că rolul cărților este hotărâtor în formarea personalității, am întâlnit relativ mulți tineri care deși n-au citit decât strict ceea ce li s-a cerut la școală, au ajuns oameni cu o vastă cultură pe care și-au format-o exclusiv din documentarele tv sau de pe internet. Sunt adulții, până mai ieri copii, care au preferat întotdeauna un dispozitiv cu ecran în locul unor pagini cu miros de cerneală tipografică și nu doar o dată am fost surprinsă să văd ce cunoștințe vaste au despre istorie, religie, geografie sau chiar artă. În consecință, din punctul meu de vedere, expresia ”n-a citit în viața lui o carte”  necesită nuanțări. Pentru că nu știu câtă înțelepciune, informații sau modele de urmat  ai putea găsi în romanele Sandrei Brown chiar dacă ai citit cu toptanul. Nu condamn în niciun fel literatura de divertisment, a nu se înțelege greșit. N-am nicio reținere, ba chiar îmi face plăcere să răsfoiesc reviste ca cea de aici fără să consider că aș da dovadă de frivolitate. Până la urmă a citi înseamnă în primul rând a te relaxa și nu doar a-ți îmbogăți cunoștințele despre filosofie sau spiritualitate.

        De când am kindle-ul nu mai cumpăr cărți decât în format electronic. De fapt fenomenul s-a produs invers, am cumpărat kindle-ul pentru că nu mai aveam loc în bibliotecă și chiar nu am vrut să-mi umplu toată casa cu rafturi. Am câteva cărți pe care le-am citit de mai multe ori dar, în general, marea majoritate a romanelor le citesc o singură dată. Le-am cumpărat, le-am citit, le-am pus în bibliotecă și acolo zac de ani de zile scoase doar din când în când pentru a fi scuturate de praf. Ocupă prea mult loc și din păcate nu mai au nicio utilitate pentru că nu le mai citește nimeni. Nici măcar reviste nu-mi mai cumpăr decât foarte rar și atunci doar pentru cadourile pe care le au atașate 🙂 Iar de ziare nici nu mai poate fi vorba. Le citesc doar pe alea care se distribuie gratis. Tehnologia ne-a adus în punctul în care putem să găsim toate informațiile legate de modă, frumusețe, lifestyle, vedete sau cultură online, printr-un simplu click. De exemplu, aici.

        Cu toate astea, cred în continuare că o carte bună este hrana sufletului și că cei care citesc au privilegiul de a trăi mai multe vieți deodată. Dacă ar fi răspund la întrebarea care este cartea care mi-a schimbat viața într-un fel n-aș sta deloc pe gânduri și aș spune Pe aripile vântului de Margaret Mitchell. O am pe noptieră și este cartea care îmi dă curaj și putere în momentele grele. Cred că sunt pasaje pe care deja le știu pe dinafară dar totuși găsesc de fiecare dată câte ceva nou descifrat printre rânduri. Scarlett O’Hara este personajul meu preferat din literatură iar fraza cu care se încheie cartea ”After all, tomorrow is another day” (până la urma urmei, mâine este o nouă zi) mi se pare un bun slogan după care să îți conduci viața. Voi aveți o astfel de carte de suflet?

 

 

Read More

        E duminică după masă, am aprins o lumânare parfumată (Cappuccino Truffle de la Yankee Candle – complet dezamăgitoare), mi-am făcut un ceai și am citit câteva pagini din ultima carte a Ioanei Pârvulescu, Inocenții. Nu e ceea ce m-am așteptat să fie dar încă mai sper deși am citit aproape o treime. Și pentru că lectura nu a reușit să mă prindă deloc,  m-am apucat, deși fără pic de entuziasm, de făcut un pic de ordine pe blog – verificat spam-ul, șterse comentariile, instalat un plugin, chestii tehnice pe care le amânasem de multă vreme.

        Și cum navigam eu printre setări, ferestre și meniuri, am recitit un comentariu la articolul meu precedent (cel legat de modă) în care cineva spunea că nu îi plac tricourile inscripționate. Aproape instantaneu mi-a venit să-i răspund că sunt de aceeași părere,  nici mie nu-mi plac mesajele  scrise pe piept. Însă întrebarea care m-a străfulgerat dintr-odată m-a oprit înainte să ating tastatura: de când nu-mi mai plac tricourile cu scris? Altădată aș fi fost în stare să ucid pentru unul… E drept că asta se întâmpla foarte demult, în studenție când ne uitam la colegii greci sau arabi și îi vedeam ca pe cei mai înstăriți oameni din lume, eleganți și în pas cu moda pentru că purtau tricouri inscripționate. Îi invidiam nu doar pentru tricourile colorate ci și pentru seturile de carioci și creioanele mecanice Rotring cu mină de 0.5, pentru deodorantele Rexona sau săpunurile Fa, pentru ciocolata Toblerone și bomboanele cu care se întorceau din vacanțe sau pentru țigările Kent pe care le dădeau adminstratorilor de cămin pentru a obține camere mai bune.

        Eram atât de săraci că nu-mi vine a crede. Și nu știu dacă neapărat săraci, pentru că până la urma urmei nu seufeream de foame, aveam case și ne îmbrăcam frumos la petreceri, dar eram atât de înapoiați față de restul lumii încât cred că putem ușor face o paralelă între mărgelele de sticlă colorată cu care Cristofor Columb i-a fermecat pe băștinașii americani și toate flecuștețele pe care le-am primit sub formă de ajutoare imediat după revoluție.

        Eu personal am crezut că l-am prins pe Dumnezeu de un picior când, drept recunoștință pentru cazarea oferită de părinții mei unui grup de francezi sosiți într-o misiune umanitară în România acelor vremuri , aceștia le-au făcut cadou o cutie uriașă cu săpunuri. Cred că erau în jur de 60-70 de bucăți și mama mi-a spus că pot să le împart cu sora mea, deci doar în două, nu în trei!, ea renunțând în favoarea noastră. În cutia cu comori nu erau două săpunuri la fel, și întâi alegeam eu unul, apoi ea, apoi din nou eu și tot așa până le-am împărțit pe toate și ne-am văzut cocoțate fiecare pe câte o stivă de Camay, Fa, Palmolive și Johnson & Johnson. Foarte bucuroasă am fost atunci, parcă și acum când rememorez ziua aceea îmi vine zâmbetul pe buze deși acum pot să mă duc la orice oră din zi sau din noapte să-mi cumpăr de trei ori mai multe săpunuri ca atunci. Dar nu mă mai interesează pentru că lucrurile acestea au devenit prea banale și intră în firescul de zi cu zi.

        Și nu doar de săpunurile francezilor am fost fascinată ci și de ceea ce aruncau la gunoi. Da, exact, de ambalajele acelea de plastic care ar fi putut avea o mie de alte întrebuințări și pe care atunci le vedeam pentru prima dată. Noi încă mergeam la alimentara să cumpărăm iaurt și sana cu borcane de sticlă la schimb în timp ce alții aruncau bunătate de păhărele colorate și frumos desenate pe care le folosiseră doar o singură dată. Păi nu era păcat de la Dumnezeu să le lași acolo? Fără nici cea mai mică ezitare le-am scos din gunoi, le-am spălat și vreo doi ani le-am folosit în fiecare weekend în care am mers la  iarbă verde. Câte cafele am băut din ele, câte povești s-au țesut în jurul lor  și cât m-au invidiat prietenii pentru așa un set, numai eu știu 🙂

        Au mai fost apoi cizmele roz pe care băiatul meu le-a primit la grădiniță. Tot de la ajutoare și tot de la francezi. Fiecare copil primise un pachet cu ceva de îmbrăcat și încălțat, o jucărie și ceva dulciuri. La al meu se nimeriseră o pereche de cizmulițe de piele îmblănite, frumoase la vremea lor, dar acum destul de ponosite și, în plus, model pentru fetițe. Dar explică-i asta dacă poți unui copil de trei ani. I-au fost așa de dragi și i-au plăcut așa de mult că numai cu ele a mai vrut să umble. Că erau roz și pentru fetițe n-ar fi fost așa o mare problemă dar era vară, uneori era caniculă iar el, în pantaloni scurți și cu piciorușele ca două bețe nu s-ar fi despărțit nici în ruptul capului de cizmele cu blană. Toată vara a cutreierat cartierul încălțat ca un homeless de întorcea lumea capul după el pe stradă.

        Însă cea mai drăguță fază mi-a fost povestită de niște prieteni, soț și soție, stabiliți în Danemarca. Se aflau în concediu în România, tot așa, pe la începutul anilor 90 când încă se mai purta moda cu ajutoarele. La un moment dat ea s-a simțit rău și au fost nevoiți să meargă la spital. La secția de ginecologie unde a fost consultată, tot personalul medical începând de la infirmiere și asistente până la medicul care a primit-o, toți, dar absolut toți, purtau halate care pe buzunarul de la piept aveau o broderie reprezentând câteva cuvinte scrise în limba daneză. Și o mică siglă. Când prietenul nostru l-a întrebat pe medic dacă știe de la ce firmă provin halatele, acesta i-a spus că au fost primite cadou, sub formă de ajutoare, cel mai probabil de la un spital din Danemarca dar că nu știe exact. Cu siguranță dacă ar fi știut că de fapt halatele proveneau de la una dintre cele mai mari crescătorii de porci (cu abator, evident) nu ar fi defilat cu atâta mândrie pe holurile spitalului. Să leșine, și mai multe nu când și-a dat seama ce ridicol trebuie să fi fost 🙂

        În străinătate astfel de salopete de lucru brodate  sau halate sau orice alt echipament de lucru primea oricine în prima zi de muncă după ce se angaja, la noi însă era un lucru nemaiîntâlnit la fel ca multe altele cu care eram rămași în urmă.

        Între timp s-a terminat cu ajutoarele dar au înflorit magazinele second hand care înclin să cred că aduc marfă ce provine din donații (adică ajutoarele de pe vremuri). Până să merg în Anglia credeam că doar în estul Europei industria asta este atât de dezvoltată dar nici vorbă, și în Regat lucrurile stau exact la fel, dacă nu chiar la un nivel superior. În fiecare oraș, și am văzut destule, există străzi întregi cu magazine second hand unul lângă altul, deci ne depășesc până și la acest aspect 🙂 După cum știți eu n-am niciun fel de reținere în a colinda astfel de magazine, ba chiar îmi face plăcere să descopăr mereu comori de neprețuit și nu e vorba numai de haine ci de orice alt obiect care a fost folosit de altcineva înaintea mea. De ce să plătesc prețul întreg când îl pot lua la doar o fracțiune din cât a fost inițial? Începând de la ace sau cărți până la masini de brodat sau macarale, pentru orice există o variantă mai ieftină și la fel de bună. Ajutoarele de după revoluție s-au mutat acum în second handuri. Vă mai aduceți aminte de ajutoare și de frenezia creată în jurul acestora? 

Read More