Era într-o zi de sfârșit de septembrie, o sâmbătă în care nu aveam nimic de făcut decât să stau să pierd vremea pe internet. Și chiar asta făceam, cu o cafea în față și cu pisica torcând alături, răsfoiam tacticos blogurile la care eram abonată fără să găsesc prea multe noutăți. Aproape nimeni nu apare cu articole noi în weekend. Am intrat pe ”Viața de la Zero”, un blog pe care-l descoperisem de curând prin intermediul unui comentariu lăsat pe alt blog (cum se fac înlănțuirile de obicei) și am găsit un articol scurt prin care autoarea anunța că depășise o dilemă, aceea de a se înscrie sau nu la un concurs numit SuperBlog. O ajutase să ia decizia un articol al Danei Lalici dar nu îi pomenea numele ci doar făcea o trimitere către un ”aici”.

         Am intrat și eu pe acel ”aici” și am ajuns pe un alt blog care se numea Sexul slab și care avea desenate în antet două tipe: o sexy Marilyn în varianta modernă și o Juanita în costum de baie pozând într-o poziție provocatoare. Mi-am zis că e vreun blog de piți și am ieșit la fel de repede precum am intrat fără să citesc nici un rând. Se pare că în acel moment intuiția mea feminină a funcționat ca nuca-n perete. Ulterior am descoperit cu adevărat acest blog care îmi place tare mult, care nu are nicio legătură cu superficialitatea și mi s-a reconfirmat faptul că aparențele înșeală iar prejudecățile ne omoară.

         Am trecut mai departe și m-am uitat la câteva filmulețe pe YouTube apoi am verificat magazinele online preferate. Nimic nou. Plictiseală maximă. Îmi rămăsese totuși ceva în minte legat de concursul de bloguri și am mai intrat o dată pe articolul cu pricina. De data asta m-am redirecționat spre pagina concursului să văd despre ce era vorba.
SuperBlog îi spunea și era deschis oricui. După toate aparențele chiar și mie care aveam blogul doar de patru luni. Cu toate că pe pagina concursului erau menționați mai mulți parteneri media, până atunci eu nu auzisem de această competiție. Am început să mă gândesc la participare deși habar n-aveam despre ce este vorba cu adevărat. Înțelesesem doar că trebuie să scrii articole pe teme date. Atunci încă nu știam ce e acela un advertorial. Dar nu numai că nu știam, nici măcar nu îmi trecuse vreodată cuvântul pe la ureche. Și nici ce e acel page rank la care se făcea referire în articol. Dar, de fapt, nici nu mă interesa. Sigurul lucru care îl vroiam de la acest concurs era să văd unde mă clasez pe piața blogging-ului din România și ce feedback primesc. Făceam ceva ce nu avea nici cea mai mică legătură cu meseria mea. Nu mai scrisesem un rând de pe vremea scrisorilor puse în plic și aruncate în cutia poștală. A doua zi m-am înscris la SuperBlog.

         Nu-mi vine să cred că cele două luni cât a durat concursul au zburat atât de repede. A fost una dintre cele mai interesante experiențe pe care le-am trăit și am trecut prin stări emoționale pe care nu le-am mai simțit din adolescență. Am așteptat notele cu sufletul la gură ca pe vremea primelor teze, m-am bucurat, m-am enervat, am sperat, m-am simțit frustrată, descurajată apoi din nou optimistă și am luat-o de la capăt cu fiecare probă. A fost mai greu decât mă așteptam dar simt că am căpătat o experiență la care nu aș fi ajuns de una singură nici într-un an de zile.

         Dacă ar fi să recomand acest concurs aș face-o dând o listă de motive bine definite. Publicitatea euforică sau campaniile spumoase nu mă caracterizează și nu aș putea să compun poezioare infantile, să cânt, să mă prind în horă îmbrăcată în costum național, să pup moaște sfinte sau să impart pixuri și calendare cu sigla SuperBlog. În schimb pot să vă dau 10 motive pentru care merită să participați la un astfel de concurs:

         1  Experiența câștigată. Sună clișeistic dar realmente pe parcursul competiției evoluezi de la o probă la alta învățând din propriile greșeli și nu numai. Ajungi să cunoști stiluri de scris total diferite de al tău și la care nu te-ai fi gândit niciodată că cineva le-ar putea aborda într-un articol publicitar.

          2 Mulțumirea pe care ți-o dă un loc doi sau trei sau chiar zece în clasament. Să mă explic. Spre deosebire de alte concursuri de blogging unde se anunță doar câștigătorii (restul fiind nimic), aici ai ocazia să vezi pe ce loc te-ai plasat și să te bucuri, de exemplu,  că ai scris mai bine decât alți 145 de participanți. Chiar dacă nu ai câștigat nimic material, rezultatele probei nu împart articolele doar în două: câștigătoare și restul turmei. Nu, aici fiecare are o poziție bine stabilită și pe care încerci să o aduci cât mai sus. Nota primită este un feedback foarte clar.

         3 Premiile puse în joc nu sunt de ici, de colo. Sunt premii consistente oferite de sponsori, obiecte valoroase sau chiar premii cash. Când auzi că poți câștiga propria greutate în brânză sau 200 de euro cash faci pe dracu-n patru să-ți etalezi tot talentul și creativitatea. Ca să nu mai spun de proba finală care este recompensată cu un premiu care ar satisface și cel mai orgolios participant: posibilitatea de a deveni blogger partener la următoarea ediție a concursului.

         4 Oamenii pe care îi cunoști în grupul format pe Facebook. Chiar dacă nu te vezi cu ei față în față ajungi să îi simpatizezi și chiar să legi prietenii. Sau e prea mult spus prietenii ? Cred că nu.

         5 Acest concurs te scoate din rutina zilnică și alergând după luminița de la capătul tunelului uiți de monotonia servici-acasă, servici-acasă. Simți că trăiești.

         6 Bucuria pe care ți-o oferă o notă mare e un sentiment plăcut care îți aduce zâmbetul pe buze și care îi face pe cei din jur să se întrebe, uneori cu o oarecare gelozie, ce ți s-a întâmplat.

         7 Dorința mobilizatoare de a scrie mai bine după eșecul suferit la vreo probă la care nu ai fost pe gustul juriului. Nervii, supărarea și furia unor 75 de puncte te ambiționează mai tare să arăți ce poți iar faptul că la următoarea probă jurizată de aceleași persoane primeștit 90 de puncte îți arată că, la nevoie,  știi să-ți adaptezi stilul și chiar să-l îmbunătățești.

         8 SuperBlog îți testează limitele. Uneori te scoate din zona de comfort cerându-ți să scrii despre subiecte pe care nu le-ai fi abordat în viața vieții tale și îți dă termene limită strânse obligându-te să scrii sub presiunea timpului ceea ce uneori e foarte greu. Dar la sfârșitul concursului vei constata cu mândrie că ești un om care face față provocărilor și stima de sine va fi sus de tot.
9 Ți se confirmă încă o dată că subiectivitatea guvernează lumea. Ceea ce îți place ție nu înseamnă că place tuturor și invers dar asta e partea frumoasă a vieții: diversitatea.
10 Satisfacția lucrului bine făcut ca să folosesc o expresie la modă în aceste zile pentru că da, este o satisfacție extraordinară să te numeri printre finaliști, să știi că ai avut puterea de a nu abandona maratonul și că ai găsit resursele interioare de a merge mai departe chiar și atunci când totul părea că merge pe dos.

         Acesta a fost ultimul articol scris pentru SuperBlog 2014.

         De curând am aflat niște lucruri la care nu m-am gândit niciodată și asta pentru că nu îmi place să teoretizez ceea ce mi se pare că vine de la sine. Există însă profesii care cu asta se ocupă. Clasificarea sentimentelor (emoțiilor) umane a apărut, cel mai probabil, atunci când oamenii de știință, mai exact
psihologii, aveau de întocmit lucrări de licență, masterat sau
doctorat sau pur și simplu vroiau să-și facă publice cercetările. Astfel ei au ajuns la concluzia că
doar câteva dintre emoțiile noastre sunt primare, restul derivând din
combinația acestora în diverse proporții.

         După unii există
șase emoții de bază: bucuria, iubirea, frica, dezgustul, furia
și tristeţea.

         Celelalte, cum ar fi rușinea, gelozia,
vina, mândria, invidia, optimismul sau multe altele zice-se că ar fi
sentimente secundare. Așa o fi… deși în mintea mea sunt la
fel de importante toate și împreună formează personalitatea
fiecăruia dintre noi.

         Exprimarea sentimentelor nu se oprește
în fața barierelor de limbă și indiferent de culoarea pielii,
expresia feței arată clar ce simțim chiar dacă de
cele mai multe ori încercăm să ascundem ceea ce se petrece în interiorul nostru.
Societatea modernă ne îndeamnă în mod direct sau indirect să ne
suprimăm emoțiile de bază, în special cele negative, iar acest
lucru duce la frustrări care, acumulate în timp, conduc de multe ori
la alienare și chiar la depresie.

         Să luăm un exemplu de emoție de
bază: furia.  Într-un moment sau altul oricare dintre noi am simțit
că începem să fierbem în interior și că ne apucă pandaliile.
Ne enervăm pentru că simțim că cineva este împotriva noastră,
că ni s-a făcut o nedreptate sau s-a petrecut ceva care nu meritam
să ni se întâmple.

         Tot psihologii spun, și aici le dau
mare dreptate, că uneori aceste supărări pot fi sănătoase conducând la ceva bun: ne scot din starea de amorțeală și
ne împing să luăm atitudine. Exprimarea furiei poate fi benefică iar faptul că ni se întâmplă să fim instabili emoțional arată că suntem ființe vii și nu roboți. Totul este să știm să ne controlăm nervii
astfel încât să putem face schimbări pozitive în viața noastră.
Pierderea controlului și agresivitatea ies din calcul.

         Ușor de spus, greu de făcut. Cum să
ne exprimăm furia față de șef, față de un profesor sau față
de un părinte? Regulile comportării în societatea actuală ne
îndeamnă să ne reprimăm astfel de sentimente și atunci le
ascundem sub o coajă subțire care pleznește în momentul în care
ajungem acasă iar tot sacul cu supărări se revarsă, din păcate,
asupra copilului sau asupra partenerului de viață.

         În general sunt considerată o
persoană calmă deși am și eu ca toți oamenii momente în care
îmi vine să sparg ceva. Nu am făcut-o niciodată dar trântitul
ușii simt că mă eliberează instantaneu 🙂 Poate fi vorba de ușa
de la frigider, ușa de la mașină sau o ușă de încăpere. Nu e
frumos dar e sănătos. Și în cazul meu ajută.

         O altă metodă mai puțin instinctivă care m-a ajutat de câteva ori (mai exact
de două) a fost transpunerea gândurilor mele în cuvinte scrise.
Eram furioasă pe șef, mă simțeam nedreptățită și situația
se înrăutățea de la o zi la alta. Nu reușeam să am un dialog pentru că
pe de o parte el era genul de om care nu avea răbdare să asculte și,
pe de altă parte, prin viu grai eu nu puteam structura problemele la
fel ca în scris. Și atunci i-am trimis un email politicos, decent
și bine gândit în care îmi expuneam motivele de supărare și frustrare. Totul s-a rezolvat de pe o zi pe alta. Bineînțeles
că nu am scris la furie, cum la fel evit să vorbesc la furie. Un pic
de așteptare n-a dăunat nimănui, niciodată.

         Unul din principiile mele este că
furia nu trebuie întreținută, din păcate are nevoie de extrem de puțin
combustibil ca să se întețească peste limita suportabilității.
Mi se pare suficient (și eficient) să-i spun unui coleg care mă
agasează ce anume mă deranjează la el ( de exemplu ”îmi
displace profund faptul că râzi de fiecare dată când sunt
îngrijorată de pisica mea” ). Nu știu de ce nouă românilor ne
place să ascundem faptul că suntem supărați. Ne întreabă cineva
dacă suntem supărați iar răspunsul vine aproape de fiecare dată
la fel: nuuu, n-am nimic. Nu, pe naiba. Cred că ar trebui să
recunoaștem acest lucru fără să fie necesar să dăm amănunte
dacă nu ne simțim confortabil.

         Apoi nu ar trebui să încercăm
continuu să îi convingem pe cei din jur să fie de acord cu punctul
nostru de vedere. Nu toți oamenii gândesc la fel. Și ar trebui să
nu mai vorbim tot timpul despre ceea ce ne-a supărat. Dacă ne
readucem mereu în minte supărarea, acest lucru nu va face altceva decât
să îi dea forțe proaspete în loc să o atenueze.

         Și, at last but not least , cel mai important mi se pare să ne găsim locul într-o comunitate de
oameni pozitivi.  Haterii nemulțumiți și care urăsc pe
toată lumea nu ne fac bine și ar trebui să ne îndepărtăm de ei.  Avem o singură viață (asta în cazul în care nici unul dintre noi nu este vreo felină cu nouă vieți) și nu trebuie să lăsăm ca furia să ne conducă. Suntem făcuți astfel încât NOI trebuie să deținem controlul.

         Se trezise dis de dimineață, mai devreme decât de obicei, cu gândul de a se repezi la frigider. După visul în care se plimbase salivând printre rafturile nesfârșite cu brânzeturi, fără să se poată atinge de nimic, simțea că dacă  în următoarele trei secunde  nu pune în gură o bucățică de cașcaval va sfârși cu leșin.

         Erau de-acum doar o idee mai mari decât boabele de orez. Ah, oare ce explicație îi voi da șefului? Îl văd deja din capătul sălii că se îndreaptă spre mine.O să-i spun că m-am jucat cu copiii de-a promoterul și bucățelele astea sunt pentru păpuși. Și că poate ar fi bine să ne mutăm standul în dreptul rândurilor de jucării. Pentru că cei mici o să ceară să li cumpere cașcaval penru acasă și ce poate fi mai sănătos în alimentația copiilor decât acest aliment cu conținut ridicat de calciu? Iar calciul se asimilează mai bine din brânzeturi decât din lapte și întărește sistemul osos… La ei m-am gândit șefu’ , doar la ei și la binele lor.

         Iarna nu este doar anotimpul sărbătorilor, al cadourilor, al zăpezilor și a poveștilor spuse la gura sobei. Pe lângă toate astea, chiar dacă sună prozaic, iarna este anotimpul epilării definitive. De ce ? simplu, pentru că această procedură nu se poate face pe pielea bronzată. Iar cum de astă vară au trecut deja  două-trei luni de toamnă, bronzul a avut timp să se estompeze iar pielea este pe deplin pregătită pentru a deveni fină ca mătasea for ever. Pentru că, nu-i așa, nu există persoană care să nu-și dorească acest lucru și tocmai de aceea o să vă spun câteva cuvinte despre cum ați putea să scăpați definitiv de părul în plus printr-o procedură foarte simplă, făcută acasă.

         IPL (Intense Pulsed Light adică lumină intens pulsată) este o tehnologie relativ nouă (apărută la mijlocul anilor 90) care constă în emiterea unor unde luminoase de lungimi diferite care se ”împrăștie” în piele având ca țintă pigmentul închis la culoare (în acest caz firul de păr negru). Funcționează exact în același mod în care hainele negre atrag căldura într-o zi fierbinte de vară, pe când cele albe sau deschise la culoare o reflectă.

         Această lumină produsă de aparat este absorbită de pigmentul din firul de păr și se transformă în căldură. Temperatura foarte ridicată astfel formată omoară celulele de creștere din rădăcina acestuia. Trebuie să știți că firele de păr nu cresc toate deodată, au un ciclu de viață care se repetă și IPL-ul are eficiența maximă doar într-un anumit stadiu. Din această cauză sunt necesare mai multe ședințe pentru îndepărtarea tuturor firelor de păr. Între ședințe trebuie făcută o pauză de două săptămâni, cel puțin în cazul primelor 3-4 ședințe. După aceea procesul trebuie reluat până la obținerea rezultatelor dorite. Numărul total de sesiuni variază de la o persoană la alta însă majoritatea remarcă rezultate foarte bune dupa 6 ședințe.

         Inițial tehnologia IPL a fost destinată saloanelor de înfrumusețare și cabinetelor cosmetice dar ca de obicei totul a evoluat foarte rapid și a apărut varianta pentru acasă. Pentru acasă aparatele sunt mai puțin sofisticate decât cele din saloanele cosmetice dar folosesc aceeași tehnologie chiar dacă se numește Home Pulse Light – HPL. Asta doar ca să se facă diferențierea.

         Există pe piață multe modele dar eu aș alege un aparat de epilare definitivă cum ar fi acest micuț Silk’n Glide . E mai practic și mai confortabil să mă epilez acasă. Fac atât economie de timp evitând drumurile la salon cât și economie de bani pentru că în câteva ședințe costul aparatului se amortizează.

        Dacă încă nu v-ați hotărât ce să-i cereți lui Moș Crăciun, eu spun că un astfel de aparat își va găsi utilitatea pentru oricare membru al familiei și oricine îl va primi îi va da un big like.

         Acest articol a fost scris pentru SuperBlog 2014.