Am o fostă colegă cu care m-am înțeles foarte bine care m-a anunțat că și-a depus dosarul de pensie. E drept că încă nu a ajuns la limita de vârstă dar a ales să se pensioneze anticipat pentru că, zice ea, îi e teamă că în curând n-o să mai fie bani de pensii și măcar să apuce și ea cât de puțin să se bucure de satisfacția de a sta acasă în vârful patului atunci când toți cei din jur pleacă la muncă indiferent dacă afară plouă, bate crivățul sau se anunță cod roșu de caniculă sau uragan. Și cu ocazia asta a zis că o să facă o mică petrecere. Nu din aia gen nuntă dar tot cred că o să ne adunăm vreo 15-20 de persoane iar eu abia aștept să-mi revăd colegii de la fostul job.
Singura problemă este alegerea cadoului pentru că, pe lângă banii pe care o să-i dăm ”fetei” astfel încât să acopere măcar o parte din nota de plată de la restaurant, am vrea să rămână și cu o amintire sub formă materială de la acest (presupun) fericit eveniment. În comitetul desemnat pentru cumpărarea cadoului suntem trei. Trei doamne înțelepte 🙂 În astfel de condiții, cu un număr atât de mic de votanți, ai zice că e ușor să te pui de acord dar începutul ne-a dovedit contrariul. Doamna numărul unu a propus să-i luăm ceva pentru casă, doamna numărul doi a venit cu ideea unui tablou iar eu m-am gândit la o supriză constând în bilete pentru un weekend la Praga sau Viena (am văzut câteva super oferte în această perioadă). Pe scurt, fiecare dintre noi s-a gândit la ceea ce i-ar plăcea ei însăși să primească. Ceea ce e total greșit.
Dacă într-adevăr vrei să faci o bucurie unui om dăruindu-i ceva, atunci pune-te în pielea lui alegând cadoul pe care și-l dorește el, și nu ceea ce crezi tu că ar vrea oricât de mare ar fi tentația. Există un prag psihologic destul de greu de depășit: puterea de a trece peste dorința de a cumpăra ceva ce îți place ție și alegerea a ceea ce își dorește el cu adevărat. De multe ori e o diferență de la cer la pământ și o să vă dau un exemplu.
Pentru aniversarea de 18 ani a băiatului meu voiam să-i cumpăr un ceas frumos (sunt obsedată de ceasuri), mai scumpicel, ceva fancy dar totuși util, să-i rămână și o amintire… știți voi clișeul după care gândim de multe ori când alegem un cadou. Eram un pic nehotărâtă în alegerea mărcii și a modelului și atunci mi-am zis că poate ar fi bine să-l întreb ce și-ar dori exact astfel încât să-l poarte cu plăcere. Răspunsul lui m-a șocat și, drept să spun, mi-a tăiat tot elanul: Mamă, dacă vrei să-mi faci o bucurie mare de ziua mea, te rog să-mi cumperi un compresor, mie nu-mi trebuie ceas. What??? nici nu știam exact ce-i ăla compresor, știam că e o sculă sau aparat dar nu știam la ce folosește. Am fost într-un fel dezamăgită dar apoi m-am gândit la câte cadouri nepotrivite primisem eu de-a lungul timpului și de care nu m-am bucurat deloc: seturi de cosmetice care nu mi se potriveau, bibelouri și vaze pe care le urăsc, servicii de farfurii, căni sau pahare de care nu aveam nevoie sau aranjamente cu lumânări, flori de pai și animale de faianță care s-au umplut de praf aruncate prin sertare. Până la urmă cadoul este făcut să-l bucure în primul rând pe cel care îl primește și abia apoi pe cel care îl dăruiește.
Cel mai aiurea cadou de care mi-a fost dat să am parte a fost o masă la un restaurant de fițe în Paris. Persoana care ne-a invitat, pe mine, pe soțul meu și pe cei doi copii, a avut evident cele mai bune intenții și a făcut-o cu tot dragul numai că rezultatul a fost dezastruos. Eram la prima ieșire din țară după revoluție când încă diferența dintre România și Europa occidentală era uriașă, noi fiind încă în fundul prăpastiei. Eram așa de sărăci și înapoiați că nici măcar supermarketuri nu aveam (dacă îmi aduc bine aminte primul Metro s-a deschis abia în ’95). Dar ce zic eu de supermarketuri, astea încă erau la distanță de ani lumină față de alimentarele de cartier din care ne aprovizionam ducând borcane de iaurt și sana la schimb. De fapt, încă mai existau cartele de alimente pe baza cărora aveai dreptul să cumperi o anumită cantitate de zahăr și de ulei la prețul unic, stabilit de stat, un preț foarte mic în comparație cu piața liberă unde prețurile explodaseră în urma ”liberalizării”. Pentru cârcotașii care spun că nu s-a schimbat nimic și pentru cei care erau prea mici la vremea respectivă pentru a-și aduce aminte lucruri concrete și perfect măsurabile, vreau doar să spun că salariul meu de economist într-o întreprindere de stat era de 2600 de lei în timp ce un dolar se vindea cu 70 de lei. Deci eram plătită cu fix 37 de dolari pe lună, bani cu care hai să spun că mă descurcam aici dar pentru o excursie în Franța erau vax albina.
Pe lângă prețurile absolut delirante de la restaurantul respectiv, cei care ne invitaseră au avut și proasta inspirație de a alege niște feluri de mâncare cu care nu eram deloc obișnuiți. Tot ce a fost adus pe masă a fost pe bază de fructe de mare. O mulțime de platouri cu creveți, languste, caracatițe, stridii, homari, crabi, langustine, scoici și tot felul de alte
bidigănii au fost puse în fața noastră în cantități impresionante. Eu, fată de la țară obișnuită doar cu tocănițe și sarmale, nici nu mă puteam uita la ele, darmite să le înghit, copiii smiorcăiau că vor la
McDonald’s și se foiau întruna pe scaun în timp ce doar soțul făcea față cu stoicism aruncându-mi priviri ucigătoare că nu-l ajut deloc. Din când în când mai plimbam și eu prin gură până mă treceau sudorile câte un crevete de aveam impresia că simt pe cerul gurii tot felul de picioroange și clești, apoi cu o sforțare supremă îl trimiteam pe gât în jos după care beam un pahar de apă să-mi taie greața. În viața mea n-am mai îndurat un asemenea chin. A fost o experiență
horror de care acum râdem cu poftă dar atunci am crezut că dau în hepatită și doar feliile de lămâie pe care le-am cules cu conștiinciozitate de pe toate farfuriile m-au salvat de la a ajunge direct la spital.
Cu banii dați pe nota de plată aș fi putut să-mi cumpăr un aspirator. Nu mă întrebați de ce am făcut comparația, dar știu că asta mi-a trecut atunci prin minte. Eram fascinată de magazinele de electrocasnice și nu conteneam să mă mir de abundența de produse care îmi luau ochii în timp ce mă gândeam la aspiratorul bulgăresc mare și greu cât un tanc pe care îl aveam acasă și de care făcusem rost cu greu.
Cam așa văd eu că stă treaba cu cadourile. Un cadou potrivit care să aducă bucurie înseamnă nu ce îți place ție, ci ceea ce îi place lui,
cadorisitului. Am iscodit-o deci pe prietena mea și spre totala mea suprindere am aflat că își dorește un ceas și nicidecum un tablou sau o excursie (da, există și oameni care se desprind cu greu din confortul căminului și care n-ar pleca de acasă nici ridicați cu macaraua). Și a mai zis că vrea totuși un pic de supriză și să aleg eu modelul că are încredere în gusturile mele ceea ce, evident, m-a flatat. Adevărul este că am câteva ceasuri foarte faine care nu trec neobservate 🙂 Așadar am intrat din nou în ședință cu membrii juriului care au pus în wishlist câteva
ceasuri tissot de pe elefant.ro Dacă aruncați o privire o să vedeți că sunt câteva modele faine, nimic de zis, dar știu că sunt un pic prea clasice pentru gustul ei și că ar prefera ceva mai împodobit, mai strălucitor și cu mai multe briz-brizuri așa că eu m-am oprit la modelele de
ceasuri guess. Sunt și cu mult mai ieftine și i-ar mai rămâne și ceva bani în plus. Grea decizie. Trebuie totuși să ne mișcăm repede pentru că de sâmbătă într-o săptămână e petrecerea. Voi ce ați alege?
Read More
