header_vechi

10 motive pentru care să participi la SuperBlog

         Era într-o zi de sfârșit de septembrie, o sâmbătă în care nu aveam nimic de făcut decât să stau să pierd vremea pe internet. Și chiar asta făceam, cu o cafea în față și cu pisica torcând alături, răsfoiam tacticos blogurile la care eram abonată fără să găsesc prea multe noutăți. Aproape nimeni nu apare cu articole noi în weekend. Am intrat pe Viața de la Zero , un blog pe care-l descoperisem de curând prin intermediul unui comentariu lăsat pe alt blog (cum se fac înlănțuirile de obicei) și am găsit un articol scurt prin care autoarea anunța că depășise o dilemă, aceea de a se înscrie sau nu la un concurs numit SuperBlog. O ajutase să ia decizia un articol al Danei Lalici dar nu îi pomenea numele ci doar făcea o trimitere către un ”aici”.
         Am intrat și eu pe acel ”aici”  și am ajuns pe un alt blog care se numea Sexul slab și care avea desenate în antet două tipe: o sexy Marilyn în varianta modernă și o Juanita în costum de baie pozând într-o poziție provocatoare. Mi-am zis că e vreun blog de piți și am ieșit la fel de repede precum am intrat fără să citesc nici un rând. Se pare că în acel moment intuiția mea feminină a funcționat ca nuca-n perete. Ulterior am descoperit cu adevărat acest blog care îmi place tare mult, care nu are nicio legătură cu superficialitatea și mi s-a reconfirmat faptul că aparențele înșeală iar prejudecățile ne omoară. 
         Am trecut mai departe și m-am uitat la câteva filmulețe pe YouTube apoi am verificat magazinele online preferate. Nimic nou. Plictiseală maximă. Îmi rămăsese totuși ceva în minte legat de concursul de bloguri și am mai intrat o dată pe articolul cu pricina. De data asta m-am redirecționat spre pagina concursului să văd despre ce era vorba.
          SuperBlog îi spunea și era deschis oricui. După toate aparențele chiar și mie care aveam blogul doar de patru luni. Cu toate că pe pagina concursului erau menționați mai mulți parteneri media, până atunci eu nu auzisem de această competiție. Am început să mă gândesc la participare deși habar n-aveam despre ce este vorba cu adevărat. Înțelesesem doar că trebuie să scrii articole pe teme date. Atunci încă nu știam ce e acela un advertorial. Dar nu numai că nu știam, nici măcar nu îmi trecuse vreodată cuvântul pe la ureche. Și nici ce e acel page rank la care se făcea referire în articol. Dar, de fapt, nici nu mă interesa. Sigurul lucru care îl vroiam de la acest concurs era să văd unde mă clasez pe piața blogging-ului din România și ce feedback primesc. Făceam ceva ce nu avea nici cea mai mică legătură cu meseria mea. Nu mai scrisesem un rând de pe vremea scrisorilor puse în plic și aruncate în cutia poștală. A doua zi m-am înscris la SuperBlog.

         Nu-mi vine să cred că cele două luni cât a durat concursul au zburat atât de repede. A fost una dintre cele mai interesante experiențe pe care le-am trăit și am trecut prin stări emoționale pe care nu le-am mai simțit din adolescență. Am așteptat notele cu sufletul la gură ca pe vremea primelor teze, m-am bucurat, m-am enervat, am sperat, m-am simțit frustrată, descurajată apoi din nou optimistă și am luat-o de la capăt cu fiecare probă. A fost mai greu decât mă așteptam dar simt că am căpătat o experiență la care nu aș fi ajuns de una singură nici într-un an de zile.
         Dacă ar fi să recomand acest concurs aș face-o dând o listă de motive bine definite. Publicitatea euforică sau campaniile spumoase nu mă caracterizează și nu aș putea să compun poezioare infantile, să cânt, să mă prind în horă îmbrăcată în costum național, să pup moaște sfinte sau să impart pixuri și calendare cu sigla SuperBlog. În schimb pot să vă dau 10 motive pentru care merită să participați la un astfel de concurs:
         1  Experiența câștigată. Sună clișeistic dar realmente pe parcursul competiției evoluezi de la o probă la alta învățând din propriile greșeli și nu numai. Ajungi să cunoști stiluri de scris total diferite de al tău și la care nu te-ai fi gândit niciodată că cineva le-ar putea aborda într-un articol publicitar.
          2 Mulțumirea pe care ți-o dă un loc doi sau trei sau chiar zece în clasament. Să mă explic. Spre deosebire de alte concursuri de blogging unde se anunță doar câștigătorii (restul fiind nimic), aici ai ocazia să vezi pe ce loc te-ai plasat și să te bucuri, de exemplu,  că ai scris mai bine decât alți 145 de participanți. Chiar dacă nu ai câștigat nimic material, rezultatele probei nu împart articolele doar în două: câștigătoare și restul turmei. Nu, aici fiecare are o poziție bine stabilită și pe care încerci să o aduci cât mai sus. Nota primită este un feedback foarte clar.
         3 Premiile puse în joc nu sunt de ici, de colo. Sunt premii consistente oferite de sponsori, obiecte valoroase sau chiar premii cash. Când auzi că poți câștiga propria greutate în brânză sau 200 de euro cash faci pe dracu-n patru să-ți etalezi tot talentul și creativitatea. Ca să nu mai spun de proba finală care este recompensată cu un premiu care ar satisface și cel mai orgolios participant: posibilitatea de a deveni blogger partener la următoarea ediție a concursului.
         4 Oamenii pe care îi cunoști în grupul format pe Facebook. Chiar dacă nu te vezi cu ei față în față ajungi să îi simpatizezi și chiar să legi prietenii. Sau e prea mult spus prietenii ? Cred că nu.
         5 Acest concurs te scoate din rutina zilnică și alergând după luminița de la capătul tunelului uiți de monotonia servici-acasă, servici-acasă. Simți că trăiești.
         6 Bucuria pe care ți-o oferă o notă mare e un sentiment plăcut care îți aduce zâmbetul pe buze și care îi face pe cei din jur să se întrebe, uneori cu o oarecare gelozie, ce ți s-a întâmplat.
         7 Dorința mobilizatoare de a scrie mai bine după eșecul suferit la vreo probă la care nu ai fost pe gustul juriului. Nervii, supărarea și furia unor 75 de puncte te ambiționează mai tare să arăți ce poți iar faptul că la următoarea probă jurizată de aceleași persoane primeștit 90 de puncte îți arată că, la nevoie,  știi să-ți adaptezi stilul și chiar să-l îmbunătățești.
         8 SuperBlog îți testează limitele. Uneori te scoate din zona de comfort cerându-ți să scrii despre subiecte pe care nu le-ai fi abordat în viața vieții tale și îți dă termene limită strânse obligându-te să scrii sub presiunea timpului ceea ce uneori e foarte greu. Dar la sfârșitul concursului vei constata cu mândrie că ești un om care face față provocărilor și stima de sine va fi sus de tot.
        9 Ți se confirmă încă o dată că subiectivitatea guvernează lumea. Ceea ce îți place ție nu înseamnă că place tuturor și invers dar asta e partea frumoasă a vieții: diversitatea.
        10 Satisfacția lucrului bine făcut ca să folosesc o expresie la modă în aceste zile pentru că da, este o satisfacție extraordinară să te numeri printre finaliști, să știi că ai avut puterea de a nu abandona maratonul și că ai găsit resursele interioare de a merge mai departe chiar și atunci când totul părea că merge pe dos.

         Acesta a fost ultimul articol scris pentru SuperBlog 2014.

Share This:

Citește mai mult

1186202_570069339721133_1221360446_n

Scurta viață a lui Tom

         Pe Tom l-am adus acasă într-o seară caldă de mai. O prietenă îmi spusese că are lângă bloc un motănel de vreo două luni care se ascunde în tufișuri și trăiește doar din mila oamenilor inimoși. Rămăsese singurul din cei patru frați, ceilalți trei fiind mâncați de câinii vagabonzi lihniți și ei de foame. Lanțul trofic este dur și mama natură pare uneori nemiloasă.
         M-am dus să-l caut și să văd ce pot face pentru el. Prietena mea mă rugase insistent să-i caut un plasament pentru că ea urma să plece din oraș pentru câteva luni și nu vroia să-l lase de izbeliște. A fost suficient să fac psss-psss de câteva ori și de sub gardul viu s-a ivit un ghemotoc roșcat care a început să toarcă de cum am pus mâna pe el. L-am luat în brațe, el s-a lipit de mine și m-am hotărât instantaneu să-l duc acasă. L-am pus ușurel pe bancheta din spate a mașinii pe o haină care zăcea acolo. Aveam de mers doar câteva minute care am crezut că nu se mai sfârșesc. Pisoiului i-a fost atât de frică în mașină, l-a apucat așa o disperare încât s-a izbit de toate geamurile încercând să fugă. Cred că nu-și dădea seama ce e aceea sticlă și bietul de el se lovea cu capul la fiecare salt. Realmente am crezut că o să se sinucidă dar în momentul în care s-a oprit motorul s-a liniștit brusc și a redevenit calm.
         Mângâindu-l în timp ce-l țineam în brațe am intrat cu el în curte. N-am apucat să fac decât câțiva pași când s-a încordat dintr-odată și a zbughit-o pe bolta viței de vie unde s-a agățat cu toate lăbuțele de sârmele pe care se sprijineau lăstarii . N-am știut ce l-a apucat și trăgeam cu putere de el fiindu-mi teamă să nu-l rănesc când am observat, prin gard, cum câinele vecinilor se uita în sus. Deci ăsta era motivul panicii ! Văzuse câinele înaintea mea.
         Până la urmă am reușit să-l dau jos, s-a liniștit și a părut fericit să bea lapte și să mănânce un pic de salam. A început să inspecteze noul teritoriu, s-a hotărât că îi convine și a rămas la noi în curte. Era o dulceață de pisoi, jucăuș de la prima oră a dimineții, fără mofturi la mâncare și fără nici un fel de fițe. S-a împrietenit cu toate găinile și cu câinele vecinilor, apoi l-a acceptat cu bucurie pe motănelul numărul doi (Alpi) pe care l-am salvat din uscătoria unui bloc unde îl închisese cineva fără apă și mâncare. Deci acum aveam nu una, ci două pisici aproape identice deși nu erau rude între ele. Tom e cel mare și Alpi e ăla micu:
Tom și Alpi
         Abia așteptam să vin acasă de la servici să mă joc cu mâțele. Oricât de stresată veneam, oricât de obosită eram, toate durerile îmi treceau pe loc când ele îmi săreau în poală și își dădeau drumul la tors. Tom parcă îmi era un pic, un pic mai drag pentru că avea obiceiul să mă lingă pe mână, exact ca un câine. Și avea o limbuță așa de aspră, ca un șmirghel. Erau adorații mei și îi răsfățam în fiecare zi cu bunătăți pentru pisici. Parcă eram obsedată, îmi umplusem Facebook-ul cu pozele lor și numai despre ei mai vorbeam, exact că mămicile exaltate la primul copil.
Pisicile aristocrate
         Așa a trecut toată vara până într-o zi… O zi sumbră când m-a sunat tata să-mi spună că pe Tom l-a călcat o mașină… M-am înnegrit toată…Nu se poate, mă gândeam că e o confuzie și speram că oricât de grav ar fi, veterinarul tot ar putea să-l salveze. Nu, din păcate, Tom a murit pe loc, a avut o singură viață și nu nouă ca pisicile din desenele animate. Nu știu de ce mașina care a trecut nu l-a ocolit sau de ce nu a frânat la timp. De fapt știu. Mi-a spus vecinul meu care a asistat la toată scena. Șoferul era cu ochii în jos, scria ceva pe telefon. Poate un sms sau poate un email. Nu avea viteză mare dar nu a fost atent. Pe strada noastră trece o mașină din an în paști, e o străduță de cartier, cu un singur sens, printre case. Nu este o stradă cu trafic intens și totuși sms-ul i-a distras atenția de la drum pentru câteva secunde sau poate doar fracțiuni. Exact atunci când putea să facă diferența dintre a strivi un suflețel nevinovat sau a-l ocoli.
         Am fost distrusă și am plâns până am obosit. Cine are un animal știe ce înseamnă asta. Probabil unii vor spune să mă bucur că nu a fost un copil în locul pisoiului. Bine că nu a fost dar nu pot să mă bucur. Sigur că aș da viața tuturor pisicilor din lume în schimbul vieții unui copil dar gândul acesta nu îmi aduce nici o alinare. Atunci și acolo a fost jucăria mea vie pe care o iubeam nespus și accidentul putea să nu se fi întâmplat dacă șoferul nu era cu ochii pe mobil. Probabil că era genul care nu ar fi tăiat o găină dacă i-ai fi pus cuțitul în mână, s-ar fi ferit să vadă sânge… și atunci de ce oare atâta lipsă de responsabilitate ? De ce să conduci periculos și să treci cu mașina peste o pisică doar ca să-i spui unui prieten ne vedem diseară sau ne auzim la opt sau anunță-i și pe restul sau ceva la fel de puțin important sau deloc urgent. Un sms de acest gen putea să mai aștepte până se oprea mașina în parcare. De fapt orice sms poate să aștepte dacă cel care îl scrie este la volan.
         Conform statisticilor  77% dintre adulţii de peste 25 de ani sunt foarte încrezători în abilităţile lor de a scrie mesaje sau email-uri şi de a conduce în acelaşi timp. Din păcate această încredere absurdă face ca  23% din numărul total de accidente dintr-un an să fie cauzate de utilizarea telefonului la volan.
         Evident că aceste accidente nu le includ pe cele de genul celor relatate de mine mai sus. Dar sunt convinsă că fiecare dintre voi vede zilnic la televizor tragediile de pe șoselele din România iar exemplul pe care l-am dat, pe mine m-a afectat profund și m-a umplut de tristețe. Moartea lui Tom m-a lovit direct în inimă.
         De aceea am privit cu mare admirație preocuparea Toyota pentru siguranța rutieră și comportamentul responsabil la volan. Pe unde trece (și trece pentru că are operațiuni în peste 170 de țări), Toyota nu înseamnă doar cea mai mare companie producătoare de mașini din lume ci înseamnă și implicarea în mediul și structurile locale. Campania “Don’t Text and Drive!” (adică nu da sms-uri în timp ce conduci) atrage atenția asupra numărului îngrijorător de accidente rutiere cauzate de utilizarea telefonului mobil la volan.
         În cadrul acestei campanii Toyota a organizat în luna iunie un experiment ai cărui protagoniști au fost Dani Oțil și Roxana Ciuhulescu (ambii mari pasionați de mașini). În timp ce conduceau, au experimentat folosirea sms-urilor la volan (cu o mână conduceau, cu cealaltă scriau sms-uri răspunzând fanilor), având de depăşit diverse piedici și obstacole  precum drumul în lucru, trecerea de pietoni, drum îngustat și alte chestii  care pot apărea oricând pe carosabil în viața reală. Fiecare dintre cei doi şoferi a avut în dreapta sa un jurnalist auto, pe post de copilot, cu rolul de a evalua traseul parcurs de aceştia și erorile comise. Și cum credeți că s-au descurcat cei doi maeștri ? Rău. Rău de tot. Pentru că atenția le-a fost îndreptată către telefon au făcut greșeli evidente în timpul condusului oricât de multă experiență au. Dacă vreți să vedeți cum au decurs lucrurile, aveți aici filmarea experimentului.
         Atât mesajul campaniei cât și concluziile experimentului sunt foarte clare . O clipă de neatenție din cauza unui sms poate duce la tragedii adevărate și nu doar la moartea unei pisici. Dar n-am vrut să vă indispun prea tare spunându-vă povestea unui băiețel de patru ani care a murit din aceeași cauză cu Tom al meu în timp ce se juca pe stradă. Pe lespedea de mormânt bunicii i-au așezat tricicleta mult iubită…
         Așa că… Please, please, please Don’t text and drive! Sau, în traducere liberă (dar absolut liberă), lasă naibii telefonul când conduci!
         Acest articol a fost scris pentru SuperBlog 2014. Povestea lui Tom este 100% reală.

Share This:

Citește mai mult

anger

Furia – emoție primară

         De curând am aflat niște lucruri la care nu m-am gândit niciodată și asta pentru că nu îmi place să teoretizez ceea ce mi se pare că vine de la sine. Există însă profesii care cu asta se ocupă. Clasificarea sentimentelor (emoțiilor) umane a apărut, cel mai probabil, atunci când oamenii de știință, mai exact
psihologii, aveau de întocmit lucrări de licență, masterat sau
doctorat sau pur și simplu vroiau să-și facă publice cercetările. Astfel ei au ajuns la concluzia că
doar câteva dintre emoțiile noastre sunt primare, restul derivând din
combinația acestora în diverse proporții.
         După unii există
șase emoții de bază: bucuria, iubirea, frica, dezgustul, furia
și tristeţea.
         Celelalte, cum ar fi rușinea, gelozia,
vina, mândria, invidia, optimismul sau multe altele zice-se că ar fi
sentimente secundare. Așa o fi… deși în mintea mea sunt la
fel de importante toate și împreună formează personalitatea
fiecăruia dintre noi.
         Exprimarea sentimentelor nu se oprește
în fața barierelor de limbă și indiferent de culoarea pielii,
expresia feței arată clar ce simțim chiar dacă de
cele mai multe ori încercăm să ascundem ceea ce se petrece în interiorul nostru.
Societatea modernă ne îndeamnă în mod direct sau indirect să ne
suprimăm emoțiile de bază, în special cele negative, iar acest
lucru duce la frustrări care, acumulate în timp, conduc de multe ori
la alienare și chiar la depresie.
         Să luăm un exemplu de emoție de
bază: furia.  Într-un moment sau altul oricare dintre noi am simțit
că începem să fierbem în interior și că ne apucă pandaliile.
Ne enervăm pentru că simțim că cineva este împotriva noastră,
că ni s-a făcut o nedreptate sau s-a petrecut ceva care nu meritam
să ni se întâmple.
sursa foto: www.bostonmagazine.com
         Tot psihologii spun, și aici le dau
mare dreptate, că uneori aceste supărări pot fi sănătoase conducând la ceva bun: ne scot din starea de amorțeală și
ne împing să luăm atitudine. Exprimarea furiei poate fi benefică iar faptul că ni se întâmplă să fim instabili emoțional arată că suntem ființe vii și nu roboți. Totul este să știm să ne controlăm nervii
astfel încât să putem face schimbări pozitive în viața noastră.
Pierderea controlului și agresivitatea ies din calcul.
         Ușor de spus, greu de făcut. Cum să
ne exprimăm furia față de șef, față de un profesor sau față
de un părinte? Regulile comportării în societatea actuală ne
îndeamnă să ne reprimăm astfel de sentimente și atunci le
ascundem sub o coajă subțire care pleznește în momentul în care
ajungem acasă iar tot sacul cu supărări se revarsă, din păcate,
asupra copilului sau asupra partenerului de viață.
         În general sunt considerată o
persoană calmă deși am și eu ca toți oamenii momente în care
îmi vine să sparg ceva. Nu am făcut-o niciodată dar trântitul
ușii simt că mă eliberează instantaneu :) Poate fi vorba de ușa
de la frigider, ușa de la mașină sau o ușă de încăpere. Nu e
frumos dar e sănătos. Și în cazul meu ajută.
         O altă metodă mai puțin instinctivă care m-a ajutat de câteva ori (mai exact
de două) a fost transpunerea gândurilor mele în cuvinte scrise.
Eram furioasă pe șef, mă simțeam nedreptățită și situația
se înrăutățea de la o zi la alta. Nu reușeam să am un dialog pentru că
pe de o parte el era genul de om care nu avea răbdare să asculte și,
pe de altă parte, prin viu grai eu nu puteam structura problemele la
fel ca în scris. Și atunci i-am trimis un email politicos, decent
și bine gândit în care îmi expuneam motivele de supărare și frustrare. Totul s-a rezolvat de pe o zi pe alta. Bineînțeles
că nu am scris la furie, cum la fel evit să vorbesc la furie. Un pic
de așteptare n-a dăunat nimănui, niciodată.
         Unul din principiile mele este că
furia nu trebuie întreținută, din păcate are nevoie de extrem de puțin
combustibil ca să se întețească peste limita suportabilității.
Mi se pare suficient (și eficient) să-i spun unui coleg care mă
agasează ce anume mă deranjează la el ( de exemplu ”îmi
displace profund faptul că râzi de fiecare dată când sunt
îngrijorată de pisica mea” ). Nu știu de ce nouă românilor ne
place să ascundem faptul că suntem supărați. Ne întreabă cineva
dacă suntem supărați iar răspunsul vine aproape de fiecare dată
la fel: nuuu, n-am nimic. Nu, pe naiba. Cred că ar trebui să
recunoaștem acest lucru fără să fie necesar să dăm amănunte
dacă nu ne simțim confortabil.

         Apoi nu ar trebui să încercăm
continuu să îi convingem pe cei din jur să fie de acord cu punctul
nostru de vedere. Nu toți oamenii gândesc la fel. Și ar trebui să
nu mai vorbim tot timpul despre ceea ce ne-a supărat. Dacă ne
readucem mereu în minte supărarea, acest lucru nu va face altceva decât
să îi dea forțe proaspete în loc să o atenueze.
         Și, at last but not least , cel mai important mi se pare să ne găsim locul într-o comunitate de
oameni pozitivi.  Haterii nemulțumiți și care urăsc pe
toată lumea nu ne fac bine și ar trebui să ne îndepărtăm de ei.  Avem o singură viață (asta în cazul în care nici unul dintre noi nu este vreo felină cu nouă vieți) și nu trebuie să lăsăm ca furia să ne conducă. Suntem făcuți astfel încât NOI trebuie să deținem controlul.
         Acest articol a fost scris pentru SuperBlog 2014.

Share This:

Citește mai mult

raft-branza

Lupul paznic la oi

         Se trezise dis de dimineață, mai devreme decât de obicei, cu gândul de a se repezi la frigider. După visul în care se plimbase salivând printre rafturile nesfârșite cu brânzeturi, fără să se poată atinge de nimic, simțea că dacă  în următoarele trei secunde  nu pune în gură o bucățică de cașcaval va sfârși cu leșin.
         Prin minte îi trecu un gând răzleț : poate era cazul să ceară ajutorul unui psiholog? Întotdeauna fusese un fan brânză declarat dar parcă niciodată pofta de brânză nu a fost atât de înverșunată încât să nu-l lase să doarmă. Noroc că frigiderul era plin și avea de unde alege. Își tăie o felie groasă de cașcaval afumat pe care o mestecă satisfăcut în timp ce puse o cană de apă și două lingurițe de cafea în filtru. Aparatul începu să clipocească ușor umplând bucătaria cu aroma cafelei iar el se așeză la masă pentru a savura micul dejun: cremă de brânză cu verdeață întinsă cu generozitate pe o felie de emmentaler. Dimineața nu avea niciodată poftă să mănânce altceva decât brânză.
         Dar azi nu putea să se întindă prea mult la masă, trebuia să se grăbească să ajungă la magazinul unde fusese angajat ca promoter în urma anunțului găsit pe pagina Fan Brânză de pe Facebook. Se căuta ”o  persoană sociabilă, dinamică, serioasă, punctuală și cu putere de convingere” care să lucreze, după un program flexibil, împărțind mostre de brânză clienților unui supermarket. La interviu s-a dovedit a fi având toate aceste calități, era evident că era o persoană veselă și deschisă căreia nu îi era teamă de a vorbi cu străinii așa că a primit jobul imediat. Cum s-ar spune omul potrivit, la locul potrivit.
         Nu era pentru prima oară când primea un astfel de job. Mai lucrase ca promoter de multe ori, împărțise diverse flyere, bomboane, sucuri, mărțișoare iar de câteva ori mostre de detergenți. Nu i se părea o muncă grea și nu se plictisea deloc fiind tot timpul în contact cu diverse tipuri de oameni așa că nu avea de ce să își facă griji nici de această dată. Supervizorul de la raionul brânzeturi părea un tip de treabă, îi făcu rapid instructajul și îi dădu tricoul verde pe care trebuia să îl poarte și materialul pe care trebuia să îl promoveze. Mai precis, Cașcavalul DeFamilie Delaco.
         Până aici, toate bune. Dar în timp ce își pregătea cubulețele de cașcaval aranjându-le pe tavă și înfingând scobitori în acestea, simți o poftă nebună să bage în gură câteva bucăți. Știa că are și el dreptul la câteva îmbucături dar parcă nu se cuvenea să fie chiar el primul care degustă. Și totuși nu se putu abține și se trezi mestecând cu mare plăcere. Un cub, două, trei… ah, gata, trebuia să se oprească, doar abia luase micul dejun și nu îi era foame. Doar poftă. O poftă nebună care îi stârnea toate simțurile. Gustul de brânză îl făcea fericit.
         De stand se apropie o doamnă între două vârste care, fără să-i întâlnească privirea, se servi cu o bucățică de cașcaval. Părea că o savurează intens gândindu-se la altceva dar apoi, brusc, fără nici un avertisment mai luă o bucată. Pe asta putea să mi-o lase mie, gândi promoterul în timp ce femeia se îndepărta iar el își întindea mâna spre tavă ducând o altă bucată la gură. Apoi apăru o bunică ținând de mână doi copii. Vă rog să gustați cașcavalul Delaco și să-mi spuneți ce părere aveți… își începu el discursul pe care trebuia să-l spună. Dar bunica, fără să aștepte ca el să termine fraza, țac-pac câte o bucată în gura nepoților și o alta pentru ea însăși. Copiilor părea să le placă la nebunie în timp ce el socotea că la un singur client deja s-au dus 3 cuburi. În ritmul ăsta mie n-o să-mi rămână nimic își spuse cu îngrijorare în timp ce simțea că-i plouă în gură. De 10 minute nu mai gustase nimic în timp ce nici unul dintre clienții care îi trecuseră prin față nu refuzase mica gustare. Și cum să refuze când era atât de apetisantă ?
         Și atunci îi veni ideea. Cuburile de brânză tăiate în două înseamnă de două ori mai mulți clienți care pot degusta. Iar tăiate în patru înseamnă de patru ori mai mulți așa că pe tavă își făcură apariția cubulețe de dimensiuni mult mai mici. Așa o să mai pot ciuguli și eu fără să se observe prea tare, zâmbi în sinea lui.
 
         Celor care se uitau ciudat le spunea că cele mici sunt pentru copii și pentru persoanele care sunt la dietă. Oamenii se mulțumeau și cu bucățele mici dar unii nu se opreau la a lua doar o bucată. Probabil erau, ca și el, adevărați fani brânză. Nu puteau să-și înfrâneze impulsul de a se înfrupta din deliciosul cașcaval. Nu trecuse decât o oră din cele patru pe care le avea de petrecut în spatele tăvilor cu bunătăți și brânza se împuținase la jumătate. În ritmul ăsta nu avea ce să mai dea spre degustare prea mult timp ceea ce s-ar putea transforma într-o gravă problemă. Așa că de ce să nu pună încă o dată în practică ideea ?
         Exact ca în fisiunea nucleară: înjumătățirea nucleului în două fragmente de masă aproximativ egală … își aduse aminte de o lecție de fizică învățată pe vremea liceului. Dar amintirile fură repede înlocuite de pornirile pofticioase în fața noilor dimensiuni ale cuburilor de brânză care , așa mici cum erau, parcă aveau o altă textură iar aroma se răspândea mai repede pe cerul gurii. Sau era doar o părere ? Trebuia să mai încerce o dată și încă o dată… Ce vor fetele astea, s-au oprit în fața standului și cu tupeu își înfig scobitorile în trei, patru, cinci! bucăți de brânză deodată. Câtă lăcomie din partea lor! Dacă ar face așa toți cei care vin la degustare, mi s-ar termina brânza imediat. Nu pot să risc să mi se întâmple așa ceva își spuse panicat în timp ce hotărî ca de acum înainte bucățile servite să se înjumătățească încă o dată.
         Erau de-acum doar o idee mai mari decât boabele de orez. Ah, oare ce explicație îi voi da șefului? Îl văd deja din capătul sălii că se îndreaptă spre mine.O să-i spun că m-am jucat cu copiii de-a promoterul și bucățelele astea sunt pentru păpuși. Și că poate ar fi bine să ne mutăm standul în dreptul rândurilor de jucării. Pentru că cei mici o să ceară să li cumpere cașcaval penru acasă și ce poate fi mai sănătos în alimentația copiilor decât acest aliment cu conținut ridicat de calciu? Iar calciul se asimilează mai bine din brânzeturi decât din lapte și întărește sistemul osos… La ei m-am gândit șefu’ , doar la ei și la binele lor.
sursa foto: www.simonscarboro.com

         Acest articol a fost scris pentru SuperBlog 2014.

Share This:

Citește mai mult

par

Epilare definitivă la tine acasă

         Iarna nu este doar anotimpul sărbătorilor, al cadourilor, al zăpezilor și a poveștilor spuse la gura sobei. Pe lângă toate astea, chiar dacă sună prozaic, iarna este anotimpul epilării definitive. De ce ? simplu, pentru că această procedură nu se poate face pe pielea bronzată. Iar cum de astă vară au trecut deja  două-trei luni de toamnă, bronzul a avut timp să se estompeze iar pielea este pe deplin pregătită pentru a deveni fină ca mătasea for ever. Pentru că, nu-i așa, nu există persoană care să nu-și dorească acest lucru și tocmai de aceea o să vă spun câteva cuvinte despre cum ați putea să scăpați definitiv de părul în plus printr-o procedură foarte simplă, făcută acasă.

         IPL (Intense Pulsed Light adică lumină intens pulsată) este o tehnologie relativ nouă (apărută la mijlocul anilor 90) care constă în emiterea unor unde luminoase de lungimi diferite care se ”împrăștie” în piele având ca țintă pigmentul închis la culoare (în acest caz firul de păr negru). Funcționează exact în același mod în care hainele negre atrag căldura într-o zi fierbinte de vară, pe când cele albe sau deschise la culoare o reflectă.
         Această lumină produsă de aparat este absorbită de pigmentul din firul de păr și se transformă în căldură. Temperatura foarte ridicată astfel formată omoară celulele de creștere din rădăcina acestuia. Trebuie să știți că firele de păr nu cresc toate deodată, au un ciclu de viață care se repetă și IPL-ul are eficiența maximă doar într-un anumit stadiu. Din această cauză sunt necesare mai multe ședințe pentru îndepărtarea tuturor firelor de păr. Între ședințe trebuie făcută o pauză de două săptămâni, cel puțin în cazul primelor 3-4 ședințe. După aceea procesul trebuie reluat până la obținerea rezultatelor dorite. Numărul total de sesiuni variază de la o persoană la alta însă majoritatea remarcă rezultate foarte bune dupa 6 ședințe.
         Inițial tehnologia IPL a fost destinată saloanelor de înfrumusețare și cabinetelor cosmetice dar ca de obicei totul a evoluat foarte rapid și a apărut varianta pentru acasă. Pentru acasă aparatele sunt mai puțin sofisticate decât cele din saloanele cosmetice dar folosesc aceeași tehnologie chiar dacă se numește Home Pulse Light – HPL. Asta doar ca să se facă diferențierea.
         Există pe piață multe modele dar eu aș alege un aparat de epilare definitivă cum ar fi acest micuț Silk’n Glide . E mai practic și mai confortabil să mă epilez acasă. Fac atât economie de timp evitând drumurile la salon cât și economie de bani pentru că în câteva ședințe costul aparatului se amortizează.
        Dacă încă nu v-ați hotărât ce să-i cereți lui Moș Crăciun, eu spun că un astfel de aparat își va găsi utilitatea pentru oricare membru al familiei și oricine îl va primi îi va da un big like.

         Acest articol a fost scris pentru SuperBlog 2014.

 

Share This:

Citește mai mult